6.

IMAGISTICĂ MEDICALĂ
Obţinerea unor imagini din interiorul corpului omenesc prezintă mare în
domeniul biomedical, atât la diagnosticare, la protezare, la urmărirea unui
tratament, cât şi la pregătirea şi în timpul unor intervenţii chirurgicale. Obţinerea de
imagini cu diferenţele structurale din interiorul corpului se poate face ca şi în cazul
general ale măsurărilor nedestructive, atât prin metode pasive, cât şi prin metode
active, doar că de această dataă apar anumite limitări sau dificultăţi, mai ales, în
vederea protejării pacientului.
Ca şi metodă de măsurare pasivă, se poate menţiona radiometria sau
termografia (§X. Temp), care constă în obţinerea de imagini cu distribuţia
temperaturii corpurilor prin receptarea şi prelucrarea radiaţie electromagnetice
generate de acestea în domeniul microundelor sau în domeniul optic.
Spre deosebire de metodele pasive, unde doar se recepţionează şi se
prelucrează semnalele generate de corpul de interes, la metodele active, imaginile
din interiorul corpului sunt obţinute prin iluminarea corpului de interes cu o undă
sonoră, cu o undă electromagnetică (câmp electric, câmp magnetic, radiaţie optică,
radiaţie ionizantă - raze X) şi apoi, prin studiul reflexiei, absorbţiei, difracţiei
suferinte de acea undă sau stimul, se determină diferenţele structurale din interiorul
corpului, reconstruindu-se astfel imagini din interiorul corpului.
Imaginile pot fi bidimensionale sau tridimensionale (de exemplu,
holograme), iar dintre investigaţiile realizate la obţinerea imaginilor se pot aminti
radiografia, ecografia, tomografia, holografia.
Începutul imagisticii medicale poate fi considerat odată cu descoperirea
razelor X in anul 1885, de către Roentgen.

6.1. ECOGRAFIA
Dintre tehnicile de obţinere a imaginilor unor structuri interne, cele bazate
pe utilizarea ultrasunetelor au o serie de avantaje şi anume:
• pot fi considerate ca neinvazie (gradul de invazivitate este foarte redus);
• permit investigaţii în timp real cu toate posibilităţile datorate acestui fapt;
• traductorul este de dimensiuni mici, permiţând selectarea de către operator
a zonei de interes;
• ultasunetele asigură securitatea pacientului şi a personalului operator, în
limta unei intensităţi acustice mai mici de 100 mW/cm2.
În ceea ce priveşte zonele investigate cu ultrasunete pot fi amitite
structurile cardiace, sistemul vascular, fătul, organele abdominale (ficatul,
rinichii, vezica biliară), ochii.
În schimb, din cauza pungilor de aer care reflectă puternic ultrasunetele,
aceste nu pot pătrude si deci au limitari la investigarea plămânului şi intestinului.
Pe de altă parte oasele atenuează foarte mult ultrasunetele, facând dificilă
explorarea creierului.
1-2 MĂSURĂRI ÎN BIOMEDICINĂ

6.1.1. UTILIZAREA SUNETELOR/ULTRASUNETELOR ÎN

MEDICINĂ
Sunetul este un fenomen de natură oscilantă, care este creat şi se propagă
prin şocuri elastice înt-un mediu (lichid, solid, gaz)
În funcţie de frecvenţa acestor oscilaţii se pot considera:
• Infrasunetele, ca fiind unde sonore având componente de frevenţă sub 16
Hz.
• Sunetele audio, având componente de frecvenţă în domeniul 16 Hz ÷ 20
kHz. Trebuie menţionat că în acest domeniu de frecvenţă omul percepe
(aude) sunetele. Acest interval de frecvenţă, uneori extins este denumit
domeniul de audiofrecvenţă chiar şi în cazul semnalelor electrice,
extinzându-se astfel denumirea de „audiofrecvenţă” de la oscilaţii acustice
(energie mecanică) şi la oscilaţii în cadrul energie electrice şi/sau
magnetice.
• Ultrasunetele, care sunt unde sonore având componente de frecvenţă mai
mari de 20 kHz (20 kHz ÷ 1014 Hz).

Infrasunete şi sunetele audio sunt generate în mod natural, fiind produse de

diverse fenomene geofizice (furtuni, vânturi, cutremure), de către om (vocea
umană, zgomote cadiace datorate curgerii sângelui prin inimă şi vase), cât şi în
mod artficial prin intermediul unor dispozitive realizate special în acest scop de
către oameni („man made”).
Infrasunetele şi sunetele audio sunt percepute sub diverse forme de către
om având atât efecte favorabile, fiind utilizate în diagnosticare şi terapie, cât şi
efecte nefavorabile, cum ar fi senzaţii de vomă, spasme, probleme cardiace,
oboseală.
Mai mult chiar unele sunete audio cum ar fi zgomotele acustice produc
dezordine în reflexe, modificări respiratorii, chiar senzaţii de durere la nivelul
urechii. Se pot aminti în acest sens zgomotele generate de avioanele din preajmă,
sau în general zgomotele peste nivelul permis, de 70 dB.
În schimb muzica este utilizată în diverse forme de terapie sau ca metodă
de calmare a durerii în stomatologie, etc.
Referitor la utilizarea undelor acustice în diagnosticare se pot aminti două
procedee, anume auscultaţia şi percuţia.
Auscultaţia constă în detectarea de pe piele a undelor acustice produse de
diverse organe.
Percuţia este folosită în delimitarea topografică a organelor, sau în
diagnosticarea unor modificări patologice şi constă în detectarea vibraţiilor acustice
produse prin lovirea anumitor arii la suprafaţa corpului.
Ultrasunetele, generate şi controlate în mod artificial cu ajutor unor
anumite dispozitive, sunt utilizate în domeniul medical în terapie, în protezare, în
diagnosticare şi în curăţirea sau sterilizarea echipamentelor medicale.
În terapie ultasunetele sunt utilizate în:
IMAGISTICĂ MEDICALĂ 1-3

• inflamările şi îmbolnăvirile muşchilor, oaselor (artroze), pielii (panariţiu);

• tratament pe sistemul nervos (nevralgii, herpes);
• distrugerea calculilor renali, decalcifierea vaselor de sânge;
• în stomatologie.
Referitor la protezare, ultrasunetele sunt larg utilizate la protezele pentru
nevăzători, aceste dispozitive bazându-se pe reflexia ultrasunetelor de către
obstacole.
În ceea ce priveşte diagnosticarea se pot menţiona:
• utilizarea ultrasunetelor la obţinerea unor imagini din interiorul corpului
prin procedee precum ecografia şi tomografia cu ultrasunete;
• utilizarea ultrasunetelor la măsurarea debitului sanguin cu
ajutorulndebitmetrelor cu ultrasunete.
În ţesuturi şi organe, fascicolul ultrasonor suferă reflexie, refracţie,
absorbţie, difracţie şi este utilizat pentru obţinerea de imagini ultrasonore. Aceste
imaginii sunt reprezentări topografice, în general bidimensionale fie ale atenuării
ultrasunetelor (vizualizări prin transmise), fie ale reflectării ultrasunetelor,
(vizualizări prin reflexie - ecografie).
În ceea ce priveşte debitmetrele cu ultrasunete acestea se bazează pe:
• modificarea vitezei de propagare a ultrasunetelor în lichide, datorită vitezei
de deplasare a fluidului, situaţie în care se determinarea diferenţei timpilor
de tranzit;
• modificarea frecvenţei ultrasunetelor la recepţie faţă de frecvenţa la emisie,
datorită mişcării emiţătorului şi sau receptorului (efectul Doppler) § X.
debit.

6.1.2. PRINCIPIUL ECOGRAFIEI

Ecografia este tehnica de obţinere a imaginilor (acustice) prin detecţia
ecoului produs de ţesuturi la un impuls de unde ultrasonice transmise în salve de un
traductor fixat sau mobil pe piele [Gligor 1988].
În Fig.6.1, se arată două pulsuri (salve) emise şi un singur puls receptat (ecoul,
doar de la o singură interfaţă), unde:
•  este durata unei salve;
• T este perioada de emisie a salvelor;
• fus este frecvenţa ultrasunetelor;
• tr este durata între emisia şi recepţia pulsului, anume timpul dus întors a
salvei, de la traductor până la interfaţă şi de la interfaţă înapoi la traductor;
• tzu este durata zonei umbrite, care este o mică zonă de la suprafaţa interfeţei
traductor de ultrasunete-piele.
1-4 MĂSURĂRI ÎN BIOMEDICINĂ

U Emisie Ecou Emisie

puls 1 receptat 1 puls 2

fus

=0,22 µs

T=0,32 ms

tzu (zona umbrită)

tr (durata recepţie)

Fig. 6.1. Forma semnalului (salve de unde ultrasonore)

Banda de frecvenţă în care se lucrează in ecografie este 0,1 ÷ 15 MHz,

aceasta deoarece:
• Obiectele cu dimensiuni, d, mult mai mici decât lungimea de undă, ,
( d   ) provoacă dispersie de tip Rayleigh, deci nu pot fi vizualizate.
• Obiectele cu dimensiuni mult mai mari ca lungimea de undă ( d   ) se
comportă ca reflectori deci pot fi vizualizate.
La alegerea frecvenţei ultrasunetelor se ţine cont şi de obţinerea unei
rezoluţii trasnversale şi a unei rezoluţii longitudinale cât mai bune.
Rezoluţia transversală este capacitatea de a discerne sau separa obiecte
apropiate unele de altele, ce sunt situate în plan perpendicular la axa fascicolului
acustic.
Rezoluţia longitudinală este capacitatea de a discerne sau separa obiecte
apropiate unul de altul situate pe axa fascicolului.
Astfel, pentru o bună rezoluţie transversală trebuie ca  să fie cât mai
mic, ceea ce înseamnă o frecvenţă a fascicolului ultrasonor, fus, cât mai mare.
Dacă se consideră viteza de propagare a ultrasunetelor în ţesut
m
cus = 1000  3000 , pentru a vizualiza obiecte cu d = 10−3 m , condiţia
s
d   implică:
m
1000  3000
cus s = 1  3 MHz
f us = = (6.1)
 10− 3 m
IMAGISTICĂ MEDICALĂ 1-5

Deci pentru a vizualiza obiecte de dimensiunea d = 10−3 m trebuie ca

f us  1 3 MHz .
Pentru a putea vizualiza straturi subţiri, adică pentru a avea o bună
rezoluţie longitudinală sau axială trebuie ca durata impulsului  să fie mică. De
asemenea, pentru a nu avea zonă umbrită mare trebuie ca  să fie mic.
Dar, pentru ca puterea în impuls să nu fie foarte mare,  ar trebui să cuprindă cât
1
mai multe sinusoide, de exemplu   5  Tus , unde Tus = este perioada fascicolului
f us
ultrasonor. Astfel pentru a obţine un timp  mic trebuie ca perioada ultrasunetelor,
Tus , să fie mică, rezulând astfel o frecvenţă a ultrasunetelor, f us , cât mai mare.
Totuşi frecvenţa semnalului ultrasonor nu poate fi oricât de mare, deoarece
odată cu creşterea frecvenţei creşte atenuarea ultrasunetelor în ţesut, a.
dB
a =1 (6.2)
cm  MHz
Atenuarea ultrasunetelor în ţesuturi creşte atât cu frecvenţa cât şi cu
distanţa în ţesut.
Deci la utilizarea unor frecvenţe mari scade adâncimea de pătrundere, ceea
ce face dificilă vizualizarea în profunzime.
Ţinând cont de cele două cerinţe contradictorii, frecvenţe mari ale
semnalului ultrasonor cerute de obţinerea unor rezoluţii bune şi frecvenţe mici ale
acestuia, cerute de reducerea atenurii în ţesuturi se fac anumite compromisuri, de
exemplu:
• Pentru explorări abdominale, care sunt de profunzime, se alege frecvenţa
semnalului ultrasonor de ordinul, fus = 2  3 MHz .
• Pentru structuri de dimensiuni mici cum ar fi tiroda sau ochii, dar care sunt
situate la suprafaţă se utilizează frecvenţe mai mari, fus = 5  15 MHz .
Recepţionarea ecoul obţinut de la o salvă (de durată ) înainte de a se emite
următoarea salvă (salva 2 în Fig. 6.1) necesită ca timpul dus – întors al fascicolului,
anume durata de la emisia până la recepţia ecoului, tr să îndeplinească condiţia:
2D
T −   tr = (6.3)
cus, med
de unde rezultă o perioada a salvelor, T, mare.
Dar, perioada, T, trebuie sa fie mai mică decât remanenţa ecranului de afişare
pentru:
• a obţine o imagine stabilă pe ecranul unui tub catodic;
• urmărirea evoluţiei în timp a unor deplasări de organe ori ţesuturi.
O interfaţă între două medii cu impedanţe acustice diferite Z1 şi Z2 va da naştere la
2D
un ecou care va fi recepţionat după timpul tr = ,
cus , med
unde:
1-6 MĂSURĂRI ÎN BIOMEDICINĂ

•D este distanţa până la interfaţă;

•cus,med este viteza de deplasare a ultrasunetelor în mediul 1 de impedanţă
acustică Z1.
Prin analogie cu mărimile electrice se consideră şi în domeniul sunetelor
impedanţa acustică, Z, care de această dată este exprimată în ryali:
Z =   cs (6.4)
g
unde  este densitatea ţesutului, exprimată în , iar c s este viteza de propagare a
m3
m
ultrasunetelor în ţesut, exprimată în .
s
E
Pentru ţesuturi omogene cs = , unde E este modulul de elasticitate, rezultând

astfel că impedanţa acustică poate fi scrisă şi sub forma:
Z = E (6.5)
Coeficienţii de reflexie acustică (Rp, sau RI) la interfaţa dintre două
medii omogene cu impedanţele acustice Z1 şi Z2, sunt daţi de raportul presiunilor
acustice (pr – presiune reflectată şi pi – presiune incidentă) respectiv de raportul
intensităţilor acustice (Ir – intensitate reflectată şi Ii – intensitate incidentă).
Intensitatea acustică este puterea pe unitatea de arie şi în cazul ecografiei
ea poate fi de maximum 0,1 W/cm2 (uneori chiar 0,5 W/cm2), pentru a nu produce
modificări ale celulelor.
Astfel valorile celor doi coeficienţi de reflexie sunt:
pr
Rp = (6.6)
pi
Ir
RI = (6.7)
Ii
Dacă unda incidentă este normală la interfaţă celor două medii cu
impedanţe acustice diferite (Z1 şi Z2), atunci coeficienţii de reflexie sunt:
pr Z 2 − Z1
Rp = = (6.8)
pi Z 2 + Z1
2
I  Z − Z1 
RI = r =  2  (6.9)
I i  Z 2 + Z1 
In Fig. 6.2 se consideră trei interfeţe, corespunzătoare a patru tipuri de
ţesuturi, anume dermă, ţesut adipos, ţesut muscular şi în final os, deoarece
atenuarea ultrasunetelor mai departe prin os este foarte mare.
IMAGISTICĂ MEDICALĂ 1-7

Mediu 1, Z1 2, Z2 3, Z3 4, Z4
Dermă, Strat Strat Os
adipos muscular
I0, p0
Ir I r 2,3 I r 3, 4
1, 2

R1,2 R2,3 R3,4

d1 d2 d3

Ecouri de la cele trei interfaţeţe

I0

2d1 2d 2 2d 3
t1 = t2 = t3 =
c s1 c s2 c s3

Fig. 6.2. Ecourile la interfeţe pentru câteva tipuri de ţesuturi

Dacă se neglijează atenuarea ultrasunetelor în ţesuturi atunci se va obţine

următoarele ecouri, cu coeficienţii de reflexie acustică:
I r1, 2
RI 1, 2 =  I r1, 2 = RI 1, 2  I 0 (6.10)
I0
I r2 , 3
RI 2,3 =  I r2 , 3 = RI 2,3  I 0 (6.11)
I0
S-a considerat că I r1, 2  I 0
I r3, 4
RI 3, 4 =  I r3, 4 = RI 3, 4  I 0 (6.12)
I0
Se observă că amplitudinea ecoului este proporţională la coeficientul de
reflexie, iar acest mod de vizualizare este specific ecografiei de tip A.
În condiţii reale, ultrasunetele suferă atenuări în ţesuturi şi deci ecoul cu
cât este generat mai din profunzime cu atâta va fi mai atenuat când este receptat la
suprafaţa corpului.
Totuşi se poate compensa atenuarea prin utilizarea unei amplificări
variabile în timp. Câştigul sau amplificarea etajelor de recepţie trebuie să crească
liniar în timp, astfel că ecourile ce sosesc mai târziu, adică sunt la distanţe mai
mari, vor fi amplificate mai mult.
Viteza de propagare diferă de la un mediu la altul, astfel că, în realitate
1-8 MĂSURĂRI ÎN BIOMEDICINĂ

2  d1 2  d2 2  d3
t1 = ; t2 = ; t3 = (6.13)
cs1 cs 2 cs3
unde aşa cum se observă din Fig.6.2.
• t1 este timpul dus întors prin mediul 1;
• cs1 este viteza ultrasunetelor prin mediul 1;
• d1 este distanţa parcursă de ultrasunete prin mediul 1 (grosimea acestui
mediu);
• t2, cs2, d2 sunt aceiaşi parametri pentru mediul 2 şi aşa mai departe.
Deorece viteza de propagare a ultrasunetelor diferă de la un ţesut la altul,
timpii nu sunt chiar proporţionali cu distanţele, iar în cazul obţinerii de imagini
acestea vor fi deformate, dacă nu se ţine cont de diferenţele dintre vitezele de
propagare ale ultrasunetelor prin diferite ţesuturi.
De aceea abaterile de proporţionalitate între timpii după care se recepţionează
ecoul şi distanţele în ţesut, datorate faptului că cS1  cS 2  cS 3 se corecerază.

6.1.3. CALCULUL ATENUĂRII ULTRASUNETELOR ÎN

ŢESUTURI
În condiţii reale atenuările produse de ţesuturi sunt mari, de aceea şi
puterea recepţionată este mult mai mică.
Când mediul este dispersiv o parte din energia undelor acustice se
transformă în energie termică şi este absorbită treptat de către mediu, astfel
intensitatea acustică scade odată cu pătrunderea undelor în mediu.
Plecând de la Fig.6.3 se va detemina atenuarea intensităţii acustice în
mediul pe care il traversează.
IMAGISTICĂ MEDICALĂ 1-9

I(x)
dI(x)
I0 I
Pătrunderea
ultrasunetelor în
ţesut după axa x
x dx

Fig. 6.3. Atenuarea semnalului ultrasonor la traversarea unui

mediu

Fie:
• I 0 - intensitatea acustică la suprafaţa corpului, x = 0 ;
• I (x) - intensitatea acustică după parcurgerea unei distanţei x , până la un
punct în interiorul mediului;
• I - intensitatea acustică la x = d , adică după traversarea mediului
considerat ce are grosime, d;
• dI (x) - scăderea intensităţii I (x) la parcurgerea distanţei dx .
Dacă se consideră că intensitatea acustică scade proporţional cu
coeficientul de absorbţie al ultrasunetelor în ţesut,  (x) , atunci:
dI ( x) = − ( x)  I ( x)  dx (6.14)
ceea ce înseamnă:
dI ( x)
= −  ( x)dx
I ( x)
Prin integrarea cu limitele specifice lui I (de la I0 pentru x=0 la I pentru
x=d) şi valorile corespunzătoare ale lui x (x=0, respective x=d), rezultă:

I d
dI ( x)
I I ( x) = −0  ( x)dx (6.15)
0
1-10 MĂSURĂRI ÎN BIOMEDICINĂ

d
= −   ( x)  dx
I
ln I ( x) I0
0
d
I
ln = −   ( x)  dx (6.16)
I0 0
d
−   ( x )  dx
I = I0  e 0
(6.17)
Dacă se consideră că  nu depinde de distanţa x, deci este constant în tot
mediul, atunci:
I = I 0  e −  d (6.18)
În mod obişnuit  poate depinde de frecvenţă şi de natura mediului absorbant.

6.1.4. TRADUCTORUL ŞI INTERFAŢA CU ŢESUTUL

Impulsul ultrasonic este emis şi recepţionat de traductoarele piezoelectrice.
Traductorul piezoelectric poate fi o ceramică policristalină care
converteşte energia electrică în energie acustică – la emisie , respectiv converteşte
energia acustică în energie electrică - la recepţie, de exemplu prin efectul
pizoelectric direct, respectiv invers [Gligor 1988]..
Traductoarele piezoelectrice utilizate în ecografie trebuie să îndeplinească
câteva cerinţe:
• să asigure imagini ultrasonice de calitate;
• să aibă dimensiuni mici;
• să asigure securitatea pacientului şi operatorului.
Aşa cum se observă din Fig.6.4, traductorul piezoelectric propriuzis
poate fi o ceramică piezoelectrică cu formă de disc metalizată pe ambele feţe având
grosimea g=/2.
În faţa ceramicii piezoelectrice, anume în zona interfeţei traductor- piele
(corp) se adaugă un strat de adaptare, care asigură o transmisie bună a
ultrasunetelor spre corp, prin adaptarea impedanţei acustice a traductorului cu cea a
ţesutului (pielea corpului).
IMAGISTICĂ MEDICALĂ 1-11

Conector

Bobină de acord pentru adaptare

de impedanţe electrice (circuit
electric-traductor)

Strat atenuare spate

Traductor piezoelectric

Strat de adaptare

Fig. 6.4. Traductor de ultrasunete

Pe partea cealaltă a traductorului propriuzis este stratul de atenuare spate

care atenuează ultrasunetele din punct de vedere mecanic, ceea ce conduce la
lărgirea benzii de frecvenţă a semnalului şi absorbţia oscilaţiilor transmise spre
spatele discului, având următoarele efecte:
• scurtarea duratei impulsului, , a semnalului ultrasonor emis, ceea ce
constituie un avantaj în sensul că se îmbunătăţeşte rezoluţia axială;
• randament la recepţie, când se face conversia energiei acustice în energie
electrică, scăzut, ceea ce constituie un dezavantaj.
Propagarea undelor ultrasonore de la traductor în corpul uman depinde de
discontinuităţile de mediu întâlnite, astfel încât în punctele de discontinuitate au loc
reflexii:
• utile, atunci când vin din ţesuturi şi folosite la obţinerea imaginilor;
• nedorite la interfaţa traductor – corp, unde există o reflexie mare datorită
diferenţei mari de impendanţe acustice.
La interfaţa traductor-corp uman, intensitatea ultrasonoră transmisă fără
adaptare este de 4%.
Aşa cum s-a menţiont, pentru a creşte transmisia, la interfaţa traductor - corp se

utilizează un strat de adaptare (transformator mecanic) de grosime d = k  ,
4
unde k =1, 3; 5, 7…
Impedanţa stratului de adaptare se calculează cu relaţia:
Z strat adaptare = ZTraductor Z tesut (6.19)
1-12 MĂSURĂRI ÎN BIOMEDICINĂ

Dacă se consideră că impedanţa ţesutului este Zţesut=1,5106 ryali, iar

impedanţa traductorului (materialului piezoelectric) este ZTraductor=33106 ryali,
atunci rezultă conform (6.19) că Zstrat de adaptare=7106 ryali
Cu acest strat de adaptare puterea transmisă creşte la 27% ceea ce
determină o îmbunătăţirea la recepţia ecoului (nivel mai mare).
Aerul are impedanţa acustică Z aer = 0,4  10 ryali , adică mult mai mică
faţă de ţesuturi.
Din acest motiv, pentru creşterea transmisiei la interfaţă, pernele de aer trebuie să
fie înlocuite, de obicei, cu un gel, vaselină, silicon, sau chiar cu un strat de
adaptare, aşa cum se arată în Fig. 6.5.

Blocarea intrări pentru a nu recepţiona ecoul

Traductor Emisie con de umbră
de la interfaţă adaptor - corp

Corp Recepţie

r
Adaptor

Fig. 6.5. Eliminarea reflexiilor la interfaţa-traductor corp, conul de umbră

Tot în Fig.6.5 se arată şi conul de umbră, datorat blocării recepţie pentru o

durată de timp scurtă imediat după emisia salvei (durata zonei umbrite, tzu, din
Fig.6.1), pentru a nu fi vizualizate ecourile din preajma interfeţei, deoarece acestea
nu prezintă interes, spre deosebire de cele din interiorul corpului.
Performanţele traductorului şi deci calitatea imaginii sunt determinate şi
de forma fascicolului emis, adică de focalizare, care poate fi făcută cu:
• lentile mecanice;
• electronic, cu timpi de întârziere.
Pentru ajustarea formei fascicolului se folosesc lentile mecanice (acustice),
care focalizează fascicolul radiat, obţinându-se un fascicul mai îngust, materialul
lentilelor poate să îndeplinească şi funcţia de adaptare a impedanţei.
Focalizarea electronică se face la traductoare multielement şi constă în
comanda elementelor în mod convenabil cu ajutorul unor linii de întârziere.
Efectul obţinut prin întârzierea este acelaşi cu cel în cazul în care traductoarele ar fi
plasate pe frontul de undă generat de punctul util, aşa cum se arată în Fig. 6.6.
IMAGISTICĂ MEDICALĂ 1-13

Comandă excitaţie

Comutatoare

1 0 1 Linii de întârziere

Elemente traductoare

Frontul de undă aparent (focalizat)

Punctul util – ca un emiţător

omnidirecţional – emite unde
sferice
P

Fig. 6.6. Focalizare electronică

Prin intermediul liniilor de întârziere se face focalizarea. În Fig. 6.6 se

sugerează focalizarea punctului P, iar modificând timpii de întârziere se obţine
focalizarea unui alt punct din zona considerată.
Traductoarele multielement, de exemplu cu 400 elemente pe aproximativ
150 mm, permit obţinerea unor imagini ultrasonice bidimensionale prin excitarea
secvenţială a elementelor ceea ce constituie baleierea, iar focalizarea se face prin
excitarea simultană a unui mic grup de elemente (până la 8).
Uneori după o direcţie se poate face focalizare cu lentile mecanice, iar
după cealaltă direcţie se face focalizare electronică.

6.1.5. MODURI DE REPREZENTARE A IMAGINILOR

Imagini ale interiorului corpului uman se formează pornind de la ecourile
provenite de la structurile interne „iradiante/iluminate” de către fascicolul
ultrasonic.
Se consideră că ultrasunetele se propagă liniar, iar viteza de propagare în
ţesuturi este considerată cu bună aproximaţie de 1500 m/s.
Există mai multe moduri de reprezentare a imaginii, distingându-se diferite
moduri sau tipuri ecografice:
• modul A, „Amplitude” - Amplitudine;
• modul TM, „Time Motion”- Timp-Mişcare - ;
• modul B, „Brightness” – Luminozitate/Strălucire;
• modul C.
Sistemul de reprezentare tip A („Amplitude” – Amplitudine)
La acest sistem sau mod ecografic deflexia pe verticală a afişajului
reprezintă amplitudinea ecoului, iar deflexia pe orizontală reprezintă timpul
(adâncimea în ţesut), aşa cum se arată în Fig.6.7.
1-14 MĂSURĂRI ÎN BIOMEDICINĂ

Traductor Ţesut
Oscilator (generator de US
Bloc de
de impulsuri)
control E
cs

Bloc de R
Conpensează d1
atenuarea US comandă Amplificator
în ţesuturi a RF
amplificării
Demodulator
şi detector

Amplificator Y

Amplitudine

Bază de X Timp
timp

Bloc de comandă Z
intensitate luminoasă

t1=2d1/cus

Fig. 6.7. Sistem ecografic A (amplitudine)

Un traductor de ultrasunete monoelement sau multielement emite un

fascicul ultrasonic cu poziţie fixă în spaţii, care se propagă în ţesut, fiind reflectat la
fiecare interfaţă cu două impedanţe acustice diferite.
Ecoul este receptat de acelaşi traductor de ultrasunete, de această dată
receptor (efectul piezoelectric invers) şi convertit în semnal electric, după care este
amplificat de un ampificator de radiofrecvenţă (RF), care are câştigul crescător în
timp pentru a compensa atenuarea ultrasunetelor în ţesuturi.
Semnalul astfel prelucrat este demodulat, amplificat şi aplicat pe plăcile Y ale unui
sistem de afişare.
Pe placile X se aplică o bază de timp, aşa încât timpul de receptare a
ecoului dă informaţii despre distanţa până la o interfaţă cu impedanţe acustice
diferite sau despre dimensiunea diferitelor ţesuturi/structuri.
Sistemul ecografic tip A (amplitudine) este utilizat încă din 1954 în:
• encefalografie la localizarea structurilor anormale faţă de linia mediană, la
detectarea presiunilor intracraniene ridicate, când excursia maximă a
amplitudinii ecoului este mult diminuată;
IMAGISTICĂ MEDICALĂ 1-15

• oftamologie, pentru detectarea de obiecte străine, leziuni, desprinderi de

retină, tumori, tulburări ale cristalinului;
• cardiologie;
• în alte tipuri de reprezentare ca mijloc de determinare a diferenţelor de
amplitudini între ecouri.
Imaginea pe ecran este stabilă prin repetarea impulsului ultrasonar emis
permiţându-se obţinerea unui document, fotografie, etc.

Sistemul de reprezentare TM (Timp Mişcare -„Time - Motion” )

Acest sistem ecografic poate să evidenţieze mişcarea unor părţi sau organe
din interiorul corpului, aşa cum se arată în Fig. 6.8.

Traductor Ţesut
Oscilator (generator de US
Bloc de
de impulsuri)
control E
cs

R Imagine cu
Amplificator P1 părţi fixe
RF
Mişcare P1
Doar P1
Demodulator mobil
şi detector
Fereastră afişată pe ecran
Generator de Amplificator MIŞCARE
Z
fereastră Y
TIMP

Bază de X
timp rapidă

Bază de spre deflexia pe verticală Y

timp lentă

Fig. 6.8. Sistem ecografic TM (timp mişcare – „time motion”)

Spre deosebire de modul de reprezentare tip A, unde momentul

recepţionării ecourilor se marchează prin derivaţii ale spotului pe direcţia Y, în
funcţie de amplitudinea ecoului, de această dată, prin conectarea semnaluliui
receptat la axa Z-luminozitate, poziţia suprafeţelor de discontinuitate se face prin
modificarea instantanee a strălucirii spotului pe ecran.
1-16 MĂSURĂRI ÎN BIOMEDICINĂ

Se scoate semnalul ecou de la deflexia pe verticală Y, aşa cum este la

vizualizarea tip A şi se aplică amplificatorului care controlează intensitatea spotului
şi anume axa Z de luminozitate a unui osciloscp catodic. Deoarece numai
semnalului ecou face spotul vizibil pe ecran, de această dată se obţine pe
orizontală, pentru interfeţe fixe, puncte fixe luminoase, iar pentru interfeţe mobile,
puncte mobile.
În Fig. 6.8 s-au considerat mai întâi două situaţii:
• imaginea cu părţi fixe, unde sunt patru puncte colorate maro, deoarece
toate cele patru interfeţe au fost considerate fixe;
• imaginea în care doar punctul P1 este mobil şi determină o linie pe distanţa
de mişcare, colorată cu verde, iar celelalte trei interfeţe rămânâd fixe apar
ca şi în imaginea precedetă reprezentate prin trei puncte colorate maro.

Dacă în plus, pe plăcile verticale se aplică o bază de timp lentă se poate

urmări, în timp real, mişcarea punctului mobil, P1, aşa cum se arată pe afişajul
catodic cu axele X, Y şi Z din Fig. 6.8.
Generatorul de fereastră blochează ecourile din afara ferestrei de interes,
având rolul unei lupe şi permiţând vizualizarea doar a mişcării punctului mobil.
Iniţial dispozitivul de afişare putea fi un tub catodic cu remanenţă mare, cu
memorie analogică, cu memorie digitală, iar imaginea document se obţine prin
filmare sau stocare pe disc.
Dintre aplicaţiile acestui tip ecografic se pot menţiona cardiologia şi
sistemul circulator. Astfel prin ecocardiografie se vizualizează mişcarea valvei
mitrale şi mai discret pulsaţiile pereţilor inimii, putându-se determina viteza de
închidere/deschidere a valvei mitrale din pantele curbelor vizualizate.

Sistemul de reprezentare tip B („Brightness” – Luminozitate/Stălucire)

Sistemul ecografic tip B permite reprezentarea bidimensională a
diferenţelor stucturale din organism la un anumit nivel, permiţând astfel obţinerea
de imagini 2D (imagini plane).
Punctele care dau reflexii (ecouri) la interfeţele cu impedanţe acustice
diferite sunt marcate prin modularea intensităţii spotului („Brightness” –
luminozitate), aşa cum se arată în Fig. 6.9.
IMAGISTICĂ MEDICALĂ 1-17

Traductor US
Oscilator (generator Ţesut
Bloc de
de impulsuri)
control E

Baleiere
R
Bloc
Amplificator Detecţie poziţie x,y
comandă
RF
amplificare

Demodulator
şi detector

Amplificator
Z
Y
Imagine
bidimensională
X

Fig. 6.9. Sistem ecografic B („Brightness” – luminozitate)

Spre deosebire de primele două tipuri, de această dată se vizualizează o

imagine din interiorul corpului, utilizând un sistem de detecţie poziţie x şi y
(imagini bidimesionale) şi un sitem de baleiere (scanare) ca în televiziune sau în
alte sisteme de afişare.
Scanarea sau baleierea se face cu un traductorul de ultrasunete ce este
deplasat manual de către operator sau în mod automat, utilizând un traductor
multielement.
Pentru baleiere automată se utilitează, de exemplu, un sistem cu traductor
multielement format din 64 elemente excitate la anumite momente de timp pentru
controlul direcţiei şi a focalizării fascicolului.
Acest baleiaj electronic se face prin modificarea defazajului între
elementele traductorului obţinem o mişcare virtuală a traductorului multielement.
În Fig. 6.10 se arată realizarea baleierii cu un traductor cu n elemente,
comandate printr-o reţea de linii de întârziere reglabile şi aşezate pe suprafaţa
corpului (pe piele), unde:
• d0 este distanţa dintre două elemente apropiate;
• l0 este este diferenţa dintre distanţele de propagare a ultrasunetele pentru
două elemente vecine;
• cs este viteza de propagare a ultrasunetelor în ţesuturi;
• 1, 2,... i,.... n sunt timpi de întârziere corespunzători celor n elemente ale
traductorului.
1-18 MĂSURĂRI ÎN BIOMEDICINĂ

Comenzi C Cn E R
C i
C1 2
Emisie Recepţie
1 2 i n Linii
întârziere
... ...
Elemente traductor Piele

Ţesut

α
θ
α
d0 l0 Focalizare

Frontul undei
rezultate

Direcţia de propagare a undelor

(baleiere)

Fig. 6.10. Baleiere automată prin utilizarea uor linii de întârziere comandate

Şirul de traductoare este comandat printr-o reţea de linii de întârziere

reglabile (prin comenzile C1, C2, ...Cn), pentru a modifica unghiul de baleiere, α,
care conform Fig. 6.10 este:
l0 cs  ( 2 −  1 ) cs  
tg = = = (6.20)
d0 d0 d0
Prin controlul timpului de întârziere pentru fiecare element la
emisie/recepţie se poate obţine atât direcţia de propagare a undei, θ, (baleriere)
cât şi curba frontului de undă (focalizare). În plus elementele pot avea atenuarea
variabilă, îmbunătăţind profilul fascicolului.
Pentru a avea bune performanţe la baleiere şi focalizare trebui un număr
cât mai mare de elemente. Totuşi numărul maxim de elemente este limitat de
dimensiunea traductorului (ce este funcţie de frecvenţă) şi de distanţa dintre
elemente.
IMAGISTICĂ MEDICALĂ 1-19

Marele avantaj al baleiajului electronic este capabilitatea de creştere a

regiunii focalizate. Deoarece viteza de propagare a ultrasunetelor în corp este
cunoscută, focalizarea recepţiei poate urma după transmiterea pulsului în corp,
realizată prin schimbarea elementelor de întârziere variabilă.
Ca urmare întreaga imagine de la o anumită adâncime este focalizată spre
deosebire de o regiune de focalizare limitată realizată cu un singur element.
Pe lângă cele trei tipuri ecografice clasice prezentate se poate aminti
ecografia tip C, la care traductorul emisie/recepţie descrie automat o mişcare de
rastru, obţinându-se inclusiv imagini tridimensionale.
Ecografele s-au perfecţionat continu, iar datorită costului lor redus şi a
faptului că nu utilizează radiaţii ionizate ele au o largă răspândire/utilizare.
În plus, ecografele moderne permit obţinerea de imagini tridimensionale
sau reprezentări în patru dimensiuni (trei dimensiuni spaţiale, plus a patra
dimensiune timpul), fiind utilizate atât la obţinerea de imagini cu diferenţele
structurale din interiorul corpului, cât şi la determinarea grosimilor pereţilor,
mişcării valvelor, profile de viteze de curgere, etc.
Aceste instrumentele de imagistică medicală actuale au performanţe
ridicate şi chiar dacă îşi păstrează denumirea generică de ecografe, ele pot fi
considerate sisteme tomografice computerizate cu ultrasunete.
Putem spune acest lucu deoarece ele permit vizualizarea unor secţiuni din corp
(cuvântul tomos din limba greacă însemnând secţiune) şi sunt dispozitive complexe
cu prelucrare numerică a semnalelor, fiind controlate de sisteme de calcul, care
realizeză şi reconstrucţia imaginilor prin diverşi algoritmi de calcul.

6.2. TOMOGRAFIA
Aşa cum s-a menţionat, denumirea de tomografie îşi are originea de la
cuvântul grecesc “tomos” care înseamnă bucată, felie, secţiune.
Tomografia constă în vizualizarea unui strat subţire (o secţiune) dintr-un
corp. Ea furnizează o “hartă” sau o imagine bidimensională, iar uneori chiar
tridimensională a spaţiului explorat, care permite evaluări vizuale (prezenţa unor
diferenţe structurale, poziţie), dar şi măsurări dimensionale (de exemplu, mărimea
unui chist sau calcul).
Tomografia computerizată rezolvă o problemă inversă, adică determină
diferenţele structurale dintr-un mediu prin interpretarea efectului mediului asupra
unei radiaţii inonizante cum ar fi razele X, sau a unei unde ultrasonore, sau a unei
unei unde electromagnetice sau a unui curent electric, utilizând un sistem de
achiziţii şi un sistem de calcul de mare performanţă [Damean 1998 teza].
Dintre dificultăţile specifice tomografiei se pot aminti:
• Metoda inversă trebuie să poată determina caracteristicile obiectului şi deci
să reconstruiască imaginea secţiunii cu un număr limitat de măsurări.
• Incertitudini mici la măsurările efectuate pot conduce la incertitudi mari la
reconstrucţia imaginei şi chiar la situaţii în care soluţia problemei inverse
să nu fie unică.
1-20 MĂSURĂRI ÎN BIOMEDICINĂ

Există mai multe sisteme tomografice, fiecare dintre ele remarcându-se prin
anumite posibilităţi de aplicare şi avantaje, anume:
• tomografie cu raze X;
• tomografie cu ultrasunete;
• tomografie în microunde (MU);
• tomografie bazată pe rezonanţa magnetică nucleară (RMN);
• tomografie de impedanţă.

6.2.1. TOMOGRAFIA CU RAZE X

Primul sistem tomografic computerizat a fost cel bazat pe utilizarea
razelelor X, ca şi excitaţie a corpului sau secţiunii de investigat.
Acest lucru a fost posibil poate şi datorită îndelungii utilizări a acestor radiaţii în
imagistica medicală (radiografie), încă de la descoperirea razelor X în anul 1895 de
către Roentgen.
Dacă la radiografia tradiţională imaginea se formează într-un plan, prin
proiecţia structurilor interne în funcţie de absorbţia razelor X de-a lungul întregului
traseu parcurs de acestea prin corp, în cazul tomografiei se obţin imagini cu
diferenţele structurale în secţiuni din corp, tot pe baza absorbţiei razelor X, dar
efectuînd un numar mare de măsurări, urmat de prelucrări ale semnalelor şi
reconstruire a imaginii cu algoritmi specifici.
Astfel, în 1971 inginerul Godfrey Newbold Hounsfield din Regatul Unit si
fizicianul Allan MacLeod Cormack din SUA au propus şi realizat primul tomograf
computerizat, descoperire pentru care au obţinut Premiul Nobel în 1979.
Principiul tomografiei cu raze X
O sursă Roentgen emite un fascicol foarte îngust de raze X, care după ce
taversează organismul, unde este parţial atenuat, este captat de un detector, ce
măsoară fluxul fascicolului emergent.
Desigur cu cât facicolul este mai îngust cu atât fineţea explorării secţiunilor va fi
mai bună, adică grosimea secţiunii investigate va tinde spre zero.
În Fig.6.11 se prezintă principiul metodei, considerând traversarea unei
secţiuni a corpului omenesc (secţiune delimitată cu verde, în Fig. 6.11) de către
fascicolul de raze X, apoi detecţia razelor X, conversia lor în semnal electric, şi
achiziţia semnalelor în vederea reconstruirii imaginii secţiunii pe baza măsurărilor
intensităţii radiaţiei pentru determinarea fluxului emergent, ce sunt efectuate în
exteriorul corpului.
IMAGISTICĂ MEDICALĂ 1-21

y
Translaţie a sistemului S/D la unghiul φ
Translaţie a Rotaţie a sistemului
sistemului S/D cu unghiul φ Monitor
S/D la φ=0 (imagine)
x
Pacient
Sursă de Detector Achiziţie Sistem de
raze X (S) raze X (D) date calcul
I0 I(φ,η)

Comandă sursă-detector (S/D) pentru translaţie cu η şi rotaţie cu φ

Fig. 6.11. Schemă de principiu a tomografiei cu raze X

Pacientul se află între sursa şi detectorul de raze X, rămând fix în timpul

baleierii, iar secţiunea din corp (delimitată în Fig.6.11 cu verde) se consideră în
planul (x,y) a sistemul de coordonate rectangular (x,y,z) în care este considerat
întregul corp.
Mai întâi se fixează o anumită secţinea din corp, prin alegerea coordonatei
rectangulare z de-a lungul corpului, care desigur este perpendiculară pe planul
secţiunii (x,y).
Ansamblu sursă-detector de raze X execută mişcări de translaţie (cu
deplasarea η) şi mişcări de rotaţie (cu modificarea unghiului φ), controlate cu
precizie de sistemul de calcul, în sistemul de coordonate (φ, η).
Astfel secţinea din corp este fixă în planul xy, iar fascicolul este considerat
prin parametrii (φ, η) din acelaşi plan, adică prin translaţii şi rotaţii, în vederea
efectuării baleierii.
Aşa cum se reprezintă şi în Fig.6.11, intensitatea radiaţie la intrarea în
corp este I0 adică o anumită valoare generat de sursă, iar după traversarea corpului,
la intrarea detectorului, intensitatea radiaţiei are valoare I(φ, η), desigur această
valoare depinzând de atenuarea prin zona specifică parcursă de fascicol.
Detectorul captează fascicolul de raze X, după ce a traversat corpul uman,
furnizând la ieşire un semnal electric, dependent de atenuarea fascicolului în corp,
care este o funcţie de coordonatele (φ, η).
Semnalele electrice furnizate de detector, rezultate obţinute dintr-un număr
foarte mare de măsurări, sunt achiziţionate, memorate şi prelucrate de un sistem de
calcul, care reconstruieşte o imagine a secţiunii, adică diferenţele structurale pe
baza atenuarilor pe care le produc diversele organe asupra razelor X.
Metoda de investigare se bazează pe determinarea coeficienţilor de
absorbţie a razelor X, μij, pe diferite trasee (φ, η) din planul secţiunii investigate
(x,y).
1-22 MĂSURĂRI ÎN BIOMEDICINĂ

Secţiunea de investigat se înscrie înt-un pătrat care la rândul lui este

impărţit în NxN elemente pătratice mici, astfel că secţiunii pătratice cu NxN
elemente i se poate asocia o matrice pătratică cu NxN elemente, aşa cum se arată în
Fig.6.12.

η y Elementul Eij de pe linia i

j I(φ,η) Detector şi coloana j, având
Coloana 1 coeficientul de absorbţie μij
Linia 1 raze X
Coloana j
i ξ
Eij
φ Linia i
x μij
I0
Sursă
raze X aij(φ,η)

Distanţa aij(φ,η)
(N,1) (N,N) parcursă de radiaţie
a) b) în elementul Eij

Fig. 6.12. a) Matricea cu NxN elemente în care este considerată secţiunea; b)

Elementul Eij al acestei matrice cu distanţa parcursă în el de razele X
corespunzătoare coordonatelor (φ, η) ale fascicolului

Matricea de reprezentare NxN localizează conturul şi detaliile secţiunii în

coordonate (x,y) sau linia i (i=1,2,3….N) şi coloana j (j=1,2,3….N).
În Fig 6.12 sunt sugerate coloanele, liniile, elemente din colţurile de jos
(N,1), (N,N) şi doar câteva elemente din jurul unui traseu al fascicolului radiaţiei X
ce a fost considerat (φ, η).
Dacă pacientul stă nemişcat şi secţiunea din corpul lui este considerată în
coordonate (x,y) sau (i,j), iar fascocolul este localizat în coordonatele rectangulare
(ξ,η) sau coordonatele (φ,η) corespunzătoare rotaţie şi translaţiei sistemului sincron
sursă-detector de radiaţii X, controlat precis de către sistemul de calcul.
Fiecărui element E(x,y) sau Eij (elementul de pe linia i şi coloana j) i se
asociază un coeficient de absorbţie a radiaţie X, μij, considerându-se absorbţia
razelor X constantă în tot elementul.
Desigur, mărimea elementelor alese dă rezoluţia imaginni obţinute, de
obicei se iau N  N = 256 256 elemente, pentru explorarea creierului sau
N  N = 512 512 elemente pentru explorarea abdomenului.
Aşa cum se arată în Fig. 6.12b, un element Eij are absorbţia radiaţiei, μij,
constantă în tot elementul, iar distanţa aij parcusă în acest element de fascicolul de
raze X este dependentă de coordonatele (φ, η) ale fascicolului (rotaţia şi translaţia
sistemului sursă-detector).
IMAGISTICĂ MEDICALĂ 1-23

Astfel, vor fi NxN elemente, Eij, şi corespunzător NxN coeficienţi de

absorbţie, μij, rezultând matricea coeficienţilor cu NxN elemente, ce consituie tot
atâtea necunoscute ce trebuie determinte, desigur pe baza unui număr de măsurări
ale intensităţii radiaţiei emergente ce a fost detectată, adică valori ale intensităţilor
I(φ, η), mai mare decât numărul de necunoscute (NxN).
În esenţă, tomografia computerizată trebuie să furnizeze coeficienţii de
absorbţie locală μ(x,y) sau μij, pe baza explorarilor din care se măsoară valorile
intensităţile emergente I(φ, η).
S-a demonstrat în acest capitol, la calculul atenuării în ţesuturi a
ultrasunetelor §6.1.3 că:
d
I
ln = −   ( x)  dx
I0 0
unde:
• I0 este intensitatea ultrasunetelor la intrarea în corp;
• I este intensitatea ultrasunetelor după traversarea corpului;
• μ(x) coeficientul de atenuarea a ultrasunetelor, în corp
• d este distanţa parcursă de ultrasunete prin corp.
Acelaşi raţionament şi deci o formulă echivalentă se poate obţine şi în
cazul în care în loc de ultrasunete se consideră razele X, adică:
d
I0
  ( x)  dx = ln I
0
(6.21)

unde:
• I0 este intensitatea radiaţie (raze X) la intrarea în corp;
• I este intensitatea radiaţiei după traversarea corpului;
• μ(x) coeficient de absorbţie a radiaţie în corp
• d este distanţa parcursă de radiaţie prin corp.
Cele două formule sunt identice, doar ca în (1.21) s-a inversat ordinea termenilor
egalităţii, iar inversarea raportului intensităţilor permite eliminarea semnului minus
al celuilalt membru al formulei precedentă
Dacă se adaptează această relaţie (6.21), care este dedusă pentru o singură
direcţie de-a lungul coordonatei x, pentru un plan (x,y) cum este cazul secţiunii şi
se înlocuiesc integralele cu sume corespunzătoare - de această dată - celor două
direcţii, rezultă:
i=N j=N
I0
 
i =1 j =1
ij  aij ( , ) = ln
I ( , )
= F ( , ) (6.22)

unde:
• μij sunt coeficienţii de absorbţie, specifici fiecărui element Eij.
• aij(φ,η) sunt distanţele parcurse de fascicolul de raze X prin fiecare element
Eij.
• I0 este intensitatea radiaţie incidentă (la intrarea în corp).
1-24 MĂSURĂRI ÎN BIOMEDICINĂ

• I(φ,η) este intensitatea radiaţie după traversarea corpului, la intrarea

detectorului.
Coeficienţii de absorbţie, μij, costituie cele NxN necunoscute (o matrice cu
NxN elemente) ce trebuie determinate.
Aceşti coeficienţi sunt ataşaţi pacientului ce stă nemişcat şi este considerat în
coordonatele (x,y) sau (i,j), astfel coeficienţii μij nu depind de sistemul de baleire
(φ,η).
Distanţele, aij, parcurse de fascicolul de raze X prin fiecare dintre
elementele Eij. sunt calculate şi memorate de sistemul de calcul.
Aceste distanţe, aij(φ,η) sunt în număr foarte mare deoarece depind atât de element
(i.j) cât şi de toate orientările şi translaţiile fascicolulu (φ,η) în cadrul elementului
Eij.
Astfel, pentru fiecarea element Eij vor exista mai multe distanţe ce depind de
orientarea fascicolului (φ,η), dar o parte dintre acestea distanţe sunt egale cu zero
deoarece fascicolul trece printr-un anumit element doar în anumite orientări (φ,η)
ale sistemului sursă-detector. De exemplu, fascicolul cu orientarea considerată în
Fig. 6.12 nu trece prin foarte multe elemente cum ar fi şi elementele din trei colţuri
ale pătratului întregii secţiuni (E11, EN1, ENN), ci el trece doar prin colţul E1N şi prin
câteva dintre celelalte elemente figurate din jurul fascicolului.
Intensitatea radiaţie la intrarea în corp este cunoscută, fiind cea generată
de sursă şi având valoarea I0.
Intensităţile razelor X după traversarea corpului, I(φ, η), sunt detectate şi
convertite în semnal electric de către detectorul de raze X, fiind astfel determinate
printr-un numar foarte mare de măsurări, conform rotaţiei şi translaţiei sistemului
sursă-detector (φ,η).
Aşa cum s-a mentionat, deoarece numărul de necunoscute este NxN,
numărul de măsurări trebuie să fie mai mare de NxN.
Pentru rezolvarea ecuaţiilor de tipul (6.22) şi astfel determinarea
coeficienţilor μij se utilizează mai multe metode calcul printre care pot fi amintite:
• metode algebrice iterative;
• algoritmi de calcul ai transformatei Fourier rapide (TFR sau FFT);
• metoda filtrării proiecţiilor.
Metodele algebrice iterative presupun întocmirea unor liste/matrici cu cei
NxN coeficienţi μij (matricu cu coeficienţii μij) pentru care diferenţele
i=N j=N
I0
 ( , ) =   ij  aij ( , ) − ln (6.22)
i =1 j =1 I ( , )
să fie neglijabile în toate ecuaţiile din sistemul ce conţine mai mult de NxN ecuaţii,
adică:
i=N j=N
I0
 ( , ) =   ij  aij ( , ) − ln 0 (6.23)
i =1 j =1 I ( , )
Printre dezavantajele metodelor algebrice iterative se pot menţiona:
IMAGISTICĂ MEDICALĂ 1-25

• rezolvarea sistemului de ecuaţie se poate face doar după încheierea tuturor

măsurărilor;
• reluarea calculelor de un număr mare de ori, până ce diferenţele δ(φ,η) tind
la zero, rezultând un timp de calcul foarte mare;
• existenţa erorii de trunchere, deoarece diferenţele δ(φ,η) nu pot fi chiar
nule, ci foarte mici.
Metodele bazate pe algoritmii de calcul ai transformatei Fourier rapide
permit efectuarea calculelor înainte de finalizarea tuturor măsurărilor şi elimină
eroarea de trunchere, făcând posibilă afişarea rezultatelor la doar câteva secunde
după ultima măsurare.
De asemenea, şi la metoda filtrării proiecţiilor este un volum de calcul
mai mic faţă de metodele algebrice iterative şi calculele pot fi făcute înainte de
finalizarea tuturor măsurărilor.
Tomografia cu raze X permite explorarea corpurilor moi (creier, organe
interne) având o rezoluţie transversală de 0,5 mm şi o grosime a stratului de
aproximativ 1 mm.

6.2.2. TOMOGRAFIA CU REZONANŢĂ MAGNETICĂ NUCLEARĂ

(RMN)
Acest sistem tomografic are la bază rezonanţa magnetică nucleară, care
mai întâi a fost descrisă ca fenomen în 1938 de către Isidor Isaac Rabi, descoperire
pentru care acesta a obţinut luat Premiul Nobel pentru fizică în 1944.
Apoi în 1946 Felix Bloch şi Edward Purcell au dezvoltat tehnica utilizării
fenomenului de rezonanţă magnetică nucleară în lichide şi în solide, obţinând
împreună premiul Nobel pentru fizică în 1952.
La doar 10 de ani după realizarea primului sistem tomografic (cel cu raze
X din anii 1970) şi la 40 de ani de la descoperirea rezonanţei magnetice nucleare
(RMN) s-a realizat şi sistemul tomografic bazat pe RMN.
La realizarea şi dezvoltarea acestui sistem tomografic au contribuit şi Paul
Christian Lauterbur şi Peter Mansfield, care au obţinut în anul 2003 Preniul Nobel
pentru Fiziologie şi Medicină, datorită contribuţiilor aduse în domeniul imagisticii
medicale bazate de RMN.
Principiul tomografiei RMN
Nucleele atomilor care conţin un număr impar de nucleoni (protoni și
neutroni) posedă un momemt magnetic de spin, μ .
Aceste moment magnetice de spin, μ , se orientează sub acţiunea unui câmp
magnetic static exterior, de inducţie, B 0 .
În cazul protonului, principalul izotop al hidrogenului, momentul magnetic
de spin, μ , nu se aliniază exact cu B 0 .
Astfel protonul are o mişcare de precesie datorată cuplului creat dintre μ şi B 0 cu
frecvenţa de precesie:
1-26 MĂSURĂRI ÎN BIOMEDICINĂ

1
f0 =    B0 (6.24)
2 
unde γ este o constantă de material, ce este specifică fiecărui nucleu şi este
denumită raport giromagnetic.
După cum se arată în Fig. 6.13, orientarea momentelor magnetice de spin
sub acţiunea unui câmp magnetic static exterior, B0 nu se face numai în modul
paralel (un număr Np, sunt în acest mod), ci există şi câteva situaţii de orientarea în
modul antiparalel (un număr Nap, care este mult mai mic decât, Np), între cele două
moduri de orientare fiind o diferenţă de energie:
E = h  f0 (6.25)
unde h este constanta lui Planck, iar f0 frecvenţa de precesie.

B0
f0
Aniparalel
Np E2
ΔE
Np>>Nap Paralel
E1
f0
Nap

Fig. 6.13 a) Orientarea momentelor magnetice sub

acţiunea câmpului B0; b) Nivelele de energie pentru
orientările paralel/antiparalel

La temperatura zero absolut, T = 0K , toate momentele magnetice sunt

orientate în direcţia câmpului magnetic exterior, B0, numărul momentelor
magnetice antiparalel este zero (Nap=0).
La temperatura camerei ( T  300 K ), energia termică furnizează trecerea
nucleonilor pe nivele energetice superiore. Astfel între cele două stări de bază
(paralel şi antiparalel) se stabileşte un echilibru dinamic determinat de temperatura,
T, şi de inducţia magnetică statică, B 0 .
Datorită excesului de nucleoni în starea paralel (Np>>Nap) apare o
magnetizaţie a probei sub acţiunea lui B 0 , denumită magnetizaţie longitudinală,
Mz, aşa cum se arată în Fig. 6.14.
IMAGISTICĂ MEDICALĂ 1-27

B0 z INL
Mz Mxy
Semnal de inducţie
(magnetizaţie nucleară liberă (INL)
longitudinală)

B1,RF z t
O
Mxy
(magnetizaţie
transversală) f0
x

B0 şi B1,RF B0

Fig. 6.14 a) Magnetizaţia longitudinală (Mz, datorată lui B0) şi magnetizaţia

transversală (Mxy, datorată lui B0 şi B1,RF); b) Semnalul de inducţie nucleară
liberă (INL) care apare la încetarea lui B1,RF

Rezonanţa magnetică nucleară apare atunci când se aplică o energie

electromagnetică, anume un câmp magnetic de radiofrecvenţă, B1,RF, ce este
perpendicular pe câmpul magnetic static, B0 şi are frecvenţa egală cu frecvenţa de
precesie, f0, energie ce detemină trecerea momentelor magnetice de spin din starea
paralel în starea antiparalel.
Când numărul protonilor antiparalel este egal cu numărul protonilor paralel
(Np=Nap), magnetizaţia longitudinală (Mz) devine zero şi apare o magnetizaţie în
planul xOy, magnetizaţie transversală, Mxy.
La încetarea câmpului magnetic de radiofrecvenţă, B1,RF, magnetizaţia
longitudinală (Mz), care era zero, pe durata aplicării câmpului de radiofrecvenţă,
începe să crească treptat spre valoarea de dinaintea aplicării câmpului de RF, iar
magnetizaţia transversală Mxy, se reduce treptat, inducând într-o bobină receptoare
un semnal denumit semnal de inducţie nucleară liberă, INL, care este o de forma
unei oscilaţii amortizate (Fig. 6.14).
Amplitudea iniţială a semnalului de inducţie nucleară liberă, INL este
proporţională cu magnetizaţia transversală Mxy de pe durata aplicării câmpului de
RF, care la rândul ei este proporţională cu densitatea protonilor materialului studiat
(de exemplu, conţinutul în apă al acestuia).
Astfel prin testarea cu impulsuri de radiofrecvenţă, B1,RF, a unui material
aflat în câmp magnetic static intens, B0, se determină repartiţia protonilor şi reacţia
lor la înteracţiunea cu mediul, obţinându-se inclusiv imagini cu diferenţele
structurale (imagini ale secţiunilor considerate).
Tomografia RMN furnizează imagini ale densităţilor spinilor nucleari
(densitatea de protoni este o caracteristică a fiecărui ţesut), ale vitezelor de relaxare
ale magnetizaţiei nucleare, ale vitezelor de curgere a fluidelor, ale deplasărilor
chimice.
1-28 MĂSURĂRI ÎN BIOMEDICINĂ

Astfel se determină atât amplitudinile semnalelor de inducţie nucleară

liberă, Ai, care sunt dependente de densitatea de protoni precum, cât şi timpii de
relaxare T1 şi T2.
T1 este timpul de relaxare spin-reţea (mediu), relaxare în care protonii
revenind la starea iniţială eliberează energie care se disipă în mediu.
Acest timp de relaxare mai este denumit şi timp de relaxare longitudinal, deoarece
la relaxarea spin–reţea, care este inversă fenomenului de excitaţie în câmp
magnetic de radiofrecvenţă, se revine la magnetizaţia longitudinală.
T2 este timpul de relaxare spin-spin, relaxare în care se face schimb de
energie între protoni.
Timpii de relaxare T1 şi T2 nu sunt caracteristici intrinseci ale nucleelor
studiate, ei depinzând de mediul în care se află, fiind consecinţele schimbului de
energie dintre diverşi atomi ai mediului studiat.
Deoarece variaţia vâscozităţii tisulare, determinată de modificările fizice şi
chimice, afectează în mod diferit pe T1 şi T2, rezultă că prin intermediul acestor
timpi de relaxare se pot face analize chimice neinvazive sau analize „in vivo”.
Acesta este un marea avantaj al tomografiei RMN faţă de tomografia cu raze X,
care măsoară numai un parametru al ţesutului, anume coeficientul de atenuare a
razelor X în ţesuturi, care - în plus - nu variază semnificativ la ţesuturile moi,
deoarece cu excepţia grăsimii şi osului, variaţia coeficienţilor de atenuare a razelor
X este de până la 5%, conform Tab.5.1 de la §5.2.
Tomografele bazate pe rezonanţă magnetică nucleară (scanerele RMN)
diferă prin sistemul de magneţi, prin modul de excitaţie, prin modul de detecţie şi
prin metoda de reconstrucţie a imaginilor.
La tomografia RMN se remarcă absenţa aproape în totalitate a părţilor
mecanice în mişcare, deoarece acest sistem tomografic nu se bazează pe o tehnică
de transmisie şi deci nu este necesar să se deplaseze o sursă ca în cazul tomografiei
computerizate cu raze X.
De această dată deschiderea sursei de excitaţie este în frecvenţă şi nu în spaţiu,
deoarece selecţia spaţială se face transformând frecvenţa semnalului într-o funcţie
unică a coordonatelor spaţiale, prin suprapunerea peste câmpul magnetic static
principal, B0, a unor gradienţi de câmp magnetic.
Schema de principiu a unui tomograf cu rezonanţă magnetică nucleară este
dată în Fig.6.15.
IMAGISTICĂ MEDICALĂ 1-29

SISTEM
DE
Amplificare Generare, Comandă CALCUL Memorie
RF selectare RF gradienţi externă

Comandă baleiaj
Emiţător Afişaj
B1,RF Secţiunea
Antene E/R
B0
Receptor INL
Sistem magneţi B0 Sistem
fotografic
Amplificare Procesor de
Sistem achiziţii de date reconstrucţie
RF
imagine

Fig. 6.15 Schema de principiu a tomografului RMN

Sistemul de magneţi generază câmpul magnetic static principal de inducţie

B0, intens (B0 = 0,15 T ÷2 T), cât mai extins în spaţiu, omogen, astfel că la un
diametru de 0,5 m sunt permise variaţii spaţiale şi temporale de sub 10 ÷ 100 ppm
Cu cât amplitudinea lui B0 este mai mare cu atât sensibilitatea este mai
mare, deoarece intensitatea semnalului detectat este proporţională cu B02 .
Totuşi creşterea lui B0 nu se poate face oricât de mult deoarece, pe de o
parte ea determină o creştere a frecvenţei de precesie, f0 conform (6.24) cu toate
dezavantajele care rezultă de aici (scăderea adâncimii de pătrundere în corp a
câmpului de radiofrecvenţă, odată cu creşterea frecvenţei), iar pe de altă parte, din
motive de protecţie a pacientului.
Există mai multe tipuri de magneţi pentru producerea câmpului magnetic
static, B0, şi anume:
• Magneţi permanenţi. De exemplu, miez feromagnetic premagnetizat cu
inducţie magnetică de 0,3 T, greutate de câteva tone şi cu temperaturi
foarte stabile pentru omogenizare.
• Electromagneţi. Miez feromagnetic excitat electric, cu inducţie magnetică
de 0,2 T, consum energetic mare şi necesitatea unor sisteme de răcire.
• Magneţi supraconductori. Conductoare de niobiu-titan la temperatura
criogenică, care permit obţinerea unei inducţii magnetice de 2 T la un
diametru de 100 cm, asigură un câmp magnetic foarte stabil, dar au nevoie
de heliu şi azot ca lichide de răcire şi sunt foarte scumpi, uneori costul lor
reprezentă mai mult de jumătate din costul întregului tomograf.
1-30 MĂSURĂRI ÎN BIOMEDICINĂ

Sistemul de gradienţi realizează baleiajul, care de această dată se face în

frecvenţă şi nu prin mişcarea mecanică a unui sistem de genul sursă-detector din
cazul tomografiei cu raze X.
Astfel, prin suprapunerea peste câmpul magnetic static, B0, a unui gradient câmp,
liniar variabil în spaţiu şi constant în timp, numai o anumită zonă sau element din
secţiunea analizată va rezona la frecvenţă f0 şi anume doar zona în care câmpul este
chiar B0, conform relaţiei (1.24).
Sistemul de gradienţi este alcătuit din trei bobine de curent continuu, ortogonale,
care generează trei gradienţi liniari principali:
Bz Bz Bz
Gx = ; Gy = ; Gz =
x y z
Cu ajutorul acestor trei gradienţi se pot separa informaţii din orice punct al probei,
adică frecvenţele fi codifică în spaţiul frecvenţelor coordonatele spaţiale ale
punctelor din secţiune.
Gradienţii de câmp determină rezoluţia imaginii. Din cauza micilor
neomogenităţi ale câmpurilor magnetice din corp, determinate de susceptibilităţile
magnetice diferite ale moleculelor, apar gradienţi locali de câmp magnetic, anume
gradienţi de fond. Astfel gradientul aplicat trebuie să aibă în zona investigată o
valoare mult mai mare decât gradientul de fond, fiind necesare astfel valori mai
mari de 100 μT/cm pentru gradienţi aplicaţi.
Întrucât, din cauza gradienţilor de fond, rezultă valori mari ale gradientului aplicat
se recurge la anumite secvenţe de aplicare a gradienţilor şi câmpului de
radiofrecvenţă pentru a diminua efectul gradienţilor de fond.
De asemenea, tot în acest sens trebuie menţionat faptul că este
recomandată o alegere corespunzătoare a locului de instalare şi funcţionare a unui
tomograf RMN în aşa fel încât câmpurile magnetice de fond din zonă să nu
afecteze buna lui funcţionare.
Emiţătorul, bazat pe un cristal de cuarţ termostatat, generează un semnal
de radiofrecvenţă foarte stabil în domeniul de frecvenţă 1÷30 MHz.
Antenele de radiofrecvenţă generează câmpul magnetic de excitaţie B1,RF,
care este perpendicular pe câmpul magnetic static, B0 şi de amplitudine mult mai
mică decât acesta.
B1, RF  5 T  B0 = 0,2 T  2 T
Răspunsul nucleelor din ţesuturi la excitaţie, trebuie detectat şi analizat în funcţie
de frecvenţă şi amplitudine pentru reconstrucţia imaginii din interiorul corpului.
Receptorul, preia de la antenă (fie aceiaşi antenă cu cea de emisie sau o
antenă dedicată numai recepţiei) semnalul de inducţie nucleară liberă, INL, care
este de ordinul microvolţilor, îl amplifică şi apoi îl mixează într-o bandă de
audiofrecvenţă.
Sistemul de achiziţii de date prelucrează semnalul pentru reducerea
zgomotului şi îl cuantifică, după care îl transferă în memoria sisteului de calcul.
Sistemul de calcul reconstituie imaginea din datele obţinute şi desigur
controlează funcţionarea întregului tomograf.
IMAGISTICĂ MEDICALĂ 1-31

În clinici se utilizează pe scară largă tomografia cu raze X (Tomograf

computerizat) şi tomografia cu rezonanţă magnetică nucleară (Scaner RMN).
Dacă la tomoraful cu raze X se încercă obţinerea de imagini de calitate în
condiţiile reducerii nivelului de expunere la radiaţii, la tomograful RMN pe lângă
îmbunătăţirea calităţii imaginii se fac progrese la efectuarea de analize chimice „in
vivo” sau chiar la realizarea unor explorări funcţionale.
Pe lângă progresele substanţiale, care se fac continu la aceste două sisteme
de tomografie computerizate, trebuie menţionate şi eforturile/progresele ce se fac
în obţinerea de imagini prin tomografia cu ultrasunete, tomografia de impedanţă şi
tomografia cu microunde sau alte tehnici de imagistică medicală.

6.2.3 TOMOGRAFIA DE IMPEDANŢĂ ELECTRICĂ

Deoarece impedanţa ţesuturilor depinde de structura lor, înseamnă că prin
măsurarea impedanţelor se pot detecta diferenţele structurale, fie că acestea sunt
datorate tipului de ţesut, fie că sunt datorate îmbolnăvirii sau alterării unui ţesut.
Astfel se pot obţine imagini ale structurilor din interiorul corpului.
La tomografia de impedanţă se reconstituie imaginea distribuţiei
impedanţei electrice într-o secţiune a unui corp conductor, prin măsurarea
tensiunilor şi curenţilor pe/prin suprafaţa corpului.
Diferenţa dintre măsurarea de impedanţă şi tomografia de impedanţă,
analog cu diferenţa dintre radiografia tradiţională cu raze X şi tomografia cu raze
X, este că în primul caz se determină impedanţa şi variaţiile ei într-un volum
conductor, iar în al doilea caz se determină distribuţia impedanţei într-o secţiune,
cu localizarea strictă a electrozilor şi cu obţinerea imaginii în urma unui număr
mare de măsurări, prin utilizarea un sistem de calcul performant pentru realizarea
baleierii şi efectuarea reconstrucţiei imaginii.
Pentru obţinerea imaginii se determină partea reală şi partea imaginară a
impedanţei.
Deoarece determinarea părţii imaginare este mai dificilă, se poate determina numai
partea reală la mai multe frecvenţe. Desigur, tehnica multifrecvenţă atât pentru
partea reală cât şi pentru partea imaginară a impedanţei creşte calitatea imaginii.
În mod similar cu celelate sisteme tomografice şi la tomografia de
impedanţă se utilizează:
• un sistem de selecţie/baleiere;
• un sistem de achiziţie de date
• un algoritm de reconstrucţie a imaginii.
Principiul tomografului de impedanţă este prezentat în Fig. 6.16.
1-32 MĂSURĂRI ÎN BIOMEDICINĂ

I
I Generator Logică de
de curent control
U1
1 2 3 Imagine
U2 Sistem de
N
selecţie
N-1
(baleiere)
U
j Achiziţie Algoritm de
UN-3 tensiuni reconstrucţie

Fig. 6.16 Tomografie de impedanţă

Sistemul de achiziţie de date

În jurul regiunii de interes, de exemplu, torace, se plasează pe suprafaţa
corpului cei N electrozi. Excitaţia este dată de generatorul de curent constant, care,
ca şi în cazul măsurărilor de impedanţă, are intensitatea curentului între 0,5  5 mA
iar frecvenţa 10 kHz  100 kHz.
Se aplică un curent între doi electrozi alăturaţi şi se măsoară tensiunile
între câte doi electrozi vecini dintre toţi ceilalţi N-2 neimplicaţi la generarea
curentului (ca la metoda celor patru electrozi).
De exemplu, dacă se aplică curentul I0 între electrozii 1 şi 2, se măsoară N-3
tensiuni şi anume:
U1 între electrozii 3 şi 4;
U2 între electrozii 4 şi 5.
.....
UN-3 între electrozii N-1 şi N.
Pentru N electrozi, la o injecţie de curent, se vor achiziţiona “N-3” tensiuni.
În cazul a N injecţii de curent (între fiecare pereche de electrozi) rezultă un
număr de N(N-3) tensiuni culese, doar între câte doi electrozi vecini.
La tomografia de impedanţă baleierea nu presupune părţi mecanice în
mişcare ca în cazul tomografiei cu raze X, ci doar nişte comutări electronice.
Acesta este un avantaj al tomografiei de impedanţă, ca şi în cazul tomografiei
RMN, unde - de asemenea - baleierea nu presupune părţi în mişcare, ci se stsbileşte
o corespondenţă între frecvenţă şi coordonatele spaţiale.
Algoritmul de reconstrucţie permite ca din datele achiziţionate să se determine
distribuţia conductibilităţii, deci imaginea. secţiunii de interes
Modelul matematic este dat de ecuaţia:
 (C V ) = 0 (6.25)
unde C - reprezintă distribuţia de conductibilitate (tensorul de conductibilitate ce
depinde de punct);
V - reprezintă distribuţia potenţialului electric în domeniul de interes.
Caracteristicile tomografiei de impedanţă sunt:
IMAGISTICĂ MEDICALĂ 1-33

• rezoluţia imaginii mai slabă decât la celelalte sisteme tomografice;

• sensibilitatea foarte bună (modificări mari ale conductibilităţii de la un tip de
ţesut la altul -§5, Tabelul 5.1.)
• durata de achiziţie mică, existând posibilitatea de obţinere a imaginilor
dinamice.
• posibilitatea de obţinere directă a imaginilor tridimensionale.
Aplicaţii
• La obţinerea imaginilor de impedanţă electrică a inimii, a sânului, a toracelui, a
creierului, a plămânului.
• La evaluarea dozei termice.
Ca şi celelalte tipuri de sisteme tomografice, în afară de aplicaţiile în
domeniul medical, tomografia de impedanţă electrică are aplicabilitate în
prospecţiunile geologice, în industrie, etc.