Sinteza Hermeneutica

HERMENEUTICA I,II,III,IV
SINTEZA
Hermeneutica biblică evanghelică (inclusiv exegeza) este subîntinsă de câteva principii fundamentale:
1. Vechiul şi Noul Testament alcătuiesc împreună Sfânta Scriptură, Cuvântul lui Dumnezeu dat poporului
Său pentru viaţa comunitară de credinţă;
2. Dumnezeu a transmis Cuvântul Său prin autori şi texte omeneşti;
3. Textele biblice poartă amprenta unei intenţionalităţi divino-umane identificabile;
4. Demersul exegetic are ca scop înţelegerea intenţiei divino-umane închise în text,
iar demersul hermeneutic are ca scop aplicarea acestei intenţii în contemporaneitate.
Contextul istoric şi cultural.

Deoarece Cuvântul lui Dumnezeu a fost revelat în situaţii istorice concrete şi nu în mod atemporal,
înţelegerea lui presupune mai întâi de toate încercarea de a recupera datele istorice în care a fost rostit sau
scris întâia dată.
Pentru a ne forma o imagine generală asupra contextului istoric, trebuie să studiem, în prealabil,
următoarele:
• - paternitatea/autorul cărţii din care face parte pasajul
• - data la care a fost scrisă
• - destinatarii căreia i-a fost adresată
• - scopul şi temele cele mai importante
Instrumente de lucru în studiul contextului istoric:
• - lucrările introductive de VT şi NT
• - comentariile exegetice specializate (introducerile)
• - dicţionare biblice, enciclopedii
• - lucrările de istorie a Israelului sau a Orientului Apropiat
• - lucrări de arheologie a Ţării Sfinte
• - atlase
În afară de contextul istoric general, trebuie studiat fundalul istoric şi cultural în care s-au petrecut faptele
descrise.
Fundalul istoric este alcătuit din evenimentele care s-au derulat într-o anumită perioadă în istoria poporului
Israel. Scriitorii biblici au avut mesaje care vizau situaţii particulare, fără a preciza adesea informaţiile
istorice de fundal care pentru destinatari erau evidente. Anumite elemente care alcătuiesc fundalul istoric
sunt descrise de înşişi autorii biblici, dar nu întotdeauna cititorul modern poate reconstitui mental atmosfera
acelor vremuri, pentru a înţelege mesajul biblic aşa cum era înţeles de primii destinatari.
Fundalul cultural vizează obiceiurile, tradiţiile, instituţiile şi mentalităţile culturale caracteristice unei
anumite zone sau perioade.
Domenii care trebuie studiate în legătură cu fundalul istoric:

1. geografia
2. evoluţiile politice
3. aspectele economice
4. războaiele
5. practicile culturale (obiceiuri de familie, cultura materială, obiceiurile
zilnice, obiceiurile recreative, muzica şi arta)
6. practicile religioase
Excursus: imaginea carului de luptă

Carul de luptă funcţiona atât ca armă propriu-zisă, cât şi ca simbol. Sunetul carelor de luptă în viteză
pe o câmpie era suficient pentru a slăbi moralul trupelor inamice şi a stârni panică în momentele decisive.
Totuşi, ele se puteau dovedi ineficiente pe teren mlăştinos (ceea ce s-a întâmplat în cazul egiptenilor sau al
lui Sisera). Prezenţa carelor de luptă pe terenul de bătălie spune multe despre puterea militară a unui rege. Ps.
20:7 „Unii se bizuiesc pe carele lor, alţii pe caii lor; dar noi ne bizuim pe Numele Domnului, Dumnezeului
nostru.” Imaginea lui Dumnezeu care anihilează total strategiile şi eforturile omeneşti este conturată prin
punerea în scenă a distrugerii carelor de luptă. Ps 46:8-11 Veniţi şi priviţi lucrările Domnului, pustiirile, pe
cari le-a făcut El pe pământ. El a pus capăt războaielor până la marginea pământului; El a sfărâmat arcul, şi a
rupt suliţa, a ars cu foc carele de război. ,,Opriţi-vă, şi să ştiţi că Eu sunt Dumnezeu: Eu stăpânesc peste
neamuri, Eu stăpânesc pe pământ.1Domnul oştirilor este cu noi. Dumnezeul lui Iacov este un turn de scăpare
pentru noi.
Carul de luptă funcţiona şi ca simbol al regalităţii. Aşa se explică de ce Absalom a avut grijă ca la
nivelul imaginii publice să fie cât mai bine văzut. 2 Samuel 15:1 După aceea, Absalom şi-a pregătit care/un
car şi cai, şi cinci zeci de oameni cari alergau înaintea lui. Carul poate fi şi un simbol al puterii divine.
Răpirea lui Ilie, Elisei la Samaria, Ezechiel, Zaharia 6 (4 care trase de cai de culori diferite vin să
împlinească judecata lui Dumnezeu). Groaza pe care o inspiră lăcustelor din Apocalipsa este sugerată prin
comparaţia zgomotului aripilor lor cu zgomotul făcut de carele de luptă în mişcare.
Excursus: Părul şi simbolistica lui

Părul constituia un simbol foarte important în vechime. D.p.d.v. fizic, semnala sănătatea sau boala
sau impuritatea unei persoane (Lev. 13-14). Smulgerea părului din cap şi din barbă era parte a ritualului de
jelire (Ezra 9:3, Ezec. 23:24, Ier. 7:29. Creşterea lui în exces era semn fie al unei firi barbare (Esau), fie al
unei sălbăticiri (cazul lui Nebucadneţar).
Totuşi, părul bogat are o conotaţie pozitivă în Biblie. În VT există exemple de tineri care purtau părul
lung (Cânt. 5:11; 2 Sam. 14:25-26). În cazul lui Absalom, tăierea părului devenise un ritual care îi adusese
celebritate.
Părul bogat este asociat cu bunăstarea, sănătatea şi vigoarea. Lipsa lui prin urmare, este considerată o
înjosire, un semn al degradării. Isaia 7:20 îl prezintă pe Dumnezeu în ipostaza de judecător care va smeri
regatul lui Iuda folosindu-se de regatul Asiriei. În general sclavii erau trataţi în felul acesta.
Mica 1:16 Rade-ţi, taie-ţi părul, din pricina copiilor tăi iubiţi; lărgeşte-ţi pleşuvia ca vulturul, căci ei
se duc în robie departe de tine! Ieremia 48:37 Căci toate capetele sunt rase, toate bărbile sunt tăiate; pe toate
mâinile sunt tăieturi de jale, şi pe coapse saci.
Isaia 3:24 Şi atunci... în loc de păr încreţit, un cap pleşuv,... un semn de înfierare, în loc de frumuseţe.
Interdicţia privind tăierea rotundă a colţurilor părului (Lev. 19:27) are în vedere separarea poporului de toate
practicile asociate cultelor păgâne (Ier. 9:26; 25:23).
În perioada NT, Pavel consideră că părul lung ar trebui să fie norma de conduită pentru femei, pe
când pentru bărbaţi este o ruşine. Atenţia excesivă acordată părului este semnul unor preocupări mundane şi
filistine (1 Tim. 2:9; 1 Pet. 3:3).
Raderea părului era parte a ritualului de purificare (Lev. 14:8-9; Num 6:18-19). Nazireilor li se
interzicea să se radă cât erau sub jurământ (Num. 6:5), ca simbol că ei erau consacraţi unei vieţi de renunţare
(inclusiv renunţare la atractivitatea fizică).
Ungerea părului cu ulei era un ritual nereligios. Putea să marcheze dorinţa de a fi atractiv (Rut 3:3;
Spală-te şi unge-te [cu ulei parfumat]), caracterul sărbătoresc (Ecles. 9:8; untdelemnul să nu-ţi lipsească de
pe cap = fii întotdeauna vesel şi într-o dispoziţie sărbătorească) sau ospitalitatea (Ps. 23:5; Îmi ungi capul cu
undelemn = Mă tratezi ca pe un oaspete de onoare).
Din perspectiva unei simbolistici mult mai puternice, părul alb sau gri ca simbol al vârstei înaintate şi
mature apare în mod recurent în Biblie. Totuşi, din punct de vedere fizic, părul este o parte relativ
neimportantă a corpului omenesc, de aceea în anumite situaţii el este menţionat pentru a arăta amploarea
protecţiei pe care Dumnezeu sau o persoană o promit (1 Sam. 14:45; 2 Sam. 14:11; Luca 21:18; Fapte
27:34).
Părul alb este aplicat în plan transcendental lui Dumnezeu pentru a desemna „îmbătrânirea” lui
„imemorială” (Dan. 7:9, Apoc. 1:14).
Contextul logic
Cuvintele pe care le folosim au sensuri diferite, în funcţie de situaţia în care le aplicăm. Rareori
facem confuzie între ele, deoarece contextul logic elimină din start toate celelalte posibile sensuri.
Un text nu poate fi interpretat decât în contextul lărgit în care a fost scris. Contextul poate fi analizat
la multiple niveluri, după cum urmează: Biblia, VT/NT, autorul, cartea, secţiunea majoră, contextul imediat,
pasajul, cuvântul/conceptul.
Următoarele întrebări ar putea fi utile în încercarea de a descoperi înţelesul textului.

Întrebări despre autor
1. 1) Ce se poate deduce despre autorul textului?
2. 2) Ce scop urmăreşte autorul cu acest text?
Întrebări despre destinatari
3. 3) Cui se adresează textul?
4. 4) Ce calităţi trebuie să aibă cititorul „ideal” pentru a interpreta corect acest text?
5. 5) În ce fel vă „vorbeşte textull voua ca potentiali destinatari?
Întrebări despre text
6) Cărei specii literare îi aparţine textul? (Identificaţi convenţiile literare
folosite)?
7. 7) Este textul scris în limba originală sau o traducere?
8. 8) Din ce perioadă provine textul? (Este vechi sau recent?)
9. 9) Unde a fost scris acest text?
Întrebări despre conţinut
10) Există cuvinte al căror sens este greu de stabilit? Cum afectează ele procesul
înţelegerii textului?
11.11) Care sunt cuvintele-cheie din text?
12.12) Ce figuri de stil conţine?
13.13) Care este tema acestui text? Rezumaţi conţinutul într-o frază.
Recomandări privind utilizarea limbilor biblice.
1. Nu minimalizaţi importanţa limbilor originale
2. Nu exageraţi importanţa limbilor originale
3. Nu puneţi semnul egalităţii între înţelesul unui cuvânt şi istoria lui
4. Nu atribuiţi mai multe înţelesuri unui cuvânt folosit într-un mod
specific
5. Nu accentuaţi excesiv aspecte subtile de gramatică şi vocabular
Galateni 5:12
În Gal. 5:12 Pavel face o declaraţie şocantă: „Şi, schilodească-se odată cei ce vă tulbură!” Despre
membrii bisericilor din Galatia (sudul şi centrul Turciei de astăzi) ştim că erau tulburaţi de iudaizatori (iudeo-
creştini care considerau că neevreii au nevoie de circumcizie pentru a intra în Noul Legământ). Dar ce vrea
să spună Pavel cu aceste cuvinte? La prima lectură ai impresia că îşi doreşte ca oponenţii lui să alunece pe
scări, să cadă pe gheaţă sau să fie loviţi de un cal nărăvaş. În fapt, sensul declaraţiei este altul. În greacă
textul spune: ophelon kai apokopsontai hoi anastatountes hymas. Particula ophelon este folosită pentru a
exprima dorinţe despre care vorbitorul ştie că se vor materializa greu sau deloc. Ar putea fi tradusă cu „Oh,
dacă...” sau cu „Îmi doresc ca...”.
Verbul apokoptō este tradus de Cornilescu prin „a schilodi”, dar el înseamnă „a tăia”, „a mutila” şi în
acest context este o referire voalată la castrare. Pavel este de-a dreptul sarcastic cu oponenţii săi: dacă tot
insistă atât de mult asupra tăierii (=circumciziei), atunci să meargă până la capăt! Exprimarea face parte din
instrumentarul retoric bogat pe care Pavel îl pune în valoare în această epistolă pentru a-i aduce pe galateni la
calea cea dreaptă.
Traducerea lui Bartolomeu Anania plusează în raport cu originalul: O, tăia-s’ar cu totu’n bucăţele cei
ce vă destramă pe voi! Nota explicativă la verset ne spune că ar fi vorba de o posibilă aluzie la practicile de
automutilare ale adepţilor zeiţei Cybele (în cadrul unor ritualuri orgiastice). Da, just, numai că respectivii nu
se tăiau „bucăţele”, ci se autocastrau, deci traducerea este incorectă în raport cu explicaţiile.
Traducerile englezeşti sunt mai fidele originalului:
(NET) I wish those agitators would go so far as to castrate themselves
(NIV) As for those agitators, I wish they would go the whole way and emasculate themselves!
(NJB) I could wish that those who are unsettling you would go further and mutilate themselves.
Efeseni 4:12
Efeseni 4:11-16 este adesea folosit ca argument pentru motivarea tuturor membrilor bisericii de a
participa la slujire. Versetul 4:12 are însă nevoie de o nuanţare în ce priveşte expresia „pentru desăvârşirea
sfinţilor” (gr. πρὸς τὸν καταρτισμὸν τῶν ἁγίων).
Termenul care ne interesează este καταρτισμός, katartismos, tradus de Cornilescu prin „desăvârşire”
(cf. Segond perfectionnement des saints).
În greaca clasică, termenul katartismos se foloseşte cu mai multe sensuri, în funcţie de context:
• - reconciliere, restaurare
• - îndreptare (sau aşezare a unui os fracturat)
• - finalizare (a procesului de creştere a dinţilor)
• - pregătire, aranjare (a unui obiect)
• - antrenare, echipare Acest ultim sens pare cel mai potrivit în contextul din Efeseni. Pavel spune că
Hristos a dăruit Bisericii o „ierarhie slujitoare” care să-i „echipeze” pe sfinţi pentru ca şi ei să
slujească, ducând astfel la creşterea (zidirea) trupului lui Hristos.
Bun, şi ce e greşit dacă zicem „desăvârşire” în loc de „echipare” (sau pregătire)? Nu e greşit, dar poate
sugera ideea că trebuie ne desăvârşim şi apoi să slujim. La o adică, ne putem sustrage slujirii invocând
motivul că nu suntem încă desăvârşiţi. Şi am avea dreptate, fiindcă desăvârşiţi vom fi doar la Domnul, când
va veni ceea ce este desăvârşit (ὅταν δὲ ἔλθῃ τὸ τέλειον, 1 Cor 13:10). Numai că Pavel nu spune că trebuie să
ne desăvârşim mai întâi, ci că trebuie să ne echipăm.
Să vedem cum au redat traducătorii vechi şi noi acest termen – katartismos:
• NT. 1648 – împreunarea sfinţilor Bibl. 1688 – întemeiarea sfinţilor Micu 1795 – săvârşirea sfinţilor
(Termen preluat de Şaguna, Filotei al Buzăului şi Biblia 1914. Deja ne apropiem de termenul modern
desăvârşire).
• Biblia 1874 – desevârşirea sânţilorŭ (Soluţie care se va fi preluată de traducerile din sec. XX)
• Nitzulescu 1897 – întregirea sânţilor
• Galaction 1939 – desăvârşirea sfinţilor (=1874, Cornilescu şi ediţiile sinodale 1968-
2008)
• Anania 2001 – ca să-i pregătească pe sfinţi (Ei, în sfârşit cineva a nimerit-o! Era şi
timpul.)
Filipeni 2:6
Binecunoscutul text din Fil. 2:6, „El [Hristos] n-a crezut ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu
Dumnezeu” (gr. ouch charpagmon hēgēsato to einai isa theō), a impus în vocabularul evanghelic sintagma
„lucru de apucat”, folosită adesea în exprimări de tipul „să nu luăm cutare aspect/fapt/chestiune ca un lucru
de apucat” (i.e. în uşor, în mod uşuratic).
În consecinţă, atitudinea lui Hristos în relaţia Lui cu Tatăl este interpretată în aceeaşi cheie: „Hristos
n-a tratat egalitatea cu Tatăl în chip uşuratic” (deci nici noi să nu tratăm în mod uşuratic viaţa de credinţă
etc.)
Cheia pentru interpretarea corectă a pasajului este termenul charpagmos, unul destul de problematic,
care însă trebuie înţeles altfel decât îl interpretează mulţi evanghelici (via Cornilescu). Variantele de
interpretare sunt (cel puţin) două:
(1) El, măcar că avea chipul lui Dumnezeu, n-a considerat egalitatea cu Dumnezeu o pradă (ceva ce poate fi
luat/păstrat prin forţă)
(2) El, măcar că avea chipul lui Dumnezeu, nu s-a prevalat de egalitatea cu Dumnezeu, ci s-a golit de sine...
A doua variantă, deşi este mai liberă, redă bine spiritul pasajului: Hristos era egal cu Dumnezeu, dar
nu s-a cramponat de această egalitate (ea n-a fost argumentul de care s-a folosit pentru a evita întruparea), ci
s-a golit de sine (s-a smerit), a luat chip de rob etc.
P.S. Bartolomeu Anania traduce: „a socotit că a fi El întocmai cu Dumnezeu nu e o prădare”.
Filipeni 3:2
Păziţi-vă de câinii aceia; păziţi-vă de lucrătorii aceia răi; păziţi-vă de scrijelaţii aceia!
La cine face referire apostolul Pavel când vorbeşte de „scrijelaţii aceia”? În româneşte, verbul „a
scrijeli” se defineşte astfel (vezi DEX): a scrijel//i ~ésc tranz. 1) (obiecte) A tăia la suprafaţă cu o unealtă
ascuţită. 2) (imagini) A reprezenta prin tăiere (pe suprafaţa unui obiect). [Var. a scrijela] /Din scrijea
După definiţie, ai impresia că se referă la persoane care se tatuează scrijelindu-şi mesaje ori
simboluri pe corp. Avem deci de-a face cu recomandarea de a evita asocierea cu astfel de persoane? Să
vedem ce spune originalul – blepete tēn katatomēn.
Verbul blepō înseamnă „a vedea” sau, în acest caz, „a fi atent”, „a avea grijă la”.
Substantivul katatomē înseamnă „mutilare” şi aici are sensul de „cei care se mutilează”.
Dar, cine sunt aceştia „care se mutilează”? Versetul care urmează (3:3) conţine cheia interpretării.
Pavel spune: „Căci cei tăiaţi împrejur [peritomē] sîntem noi, cari slujim lui Dumnezeu...” Contextul arată
clar că „cei care se mutilează” sunt „cei care se circumcid” (iudeo-creştini), deşi Pavel nu foloseşte termenul
consacrat (peritomē), ci unul ironic-zeflemisitor (katatomē). Avem aşadar de-a face cu unul dintre
numeroasele jocuri de cuvinte intraductibile, din NT.
Ideea lui Pavel este limpede: pentru credincioşii dintre Neamuri, circumcizia nu mai are nicio
relevanţă. Dimpotrivă, în lumina revelaţiei aduse de Hristos, acest obicei echivalează cu o mutilare.
Bartolomeu Anania încearcă să păstreze jocul de cuvinte, dar fără succes:
Păziţi-vă de’mprejurul tăierii (katatomē = împrejurul tăierii?!). Nota de subsol este cea care ne
lămureşte ce înseamnă „împrejurul tăierii”, respectiv „tăierea-mprejur”.
Traducerile englezeşti redau corect ideea:
(NET/NRS) Beware of those who mutilate the flesh!
(NIV) Watch out for [...] those mutilators of the flesh.
(TEV) Watch out for those [...] who insist on cutting the body.
(NEB) introduce şi o explicaţie în text, pentru a transmite ceva din spiritul îndemnului: Beware of those who
insist on mutilation – “circumcision” I will not call it;
Tipuri de discurs narativ (de la simplu la complex)

(1) Relatarea
- relatarea anecdotică - relatarea „războinică”/de război - relatare descriptivă - relatarea onirică - relatarea
unei epifanii - istorisirea - istoria (cu subspecia „memoriile”)
Relatarea în sensul să generic reprezintă un tip de discurs narativ scurt, bine închegat, de regulă la
persoana a III-a, despre un eveniment sau o situaţie din trecut.
Relatările prezintă de regulă ce s-a întâmplat, fără înfrumuseţări literare. Exemple: Instalarea
triburilor în Canaan (Jud. 1:16-17), proiectele de construcţie regale (1 Regi 7:2-8; 12:25), campaniile militare
(1 Regi 14:25).
Relatarea anecdotică. Tip de discurs narativ scurt care vizează un eveniment sau o experienţă din
viaţa unei persoane. Ar mai degrabă caracter biografic, nu de istorie publică. Exemplu: relatarea despre
cetăţile pe care Solomon le-a dat lui Hiram şi pe care acesta le-a refuzat.
Relatarea războinică/de război. Tip de discurs care povesteşte desfăşurarea unei bătălii şi rezultatul
ei. Exemple: înfrângerea amoriţilor (Num. 21:21-24) sau a moabiţilor (Jud. 8:10-12).
Relatarea descriptivă. Tip de discurs care descrie modul în care a fost realizat un edificiu (cu detalii
asupra mărimii, materialelor folosite, ornamentaţiilor). Exemple: Relatarea descriptivă despre Cortul
Întâlnirii (Exod 36:8-37:16) sau despre Templul din Ierusalim (1 Regi 6-7).
Relatarea onirică. Tip de discurs folosit pentru a reda experienţa unui vis, fie la persoana a III-a, fie
la persoana I. Mărcile care ajută la identificarea acestui tip de discurs sunt: (1) verbul „a visa” şi (2) expresia
„şi iată” (eb. hNEhiw> - wühinnË).
Relatarea unei epifanii. Tip de discurs care înfăţişează întâlnirea dintre Dumnezeu sau un înger al
Domnului şi un om. Experienţa de care are parte Iacov este o epifanie onirică (manifestarea lui Dumnezeu se
produce în vis).
Istorisirea. Tip de discurs elaborat care conţine o intrigă rudimentară (o tensiune care trece prin
momentele subiectului până la deznodământ), elemente de dialog sau trăsături literare dramatice. Exemple:
Istorisirea ascensiunii lui Saul ca rege (1 Sam. 1-11), Confruntarea dintre profetul Mica şi Ahab (1 Regi
22:1-37).
Istoria. Tip de discurs amplu care conţine numeroase relatări structurate pentru a se concentra asupra
unei teme sau a unei perioade istorice. O istorie poartă adesea interpretarea autorului cu privire la
evenimentele narate.
Memoriile. Tip de discurs scris la persoana întâi care înfăţişează întâmplări din viaţa unei persoane,
cu scopul de a face o prezentare a epocii în care a trăit ea. Cartea Ezra şi Neemia sunt construite parţial pe
tiparul literar al memoriilor.
(2) Naraţiunea eroică

Acest tip de discurs narativ constă dintr-o serie de episoade care se concentrează asupra faptelor şi
isprăvilor unui erou. De regulă sunt incluse în firul narativ informaţii despre naşterea, căsătoria şi moartea
eroului.
Viaţa eroului este pilduitoare. Poate fi vorba de un exemplu pozitiv sau negativ. Cartea Judecători
este tipică pentru acest tip de discurs narativ.
Eposul (nu în sensul de poem, ci în sensul de şir de fapte şi întâmplări glorioase) este o subspecie a
naraţiunii eroice care se distinge prin două caracteristici:
– proporţiile substanţiale
– caracterul măreţ al isprăvilor eroului
Exemple:
- epos cosmic - Genesa 1-11 (implicarea lui Dumnezeu în universul uman, trăsături fundamental umane care
sunt revelate în această relatare)
- epos ancestral – Genesa 12-36 (conţine teme care vizează identitatea naţională a
Israelului)
(3) Naraţiunea profetică

Acest tip de discurs relatează evenimente din viaţa unui profet, mai ales cele care fac dovada unor
virtuţi ce trebuie să fie imitate. Comportamentul profetului instituie deci un model de conduită (prin
criticarea aspectelor politice şi religioase ale vremii).
Ex. naraţiunile despre Ilie, Elisei şi Daniel, ca exemple de perseverenţă în faţa unor presiuni politice
înalte.
Figuri de stil comparative

1. Comparaţia
Frecvent întâlnită şi uşor de recunoscut. Ori de câte ori apar adverbele „ca” sau „precum”.
Comparaţiile trebuie analizate cu atenţie, pentru a se identifica acel domeniu de comparaţie la care se
face referire. Adesea, comparaţiile delimitează în prealabil domeniul vizat: „Fiţi înţelepţi ca şerpii şi fără
răutate ca porumbeii”. Atributele vizate aici sunt înţelepciunea şi lipsa răutăţii.
γίνεσθε οὖν φρόνιμοι ὡς οἱ ὄφεις καὶ ἀκέραιοι ὡς αἱ περιστεραί (Mat. 10:16) φρόνιμος – prudent,
circumspect, precaut, înţelept ἀκέραιος – pur, inocent (în ceea ce priveşte cunoaşterea răului)
2. Metafora
Constituie o comparaţie sintetizată, în care elementul de legătură dintre cei doi termeni iniţiali a fost
suprimat. Ex. „Dumnezeu este un turn tare”. „Dumnezeu este stânca de veacuri”. „Isus este mielul lui
Dumnezeu.”
În cazul metaforelor, nu se precizează aspectele în privinţa cărora se face comparaţia. Totuşi, în cazul
ultimei metafore menţionate, Ioan adaugă „care ridică păcatul lumii”, ceea ce arată clar că se are în vedere
ideea de jertfă.
Figuri de stil asociative

1. Metonimia (de la metonomazo – a redenumi, a numi cu alt nume). Procedeu prin care un
lucru este înlocuit cu un atribut sau un adjunct al lui. În literatura apocaliptică, termenii
„cap” sau „coroană” sunt substitute criptice pentru puterea lumească (Cezarul, la vremea
aceea). Cerul înlocuieşte uneori desemnarea lui Dumnezeu. Muntele Sion înlocuieşte
Iersualimul.
2. Sinecdoca (figură de stil prin care partea este înlocuită prin întreg sau întregul prin parte, ori
un termen mai cuprinzător cu un termen mai puţin cuprinzător). Pavel vorbeşte de
„circumcizie” pentru a vorbi de „adepţii legii Mozaice” în Gal. 2:7-9. El foloseşte un Genitiv
de destinaţie combinat cu o sinecdocă: πεπίστευμαι τὸ εὐαγγέλιον τῆς ἀκροβυστίας καθὼς
Πέτρος τῆς περιτομῆς, „Mi s-a încredinţat evanghelia pentru „netăierea împrejur”, după cum
lui Petru [i s-a încredinţat evanghelia] pentru „tăierea împrejur”.
Tipuri de discurs poetic (schiţă)

1. Rugăciuni
1.1. lamentaţia 1.2. suplicaţia 1.3. cântecul funebru 1.4. imprecaţia
– psalmul de imprecaţie
2. Cântece şi imnuri
2.1. cântece de război 2.2. cântece de dragoste
2.3. imnuri de laudă 2.4. imnuri de recunoştinţă
- imnul liturgic
2.5. imnul sărbătoresc - psalmul sărbătoresc
Tipuri de discurs poetic
1. Rugăciuni
1.1. lamentaţia
Lamentaţia este un tip de discurs poetic prin intermediul căruia poetul îşi exprimă nemulţumirea,
suferinţa sau durerea lăuntrică. Este tipul de discurs cel mai des întâlnit în Psalmi, unde se împleteşte de
regulă cu suplicaţia (vezi mai jos).
Lamentaţia mai este întâlnită în Plângerile lui Ieremia şi în Iov.
Ex.1 - Plâng. Ier. 3, scris în metru qîna - o lamentaţie individuală, cu elemente specifice acestei
categorii: descrierea figurată a suferinţei (3:1-18) şi afirmarea încrederii că Dumnezeu vă răspunde plângerii
(3:19-66).
Ex. 2 - Plâng. Ier. cap. 5. Aici autorul combină elemente de lamentaţie colectivă cu elemente de
cântec funebru (bocet)
Ex. 3 – Ps. 137, rod al unei perioade de criză naţională.
1.2. suplicaţia
Suplicaţia reprezintă cel mai des întâlnit tip de rugăciune din Psalmi şi constituie o
cerere fierbinte adresată lui Yahweh, de a interveni într-o stare criză care nu poate fi rezolvată prin mijloace
omeneşti. O suplicaţie în nume personal poate viza o boală, un necaz sau persecuţii şi acuzaţii nedrepte. O
suplicaţie în numele colectivităţii poate face referire la secetă, urgii, invazii ale vrăjmaşilor. Suplicaţiile
nutresc adesea speranţa că starea de criză poate fi rezolvată prin intervenţia lui Dumnezeu.
Ex. Ps. 22:19-21
1.3. cântecul funebru (bocetul)
Cântecele funebre pot să fie post-factum sau predictive. Prin intermediul cântecelor funebre post-
factum sunt jelite persoane ucise, oraşe distruse, pierderi tragice etc. Ex. de cântece funebre post-factum:
- bocetul colectiv al poporului în Jud. 21:2-3, după masacrul beniamiţilor
- bocetul elegiac al lui David după moartea lui Saul, în 2 Sam. 1:17-27; - cântecele funebre ale lui
Ieremia (Plângeri 1, 2 şi 4) Ex. de cântece funebre predictive: - bocetul funebru al profetului Ezechiel asupra
oraşului Tir, în Ezec. 27. Chiar dacă este predictiv, bocetul are timpurile verbelor la trecut. - bocetul funebru
profetic al lui Ezechiel, anunţând căderea faraonului, în Ezec.
32:1-16 - bocetul funebru despre căderea Babilonului în Apoc. 18:1-24 - bocetul funebru batjocoritor
al lui Naum, pentru împăratul Asiriei (Naum 3:18-19)
Proverbul
Proverbul reprezintă o enunţare memorabilă a unui adevăr deprins dintr-o experienţă umană
îndelungată. De regulă, el este scris la modul indicativ.
Proverbele fac dovada unei mari varietăţi în formă şi conţinut. Unele sunt descriptive, care fac doar
observaţii simple despre viaţă, fără a ţine însă cont de excepţii. Alte proverbe sunt prescriptive şi au rolul de
a influenţa comportamentul uman, nu doar de a-l descrie. Un proverb prescriptiv arată şi care sunt beneficiile
unui anumit comportament.
Unele proverbe se folosesc de comparaţii pentru a transmite o idee sau alta: Pr. 21:9 „Mai bine să
locuieşti într-un colţ pe acoperiş, decât cu o nevastă gâlcevitoare într-o casă mare”; Pr. 27:15 „O streaşină,
care picură necurmat într-o zi de ploaie, şi o nevastă gâlcevitoare sunt totuna.”
Cele mai des întâlnite proverbe sunt proverbele antitetice, care domină secţiunea Pr. 10-15. Ele
înfăţişează de regulă un contrast marcat între diferite tipuri de conduită, cu scopul de a transmite ceva.
Aşadar, accentul trebuie să cadă pe contrastul prezentat.
Principii de interpretare a proverbelor

1. Un proverb transmite un adevăr probabil, nu un adevăr absolut. Ele nu sunt promisiuni
absolute de la Dumnezeu care garantează rezultatul dorit dacă sunt aplicate, ci indică în sens
larg, desfăşurarea probabilă a unei acţiuni. Proverbele se pot deci constitui ca principii
generale de conduită în viaţă.
2. Proverbele sunt construite în general în aşa fel încât să poată fi memorate cu uşurinţă, dar
forma se manifestă adesea în detrimentul acurateţei teoretice. Scopul lor este să afirme un
adevăr important, în termeni uşor de memorat.
3. Proverbele nu trebuie imitate prin prisma aşteptărilor şi standardelor de viaţă apusene.
Anumite aspecte s-ar putea să nu corespundă.
Principii de interpretare a cărţii Iov

1. În primul rând trebuie identificate adevărurile care domină convingerile arborate de fiecare personaj.
2. Deoarece Iov este personajul principal, trebuie studiată autoapărarea lui, acordând atenţie sfaturilor
aparent bune ale „prietenilor”, care se situează de fapt în opoziţie clară cu Dumnezeu.
3. Pledoaria pentru inocenţă a lui Iov din cap. 31 este un indiciu important în înţelegerea cărţii. Iov
contestă ideea că ar suferi pentru vinovăţia sa, iar capitolele 1 şi 2 confirmă aceasta.
4. Urmărind discursul lui Dumnezeu şi răspunsul lui Iov, trebuie să încercăm să vedem dacă Iov este cu
adevărat inocent şi ce spune aceasta despre cauza şi scopul suferinţei lui Iov (şi a creştinilor în
general). Lecţia cărţii este că o parte din suferinţa umană are de-a face cu planul tainic al lui
Dumnezeu pentru poporul Său.
5. Sfârşitul cărţii este esenţial pentru interpretarea ei. Dumnezeu îl reabilitează pe Iov şi îi critică pe cei
trei pentru aroganţa lor.
Tipuri de profeţie
Profeţia care anunţă un dezastru

- profetul anunţă o catastrofă iminentă în viaţa unei persoane sau a unei naţiuni
- în general este prezentată situaţia, apoi urmează formula „Aşa vorbeşte Domnul” şi în final se
enunţă evoluţia dezastruoasă care urmează
- astfel de profeţii sunt prefaţate de o „însărcinare profetică” Ex. profeţia lui Ilie pentru Ahazia (2
Regi 1:3-4)
Profetul anunţă aici că împăratul Ahazia va plăti pentru modul în care l-a ofensat pe Dumnezeu într-o
astfel de situaţie.
Exemplul de mai sus este unul simplu. Există însă şi profeţii complexe, care conţin descrieri, porunci
adresate armatelor invadatoare, invitaţii adresate victimelor de a jeli etc.
Profeţia care anunţă izbăvirea

Profeţii nu au anunţat numai judecată, ci şi restaurarea unor persoane sau naţiuni. Astfel, profeţia
care anunţă izbăvirea are o structură similară celei de mai sus, dar conţinutul este, de astă dată, pozitiv.
Ex. Profeţia din Ieremia 28:2-4, adusă de Hanania care, deşi un profet mincinos, proclamă un mesaj
pozitiv, după tiparul prezentat mai sus.
Discursurile-vaiet
Profeţii anunţau dezastrul prin intermediul altui tip de discurs: discursurile-vaiet. Trăsătura lor
distinctivă este interjecţia de început: „Vai celor...”, urmată de enumerarea relelor care atrag judecata divină.
Aceste mesaje seamănă cu lamentaţiile pentru o victimă ucisă în care bocitorul îi condamnă pe ucigaşi pentru
faptele comise. Un exemplu tipic este din Mica 2:1-5 structurat după cum urmează:
Vai-ul iniţial, Explicaţie, Formula mesagerului (De aceea, aşa vorbeşte Domnul...), Prezicerea.
Cântecul funebru
Cântecul funebru este construit pe modelul bocetelor tradiţionale pentru morţi, dar în context profetic
este vizează o naţiune în ansamblul ei, ca şi când soarta ei ar fi un fapt împlinit.
Ex. Amos 5:1-3, în care Israelul este asemănat cu o fecioară care moare părăsită.
Liturghia profetică
Tip de discurs în care se combină două sau mai multe roluri. Isaia 63:7-64:12, conţine o liturghie
tristă în are i se cere lui Yahweh să pună capăt mâniei sale faţă de Israelul aflat în exil. Primul rol este cel al
profetului, care atrage atenţia asupra faptelor glorioase ale lui Yahweh (63:7-14), iar al doilea rol este
colectiv şi conţine un apel-suplicaţie la mila lui Dumnezeu (63:15-64:12)
Ieremia 14 constituie un alt exemplu, în care poporul, pe fondul unei secete, are parte totuşi de un
refuz. Israelul aşteaptă o profeţie de mântuire, dar primeşte anunţul despre un dezastru. În acest caz, Israelul
s-a rugat, iar Yahweh a răspuns, însă negativ.
Pledoaria profetică
Ocazional, profetul foloseşte un tip de discurs retoric numit dispută (menţionat cu referire la Iov).
Vorbitorul încearcă să convingă auditorul să accepte un anumit adevăr. Cartea Maleahi poartă această notă
distinctivă, dar şi profetul Amos oferă ilustraţii similare.
Ex. Amos 3:3-8. Concluzia acestei disputaţii este „Profeţesc deoarece am auzit vocea lui Dumnezeu”
Litigiul profetic
Unele discursuri profetice se bazează pe practicile juridice ale Israelului antic. În discursurile de tip
judiciar (rib), profetul vorbeşte ca şi când Israel ar constitui parte învinuită într-un proces. Limbajul conţine
referiri la procedura judiciară: invitaţie de a participa la dezbatere, apelul la martori, ascultarea mărturiei etc.
Yahweh joacă rolul dublu de parte vătămată şi judecător.
Vina recurentă este încălcarea de către Israel a legământului încheiat la Sinai. Ex. Mica 6:1-5. Isaia
1:2-3; 3:13-15; Osea 4:1-3; Ier. 2:4-13, Ps. 50
Principii de interpretare a profeţiilor

1. Izoleaza unitatea minimală de discurs profetic. Multe cărţi profetice sunt alcătuite din unităţi
profetice individuale, fiecare adresată unei situaţii specifice, dar fără indicarea diviziunilor. De aceea,
este nevoie de un comentariu exegetic bun, pentru verificarea limitelor unui pasaj anume.
2. Stabileşte tipul de discurs profetic utilizat. Fiecare subspecie literară are propriile reguli de
limbaj, de aceea ea trebuie identificată înainte de a fi interpretată.
3. Studiază raportul dintre elementele istorice şi cele predictive.
Există 3 întrebări care pot fi puse unui pasaj profetic:

1. este predictiv sau didactic?
2. este condiţionat sau necondiţionat?
3. s-a împlinit sau îşi aşteaptă împlinirea?
4. Stabileşte caracterul literal sau simbolic al înţelesului.

În această privinţă aspectele se complică, deoarece anumite simboluri au un referent în realitate, pe
când altele exprimă adevăruri eterne fără semnificaţie temporală. Totuşi, o abordare echilibrată este cea care
caută un „limbaj al echivalenţelor”, valabilă mai ales pentru pasajele mesianice. Ele nu au fost pur simbolice,
deoarece au făcut referire la evenimente viitoare. Dar nici n-au fost complet literale, deoarece au avut un
corespondent istoric.
5. Identifică atent accentele hristologice. Au existat în istorie curente care au accentuat atât de mult
caracterul hristocentric al VT, încât au neglijat linia istorică de ansamblu a textului. O bună hermeneutică
trebuie să ia în considerare sensul intenţionat de autor.
Unele pasaje sunt explicit mesianice (Mica 5:2 despre naşterea în Betleem; Mal. 4:5 despre Ilie ca
înaintemergător), iar altele sunt analoage (Osea 11:1 în Mat. 2:15 despre chemarea lui Isus „din Egipt”; Ier.
31:15 în Mat. 2:17-18 despre măcelul inocenţilor.)
Deşi trebuie să recunoaştem „curentul” hristologic care animă Scriptura ca întreg, nu trebuie să
interpretăm pasajele individuale ca atare decât dacă textul permite aceasta.
6. Nu impune sistemul tău teologic asupra textului. Fiecare interpret are un sistem teologic
elementar fără de care nu ar putea conferi sens unui text biblic simplu (aspect valabil cu atât mai mult în
cazul unui pasaj profetic mai dificil). Totuşi, un sistem teologic rigid poate îndrepta textul într-o direcţie pe
care el nu o susţine. În cazul discursului profetic şi a celui apocaliptic, dispensaţionaliştii sunt literalişti, iar
nedispensaţionaliştii accentuează caracterul simbolic. Punctele de vedere ale celor două tabere trebuie
cântărite cu atenţie înainte de a opta în favoarea uneia sau alteia.
7. Caută (cu atenţie) situaţii analoage din biserica modernă. Este drept că multe mesaje profetice
au fost rostite într-o cultură care nu mai există, dar acest fapt nu înseamnă că ea nu vorbeşte şi în zilele
noastre. Nedreptatea criticată de profeţi se menţine (sub alte forme) şi astăzi, de aceea extragerea unor
învăţături din situaţii echivalente nu pune probleme interpretului. Există, de asemenea, numeroase promisiuni
pe care profeţii le fac Noului Israel (din care fac parte, prin credinţă, şi Neamurile), ca parte a Noului
Legământ.
EVANGHELIA
Subspecii prezente în evanghelii

În structura evangheliilor există subspecii literare, dintre care cele mai multe au circulat în primă
fază ca forme orale. Cele mai importante subspecii literare sunt:
1. Zicerile şi relatările asociate zicerilor. Zicerile abundă în toate cele patru evanghelii, ceea ce atestă din
plin activitatea lui Isus ca învăţător. Q (=Quelle, germ. „sursă”) a reprezentat o colecţie amplă de asemenea
ziceri, dintre care unele aveau ataşate şi un material narativ. Pentru cele care au funcţionat fără contextul
narativ, autorii au furnizat ei înşişi un context. Mai ales Matei şi Luca s-au bazat pe Q pentru redactarea
predicilor lui Isus.
2. Relatările asertorice sunt relatări care prefaţează anumite ziceri ale lui Isus. De pildă, declaraţia lui
Isus din Marcu 12:17, despre tributul care trebuie plătit cezarului, este precedată de o relatare care o aşază în
context: Marcu 12:13-16. Alte scurte episoade sau evenimente care se sfârşesc cu o declaraţie a lui Isus sunt:
Marcu 2:16-17; Mat. 9:10-13, Luca 5:29-32.
3. Citate profetice din Scripturile iudaice. Anumite pasaje din Vechiul Testament au fost folosite de primii
creştini pentru a interpreta diverse aspecte ale lucrării lui Hristos. Pasajul din Isaia 6:9-10, de exemplu,
despre caracterul răzvrătit al celor din popor şi despre împietrirea lor, poate fi întâlnit în toate evangheliile şi
în Fapte
4. Relatările despre patimi. Acestea tratează evenimentele dintre Ultima Cină şi Răstignire şi probabil au
fost primele unităţi narative care s-au cristalizat şi au început să circule.
5. Relatări despre miracole. Relatările despre miracole pot fi de mai multe tipuri (vindecări, exorcizări,
demonstraţii ale puterii lui Dumnezeu etc.) Singura minune care apare în toate cele patru evanghelii este
hrănirea celor 5000.
6. Relatări ale unor evenimente din cariera publică a lui Isus. Printre aceste evenimente se numără
botezul lui de către Ioan, alegerea ucenicilor, intrarea în Ierusalim, curăţirea Templului.
Parabole.
Pildele sau parabolele se împart în mai multe categorii, în funcţie de gradul lor de elaborare. De la
simplu la complex, ele pot fi clasificate după cum urmează:
a. similitudini. Exemple tipice: parabola despre grăuntele de muştar, despre aluat etc. Există un singur punct
de comparaţie între imaginea prezentată (de ex. aluatul) şi subiectul despre care vorbeşte Isus (Împărăţia).
Acest punct de comparaţie trebuie descoperit de exeget. În cazul menţionat, el are de-a face cu creşterea
tainică a Împărăţiei.
b. parabola-relatare. Exemplu: Parabola despre fiul risipitor, din Luca 15:11-32. Există de regulă un singur
punct de comparaţie între evenimentele din pildă şi situaţia din realitate asupra căreia Isus vrea să-i înveţe pe
oameni. Trebuie făcută precizarea că acest „punct unic” poate fi nuanţat
c. parabola-exemplu. Astfel de parabole prezintă în mod direct un anumit tip de comportament. Exemplul
clasic este parabola despre samariteanul milos, care se încheie cu „Du-te şi fă şi tu la fel!”
NOTA BENE: Parabola despre ispravnicul necredincios, care pare construită ca exemplu, se încadrează mai
degrabă la (b), deoarece nu poate fi vorba de imitarea comportamentului moral al personajului. Dimpotrivă,
citind această parabolă-relatare, trebuie să înţelegem că aprecierea stăpânului vizează analiza lucidă pe care
ispravnicul o face situaţiei şi caracterul ingenios al soluţiilor sale. Interpretarea pildei trebuie să se facă pe
principiul „Cu atât mai mult”. Dacă un ispravnic înşelător a răspuns unei crize şi unui eşec cu hotărâre şi
luciditate, cu atât mai mult ar trebui să reacţioneze astfel cei care cred în Dumnezeu.
d. parabola-alegorie. Un anume tip de parabolă (alegoria) se depărtează complet de cele menţionate
anterior. Ea trebuie înţeleasă ca o înlănţuire de metafore. Există mai multe puncte de comparaţie într-o
parabolă- alegorică, nu doar unul. În orice caz, cele mai multe dintre elementele ei au un înţeles simbolic, de
aceea naraţiunea trebuie să fie decodificată element cu element.
NOTA BENE: Există şi interpreţi care contestă acest tip de abordare, considerând că toate pildele au un
singur punct de comparaţie şi că alegorizarea trebuie exclusă din principiu. Suntem de părere că alegorizarea
este permisă doar pentru un număr extrem de limitat de parabole care sunt construite în mod evident alegoric
(ex. Pilda vierilor – Mat. 21:33-43 sau Pilda nunţii fiului de împărat – Mat. 22:1-14).
Filipeni 3:2
„Păziţi-vă de câini, păziţi-vă de lucrătorii aceia răi, păziţi-vă de mutilaţii aceia (βλέπετε τὴν
κατατομήν); Termenul obişnuit pentru „circumcizie” este περιτομή. Pavel foloseşte în mod ironic termenul
κατατομήν (‘mutilare’).
Filimon
Scrisoarea conţine o serie de aluzii fine care dovedesc că Pavel este un comunicator subtil. Onisim
înseamnă „folositor”. În v. 11 Pavel îi spune lui Filimon că până acum Onisim i-a fost „nefolositor”
(ἄχρηστον), dar că acum este folositor (εὔχρηστον) „ţie şi mie”. Până la întâlnirea cu Pavel, Onisim a fost şi
a-Hristos (fără Hristos).
v. 7 „Măruntaiele sfinţilor (τὰ σπλάγχνα) au fost înviorate prin tine, frate!” (=Sfinţii s-au bucurat de
sprijinul financiar/găzduirea oferită); v. 12 „Ţi-l trimit înapoi pe el, care este inima mea (τὰ ἐμὰ σπλάγχνα);
v. 20 „Frate, aş dori un beneficiu (ὀναίμην) de la tine; înviorează-mi inima (τὰ σπλάγχνα) în Hristos! (=Fă-
mi acest beneficiu trimiţându-mi-l pe Onisim înapoi).
Pavel scrie în contextul relaţiilor dintre „patroni” şi „clienţi” în antichitatea greco- romană. Filimon
este onorat ca patron pentru binefacerile pe care le acordă mişcării creştine. Rolurile se schimbă. Pavel
devine un binefăcător (îl returnează pe Onisim), dar îşi asumă din nou statutul de „client” când îl cere subtil
înapoi. Pavel are acest drept fiindcă „Filimon îi este dator lui Pavel cu totul” (v. 1:19).
V. 21: „Ţi-am scris deoarece sunt convins de ascultarea ta şi fiindcă ştiu că vei face chiar mai mult
decât spun”. Există deci un raport de reciprocitate între Pavel şi Filimon, iar Pavel nu ezită să facă uz de
practica vremii sale.
Evrei 5:7
Deşi nu putem şti cu siguranţă că acest pasaj arată o familiarizare cu relatarea despre Patimi din
Evangheliile Sinoptice, este clar că pentru în Epistola către Evrei ascultarea lui Isus presupune suferinţă. Într-
adevăr, ascultarea însăşi e o formă de suferinţă, pe măsură ce Isus învaţă tot mai mult ce înseamnă statutul de
fiu. Autorul foloseşte aici un loc comun din educaţia elenistă: „A învăţa înseamnă a suferi” [mathein,
pathein].”
1 Petru 2:3
Aluzia la Ps. 34:8* din 2:3* conţine un joc de cuvinte intenţionat. Textul grec spune: „Gustaţi şi
vedeţi ce bun [chrētsos] este Domnul.” Cititorul vede aici o referire subtilă la Hristos. “Domnul este
Hristos.”
2 Petru 2:1
S-au ridicat şi profeţi mincinoşi (ψευδοπροφῆται) în popor, după cum vor fi şi între voi vor exista
învăţători mincinoşi (ψευδοδιδάσκαλοι), care vor strecura (παρεισάξουσιν) erezii distrugătoare (αἱρέσεις
ἀπωλείας), chiar lepădându-se de Stăpânul care i-a răscumpărat şi aducând (ἐπάγοντες) asupra lor înşişi o
distrugere grabnică (ταχινὴν ἀπώλειαν).
Principii hermeneutice pentru genul apocaliptic

1. Observă tipul de discurs (există diferenţe între discursul profetic şi cel apocaliptic)
2. Identifică perspectiva pasajului
3. Observă structura pasajului sau a cărţii
4. Observa funcţia sau înţelesul unui anumit simbol
5. Accentuează elementul teologic şi fii rezervat cu privire la cel predictiv

Sinteza Hermeneutica

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Sinteza Hermeneutica

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

HERMENEUTICA I,II,III,IV

Contextul istoric şi cultural.

Domenii care trebuie studiate în legătură cu fundalul istoric:

Excursus: imaginea carului de luptă

Excursus: Părul şi simbolistica lui

Următoarele întrebări ar putea fi utile în încercarea de a descoperi înţelesul textului.

Tipuri de discurs narativ (de la simplu la complex)

(2) Naraţiunea eroică

(3) Naraţiunea profetică

Figuri de stil comparative

Figuri de stil asociative

Tipuri de discurs poetic (schiţă)

Tipuri de discurs poetic

Principii de interpretare a proverbelor

Principii de interpretare a cărţii Iov

Profeţia care anunţă un dezastru

Profeţia care anunţă izbăvirea

Principii de interpretare a profeţiilor

Există 3 întrebări care pot fi puse unui pasaj profetic:

4. Stabileşte caracterul literal sau simbolic al înţelesului.

Subspecii prezente în evanghelii

Principii hermeneutice pentru genul apocaliptic

S-ar putea să vă placă și