Cuviosul Părinte Arsenie Boca şi lucrarea tămăduitoare a Bisericii

Galerie foto (1) Documentar

Un articol de: Sergiu Ciocârlan - 27 Noi, 2022

Veacul XX a fost unul încărcat de evenimente istorice. Astăzi, la atâtea decenii

distanţă, generaţiile actuale se confruntă cu perspectiva confuză în care acelea
sunt proiectate. Încercăm să pătrundem cu mintea, dar înţelegerea este
bruiată de moştenirea doldora de prejudecăţi şi falsificări. Lucrarea
duhovnicească a Cuviosului Părinte Arsenie se numără şi ea printre
evenimentele istorice răstălmăcite ale veacului trecut. Astăzi, când scrierile
marelui duhovnic sunt la îndemână, putem corecta toate acele devieri
răspândite din neştiinţă sau din înţepenirea într-un punct de vedere îngust.

Învăţătura Cuviosului Părinte Arsenie este fundamentată eclesiologic. Biserica este Una şi
doar în ea ne putem mântui. „Biserica aceasta, Una, e sfântă pentru că Sfânt e Întemeietorul
şi, ca atare, rămâne mereu sfântă, ba chiar sfinţeşte pe păcătoşi. Biserica lui Hristos e
sobornicească, adică stă pe temelia celor şapte soboare a toată lumea şi, prin furtunile istoriei,
e cârmuită nevăzut de Mântuitorul Însuşi, nu de vreun înlocuitor al Său, mai presus de
soboare. Biserica, în care ne mântuim, e apostolească, adică îşi are slujitorii urmând, ca dar,
prin punerea mâinilor, unii de la alţii în şir neîntrerupt, suind până la Apostoli şi prin ei până
la Iisus Hristos”.1

Fundamentul eclesiologic este mereu primejduit. Biserica îşi are în fiecare epocă potrivnicii
ei, care propun căi mincinoase. De aceea, este nevoie de povaţă duhovnicească, fiindcă
„nimeni nu poate merge singur, de nu va veni mai întâi în obştea Bisericii ca să fie condus de
mâna nevăzută a Mântuitorului prin preoţi, ucenicii Săi văzuţi, trimişi de El în fiecare rând de
oameni”.2

Cuviosul Părinte Arsenie, în repetate rânduri, atrage atenţia în privinţa înaintării pe calea
Duhului: „Nu poţi merge fără ucenicie la duhovnic”.3 El însuşi a ucenicit la părintele Antipa
Dinescu şi părintele Teodosie Domnariu, doi aspri nevoitori isihaşti din Sfântul Munte, şi,
neîntrerupt, a avut duhovnic până la sfârşitul vieţii, aşa cum s-a şi descoperit prin cercetările
din ultima vreme. Astfel că se probează şi de aici că sfaturile sale vin din cercare, dintr-o
practică a nevoinţei monahale, unde temeiul este ascultarea. Căci numai aşa mintea se
tămăduieşte.

Părintele Arsenie, o vie restaurare a duhului autentic ortodox

Aproape de mijlocul veacului XX, Dumnezeu descoperă lucrarea unui mare duhovnic.
Neadâncită până astăzi, lucrarea duhovnicească a Cuviosului Părinte Arsenie încă rămâne o
temă de cercetat, cu atât mai mult cu cât se adresează atât celor care au nevoie de un îndreptar
aspru pentru a-şi schimba viaţa, cât şi celor care râvnesc la treapta înaltă a desăvârşirii. Cel
mai îndreptăţit cuvânt pentru a descrie această lucrare este cel al părintelui Dumitru Stăniloae:
„Prin ceea ce a făcut din sine și prin ceea ce propovăduiește este o vie restaurare a celui mai
autentic duh ortodox”.4

Descrierea părintelui Dumitru Stăniloae rămâne unică atât în epoca sa, cât şi acum, la 8
decenii distanţă. Abandonat unor interpretări superficiale, chipul filocalic al cuviosului din
descrierea amintită depăşeşte epoca noastră. Un uriaş al Duhului, Cuviosul Părinte Arsenie ar
putea fi înţeles doar în contextul marilor asceţi ai secolului, alături de Sfântul Siluan
Athonitul, Sfântul Iosif Isihastul, Sfântul Paisie Aghioritul şi Sfântul Sofronie Saharov. Astfel
încadrată, pilda viețuirii sale este cea a unui ascet asemănător celor întâlniți în scrierile
Filocaliei, lucrarea sa duhovnicească fiind tămăduire, înnoire. „Minunea cea mai mare e
înnoirea vieţii tale pe temelia ei Iisus Hristos.”5

Chipul eclesiologic al lucrării sale răzbate în scrieri şi în firul întreg al vieţuirii. Pentru popor,
cuviosul dă ca pildă pocăinţa lui David: „Am păcătuit înaintea Domnului”. De aici începe
îndreptarea fiecărui om şi a întregului neam. „Să alergaţi la spovedanie curată şi la Sfânta
Împărtăşanie, că altfel nu vine ocrotirea lui Dumnezeu asupra voastră şi asupra avutului
vostru. Nu uitaţi însă că postul este poarta, iar patrafirul este uşa.”6 Preocupat de tămăduirea şi
înnoirea lăuntrică proprie Bisericii, cuviosul îndrumă la mărturisirea şi lăsarea păcatelor, din a
căror cauză vin asupra omului uscăciunea vieţii, apăsările şi necazurile. „Însă luaţi seama că
pentru aceea atinge Dumnezeu viaţa ta cu necazuri, pentru că nu te-ai mărturisit.”7

Calea înnoirii lăuntrice este calea Bisericii

Nevăzut, Însuşi Hristos însoţeşte omul. Iar în chip văzut, duhovnicul, prin Sfintele Taine.
Smerindu-se, omul dobândeşte un alt aşezământ al minţii: „Ce se întâmplă cu inventarul
păcatelor în cazul spovedaniei: vina şi pedeapsa se şterg prin Jertfa Mântuitorului cea în locul
nostru; pedeapsa morţii spirituale ştergându-se, în schimbul acestei smerenii de a te spovedi
adevărat lui Dumnezeu, care, dogmatic, este de faţă, şi El ne iartă, modificând cu
atotputernicia Sa urmărirea noastră după fapte. Se poate ca cineva să ajungă singur la
cunoaşterea vinovăţiei sale, dar nu face şi ultimul pas: nu caută un duhovnic, nu se
mărturiseşte după taină; acela nu şi-a schimbat soarta sufletului său cu nimic, fiind reţinut de
mândria, de temniţa egoismului său. Aceasta face zadarnică Jertfa Mântuitorului pentru el”.8

Asupra omului vine şi crucea. Nu e uşor de dus, dar fără cruce nu este tămăduire. Cuviosul
îndeamnă la asumare. Oricare ar fi povara ei, să zicem: „Aşa ne trebuie!”. „Nu fugiţi de
canoanele necazurilor, uneori chiar de pedepse prin oameni. Toate sunt bune.”9 De altfel,
chiar cuviosul a avut cruce de dus, o cruce puţin înţeleasă până azi. A fost întemniţat în trei
rânduri, fără a avea vreo vină politică, a fost strămutat de la Mănăstirea Sâmbăta de Sus la
Mănăstirea Prislop, aceasta din urmă fiind aproape o ruină într-un loc gol şi pustiu, a fost
alungat din mănăstire şi dezbrăcat de haina monahală, chiar dacă prevederile Decretului 410
nu-l atingeau, şi mai ales a fost proiectat sub tirul prejudecăţilor, frământate după chipul
pătimaş al societăţii. Pe toate le-a răbdat. „Din buze mulţi Îl urmează pe Domnul, dar când să
treacă prin moartea de pe cruce - desăvârşita lepădare de sine -, mulţi se dau înapoi. Toţi
aceştia întârzie pe cale. De aceea zic, cine vrea să vadă pe Domnul în veacul fără de sfârşit,
după înviere, trebuie să meargă cu El toată calea, iar nu numai până la un loc sau până la o
vreme.”10

Iisus l-a bătut pe potrivnic prin iubirea de oameni

Scrierile sale sunt şi consemnări ale nevoinţelor sale lăuntrice. Oprit de la slujirea preoţească,
a răbdat crucea. Răbdarea aceasta este greu de cuprins pentru multe minţi. Însă Cuviosul
Părinte Arsenie a iubit lepădarea de sine şi a îmbrăţişat crucea aceasta, în faţa căreia mulţi
spun cuvinte goale. Descoperirea vieţuirii unui cuvios de talia duhovnicească a Părintelui
Arsenie ar fi cu adevărat un eveniment proniator în cadrele epocii noastre nedispuse la
desăvârşita lepădare de sine. Pilda pe care a avut-o înainte este aceasta: „În societatea
omenească Iisus l-a bătut pe potrivnic prin iubirea de oameni, oricât îl lovea vrăjmaşul printr-
înşii cu ispita durerii. (…) Prin această biruinţă a lui Iisus, în omul care se ţinea ascuns, s-a
făcut restabilirea firii omeneşti, i s-a deschis Împărăţia lui Dumnezeu, s-a vestit învierea şi i s-
a dat mântuirea în dar”.11

Răstignit în chipul amintit, cuviosul şi-a continuat lucrarea tămăduitoare în Biserică în

condiţiile impuse. În vreme ce imaginea marelui duhovnic de la Sâmbăta de Sus se surpa,
omul lăuntric, ascuns de faţa lumii, biruia. În biografia lăuntrică, necercetată decât pe alocuri,
acest eveniment este unul de o însemnătate aparte.

 
Note:
 1
Părintele Arsenie Boca, Cărarea Împărăţiei, Editura Episcopiei Devei şi a Hunedoarei, Deva, 2006,
pp. 16-17.
 2
Ibidem, p. 18.
 3
Ibidem, p. 39.
 4
Dumitru Stăniloae, Cultură și duhovnicie. Articole publicate în Telegraful Român (1942-1993), vol. 3,
Editura Basilica a Patriarhiei Române, București, 2012, p. 437.
 5
Părintele Arsenie Boca, Cuvinte vii, Editura Episcopiei Devei şi a Hunedoarei, Deva, 2006, p. 57.
 6
Idem, Scrieri inedite, Editura Episcopiei Devei şi a Hunedoarei, Deva, 2019, p. 99.
 7
Ibidem, p. 107.
 8
Ibidem, p. 214.
 9
Ibidem, p. 385.
10
Idem, Cărarea Împărăţiei, p. 27.
11
Ibidem, p. 33.