Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
8.2.3. Structuralismul
Acest concept este strîns legat de cel anterior şi subliniază influenţa structurii
organizaţionale a societăţii asupra componentelor sale.
Extrapolînd asupra familiei, noi o putem înţelege ca pe un organism compus din
subsisteme, fiecare dintre ele fiind mărginit de graniţe - un set de reguli care postulează
cine este inclus în subsistem şi cum se poate interacţiona cu cei din afara sistemului (dacă
eşti fratele meu sau sora mea eşti inclus în subsistemul copiilor, dacă esti adult nu poţi
trece această graniţă, chiar daca eşti rudă cu noi).
Structuralismul în terapia de familie postulează că o familie cu structură sănătoasă are
graniţe clare, mai ales intergeneraţionale. Problemele apar cînd aceste graniţe sunt prea
rigide, prea permeabile, sau prea slabe.
8.2.4. Bowen şi diferenţierea sinelui
După relatările lui Schwartz şi Nichols (2001), Bowen Murray, ultimul pionier al
terapiei de familie, şi-a dezvoltat versiunea sa asupra teoriei sistemelor sub influenţa
biologiei şi nu sub influenţa ciberneticii, diferenţiindu-se astfel de modelele antecedente.
Cum spune chiar el (1978, pg.354, apud Schwartz şi Nichols, 2001):
“Conceptul de diferenţiere a fost ales datorită sensului său specific în biologie. Când
vorbim despre diferenţierea sinelui ne referim la un proces similar diferenţierii celulelor
una de cealaltă. Acelaşi raţionament se aplică şi termenului de fuziune”.
El constată că fiecare membru al familiei în care există un pacient schizofren
prezintă o absenţă a diferenţierii sinelui de ceilalţi membri ai familiei, ei formând o masă
nediferenţiată de egouri, lucru susţinut de reactivitatea lor emoţională crescută, şi de
faptul că par un conglomerat emoţional haotic. În consecinţă, scopul terapiei sale este de
a produce diferenţierea sinelui la membrii cheie ai familiei, pentru ca aceştia, la rândul
lor, să ajute restul familiei să parcurgă acelaşi proces.
Credinţele lui Bowen legate de diferenţiere (cu origini psihanalitice) erau destul
de pesimiste, el pornind de la ipoteza că aproximativ 90% din populaţie nu este clar
diferenţiată (conform teoriei sale) şi că nivelul personal de diferenţiere este de fapt rigid,
inflexibil, relativ dificil de modificat prin forţe proprii. El, nivelul de diferenţiere, se
transmite printr-un proces multigeneraţional, conform unui pattern similar celui genetic
(Schwartz şi Nichols, 2001). Când Bowen lucra cu un singur membru al familiei, ajuta
persoana respectivă să-şi privească linia destinului său singular în configuraţii relaţionale
care ar fi existat chiar înainte de a se naşte. Cheia raţionamentului său era că,
achiziţionarea unei poziţii mai flexibile într-un triunghi familial, chiar şi o poziţie
distantă, poate avea consecinţe pozitive asupra celorlalţi membri apropiaţi, uneori anulînd
chiar efectele negative ale trecutului care se infiltrase în relaţia lor prezentă.
Apare astfel un alt concept central al teoriei lui Bowen, triangulaţia. Triunghiurile
psihologice sunt un fenomen normal care apare în orice familie, în toate grupurile sociale,
fiind un element de bază şi în teoria sistemelor patologice a lui Haley şi abordarea
structurala a lui Minuchin (Lynn Hoffman, 1981). Triunghiurile acestea se formează ca
reacţie de apărare la anxietate – de exemplu, dacă apare un moment de tensiune puternică
între două persoane, atunci aceea care are nivelul cel mai crescut de anxietate va apela la
un al treilea pentru scurt-circuitarea tensiunii, povestindu-i eventual ceva despre cel care
i-a provocat tensiunea. Dacă oamenii ar fi făcuţi conştienţi de acest proces emoţional de
triangulaţie în familia nucleară şi extinsă, şi ar fi învăţaţi să evite capcana lui, atunci ei ar
începe progresiv, procesul de diferenţiere.
Contribuţiile lui Bowen au fost valorificate în teoriile care i-au urmat, de exemplu în
cele care accentuează funcţia simptomului sau în cele care accentuează importanţa
istoriei personale. Important este mai ales procesul triangulaţiei care, vom vedea, în alte
teorii are caracteristici statice, spre deosebire de teoria lui Bowen unde are o structură
fluidă, care îşi schimbă configuraţia în timp.
În acest studiu s-a testat următoarea idee: dacă funcţionarea unei familii sărace
influenţează negativ comportamentul copiilor, atunci plasarea copiilor foarrte perturbaţi
în familii care funcţionează foarte eficace ar putea remedia evoluţia acestora (Levin şi
Rubenstein şi Streiner, 1976; Rubenstein, Armentrout, Levin şi Herald, 1978). Studiul s-a
numit The Parent-Therapist Program: An Innovative Approach to Treating Emotionally
disturbed Children. El a comparat efectele plasării copiilor perturbaţi emoţional în familii
superior funcţionale cu efectele plasării copiilor în centre de tratament pentru copii.
• În primul rînd, familiile implicate în studiu au fost intervievate şi evaluate
folosind MMFF şi sau putut fi indentificate familiile funcţionale la nivel
superior.
• Apoi, familiile au avut aceeaşi eficienţă în tratarea copiilor ca şi instituţiile.
Comportamentul indivizilor este puternic influenţat de structura şi
organizarea familiei din care face parte.
• În al reilea rînd, s-a constat că, în timp, chiar şi familiile funcţionale au
întîmpinat dificultăţi în gestionarea stressului generat de relaţiile cu copii cu
probleme. Famiile mai puţin eficace ar putea depăşi acest obstacol dacă ar fi
introduse într-o reţea de suport social. Un alt fapt constatat a fost că nici unul
dintre copiii trataţi nu a fost integrat în familie prin primirea formală a calităţii
de membru.
2. Comunicarea. Baza de realizare este dată tot de cele două categorii, ariile
instrumentale şi cele afective. Se urmăresc două dimensiuni independente cu
polarităţile:
1. clar şi direct
2. clar şi indirect
3. mascat şi direct
4. mascat şi indirect
În baza acestora se postulează stilul de comunicare:
• Cel mai eficace: clar şi direct
• Cel mai ineficace: mascat şi indirect
3. Roluri. Modelul a avut în vedere două categorii de funcţii familiale: categoria funcţii
familiale necesare şi categoria alte funcţii familiale. Se evaluează două arii de
funcţionare familială, instrumentală şi afectivă.
Rezolvarea de probleme
Rolurile
Sunt definite ca patternuri repetitive de comportament prin care membrii familiei fac
familia funcţională. Autorii au identificat 5 funcţii familiale ce sunt întîlnite în orice
familie, ele stînd la baza rolurilor din familie. Fiecare dintre aceste arii însumează sarcini
şi funcţiuni (Epstein, Bishop, Baldwin, 1984, pg.124):
• Furnizarea resurselor – aria cuprinde acele funcţii şi sarcini legate de furnizarea
banilor, mîncare, haine şi adăpost.
• Creştere şi suport – atitudine şi furnizarea confortului, caăldurii, încrederii şi
suportului între membrii familiei
• Satisfacţia sexuală a adultului – atît soţul cît şi soţia ar trebui să găsescă satisfacţie în
relaţia sexuală şi sentimentul că îşi pot satisface sexual partenerul – se cere un nivel
rezonabil al activităţii sexuale. Latura afectivă este astfel predominantă în această
funcţiune.
• Dezvoltarea personală – ceea ce-i ajuta pe membrii familiei să facă achiziţii în plan
personal – dezvoltare fizică, emoţională, educaţională şi socială a copiilor şi
dezvoltarea carierei adultului.
• Menţinerea şi managementul familiei: luarea deciziilor (această funcţie există mai
ales la nivel parental); graniţe şi calitatea de membru al familiei (funcţii şi sarcini
legate de familia extinsă, prieteni, vecini, mărimea familiei etc), controlul
comportementului (regulile interne), resursele financiare ale casei, întreţinerea
sănătăţii familiei.
Fiecare familie are un anumit pattern în alocarea rolurilor în familie. Acest lucru se
reflectă în felul în care persoana care a primit rolul dovedeşte că are abilităţile necesare
pentru a-l îndeplini, dacă îl face clar şi explicit, poate altcineva să preia rolul în caz de
forţă majoră, familia este satisfăcută de distribuţie şi îndeplinirea lor?
Deasemenea, responsabilitatea asumării rolului este un alt aspect important al acestei
dimensiuni, şi se referă la procedurile urmate de familie pentru a se asigură că rolurile
sunt îndeplinite (dezvoltarea simţului responsabilităţii prin prezenţa procedurilor
corective şi de monitorizare).
Pentru a se înscrie în polul sanătos al axei descrise, o familie trebuie să îndeplinească
toate aceste funcţii. Alocarea rolurilor se face rezonabil şi nu îi împovărează pe membrii
familiei iar responsabilitatea este clară (de ales un caz din terapie şi prezentat ca
exemplu).
Există situaţii care variază de la normal, dar care tot s-ar înscrie în această
dimensiune (aşa cum sunt descrise în modelul original), atunci cînd familiile au
insatisfacţii minore legate de relaţia sexuala, sau nu sunt imediat disponibile resursele
datorită unor circumstanţe care le scapă de sub control (rată uriaşă a şomajului, depresie
economică etc), mici scăpări în managementul şi menţinerea sistemului familial etc. În
general aceste deviaţii nu ar trebui să ducă la conflict. În majoritatea familiilor normale,
rolurile se împart, şi sunt asumate prin voinţă proprie şi pot fi cazuri de familii care
funcţionează deşi majoritatea rolurilor sunt îndeplinite de către unul singur, dar pe termen
scurt şi din motive circumstanţiale (îmbolnăvirea unui membru).
Capacitatea de a răspunde afectiv
Implicare afectivă
Este măsura în care fiecare familie arată interes pentru activităţile şi interesele particulare
ale membrilor săi. Terapeutul se focalizează pe mărimea interesului pe care familia îl
arată, ca şi asupra manierei în care membrii se arată interesaţi şi investesc unul în celălalt.
Valorile variază de la dezinteres total la supraimplicare. Au fost identificate şase tipuri
de implicare afectivă:
1. Lipsa implicării. Nici un interes sau implicare reciprocă.
2. Implicare lipsită de sentimente. Un interes intelectual.
3. Implicare narcisică. Apare intersul pentru ceilalţi doar în măsura în care
comportamentul lor îl reflectă pe cel interesat.
4. Implicare empatică – de dragul celorlalţi.
5. Supraimplicare.
6. Implicare simbiotică. Un interes extrem şi patologic pentru celălalt. Acest tip se
regăseşte doar în relaţiile foarte perturbate. În astfel de familii apare o dificultate
evidentă de diferenţiere a unuia faţă de celălalt.
Implicarea empatică este considerată optimă pentru o relaţie sănătoasă în familie.
Orice deplasare în sus sau jos spre celelalte dimensiuni este asociată cu o funcţionare din
ce în ce mai deficitară a familiei. Se consideră răspuns normal, uneori, implicarea
narcisică, sau supraimplicarea pe termen scurt. Orice cronicizare duce la disfuncţionalităţi
majore.
Controlul comportamentului
Faptul de a întreba familia cum trece prin procesul terapeutic poate scoate la iveală
informaţii revelatoare despre munca terapeutului. Terapeuţii de familie pot realiza acest
tip de evaluare în spiritul reflecţiei, încrederii în sine şi cu preocuparea pentru binele
clientului (S.M.Hanna, J.H.Brown, 2004): Familia se simte confortabil pe parcursul
procesului terapeutic? Procesul pare benefic şi plin de speranţă? Este prea structurat sau
nestructurat? Prea autoritar? Relevant sau nerelevant în raport cu problema afirmată?
Acesta este un exemplu de interviu sistematic ce este doar o parte a unei expertize clinice
mai largi.
Newfield, Kuehl, Joanning and Quinn (1991) într-un studiu calitativ de terapie de
familie asupra abuzului de substanţe la adolescenţi, prin intervievatori independenţi, au
rugat participanţii să-şi descrie experienţa procesului de terapie de familie, percepţia
asupra terapeutului şi perspectiva asupra viitorului. Scopul era obţinerea de informaţii
calitative despre terapie dintr-o altă perspectivă. Prin rezultatele obţinute a rezultat
importanţa formulării şi conceptualizării problemei în termenii clientului, acesta fiind un
element important pentru nivelul de satisfacţie ridicat al terapiei. Cu cît se foloseşte un
limbaj mai natural şi mai apropiat de aşteptările clientului cu atât satisfacţia lor creşte.
Se recomandă interogarea clienţilor asupra percepţiei lor asupra tratamentului
înainte şi după parcurgerea diferitelor stadii de evaluare şi tratament. Se pot folosi scale
de mărimi variate (1-10 sau 1-5) pentru a stabili, de exemplu, gradul de confort al
familiei cu o procedură în desfăşurare în acel moment. Răspunsul poate fi un prilej de a
discuta despre ceea ce simt, gândurile lor sau întrebările pe care şi le pun.
Pe măsură ce terapeuţii devin mai abili în aplicarea acestor mini interviuri pot
descoperi cu surpriză că ele devin chiar intervenţii.