Universitatea din Craiova

Facultatea de Ştiinţe
Departamentul de Chimie
Specializarea: Chimie

LUCRARE DE LICENȚĂ

Coordonator știinţific
conf. dr. LIANA-SIMONA SBÎRNĂ

Absolvent
…………………………

1
 Craiova
2015
Universitatea din Craiova
Facultatea de Ştiinţe
Departamentul de Chimie
Specializarea: Chimie

CALCULUL FACTORULUI AFP

PENTRU
STRUCTURILE CRISTALINE
SPECIFICE METALELOR

Coordonator știinţific
conf. dr. LIANA-SIMONA SBÎRNĂ

Absolvent
…………………………

2
 Craiova
2015
CUPRINS* (arial 16, bold)

Introducere (arial 14, bold)………………………………

Capitolul I. Structura și proprietățile metalelor ……………...4
1.1. Definiția și clasificare metalelor ............................
1.2. Titlul subcapitolului........................................
1.3. Titlul subcapitolului.......................................
Capitolul II. Titlul Capitolului………………………………
2.1. Titlul subcapitolului........................................
2.2. Titlul subcapitolului........................................
2.3. Titlul subcapitolului.......................................
Concluzii.........................................................................
Bibliografie.......................................................................

3
 INTRODUCERE (arial 16, bold)

Știință a naturii chimia își aduce o contribuție valoroasă, atât la fundamentarea

științifică a concepției materialist-dialectice, despre lume cât și la dezvoltarea dinamică a
producției materiale a societății.

CAPITOLUL I
STRUCTURA ȘI PROPRIETĂȚILE METALELOR

1.1. Definiția și clasificare metalelor

Metalele sunt acele elemente chimice, care posedă un coeficient pozitiv de

variație a rezistivității electrice in funcție de temperatura, respectiv rezistivitatea lor
electrică creste odata cu cresterea temperaturii.
Metalele sunt substanțe solide la temperatură obișnuită, cu excepția mercurului,
care este lichid.
Proprietățile caracteristice ale metalelor, ca de exemplu conductibilitatea electric
și conductibilitatea termică, sunt explicate prin natura structural și electronică a
metalelor.
În cristalele metalelor, așezarea atomilor se face după principiul unei structure cât
mai compacte. De aceea metalele cristalizează în unul din cele trei tipuri de rețele
cristaline: cubică compact, hexagonal compact și cubică centrată intern.
În metalele compacte, atomii sunt legați între ei prin electronii de valență care
însă nu mai aparțin fiecărui atom în parte, ci tuturor atomilor învecinați, fiind repartizați
pe benzi de energie.
Proprietățile metalelor

4
 Metalele prezintă proprietăți diferite de cele ale nemetalelor. Toate proprietățile
caracteristice metalelor sunt valabile pentru metalele în stare solidă și lichidă. În stare
gazoasă metalele nu se mai deosebesc de nemetale.
Proprietăți fizice
Metalele au luciu caracteristic, numit luciu metalic, datorită puterii lor de reflexie
a luminii. Metalele sunt opace, chiar în strat subțire, deoarece undele luminoase lovind
electronii de metal sunt amortizate și nu sunt transmise mai departe.
1) Culoarea metalelor este variată. Cele mai multe metale în stare compactă sunt
albe, înțelegând prin alb, albul metalic; astfel, plumbul, argintul sunt considerate metale
albe. Câteva metale sunt însă colorate:cuprul este galben roșiatic, aurul galben, cesiul
gălbui etc. Când sunt în pulbere fină, aproape toate metalele au culoare cenușie neagră.
În tehnica, metalele sunt clasificate în: metale negre sau feroase, prin care se înțelege
fierul (împreună cu fontele și oțelurile), și metalele colorate, adică neferoase.
2) Densitatea metalelor variază în limite largi; de exemplu litiul are densitatea 0,53
sau potasiul are densitatea 0,86, pe când platina are densitatea 21,45, iar osmiul, cel mai
greu metal, are densitatea 22,5. Se obișnuiește să se considere metalele cu densitatea mai
mică decât 5, metale ușoare, iar cele cu densitatea peste 5, metale grele. Astfel, potasiul,
sodiul, calciul, magneziul, aluminiul sunt considerate metale ușoare, pe când zincul,
staniul, fierul, cuprul sunt metale grele.
3) Punctul de topire variază foarte mult de la metal la metal. Mercurul, singurul
metal lichid, are punctual de topire la -390C; potasiul și sodiul se topesc la temperaturi
sub 1000C (potasiul la 63,50C, cuprul se topește la 10830C). Sunt însă metale ale căror
punct de topire este mai înalt 15360C, wolframul la 34100C. În general, metalele cu
volum atomic mic se topesc la temperature ridicate, pe când metalele cu volum atomic
mare se topesc la temperaturi scăzute, deoarece rețeaua lor cristalină se distruge mai ușor.
Diferența între punctele de topire a metalelor este folosită pentru separarea metalelor între
ele, la fabricarea aliajelor și la prelucrarea metalelor.
4) Coductibilitatea electric specifică, adică conductivitatea, γ, a metalelor este mare.
Când nu este sub influența unui câmp electric exterior, în metalul compact nu se
manifestă un transport de sarcini, sesizabil; electronii din orbitalii molecular ocupați ai

5
benzii se mișcă fără o direcție privilegiată. Ca urmare, electronii din orbitalii ocupați nu
participă la transportul curentului electric.

La aplicarea unei diferențe de potențial, electronii din orbitalii molecular ocupați

căpătând un surplus de energie sunt promovați în orbital moleculari vecini, neocupați, din
banda de energie parțial ocupată și preaiu transportul de curent.
Se înțelege că metalele alcaline, la care banda de valență este umplută pe
jumătate, au conductibilitatea electric mai bună decât metalele alcalino-pamântoase, la
care banda de valență este complet ocupată. Bună conductibilitate electric manifestă și
metalele din grupa I B, adică Cu, Ag, Au, explicată prin volumele atomice, care sunt
mici.
Coductibilitatea electric a metalelor este influnețată de oscilațiile atomilor în jurul
pozițiilor fixe din rețeaua cristalină, de neregularitățile rețelei cristaline, cum și de
prezența unor atomi străini conținuți ca impurități în rețea.
Deoarece prin creșterea temperaturii, oscilațiile atomilor se intensifică, undele
staționare ale electronilor se formează mai greu, deci conductibilitatea electrică a
metalului scade. La răcire, fenomenul este invers: oscilațiile atomilor în jurul pozițiilor
din rețeaua cristalină slăbesc, undele staționare ale electronilor se formează mai ușor, deci
conductibilitatea electric a metalului crește. Aproape de zero absolute (-273 0C), metalele
își pierd complet rezistența electric și devin conductor ”ideali”. Acest fenomen se
numește supraconductibilitate.
5) Rezistența electric specific sau rezistivitatea, adică rezistența pe care o opune
curentului electric o porțiune din metal cu secțiune de 1 cm2 și o lungime de 1 cm, se
exprimă în Ω·. La 200C, rezistența electric specific argintului este de este1,62·106 Ω·cm,
a cuprului 1,72·106 Ω·cm, a aluminiului 2,82·106 Ω·cm,a plumbului 20,63·106 Ω·cm ,a
mercurului 95,9·106 Ω·cm etc.
Conținutul de substanțe străine într-un metal mărește rezistența lor electric,
deoarece atomii substanțelor străine intră în rețeaua cristalină a metalului și împiedică
astfel formarea undelor staționare ale electronilor. De aceea, pentru rezistențele electrice
se folosesc aliaje și nu metale pure. Astfel, pe când rezistența electric specific a nichelului

6
nichelului este 7·106 Ω·cm si a cromului este 15,8·106 Ω·cm, un aliaj cu 20% nichel si
80% crom are rezistență electric specific 110·106 Ω·cm.
Cu cât un metal are rezistența electric specific mai mică, cu atât conduce mai bine
curentul electric. Cea mai mare conductibilitate electric o au argintul (0,98 Ω-1·cm-1),
cuprul (0,593 Ω-1·cm-1), aurul (0,42 Ω-1·cm-1) si aluminiul (0,38 Ω-1·cm-1) si cea mai
mica o au plumbul (0,046 Ω-1·cm-1) si mercurul (0,011 Ω-1·cm-1).
Așa se explică de ce conductoarele electrice (sârmele) se fac din cupru sau
aluminiu.
6) Coductibilitatea termică specific, adică conductivitatea termică, se datorează de
asemenea mișcarilor electronilor pe banda de valență. Ea se măsoară prin cantitatea de
căldură care se propagă timp de o secundă printr-un centimetru din metalul respectiv și se
exprimă în J·cm-1·s-1·grd-1.
Dintre metale, cea mai mare conductivitate termica au argintul (4,1 J·cm-1·s-
1·grd-1), cuprul (3,9 J·cm-1·s-1·grd-1), aurul (3 J·cm-1·s-1·grd-1) si aluminiul (2,1
J·cm-1·s-1·grd-1); cea mai slaba conductivitate termica au plumbul (0,13 J·cm-1·s-1·grd-
1) si mercurul (0,08 J·cm-1·s-1·grd-1).
Conductibilitatea termică a metalelor are mare importanță în tehnică. Astfel,
instalațiile la care se cere o încălzire și răcire rapidă, cum sunt cazanele cu abur,
schimbătoarele de căldură, caloriferele, radiatoarele automobilelor, se fabrică din metale
cu bună conductibilitate termică.

Proprietati mecanice

Datorită starii metalice, metalele se caracterizeaza prin proprietăți de plasticitate,

maleabilitate, ductilitate, tenacitate etc., care au deosebită importanță practică.
1) Plasticitatea este proprietatea metalelor (și aliajelor) de a se deforma permanent
cand sunt supuse unei tensiuni exercitate din exterior. Deformarea plastică nu dispare cu
cauza care a produs-o.
Se considera ca deformarile plastice produse la metale in stare compacta cauzează
o translație in rețeaua cristalină de-a lungul unor planuri reticulare. Trebuie observat că și
in rețelele ionice, forțele de legătură nu sunt dirijate. În cursul translației, însă, simetria

7
repartizarii sarcinilor este puternic perturbată, iar forțele de respingere rezultate sunt atat
de puternice incât pot conduce la scindarea cristalului.
Plasticitatea influenteaza maleabilitatea si ductilitatea.
2) Maleabilitatea unui metal este capacitatea lui de a fi tras în foi prin comprimare
la o temperatură inferioară punctului de topire. Sub acțiunea forțelor exterioare, cristalele
metalelor se deformează dupa anumite planuri de reticulare.
Maleabilitate depinde de structura cristalină a metalelor; ea se manifesta cel mai
intens la metalele care cristalizează in rețele cubice cu fețe centrate. Ea depinde de
asemenea de temperatura, și anume creste pana la o anumita temperatură, dupa care scade
și metalele devin casante. Creșterea maleabilității cu temperatura se datorează slabirii
coeziunii dintre cristale, iar scaderea ei este cauzată de formarea unor pelicule de oxid
între cristale.
Exista si alți factori care influentează maleabilitatea cristalelor.
3)Ductilitatea este proprietatea unui metal de a fi tras in fire; ea depinde de
plasticitate si de maleabilitate.
4)Tenacitatea este proprietatea unui metal de a cuprinde o energie mare de
deformare plastică. Metalele care au tenacitate mare sunt rezistente, pe cand cele cu
tenacitate mica sunt casante.

Proprietăți chimice

Metalele au caracter electropozitiv, deoarece atomii lor au tendința să cedeze

electronii din straturile electrice exterioare și astfel trec în ioni cu sarcină pozitivă. Prin
faptul că cedează electroni, metalele sunt reducători.
Prin așezarea metalelor după ordinea crescândă a potențialolor de oxidare
standard, se obține seria potențialelor electrochimice sau tensiunilor metalelor.
Li Cs K Ba Ca Na Mg Al Zn Pb Cr Fe Cd Ni Sn Pb H Cu Hg Pt Au
Cu cât metalul este așezat mai mult la începutul seriei, cu atât cedează mai ușor
electroni de valență trecând la ioni, adica este mai activ; acceptarea electronilor de către
ioni, adică refacerea atomilor din ioni, este cu atât mai accentuată cu cât metalul se
gasește așezat mai la sfârșitul seriei.

8
 Combinarea metalelor cu oxigenul se face cu atât mai energic cu cât metalul este
așezat mai la începutul seriei. Astfel potasiul, calciul, sodiul, se oxidează direct în aer, la
temperatura obișnuită; metalele de la magneziu până la plumb se oxidează în aer la
încalzire; cuprul si mercurul se oxidează în aer numai la încalzire foarte puternică, iar
argintul, platina si aurul nu se combină direct cu oxigenul la nici o temperatură. Din
această cauza ele se numesc metale prețioase (sau nobile), spre deosebire de celelalte,
numite metale obișnuite(sau nenobile).
Cu cât oxidarea se face mai energic, cu atât oxidul rezultat este mai stabil si deci
mai greu redus de hidrogen. De exemplu, pe cand oxidul de calciu nu poate fi redus de
hidrogen, oxidul de cupru este redus ușor, chiar prin trecerea unui curent de hidrogen
peste masa incalzită.
Oxizii metalelor sunt anhidride bazice, spre deosebire de oxizii nemetalelor, care
sunt anhidride acide. Această diferențiere nu este insa strictă, deoarece si oxizii unor
metale, mai ales ai celor cu valențe superioare, formează acizi; de exemplu,
Mn2O7 formează acidul permanganic, HMnO4. De asemenea există oxizi de metale cu
caracter amfoter, de exemplu Al2O3. Totdeauna însă la metale, cand au mai mulți oxizi,
cel putin un oxid este bazic.
 După aşezarea metalelor în serie faţă de hidrogen rezultă comportarea lor diferită.
Metalele aşezate înaintea hidrogenului îl pot înlocui în combinaţii, deoarece atomii lor
cedează electroni mai uşor decât atomii de hidrogen; cu cât metalul este aşezat mai
departe de hidrogen, cu atât îl înlocuieşte cu mai multă energie. Astfel, potasiul şi sodiul
înlocuiesc energic hidrogenul din apă chiar la temperatura obişnuită; magneziul
reacţionează cu apă la fierbere; fierul descompune vaporii de apă la incandescentă.
Metalele aşezate în serie după hidrogen nu-l înlocuiesc, deoarece atomii lor cedează mai
greu electronii decât atomii de hidrogen. Astfel, cuprul şi argintul nu reacţionează cu apă
în nici o condiţie.
În mod similar se comportă metalele şi faţă de acizi. Pe când metalele de la
începutul seriei până la hidrogen reacţionează cu acizii diluaţi, punând hidrogenul în
libertate, metalele de la cupru până la argint sunt atacate numai de acidul azotic şi de
acidul sulfuric concentrat (acizi oxidanti), iar platină şi aurul nu sunt atacate de nici un
acid.

9
 Cu halogenii, metalele se combină direct formând halogenuri, energia de
combinare fiind cea mai accentuată la metalele alcaline. Astfel, potasiul reacţionează
violent cu clorul, producând explozie; platină şi aurul nu sunt clorurate decât de apă
regală.
Toate metalele, cu excepţia aurului, se combină cu sulful formând sulfuri;
metalele alcaline reacţionează la cald energic cu sulful, pe când platină nu reacţionează
decât în stare fin divizată (pulbere). În general, cu cât metalele se găsesc în stare de
diviziune mai fină, cu atât combinarea lor cu sulful este favorizată.
Când sărurile metalice sunt dizolvate în apă, prin disociere electrolitică metalul
are rol de cation. De exemplu, la disocierea clorurii de sodiu, sodiul are rolul de cation,
iar clorul, de anion (Na+, Cl-). De aceea, metalele se mai definesc drept elemente care
formează cationi simpli, când combinaţiile acestor elemente sunt dizolvate în apă.

1.1.1. Rețelele cristaline ale metalelor

Materialele solide se pot clasifica în funcţie de gradul de ordonare al atomilor.

Atomii sau ionii pot forma un aranjament periodic regulat într-un material cristalin.
Astfel, cu excepţia unor elemente transuraniene, celelalte elemente sunt cristaline la o
temperatura mai mică decât temperatura de solidificare.
Materialul este amorf dacă atomii sunt distribuiţi dezordonat în material. Spre
deosebire de solidul cristalin, unde există ordine la lungă distanţă, în solidul amorf există
cel mai mult ordine la mică distanţă (de ordinul distanţelor interatomice). De exemplu,
sticla şi majoritatea materialelor solide organice sunt amorfe. Majoritatea proprietăţilor
fizice ale materialelor (termice, electrice, magnetice, etc.) sunt în principal determinate de
natura şi de gradul de ordonare al atomilor.De exemplu, cuprul cristalin este bun
conducător de electricitate, iar în faza amorfă este aproape izolator.
În general starea materiei solide este starea cristalină care este caracterizată
printr-o regularitate în distribuţia particulelor ce alcătuiesc substanţa, dar ea poate exista
şi în stare amorfă.

10
 Metalele și aliajele sunt corpuri solide cristaline. Ele diferă de solidele amorfe în
care atomii sunt dispuși dezordonat, prin faptul că distribuția atomilor este ordonată,
prezentând o periodicitate în cele trei direcții spațiale.
Cristalele metalice cuprind un număr imens de ioni pozitivi plasați după un
aranjament regulat. Acest aranjament regulat poate fi divizat în paralelipipede
elementare, egale între ele și aflate în contact.
Laturile paralelipipedelor formează un sistem de drepte paralele orientate în cele
trei direcții. Aceste direcții putând fi ortogonale sau nu. Aceste paralelipipede sunt numite
și celule elemenatre, iar ansamblul lor formează o rețea cristalină (fig.1.1).
Dacă în desen se prezintă și atomii plasați în nodurile rețelei, va rezulta structura
cristalină a metalului.

Un sistem cristalin este definit prin parametrii celulei elemantare fig. (1.3), adică
prin laturile și unghiurile paralelipipedului elementar. În funcție de valoarea unghiurilor
a,b,g și in funcție de relațiile dintre parametrii rețelei, rețelele se împart în 7 sisteme
cristaline, prezentând 14 tipuri de rețele cristaline și acestea cuprinzând 32 clase de
simetrie, în care se pot forma 230 de rețele posibile.
Tipurile de rețele posibile sunt prezentate în figura 1.4.

11
 Metalele reprezintă o rețea cubică cu fețe centrate CFC, rețea cubică cu volum
centrat CVC sau o rețea hexagonal compactă HC.
Modul de amplasare al ionilor în cadrul rețelei influențează în mare parte
proprietățile metalelor. Metale care cristalizează în sistem CVC sunt caracterizate printr-o
rezistență mecanică ridicată și o plasticitate moderată (V, Cr, Fea, Nb, Mo, Ta, W). Toate
metalele care cristalizează în sistem CFC se caracterizează printr-o ductilitate și
maleabilitate ridicată (Al, Cu, Ni, Ag, Ir, Pt, Au, Pb, Feg). Metalele care cristalizează în
sistemul HC au o plasticitate scăzută.

12
 Conţinutul se va scrie cu Times New Roman, font 12, la 1,5 rânduri.
xxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxx

1.1.2. Subtitlu (arial 12,italic)

1.2 Consideraţii generale asupra unei structuri de reţea cristalină

1.2.1. Bazele cristalografiei

Ştiinţa care se ocupăcu interpretarea structurii,precum şi de proprietăţile stării
condensate a substanţei, dar şi de legătura acestora cu conexiunile spaţiale ale atomilor şi
forţele dintre atomi este cristalografia.
Încă de la începuturile ştiinţei moderne s-a sugerat că forma exterioară a
majorităţii substanţelor solide, precum şi unele proprietăţi ale acestora, trădează o
regularitate a structurii lor interne. (au o structură de reţea cristalină).
Prin noţiunea de „reţea cristalină” se înţelege un aranjament spaţial
tridimensional extins (teoretic infinit), caracterizat prin aceea că fiecare particulă

13
materială constituentă este înconjurată în mod identic de un anumit număr de particule
vecine.
Punctele din spaţiu în care se află particulele componente ale reţelei cristaline se
numesc noduri de reţea, iar numărul vecinilor celor mai apropiaţi de un anumit nod se
numeşte număr de coordinare.

1.2.2. Celulă elementară. Celulă primitivă

Se defineşte de asemenea noţiunea de celulă elementară, care este un
paralelipiped imaginar din care, prin translaţii de-a lungul a trei direcţii spaţiale se poate
construi structura întregului cristal (evident, dacă reţeaua ar fi bidimensională celula
elementară ar fi un paralelogram imaginar din care, prin translaţie de-a lungul a două
direcţii spaţiale, se construieşte modelul respectiv). Cu alte cuvinte, celula elementară
reprezintă cea mai mică entitate a structurii cristaline, care repetată în spaţiu formează
reţeaua cristalină.
Celula primitivă este unitatea fundamentală a reţelei, cea mai mică celulă
elementară posibilă, care se obţine unind prin linii drepte (imaginare) noduri vecine din
reţea. Chiar şi celula elementară primitivă se poate alege în mai multe moduri, păstrând
însă o caracteristică esenţială: celulei elementare primitive îi revine întotdeauna un singur
nod (spre exemplu, pentru o reţea bidimensională ea este un paralelogram care nu
conţine noduri decât în vârfuri; fiecare nod aparţine la patru celule, ceea ce este
echivalent cu a spune că fiecărei celule îi revine un singur nod).

1.2.3 Obţinerea cristalului pornind de la celula elementară

Uneori, pentru o mai mare claritate a descrierii structurii cristaline, se preferă
alegerea unei alte celule elementare decât cea primitivă (spre exemplu având noduri pe
toate feţele sau pe o pereche de feţe paralele sau în centru ei.
Considerând o deplasare liniară a unui punct (sursă) până când proprietăţile
observabile şi măsurabile în acel punct devin din nou aceleaşi, obţinem o translaţie
elementară. Una din caracteristicile unei translaţii elementare este şi aceea că ea este cea
mai mică translaţie care determină repetarea proprietăţilor punctuale. O pereche de
translaţii elementare neparalele defineşte schema de repetare a punctelor omoloage dintr-

14
un plan. O a 3-a translaţie elementară necoplanară cu primele 2 generează o reţea
tridimensională de puncte omoloage. Constantele celor 3 deplasări elementare se notează
de obicei cu a1, a2 şi a3. Paralelipipedul translaţiilor elementare (a1, a2, a3) formează celula
elementară.
1.3 Plane reticulare. Indici Miller

1.3.1 Identificarea planelor cristalografice

Într-o reţea se pot identifica diverse seturi de plane paralele conţinând noduri de
reţea numite plane reticulare sau plane cristalografice.
Pentru a putea distinge între acestea, este necesară găsirea unei modalităţi
adecvate de a le nota. În cristalografie se utilizează în mod curent notaţiile propuse de
Miller, care caracterizează planele reticulare prin setul de indici care îi poartă numele.
Pentru înţelegerea mai uşoară a procedeului de identificare a indicilor Miller se
va începe prin exemplificarea acestuia în două dimensiuni, trecerea la trei dimensiuni
putând fi apoi făcută prin simpla extrapolare.
1.3.2 Identificarea indicilor Miller
Fie o reţea bidimensională a cărei celulă elementară primitivă este un dreptunghi cu
laturile a şi b. Fiecare dintre seturile de plane perpendiculare pe planul propriu al reţelei
prezentate în figura 1 ar putea fi identificat precizându-se coordonatele intersecţiei unuia dintre
plane cu abscisa (axa care conţine latura „a” a dreptunghiului) şi ordonata (axa care conţine
latura „b” a dreptunghiului). De obicei se alege un plan vecin cu cel care conţine originea
sistemului de coordonate.

a) b)

15
 c) d)
Fig. 1.Diverse seturi de plane reticulare ce pot fi alese pentru o reţea
bidimensională având drept celulă elementară primitivă un dreptunghi cu laturile a, b

Pentru cele patru seturi de plane reprezentate în figura 1 specificaţiile ar putea fi:

(a,b) ≡ (1a, 1b) ≡ (1,1)

, ≡ , b ≡ ,

(-a, b_ ≡ (-1a, 1b) ≡ (-1,1)

(∞, b) ≡ (∞ a, 1b) ≡ (∞, 1)

Imaginându-ne că în figura 1 este reprezentată o reţea tridimensională privită de-

a lungul axei z (celula elementară primitivă având coordonatele a, b, c), toate planele
reprezentate sunt paralele cu axa z, deci specificaţiile lor obţinut în acelaşi mod ar fi:

(a,b, ∞) ≡ (1a, 1b, ∞ c) ≡ (1,1, ∞)

, ,∞ ≡ , b, ∞ c ≡ , , ∞

(-a, b, ∞) ≡ (-1a, 1b, ∞ c) ≡ (-1,1, ∞)

(∞, b, ∞) ≡ (∞ a, 1b, ∞ c) ≡ (∞, 1, ∞)

16
 Pentru că apare semnul ∞ şi de asemenea apar valori fracţionare această notaţie a
fost abandonată în favoarea celei propuse de Miller constând în înlocuirea acestora cu
inversele lor (indici Miller).
În cazul bidimensional se poate scrie:

(1,1) → (1,1)

, → (2, 3)

(-1, 1) → (-1, 1)
(∞, 1) → (0, 1)

În cazul tridimensional se poate scrie:

(1, 1, ∞) → (1,1, 0)

, , ∞ → (2, 3, 0)

(-1, 1, ∞) → (-1, 1, 0) ≡ (1, 1, 0)

(∞, 1, ∞) → (0, 1, 0)

Se observă că s-a preferat înlocuirea semnului minus cu o bară deasupra

numărului negativ.
În general, este de remarcat că, notând generic indicii Miller cu h, k şi l, planele
(h k l) împart pe a în h părţi egale, pe b în k părţi egale, iar pe c în l părţi egale. Se
observă că, dacă planele sunt planele cu una din axe, se anulează indicele Miller
corespunzător acelei axe (de exemplu, planele (h k 0) sunt paralele cu axa z), iar dacă ele
sunt paralele cu un plan de coordonate conţinute în acesta (de exemplu, planele (0 k 0)
sunt paralele cu planul (xz)).
Indicii Miller pot fi determinaţi astfel:
- Se stabilesc coordonatele punctelor de intersecţie cu axele cristalografice
x0, y0 şi z0 considerând constantele reţelei pe cele trei axe ca fiind egale cu unu;

17
 - Se determină valorile inverse ale acestor mărimi 1/x0, 1/y0 şi 1/z0;
- Se determină cele mai mici numere h, k, l care se găsesc în acelaşi raport
ca şi mărimile 1/x0 : 1/y0 : 1/z0;
Setul de numere h, k, l reprezintă indicii Miller ai planului (hkl).
Spre exemplu, în cadrul unei reţele cubice, planul diagonal intersectează axele x,
y şi z în 1, 1 şi 1. (vezi Figura 2) În acest caz, inversele intersecţiilor sunt 1, 1, 1 iar cele
mai mici numere care se găsesc în raportul 1:1:1 sunt 1, 1, 1. şi prin urmare indicii Miller
ai planului diagonal sunt (111).

Fig. 2 Plane şi direcţii cristaline într-o reţea cubică simplă

Dreapta care conţine două noduri ale reţelei determină direcţia unei reţele
cristaline. Prin convenţie, unul dintre două noduri se alege astfel încât el să coincidă cu
originea axelor cristalografice.
Direcţia cristalină se defineşte prin tripletul de numere [x y z], unde x, y şi z sunt
coordonatele nodului cel mai apropiat de origine axelor cristalografice situat pe direcţia
respectivă.
De exemplu, pentru o reţea CS (vezi Figura 2) cel mai apropiat punct de origine
situat pe diagonala mare este punctul (1,1,1), prin urmare direcţia cristalină de-a lungul
diagonalei mari este [1 1 1].

18
1.4 Reţele Bravais

1.4.1 Definirea reţelei Bravais

Pentru descrierea oricărui corp solid cristalin se utilizează noţiunea
fundamentală de reţea Bravais, care caracterizează structura periodică, formată prin
repetarea periodică a unor elemente din cristal. Aceste elemente pot fi atomi, grupuri de
atomi, molecule, ioni, etc. Remarcăm faptul că în noţiunea de reţea Bravais intră numai
geometria dispunerii acestor elemente nu şi ce reprezintă în realitate aceste elemente care
se repetă.
Noţiunea de reţea Bravais se poate defini în două moduri:
- Reţeaua Bravais este o structură periodică infinită, formată din puncte
discrete care au aceeaşi dispunere spaţială indiferent de punctul din care ar fi privită;
- Reţeaua Bravais spaţială constă din toate punctele ale căror poziţii sunt
definite de vectorii de forma: Rn = n1a1 + n2a2 + n3a3
Se poate arăta uşor că cele două definiţii pentru reţeaua Bravais sunt echivalente.
Uneori, reţeaua Bravais se mai defineşte ca fiind un sistem infinit de puncte, care se
obţine prin repetarea operaţiei de translaţie, aplicată unui singur punct. Cum toate
punctele unei reţele Bravais sunt echivalente rezultă că o astfel de reţea ar trebui să fie
infinită. In realitate noi analizăm cristale cu dimensiuni finite şi, dacă dimensiunile lor
sunt rezonabile (de ordinul a 1mm3 sau 1cm3), atunci, numărul de noduri al unei reţele
Bravais corespunzătoare va fi foarte mare. Din aceste motive noţiunea matematică
abstractă de sistem infinit de puncte reprezintă o idealizare foarte utilă atunci când sunt
studiate diferite proprietăţi ale cristalelor. În cazul când sunt studiate fenomenele de
suprafaţă, noţiunea de reţea Bravais joacă din nou un rol important, dar în acest caz
trebuie să ţinem cont de faptul că volumul cristalului ocupă numai o anumită fracţiune
din volumul unei reţele Bravais ideale.

1.4.2 Formarea reţelei Bravais

19
 Se observă că reţeaua spaţială, astfel definită, este invariantă la operaţia de
translaţie discretă. Astfel, dacă ne deplasăm din poziţia, definită de vectorul (1.1.1), cu
vectorul:

Tn = a1 + a2 + a3

unde: = , sunt numere întregi, atunci obţinem un nou punct a cărui

poziţie este dată de vectorul:

= Rn + Tn = (n1 + )a1 + (n2 + )a2 + (n3 + )a3

care este tot un vector al reţelei.

Orice vector al reţelei tridimensionale este o combinaţie lineară a celor trei
vectori fundamentali, care se mai numesc şi vectorii translaţiilor fundamentale.
Ansamblul tuturor vectorilor reţelei formează reţeaua spaţială sau reţeaua
Bravais. Vârfurile vectorilor reţelei definesc poziţiile nodurilor reţelei (Munteanu, 2003,
p. 20).
Paralelipipedul, construit cu ajutorul vectorilor fundamentali a1, a2, a3 este deci
o celulă elementară primitivă (vezi Figura 4). Reţelei spaţiale respective i se pot asocia
diferiţi vectori fundamentali de translaţie.
Există mai multe moduri de a alege axele fundamentale în celula primitivă
pentru o reţea dată. Numărul de noduri care aparţine celulei primitive este egal cu unu.
Chiar dacă avem noduri în cele opt vârfuri ale paralelipipedului, definit de vectorii
fundamentali a1, a2, a3 (vezi Figura 4), fiecare nod aparţine, în mod egal, la toate cele
opt celule care se întâlnesc în fiecare nod.
Pentru un aranjament periodic dat există mai multe moduri de a alege vectorii
primitivi şi celula primitivă (vezi Figura 3).

20
 Fig. 3 Moduri de alegere a vectorilor primitivi şi celulei primitive

Vectorii care definesc o celulă elementară nu sunt vectori primitivi.

Pentru reţeaua bidimensionala din figura 5 există posibilitatea de a defini trei
celule primitive de aceeaşi arie definite de vectorii primitivi (a1, b1), (a2, b2) şi (a3, b3).
Setul de vectori (a4, b4) nu sunt primitivi deoarece nu se poate face translaţia reţelei T
dintr-o combinaţie întreagă a vectorilor a4 şi b4.

Se poate vedea că T = a4 + b4

1.4.3. Clasificarea reţelelor Bravais după simetrie

Există paisprezece tipuri diferite de reţele Bravais.
Acestea pot fi generate prin deplasarea reţelei plane după o direcţie, care nu este
conţinută în planul iniţial, cu un vector de forma n 3c (n3 fiind un număr întreg). Astfel,
vectorii fundamentali ai reţelei tridimensionale sunt a b şi c, iar orice nod al reţelei este
determinat de vectorul de poziţie: Rn = n1a1 + n2a2 + n3a3
Şi în acest caz se pot defini:
 celula elementară ca fiind poliedrul cu ajutorul căruia se poate construi
întreaga reţea prin translaţii discrete;
 celula primitivă ca fiind celula elementară ce conţine un singur nod;
 celula simetrică (care, în general, nu este primitivă) ca fiind celula care
tridimensionale se deosebesc unele de altele prin mărimea relativă a

21
 vectorilor fundamentali a = a1, b = a2, c = a3 şi prin unghiurile dintre aceştia
(vezi Figura 45).

α31 α23
α12

Fig. 4Vectorii fundamentali şi unghiurile caracteristice reţelei Bravais

Cele paisprezece reţele Bravais reprezintă, de fapt, paisprezece sisteme de

cristalizare, şi anume::
 Sistemul triclinic
Se construieşte pornind de la reţeaua oblică, aşezând planele în aşa fel încât
nodurile din planele succesive să nu se afle pe aceeaşi verticală. Acest sistem are
următoarele caracteristici:
- nu prezintă nicio axă proprie de simetrie;

- laturile celulei elementare: | a | |b| | c |;

- unghiurile dintre laturi: α β γ 900.

În acest fel se poate construi o singură reţea, care se numeşte,reţea triclinică

simplă,cu simbolul P (vezi Figura 5). Celula elementară este un paralelipiped oblic,
având ca bază un paralelogram.

22
 Fig. 5 Reţea triclinică simplă

 Sistemul monoclinic
Acest sistem are următoarele caracteristici:
- prezintă o axă C2 de simetrie principală;

- laturile celulei elementare: | a | |b| | c |;

- unghiurile dintre laturi: α = β = 900, γ 900.

Conţine două tipuri de reţele Bravais:

 reţeaua monoclinică simplă, cu simbolul P, (vezi Figura 6 a)) ;
 reţeaua monoclinică cu bază centrată, cu simbolul C, (vezi Figura 6 b)).

a) b)
Fig. 6 Sistem monoclinic
a) reţeaua monoclinică simplă P b) reţeaua monoclinică cu feţe centrate C

23
 Aceste reţele se pot construi pe baza reţelei plane oblice rezultând două cazuri.
În primul caz nodurile din planele succesive se găsesc pe aceeaşi verticală. În al
doilea caz, nodurile din planul următor se găsesc pe perpendicularele din planul
precedent. Astfel, reţeaua monoclinică cu feţe centrate apare ca o reţea complexă
deoarece conţine două noduri în celula elementară.
Nodurile din colţuri contribuie cu 1/8 (acestea aparţinând la opt celule vecine),
iar cele de pe feţe cu 1/2, la numărul total de noduri, care revine unei celule.

 Sistemul ortorombic (ortogonal sau rombic)

Are ca celulă un paralelipiped drept cu baza dreptunghiulară.
Acest sistem are următoarele caracteristici:
- prezintă trei axe C2 reciproc ortogonale de simetrie principală;

- laturile celulei elementare: | a | |b| | c |;

- unghiurile dintre laturi: α = β = γ = 900.

Conţine patru tipuri de reţele Bravais:
 reţeaua ortorombică simplă, cu simbolul P, (vezi Figura 7 a)), se
construieşte pornind de la reţeaua plană dreptunghiulară, aşezând nodurile pe aceeaşi
verticală.
 reţeaua ortorombică cu volum centrat (centrată intern), cu simbolul I (vezi
Figura 7 b)), se construieşte din reţeaua plană dreptunghiulară, nodurile din planele
succesive aşezându-se deasupra centrelor dreptunghiurilor din planul precedent. Celula
elementară este complexă, dar se poate alege o celulă primitivă romboedrică.
 reţeaua ortorombică cu baze centrate, cu simbolul C, (vezi Figura 7 c)),
se construieşte pornind de la reţeaua plan rombică, astfel ca nodurile din planele
succesive să fie unele deasupra altora. Această reţea este complexă deoarece celula
elementară conţine două noduri. Nodurile de pe feţe contribuie cu 1/2 la numărul
nodurilor fiecărei celule.
 reţeaua ortorombică cu feţe centrate, cu simbolul F,(vezi Figura 7 d)), se
construieşte pornind de la reţeaua rombică, plasând nodurile în plane succesive. Această

24
reţea apare complexă, cu patru noduri pe celula elementară, celula primitivă romboedrică
putând fi aleasă în mai multe feluri.

a b c d
Fig. 7 Sistem ortorombic
a) reţea ortorombică simplă P; b) reţeaua ortorombică cu volum centrat I
c) reţeaua ortorombică cu baze centrate C; d) reţeaua ortorombică cu feţe
centrate F

Sistemul tetragonal (pătratic)

Are ca celulă elementară o prismă dreaptă cu baza un pătrat.
Acest sistem are următoarele caracteristici:
- prezintă o axă C4 de simetrie principală;

- laturile celulei elementare: | a | = | b | | c |;

- unghiurile dintre laturi: α = β = γ = 900.

Se poate construi pornind de la reţeaua plană pătratică în două moduri:
 tetragonală simplă, cu simbolul P (vezi Figura 8 a)), în care nodurile din
planele succesive se aşează unele deasupra altora.
 tetragonală cu volum centrat (centrată intern), cu simbolul I, (vezi Figura
8 b), în care nodurile din planele succesive se aşează deasupra centrelor pătratelor din
planele precedente. Această reţea este complexă, cu două noduri pe celula elementară,
însă o celulă primitivă se poate alege sub forma unui romboedru.


25
 a) b)
Fig. 8 Sistem tetragonal
a) reţea tetragonală simplă P; b) reţea tetragonală cu volum centrat I

 Sistemul hexagonal
Se construieşte pornind de la reţeaua plan hexagonal prin aşezarea nodurilor din
planele succesive unele deasupra altora.
Acest sistem are următoarele caracteristici:
- prezintă o axă C6 de simetrie principală;

- laturile celulei elementare: | a | = | b | | c |;

- unghiurile dintre laturi: α = β = 90, γ = 1200 (sau 600).

Sistemul conţine o singură reţea Bravais hexagonală simplă (vezi Figura 9).

Fig. 9 Sistem hexagonal

(reţea hexagonală simplă)

26
  Sistemul cubic
Se generează pornind de la reţeaua plană pătratică.
Acest sistem are următoarele caracteristici:
- prezintă patru axe C3 orientate tetraedric de simetrie principală;
- laturile celulei elementare: | a | = | b | = | c |;
- unghiurile dintre laturi: α = β =γ = 900.
Conţine trei tipuri de reţele Bravais:
 cubică simplă, cu simbolul P (sau CS) (vezi Figura 10 a)). Este o reţea
simplă;
 cubică cu volum centrat, cu simbolul I (sau CVC) (vezi Figura 10 b)). Este
o reţea complexă având două noduri în celula elementară;
 cubică cu feţe centrate, cu simbolul F (sau CFC) (vezi Figura 10 c)). Este
o reţea complexă având patru noduri în celula elementară;

a b c
Fig. 10 Sistem cubic
a) reţea cubică simplă P (CS); b) reţea cubică cu volum centrat I (CVC)
c) reţea cubică cu feţe centrate F (CFC)

 Sistem romboedric (trigonal)

Se generează pornind de la reţeaua plană rombică, aşezând nodurile din planele
succesive pe perpendicularele din centrele romburilor din planele precedente.
Acest sistem are următoarele caracteristici:
- prezintă o axă C3 de simetrie principală;
- laturile celulei elementare: | a | = | b | = | c |;

27
 - unghiurile dintre laturi: α = β =γ 900.

Sistemul conţine o singură reţea Bravais, trigonală simplă (vezi Figura 11).

Fig. 11Sistem romboedric (trigonal)

(reţea trigonală simplă)

Aceste 14 reţele sunt singurele reţele Bravais tridimensionale. În cazul în care

modificăm una dintre ele adăugând noduri pe feţe, pe muchii sau în centrul celulei, se
obţine o altă reţea Bravais din cele 14 descrise. De exemplu, dacă la reţeaua monoclinică
simplă se adăugă noduri în centrele bazelor rezultă o altă reţea monoclinică simplă, prin
realegerea convenabilă a celulei elementare (vezi Figura 12).

Fig. 12 Adăugarea de noduri suplimentare pe bazele unei celule monoclinice simple

conduce la o altă celulă monoclinică simplă

1.4.4 Obţinerea reţelei cristaline din reţeaua Bravais

28
 Reţeaua spaţială sau reţeaua Bravais nu este altceva decât o abstracţie
geometrică. Aceasta devine o reţea cristalină, cu o anumită structură, doar atunci când
fiecărui nod al reţelei i se ataşează o bază de atomi, identică în compoziţie, aranjament şi
orientare. Relaţia de formare a reţelei cristaline poate fi reprezentată astfel:

REŢEA + BAZĂ = REŢEA CRISTALINĂ

Formarea unei reţele cristaline plane prin ataşarea a doi atomi în nodurile reţelei
este ilustrată în figura 13:

a) reţea bidimensională b) bază cu 2 atomi c) structură cristalină

Fig. 13 Formarea unei structuri cristaline bidimensionale

prin ataşarea bazei b) fiecărui nod al reţelei a)
c) putem recunoaşte baza şi apoi reţeaua spaţială

Numărul minim de atomi, care pot forma o bază este unu, aşa cum este cazul
unor metale sau gaze inerte, dar se cunosc şi structuri cristaline, atât anorganice cât şi
organice pentru care numărul de atomi ce formează baza poate fi de ordinul miilor.
Definirea unei structuri cristaline ca o reţea plus o bază este utilă atunci când structura
este analizată cu ajutorul difracţiei de raze X, neutronilor sau electronilor.
O bază de N atomi sau ioni poate fi definită prin grupul de N vectori, care dau
poziţiile centrilor atomilor bazei, în funcţie de un anumit nod al reţelei.

1.4.5 Clasificarea reţelelor cristaline după natura legăturii care le asigură

coeziunea

29
 O altă clasificare a reţelelor este cea care ia în considerare natura particulelor
materiale care se găsesc în nodurile lor, deci după natura forţelor care leagă aceste
particule.
Legătura ionică şi legătura metalică duc la formarea unor sisteme poliatomice
extinse cu structură cristalină (reţele ionice şi reţele metalice). De asemenea, legătura
covalentă, deşi în marea majoritate a cazurilor duce la formare de molecule poate
conduce şi la apariţia unor structuri extinse de tip reţea (reţele covalente). Există situaţii
în care moleculele interacţionând prin legături slabe (legături de hidrogen sau forţe van
der Waals) se asociază în sisteme ordonate de tip latice (reţele moleculare).
După acest criteriu reţelele se clasifică în patru mari categorii:
 reţele ionice;
 reţele covalente (atomice);
 reţele metalice;
 reţele moleculare.

Conţinutul se va scrie cu Times New Roman, font 12, la 1,5 rânduri.

xxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxx
xxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxx
xxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxx
xxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxx
xxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxx
xxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxx
xxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxx [3, 5-7].
Figurile se vor insera în text; se vor numerota în ordine cronologică.

30
 2

1.5

Absorbanta
1

0.5

0
200 300 400 500
Lungimea de unda (nm)

Figura 1.
Legenda figurii care trebuie să specifice în mod relevant semnificaţia acesteia [8]

1.2. LEGĂTURA METALICĂ.

Un număr destul de mare de elemente prezintă proprietăţi specifice ca: opacitate,
luciu metalic, conductibilitate electrică şi termică mare neînsoţită de transport de
substanţă, efect fotoelectric, plasticitate, ductilitate, rezistenţă la solicitări mecanice,
insolubilitate în solvenţi obişnuiţietc., proprietăţi care sunt atribuite unor interacţii
puternice între atomi.
Luând în considerare şi faptul că aceste elemente cristalizează în structuri
compacte, cubică sau hexagonal compactă, caracterizate de cifra de coordinaţie 12 sau
cubică centrat interncu cifra de coordinaţie 8, se presupune că în reţelele acestor elemente
apare acelaşi tip de legături şi anume legătura metalică.
Caracterul acestor elemente — metalic — se explică prin marea mobilitate a
electronilor periferici printre nucleele atomice şi a fost interpretat în mod diferit în
concordanţă cu diversele teorii ale legăturii chimice.
Teoria precuantică a stării metalice interpretează legătura metalică prin teoria,
gazului de electroni — Drude-Lorentz — , care presupune că reţeaua metalică este
compusă din cationi ce provin prin ionizarea atomilor din reţea şi electronii care nu
părăsesc reţeaua şi constituie „gazul de electroni”.
Considerând electronii liberi ca un gaz, repartizat uniform printre golurile reţelei
cristaline şi aplicând acestui gaz electronic statistica clasică, se poate deduce legea

31
Wiedemann-Frantz care arată că raportul între conductibilitatea electrică şi termică este
constant la o anumită temperatură.
Aplicând conceptul „gazului electronic” în explicarea altor proprietăţi s-a ajuns la
neconcordanţă între teorie şi datele practice.
Astfel considerând legea Dulong-Petit potrivit căreia produsul între căldura
specificăși masa atomică este aproximativ 6 cal.•grad -1, ar trebui ca la metale căldura
specifică să fie egală cu cea a reţelelor nemetalelor la care se va adăuga o cantitate ce
corespunde contribuţieigazului-de electroni. Asimilând gazul electronic cu un gaz
monoatomic, acesta ar trebui să aibă căldura atomică aproximativ egală cu 3 cal • grad-1 şi
deci căldura atomică a metalelor ar trebui să fie mult mai mare decât cea a nemetalelor şi
în consecinţă să nu se mai respecte legea Dulong-Petit, ceea ce nu este în concordanţă cu
datele practice, deoarece tocmai metalele sunt cele care corespund cel mai bine acestei
legi.
Neconcordanţa între teoria gazului electronic şi practică a fost rezolvată de
mecanica cuantică şi anume aplicând acestuia statistica Fermi-Dirac,bazată pe principiul
excluziunii lui Pauli.
Teoria cuantică a legăturii chimice, interpretează satisfăcător legătura metalică prin
cele două metode specifice — MLV şi MOM.
Metoda legăturii de valenţă dezvoltată de Pauling consideră legătura metalică ca o
covalenţă delocalizată pe direcţiile în care se află atomii în reţeaua cristalină. În acest caz,
perechile de electroni ce leagă atomii se pot deplasa în toate direcţiile pe care se află
nucleele atomice, deci independenţa de mişcare a acestora este limitată de direcţiile pe
care se află atomii în reţeaua cristalină — patru direcţii în cazul cristalelor cubice centrate
intern şi şase, în cazul cristalelor hexagonale şi cubice compacte.
Starea reală a norului electronic din metal este descrisă de structurile limită (de
rezonanţă, vezi figura:)

32
 Fig. Structurile limită ale sodiului în reţeaua cristalină cubică centrat intern.
În cazul metalelor din grupa I A care cristalizează într-o reţea cubică centrat intern,
delocalizarea perechii de electroni de legătură are loc după patru direcţii sau opt sensuri,
revenind fiecărei perechi de atomi câte o optime de legătură. Printre structurile limită
realizate prin împerecherea spinilor electronilor de la câte doi atomi vecini, există şi
structuri ionice, care sunt posibile numai în cazul în care atomul posedă cel puţin un
orbital vacant în stratul de valenţă, denumit ,,orbital metalic”.
Pauling denumeşte valenţă metalică, numărul de electroni cu care fiecare atom de
metal participă efectiv la legătură în reţeaua cristalină şi care este diferită de starea de
oxidare a atomului în combinaţiile sale, deoarece legătura metalică nu este saturată şi
atomul în reţea poate să formeze un număr mai mare de covalenţe cu partenerii din
imediata vecinătate. Valenţa metalică se stabileşte ţinând seama de existenţa unui orbital
vacant în stratul de valenţă ca şi de faptul că electronii cuplaţi din orbitali se pot decupla
prin promovare în orbitalii vacanţi din stratul de valenţă. Orbitalii disponibili pentru
realizarea covalenţelor în reţeaua cristalină sunt orbitalii ns şi np, pentru elementele din
grupele principale, şi (n-1)d, ns şi np pentru elementele din grupele secundare.
Modul de calcul al valenţei metalice se va exemplifica pentru elementele: Co, Se şi
Pb ale căror configuraţii electronice în stare atomică sunt: [Ar] 3d74s2; [Ar] 3d164s24p4 şi
[Xe] 4f145d106s26p2.În reţeaua cristalină, electronii din subnivelele de valenţă se
decuplează, îşi inversează spinul şi promovează în orbitalii vacanţi, ţinând seama însă că
un orbital np trebuie să rămână liber pentru a primi perechea de electroni a structurii
ionice (tabela).
Tabela

33
 Valenţa metalică maximă este şase, deoarece acesta este numărul maxim de valenţe
pe care le poate realiza un atom în reţeaua cristalină, după cele şase direcţii în spaţiu. La
atomul de Co din exemplul luat, cu toate că numărul de electroni necuplaţi este şapte,
totuşi valenţa metalică este şase în conformitate cu numărul maxim de direcţii de formare
a covalenţelor.
Tăria legăturii metalice este determinată de o serie de factori ca: numărul de atomi
pe care se repartizează perechile de electroni de legătură, astfel că la elementele din grupa
I A perechea de electroni de legătură se repartizează la opt atomi vecini (cub
centratintern) şi deci, fiecărei perechi atomi îi revine o optime de legătură. La elementele
grupei II A fiecărei perechi de atomi îi revine un sfert de legătură, deoarece cele două
perechi de electroni de legătură se repartizează în 8 sensuri (cub centrat intern), iar la
elementele grupei VIII B, unde valenţa maximă este şase, cele şase perechi de electroni
se repartizează la 12 vecini (cub compact), revenind fiecărei perechi de atomi o jumătate
de legătură. Tăria legăturii metalice creşte deci cu creşterea numărului de electroni din
stratul de valenţă. Un alt factor de care depinde tăria legăturii metalice este raza atomică
şi anume, valori mici ale acesteia conduc la legături puternice.
Proprietăţile metalelor ca: duritate, densitate, fuzibilitate, tenacitate,
conductibilitateetc. se explică prin valenţa metalică, astfel că o dată cu creşterea acesteia,
cresc şi proprietăţile respective.
Metoda orbitalilor moleculari cunoscută si sub denumirea „de teoria benzilor, sau a
zonelor, (Fermi, Bloch, Brillouin), consideră legatura metalică, ca o legătură covalentă
puternic defocalizată, formată în câmpul tuturor nucleelor în careorbitalii nucleari
formează benzi de energie.
La metalele din grupele principale care au în stratul de valenţă 4 orbitali atomici (un
orbital de tip s şi trei orbitali de tip p) şi structuri cristaline de tip cub centrat intern sau
hexagonal compact, dintr-un număr foarte mare de atomi — n — se formează 4 n
orbitalimoleculari, din care 2n vor fi orbitali moleculari de legătură şi 2n orbitali
moleculari de antilegătură (figură). Orbitalii moleculari de legătură şi antilegătură fiind
degeneraţi se contopesc în benzi de energie sau zone de energie.

34
 Figura. Benzile de energie în metale (a) şi ocuparea cu electroni la metalele din
grupa I A (b) şi grupa II A (c)
În conformitate cu principiile mecanicii cuantice orbitalii moleculari de legătură
formează porţiunea de cea mai joasă energie, care va fi ocupată cu electroni, şi va fi
denumită bandă de valenţă. Banda de valenţă— va fi ocupată mai mult sau mai puţin cu
perechi de electroni, în funcţie de numărul de electroni din stratul de valenţă al metalului
(figura b, c) constituind banda delegătură, iar porţiunea neocupată va constitui banda de
conducţie, unde pot circula electronii, când se află sub influenţa unui câmp de forţe
(diferenţă de potenţial electric sau de temperatură), determinând conductibilitatea
electrică şi termică a metalelor.
În funcţie de gradul de ocupare cu perechi de electroni a benzii de legătură se pot
explica proprietăţile metalelor. Astfel, la elementele din grupa I A, stratul de valenţă
având un singur electron, perechile de electroni n/2 vor ocupa 1/4 din banda de legătură,
3/4 fiind bandă de conducţie şiacestea vor prezenta o legătură mai slabă între atomi, de
aceea vor avea temperaturi de topire şi fierbere joase, densităţi şi durităţi mici, raze
atomice mari şi conductibilitate electrică şi termică mare. La metalele dingrupa II A şi
respectiv III A, banda de legătură va fi ocupată în proporţiemai mare (nși 3n/2 perechi de
electroni vor ocupa 1/2 si 3/4 din banda de legătură) ceea ce conduce la o legătură mai
puternică şi în consecinţăla variaţii corespunzătoare ale proprietăţilor: temperaturi de
topire şi fierbere mai ridicate, densităţi şi durităţi mai mari, raze atomice şi
conductibilităţi electrice şi termice mai mici. Ocuparea totală cu perechi de electroni a
benzii de legătură, atrage valori maxime pentru proprietăţi la metalele din grupa IV A,
după care metalele din grupele următoare ocupă şi porţiuni din banda orbitalilor

35
moleculari de antilegătură, ceea ce conduce la anularea efectului de legare a unui număr
corespunzător de electroni din banda de legătură, antrenând variaţii corespunzătoare ale
proprietăţilor.
La metalele din grupele secundare orbitalii favorabili formării legăturii metalice
sunt cei de tip s din stratul de valenţă şi cei cinci orbitali (n-1)d care au energia apropiată
de a orbitalilor ns, realizând legături în şase direcţii, în concordanţă cu tipul de reţele
cristaline hexagonale sau cubice compacte. Tăria legăturii ca şi proprietăţile ce decurg
din aceasta vor varia în funcţie de numărul electronilor din stratul de valenţă al metalului,
care determină ocuparea benzii de legătură.
La elementele tranziţionale din cei şase orbitali atomici ai unui numărn de atomi, se
vor forma 3n OMAL şi 3n OML (fig. 4.50), care vor fi ocupaţi cu perechi de electroni, la
fel ca şi cei ai metalelor din grupele principale. Astfel, la elementele din grupa III B, cele
3n/2 perechi de electroni din subnivele de valență(n-1)·d·ns, vor ocupa 1/4 din bandade
valenţă.
La elementele din grupele următoare, banda de valenţă se va popula cu perechi de
electroni în număr din ce în ce mai mare, pe măsură ce electronii din stratul de valenţă se
înmulţesc, ajungând la grupa VI B să fie în întregime ocupată de cele 3n perechi de
electroni (fig. 4.50, a, b, c).

Fig. 4.50. Ocuparea cu electroni a benzilor de energie la elementele din grupele

MB, IVB, VB, VIB, VIIB.
La elementele tranziţionale din grupele VII—II B se vor ocupa ca perechi de
electroni şi benzile orbitalilor moleculari de antilegătură, anulând efectul de legare al
unui număr egal de electroni din benzile de legătură (fig. 4.50, d), rămânând ca orbitali

36
moleculari de nelegătură localizaţi la un singur atom. La metalele din grupele I şi II B
banda de legătură vafi ocupată cu n/2, respectiv nperechi de electroni de legătură, restul
fiindde nelegătură. La metalele din grupa I B, diferenţa dintre energia benzii de legătură
şi de nelegătură este mică, de aceea electronii dinorbitalii moleculari de nelegătură se pot
delocaliza şi pot participa la legătură, lucru care nu mai este posibil la metalele din grupa
II B, deoarece diferenţa energetică dintre cele două nivele este mult mai mare. Ca o
consecinţă a acestui fapt, se evidenţiază o asemănare mai bună a proprietăţilor metalelor
din grupa II B cu a celor din grupa II A.
Creşterea şi apoi scăderea numărului perechilor de electroni din banda de legătură
influenţează proprietăţile metalelor tranziţionale, astfel tăria legăturii creşte de la grupa
III B până la grupa VI B, crescând temperaturile de topire şi fierbere, densitatea şi
duritatea şi scăzând faza atomică, conductibilitatea electrică şi termică. La grupele VII—
II B legătura scade şi în consecinţă vor scădea şi temperaturile de topire şi fierbere,
densităţile şi durităţile şi vor creşte razele atomice şi conductibilităţile electrice şi
termice.
Metalele tranziţionale care cristalizează în sistemul cubic centrat intern ca V, Nb,
Ta, Cr, Mo, W şi Fe vor realiza legătura metalică după patru direcţii, folosind pentru
aceasta patru orbitali atomici, din care vor rezulta 4n orbitali moleculari de tip a (2nOML
şi 2n OMAL) şi 2n orbitali atomici din care vor rezulta 2n orbitali moleculari de tip  sau
, care vor fi, de asemenea, extinşi şi care vor contribui la întărirea legăturii.
În cristal, energia electronilor din benzile de legătură este mai maredecât energia
electronilor din stratul de valență al atomilor izolaţi, de aceea şi energia de extracţie a
electronilor din metale în stare cristalină este mai mică decât energia de ionizare din
atomul izolat. La cupru, energia de extracţie este de 99 kcal • mol -1 şi la atomul izolat
energia de ionizare este de 178 kcal • mol-1.
În reţeaua cristalină metalică spre deosebire de atomul izolat există benzi de energie
continue (fig. 4.51) pe care electronii se delocalizează, având o oarecare libertate de
mişcare, fără să părăsească însă reţeaua, care este înconjurată de o barieră de potenţial.
Trecerea electronilor de la un nucleu la altul, în cristalele metalice, se face fără consum
de energie spre deosebire de atomul izolat sau chiar la atomii din reţelele
semiconductorilor.

37
 Fig. 4.51. Benzile de energieîn metal (a) şi în atomul izolat (b). 1— banda de
legătură; 2 —banda de conducţie; 3—banda de energie.
În semiconductori porţiunea inferioară a benzii de legătură (cea ocupată cu perechi
de electroni) este despărţităde porţiunea superioară (de conducţie) printr-o zonă în care
probabilitatea existenţei norului de electroni este minimă astfel că tranziţia electronului
din banda de legătură în cea de conducţie se face cu aport de energie (iluminare, iradiere
cu UV., încălzire).
În concluzie, legătura metalică, este o legătură covalentă, puternic delocalizată, care
poate explica mulţumitor proprietăţile metalelor în funcţie de configuraţia electronică.

38
Figura 2.
Legenda figurii care trebuie să specifice în mod relevant semnificaţia acesteia
[laboratorul BB315, Departamentul de Chimie]

Tabelele vor fi inserate în text (exemplul urmator); se vor numerota în ordine

cronologică.

Tabelul 1.
Titlul tabelului trebuie să indice mărimile, parametrii sau alte specificaţii referitoare la
componentele principale prezentate [6]

1.3. Titlul subcapitolului (arial 14, bold)

Conţinutul se va scrie cu Times New Roman, font 12, la 1,5 rânduri.

xxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxx
xxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxx
xxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxx
xxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxx
xxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxx [2-5, 7-9].
Xxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxx
xxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxx
xxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxx
xxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxx
xxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxx
xxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxx
xxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxx
xxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxx
xxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxx
xxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxx [2, 3, 4-7, 10, 11].

39
 CAPITOLUL II (arial 16, bold)
TITLUL CAPITOLULUI (arial 16, bold)

2.1. Titlul subcapitolului (arial 14, bold)

Conţinutul se va scrie cu Times New Roman, font 12, la 1,5 rânduri.

Xxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxx
xxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxx
xxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxx
xxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxx
xxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxx [4, 7, 9, 10-14].

2.1.1. Subtitlu (arial 12,italic)

Conţinutul se va scrie cu Times New Roman, font 12, la 1,5 rânduri.

xxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxx
xxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxx
xxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxx
xxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxx
xxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxx [15].

2.1.2. Subtitlu (arial 12,italic)

Conţinutul se va scrie cu Times New Roman, font 12, la 1,5 rânduri.

Xxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxx
xxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxx
xxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxx
xxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxx [13-15] xxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxx
xxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxx
xxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxx [15].

40
2.2. Titlul subcapitolului (arial 14, bold)

Conţinutul se va scrie cu Times New Roman, font 12, la 1,5 rânduri.

xxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxx [11, 12-15]. xxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxx
xxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxx
xxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxx
xxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxx [15-17].

2.2.1. Subtitlu (arial 12,italic)

Conţinutul se va scrie cu Times New Roman, font 12, la 1,5 rânduri.

xxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxx
xxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxx
xxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxx
xxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxx
xxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxx [10-17].

2.2.2. Subtitlu (arial 12,italic)

Conţinutul se va scrie cu Times New Roman, font 12, la 1,5 rânduri.

xxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxx
xxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxx
xxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxx
xxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxx
xxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxx

2.2.3. Subtitlu (arial 12,italic)

Conţinutul se va scrie cu Times New Roman, font 12, la 1,5 rânduri.

xxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxx

41
Xxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxx [4, 10, 12-17].
Xxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxx
xxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxx
xxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxx
xxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxx [17].
Reacţiile chimice vor fi introduse în text şi vor fi numerotate cu cifre romane
incluse în parenteze (exemplul de mai jos).

CH2 = CH – CH3 + H2 → H3C – CH2 – CH3 (I)

H2C = CH – CH = CH2 + 2H2 → H3C – CH2 – CH2 – CH3 (II)

Reacţiilor chimice coerent organizate în etape care reprezintă faze intermediare

în sinteza unui compus sau acte elementare ale unui mecanism de reacţie se vor insera ca
Scheme distinct numerotate (exemplul următor).

Schema 1.
Semnificaţia schemei care trebuie să redea cu exactitate ceea ce reprzintă
Sinteza compusului X............., etc [17]
Ecuaţiile matematice aferente se vor numerota cu cifre arabe incluse în paranteze [16].

42
 (1)

(2)

(3)

CONCLUZII (arial 16, bold)

Se vor formula 10-12 concluzii, în deplină concordanţă cu textul expus.

Xxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxx
xxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxx
xxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxx.

Bibliografie (arial 14, bold)

Referinţele se vor insera în text, în paranteze drepte (a se observa în text marcat

cu albastru). Sursa trebuie precizată cu exactitate.
Pentru jurnale (exemplele de mai jos):
1. T. Romann, E. Lust, Electrochemical properties of porous bismuth electrodes.
Electrochimica Acta, 55, 5746-5752, 2010.
2. T. Romann, V. Grozovski, E. Lust, Formation of the bismuth thiolate compound
layer on bismuth surface. Electrochemistry Communications, 9, 2507-2513, 2007.
3. K. Przepiera, A. Przepiera, Kinetics of thermal transformations of pricipitated
magnetite and goethite, Journal of Thermal Analysis and Calorimetry, 65, 497-
503, 2001.
Pentru carţi (exemplu):

43
 4. I. Ponoran, V. Parausanu, Tehnologie si inovare tehnologica, Editura Pro
Universalis, Bucuresti, 2005.

Lucrarea va conţine între 25 şi 30 de pagini; va fi

scrisă cu Times New Roman, font 12, la 1,5 rânduri.
Figurile, schemele şi tabelele vor fi numerotate în
ordinea apariţiei în text. Se vor preciza cu exactitate
sursele de inspiraţie, fiind inserate în text în paranteze
drepte şi menţionate după concluziile lucrării, în ordine
cronologică, în deplin acord cu numerele indicate în
paranteze.

44