Prof.

Călin-Ionuț Băluțoiu                                  

Lupta de la Viișoara (29 august 1530)

                 Lupta de la Viișoara, din prima jumătate a secolului al XVI-lea, a rămas în istorie ca o pagină din trecutul
sângeros al Țării Românești, care a culminat cu înlăturarea de la tron a domnitorului Moise (1529-1530), de către
Vlad Înecatul (1530-1532).

                Luptele pentru tron, foarte numeroase în Evul Mediu în întreaga Europă, erau o constantă a vieții politice
românești. Unele dintre ele ne sunt foarte cunoscute, altele mai puțin, însă cercetarea lor scoate la suprafață
momente ale istoriei, de mare importanță pentru înțelegerea corectă a trecutului nostru.

               Pentru a înțelege corect faptul istoric de la 29 august 1530 trebuie să avem în vedere contextul extern și
intern, mai precis relațiile țărilor române cu puterile vecine,   și rolul pe care l-au avut boierii craiovești în conducerea
Țării Românești.

               După victoria zdrobitoare obținută de sultanul Soliman Magnificul (1520-1566), împotriva armatei maghiare
la Mohacs (1526), echilibrul internațional de forțe a fost modificat. Soliman I ajunge să stăpânească  „cursul fluviului
de la Buda până la vărsarea sa în Marea Neagră, exercitând un puternic control asupra tătarilor din Crimeea și
având mijloace eficace de a influența politica regatului polon.”(1)

               De asemenea creșterea puterii Imperiului Otoman aduce spațiul românesc sub control turcesc. Turcii își
exercită hegemonia aservind economic țările române și intervenind în problemele interne ale acestora prin numirea
unor domnitori fideli Porții. Astfel „obligația de a furniza ajutor militar Porții, ocolită în practică adeseori în trecut de
domni, devine tot mai mult o realitate” (2)

               Anul 1526 va deschide lupta pentru coroana maghiară dintre Ferdinand de Habsburg, fratele împăratului
Carol Quintul și Ioan Zapolya, voievodul Transilvaniei susținut de nobilimea maghiară și de sultan, dar și de
domnitorii români supuși ai acestuia. Interesele comune ale domnitorilor români vor consolida legăturile dintre ei.
Astfel, Petru Rareș, domnul Moldovei, va avea bune relații atât cu Moise Vodă, cât și cu Vlad Înecatul, domnitorii
Țării Românești, cristalizându-se ideea apartenenței la același neam, aceeași limbă și aceeași credință, o dorință de
unitate care va prinde contur la sfâșitul secolului al XVI-lea, e drept, pentru o scurtă perioadă de timp. Politica
schimbătoare îi va determina de multe ori pe aceștia să schimbe taberele, consecințele fiind mai mult sau mai puțin
pozitive.

              În acest context extern complicat a ajuns la putere Moise Vodă, în anul de grație 1529. Beneficiind de
sprijinul prietenului său Ibrahim Pașa, el a fost numit de sultan domnitor al Țării Românești, în luna martie. Numirea
sa de către Poartă, nu lua în considerare „dreptul de alegere al boierilor după tradiția țării, făcându-l indezirabil pe
candidatul marelui vizir”.(3)

             Moise Vodă era fiul lui Vladislav al III-lea, domnitor al Țării Românești, care ocupase pentru o scurtă
perioadă de timp tronul, tot cu ajutorul otomanilor. Lovindu-se încă de la începutul domniei de ostilitatea boierilor
munteni, Moise Vodă se va apropia de tabăra boierească mai puternică, reprezentată de boierii craiovești.
Apropierea a fost înlesnită de rivalitatea dintre cele două tabere boierești, intensificată de uciderea sângeroasă a
domnitorului Radu de la Afumați și a fiului acestuia, Vlad, la Râmnicu–Vâlcea (2 ianuarie 1529), de către  „marele
vornic Neagoe din Periș și postelnicul Drăgan. ” (4)  Domnitorul Radu de la Afumați era căsătorit cu Ruxandra, fiica
lui Neagoe Basarab, încuscrindu-se astfel cu Craioveștii. Acest  lucru va atrage dorința lor de răzbunare.

            Neamul Craioveștilor a avut un rol de mare importanță în istoria Țării Românești începând cu finele secolului
al XV-lea și în prima jumătate a secolului al   secolul al XVI-lea. Rivali ai boierilor munteni, ei vor ajunge chiar „în
scaunul domnesc în persoana lui Neagoe vodă. ” (5) Polul lor de putere era Bănia Craiovei, privită „ca o dregătorie
ereditară”.(6) Timp de treizeci de ani, neamul Craioveștilor a deținut neîntrerupt această importantă dregătorie a Țării
Românești. Puterea de care se bucurau reiese și din actul de donație oferit Mănăstirii Bistrița, din județul Vâlcea la
25 august 1529 de către banul Barbu Craiovescu. Acesta, referindu-se la urmașii săi în acestă înaltă funcție,
folosește formula domnească: „pe care-l va alege Dumnezeu a fi oblăduitor acestui loc, din frații noștri ori din rudele
noastre sau, pentru păcatele noastre, din alt neam străin”.(7)

            În acest context intern, alegerea lui Moise Vodă de a se alia cu Craioveștii este absolut rațională.
Consolidarea relației dintre domnitor și boieri se va face prin căsătorie. Barbu al II-lea Craiovescu, fiul banului Pârvu
al II-lea, va deveni cumnatul lui Moise. La fel ca tatăl său, Barbu va deveni „vel ban al Craiovei la 1529” (8),
continuând succesiunea.

          La data de 13 februarie 1530, Moise îi va oferi lui Barbu mâna surorii sale. Pentru a-și consolida puterea, cei
doi au trecut la eliminarea adversarilor, lucru de mult așteptat de boierii olteni. Pentru a-și păcăli adversarii, acest
eveniment se va produce chiar în timpul nunții lui Barbu cu sora domnitorului, nuntă la care au participat și ucigașii
domnitorului Radu de la Afumați, invitați de noul domnitor pentru reconcilierea taberelor boierești. În toiul petrecerii
însă, vornicul Neagoe și postelnicul Preda au fost uciși cu sânge rece, Moise Vodă efectuând  „un act de extremă
severitate pentru a-și întări autoritatea”.(9) Mulțumit a fost și ginerele Barbu Craiovescu, care astfel l-a răzbunat pe
domnitorul Radu de la Afumați și pe fiul acestuia.

          Crimele din noaptea nunții vor avea pe viitor consecințe nefaste pentru cei doi. O parte a boierilor rivali ai
Craioveștilor și ai domnitorului Moise vor fugi la Țarigrad, vechea denumire a Constantinopolului, unde vor solicita
sprijinul turcilor. De aici ei se vor întoarce în țară „cu oaste turcească și cu un nou domn, Vlad, fiul lui Vlăduț".(10)
Vlăduț era de fapt Vlad cel Tânăr care fusese domnitor al Țării Românești din februarie 1510 până în ianuarie 1512,
când a fost decapitat.

          Sultanul îi hotărâse soarta lui Moise dorind schimbarea acestuia cu un domnitor mai fidel. Deși în politica
externă Moise acționase ca un „supus ascultător al sultanului” (11), venindu-i în ajutor lui Ioan Zapolya „pe care
sașii  nu voiau să-l recunoască” (12) în Trasilvania, intervenția acestuia a ascuns și un interes personal. Moise îi va
solicita lui Ioan Zapolya, fidelul sultanului, domeniile deținute de fostul domnitor Radu de la Afumați, Vurpărul și Vințul
de Jos.

         În luna noiembrie 1529 a asediat fără succes Cetatea Bran, intervenția sa fiind însă lipsită de fermitate. Mai
mult, prin corespondență îi anunța pe sași că intervenția sa era realizată la ordinul sultanului și nu din voință proprie,
fiind dispus oricând să schimbe tabăra.

         Dată fiind această relație, pe care și-a creat-o cu sașii din Transilvania nu este de mirare că Moise Vodă a
primit sprijin din partea acestora, refugiindu-se „ în secuime” (13), într-o localitate numită Osdola. De aici, „ călăuzit
de brașoveni între 13 și 16 iunie 1530” se va îndrepta spre cetatea Făgăraș, condusă de Ștefan Mailat, apoi spre
Sibiu :„ De aici a plecat în grabă la Sibiu, unde se afla înainte de 22 iunie 1530”. (14)         

               Aflând acest lucru, Vlad Înecatul le-a cerut sibienilor să-l asasineze pe Moise : „ să nu mai fie la grația
voastră, și să-l omorâți cum puteți”. (15) Acest lucru nu se va întâmpla, Moise Vodă inițiind nestingherit „  pregătirile
militare pentru reluarea domniei” (16)
               Beneficiind și de sprijinul logistic al brașovenilor „ 25 de archebuzieri cu soldă pentru o lună” (17), Moise
Vodă împreună cu Ștefan Mailat va trece în Țara Românească unde urma să facă joncțiunea cu trupele cumnatului
său Barbu Craiovescu.

               Din nefericire pentru Moise și aliații săi, brașovenii care nu știau în ce tabără va înclina balanța victoriei vor
face „ un joc dublu” (18), informându-l printr-un agent pe Vlad Înecatul despre mișcările de trupe ale oponentului său.
Acesta a ieșit în întâmpinarea lui Moise și a lui Ștefan Mailat, care, venind din Transilvania pe traseul Bran – Rucăr
se îndreptau „către apa Oltului” (19)

               Lupta se va da în localitatea Viișoara „ din județul Olt la 25 km de Slatina ” (20). Deși cei doi au reușit să
facă joncțiunea cu trupele banului Olteniei, Barbu, victoria i-a aparținut lui Vlad Înecatul :„  acolo vârtos dând război
au biruit Vlad Vodă pe Moisi Vodă și au pierit Moisi Vodă și banul Barbul de la Craiova” (21)

                Nu știm exact dacă Moise a fost ucis în timpul luptei sau imediat după, ca prizonier, însă cunoaștem locul
unde a fost inmormântat. Atât Moise Vodă cât și Barbu Craiovescu au fost înmormântați la Mănăstirea Bistrița, în
județul Vâlcea.

               Data de 29 august 1530 „apare ca dată a morții lui Moise pe piatra de mormânt din biserica mănăstirii
Bistrița olteană ” (22)

               Inscripția a fost deteriorată în timpul acțiunilor de restaurare efectuate în timpul domnitorului Barbu Știrbei,
pierzându-se. În anul 1846 textul ei a fost copiat „din porunca lui Gheorghe Bibescu”(23). Nici mormântul lui Barbu
Craiovescu nu mai poate fi localizat astăzi. Puterea boierilor din familia sa a scăzut pentru o scurtă perioadă de timp
în timpul domniei scurte a lui Vlad Înecatul.

             În ceea ce-l privește pe Ștefan Mailat, acesta a fost luat prizonier, dar a reușit să scape devenind patru ani
mai târziu voievod al Transilvaniei (1534-1541).

             Pentru susținerea pe care i-au acordat-o lui Moise Vodă, orașele transilvănene vor fi pedepsite de către Vlad
Înecatul și de susținătorul acestuia, Mehmed bei. Cei doi ”au organizat o expediție de represalii pe la Bran în Țara
Bârsei, asediind Brașovul, și în Făgăraș până la Sibiu, în septembrie-octombrie 1530”.(24)

 Note:
1.      Mihai Bărbulescu, Dennis Deletant, Keith Hitchins, Șerban Papacostea, Pompilu Teodor, Istoria României,
Editura Corint, București, 2004, p.167.
2.      Ibidem, p.169.
3.      Feneșan Cristina, Bacqué-Grammont Jean-Louis, Notes et autres documents sur Aloisio Gritti et les pays
roumains. In: Anatolia moderna - Yeni anadolu, Tome 3, 1992, p. 66.
4.      Pompiliu Tudoran, Domnii trecătoare-Domnitori uitați, Editura Facla, București, 1983, p.89.
5.      I.C. Filitti, Banatul Olteniei și Crioveștii, Extras din Arhivele Olteniei, Editura Scrisul Românesc, p.23.
6.      Ibidem, p.29
7.      Ibidem.
8.      Ibidem.
9.      Feneșan Cristina, Bacqué-Grammont Jean-Louis, op.cit., p.66.
10.   Constantin C. Giurescu, Istoria Românilor – Ediția a patra, revăzută și adăogită, Fundația Regală pentru
literatură și artă, București, 1943, p.164.
11.   Ibidem, p.163
12.   Ibidem.
13.   Constantin Rezachevici, „Cronologia critică a domnitorilor din Țara Românească și Moldova, I secolele XIV-XVI”
Editura Enciclopedică, București, 2001, p.180.
14.   Ibidem.
15.   Ibidem,p.181.
16.   Ibidem.
17.   Ibidem.
18.   Ibidem.
19.   Ibidem.
20.   Ibidem.
21.   Radu Popescu, „Istoriile domnilor Țării Românești”, ed. 1963, p.44-45.
22.   Nicolae Iorga, „Inscripții din Bisericile României, II, (Studii și documente XV)”, București, 1908, p.82.
23.   Constantin Rezachevici, op.cit., p.182.
24.   Ibidem.