Cele cinci strofe evocă, în etape, procesul de transformare a celui aflat sub influenţa

iubirii.
Mărcile eului liric: „eu”, ipostaza bărbatului // „tu”, ipostaza femeii
Exemple din strofa I: tu, ţi-ai strecurat; să ştiu, (te) aud;
Discursul liric, un monolog adresat, prezintă etapele îndrăgostirii; momentul
îndrăgostirii este văzut retrospectiv, dobândind caracter general, mereu adus în prezent prin
evocare. Verbele sunt la timpul trecut („ţi-ai strecurat”, „se deschisese”, „a umplut”, „au
sărit”, „pipăia”, „se prăbuşiră”, „ai cântat”, „veneam”, „soseai” etc.); conferă textului o
tonalitate melancolică, eminesciană.
Sintagma „într-o dup-amiază” (dimensiunea temporală), are sensul adverbului mereu;
textul spune o poveste de dragoste care poate fi a oricui; eterna poveste de dragoste.
Îndăgostirea se petrece pe neobservate, fără ştirea şi fără voia bărbatului. Aceasta este
prezetată ca un proces psihic complex care parcurge mai multe etape: refuzul sentimentului,
acceptarea lui, chiar fără voie, ideea de dezordine, de tulburare pe care o provoacă noile
trăiri, ca, în final, să se realizeze armonia, acordul, comuniunea între îndrăgostiţi.
Argumente:
Strofa I (refuzul sentimentului):
Metafora femeii-sirenă care vrăjeşte, atrage, subjugă: „Tu ţi-ai strecurat cântecul s.n. în
mine”
Metafora „Fereastra sufletului zăvorâtă bine” exprimă închiderea, refuzul sentimentului
Strofa a II-a (acceptarea sentimentului de iubire, chiar fără voie; ideea de dezordine, de
tulburare pe care o provoacă noile trăiri)
Metafora sufletului-mânăstire, „mânăstirea s.n. mi-a rămas descuiată”, are conotaţii
multiple, precum: sufletul bărbatului preocupat de relaţia cu divinitatea (vezi Psalmii
arghezieni), izolat de preocupările lumeşti, inclusiv de dragoste, rece etc. (Ambiguitatea
limbajului poetic, specifică modernismului permite interpretări multiple. Vezi termenul în
manual la p. 135!)
Metafora sufletului-mânăstire este complexă. La început, în după-amiaza evocată în
incipitul poeziei, are „fereastra”, calea de comunicare cu lumea, (Vezi ex. 4.151; în Renaştere,
ochiul este numit „fereastra sufletului”) „zăvorâtă bine”, închisă cu grijă, intenţionat, ocrotind
un spaţiu al solitudinii voluntare a eului poetic, un spaţiu sufletesc al bărbatului, numai al său.
Luat prin surprindere, fără voia sa, „zăvorul” se dovedeşte neputincios în faţa cântecului,
astfel că ferastra se deschide „în vânt”, larg, generos, pentu a primi cântecul de iubire.
(ex nr.2 şi 4, p.150 ) Strofa a doua accentuează metafora sufletului zăvorât prin altă
metaforă, sufletul-mănăstire. Sub impulsul iubirii sufletul se deschide, universul său, „clădirea
toată”, este inundat de „cântec” care provoacă „dezordinea”. Noile trăiri îi tulbură sufletul
bărbatului într-un mod imprevizibil, neaşteptat, fiind nevoit să accepte sentimentul, dragostea
ce a pus stăpânire pe universul său, nu până de mult, bine zăvorăt. Cu uimire, bărbatul aceptă
realitatea: „Iată,/ Au sărit zăvoarele,/ Şi mânăstirea mi-a rămas descuiată.” Căzând
„zăvoarele”, ungherele sale tainice, cele mai ascunse şi mai bine păzite secrete ale sufletului
său, sunt luate în stăpânire de „cîntec”. Ordinea, buna rânduială, este bulversată, echilibrul
bărbatului solitar este tulburat, „sertarele, cutiile, covoarele”, metafore ale tainelor sufletului
acestuia, devin crâmpeie ale cântecului de iubire, iau parte la un dans al simţurilor care
vibrează „ca o lavandă sonoră”. Sinestezia marchează armonia, acordul, comuniunea între
îndrăgostiţi. Iubirea, ne transmite poetul prim imagini deosebit de plastice, de grăitoare, este
pentru noi oamenii, armonia absolută, perfecţiunea - cel mai de preţ dar. (Revezi rugămintea
lui Hyperion adresată Demiurgului: „Reia-mi al nemuririi nimb/ Şi focul din privire/ Şi pentru
toate dă-mi în schimb/ O oră de iubire...”s.n.)
(ex. nr.5, p.150) Aşadar, în viziunea argheziană, îndrăgostirea se petrece pe neobservate, fără
ştirea şi fără voia bărbatului. La nivelul limbajului, pentru a exprima această idee, poetul
recurge la formulări negative („nu ar fi fost nimic”, „nu intra să sape”), interogative („De ce-
ai cântat? De ce te-am auzit?) şi condiţional-optative („ar fi fost”, „Dacă”).
Strofele mediane, a treia şi a patra, prezintă comuniunea dintre îndrăgostiţi,
armonia cuplului. (ex. nr. 2, p.150) Simbolul cântecului, metaforă a iubirii, îşi dezvăluie aici
complexitatea dobândind însuşiri palpabile. (ex.2, p. 151) Cîntecul cucereşte toate colţurile
„mânăstirii”, mai mult, împreună cu el „sapă”, (conotativ; ciopleşte, sculptează sufletul
bărbatului dându-i o nouă formă şi viaţă?!) „degetul” cel mic al ei (Pronumele „Tu”, care
deschide şi închide poemul, la prima vedere, decodificat în registrul erotic pare a se referi la o
prezenţă feminină. Vezi ex. 5, p. 151) în timp ce „pipăia mierlele pe clape”, ale pianului,
instrument nenumit în text ci, doar sugerat.
Metafora furtunii („tunetul”, „vijelia”) care invadează universul închis, creează o
imagine auditivă în deplină armonie cu cea a cântecului. Simbioza celor două suflete este
acum deplină; fiecare aduce în iubire propriul univers care se contopeşte cu al celuilalt.
Bărbatul mărturiseşte, printr-o comparaţie cu petalele unei flori ajunsă la maturitate şi,
implicit, la apogeul frumuseţii sale, (pândită însă de ofilire!) că sufletul i-a fost trezit la o nouă
viaţă, că ultimele încercări de a se împotrivii furtunii care i-a răvăşit universul, au fost biruite
de cântec: „Mi-s/ Şubrede bârnele, ca foile florii”. (ex. nr.7, p. 150)
Ultima secvenţă lirică debutează cu dubla interogaţie retorică: „De ce-ai cântat? De ce
te-am auzit?” care aduce cu sine ecouri eminesciene, de melancolie.
Argezi, pare a vedea iubirea ca o stare conflictulală între „vrere şi negare, între nevoia
de împlinire şi refuzul împlinirii. (...) Logodna neîntreruptă rămâne vârsta unică a iubirii
argheziene.” (Cf. Arghezi ( antologie comentată), alcătuită de Florea Firan şi Constantin M.
Popa, Craiova, Editura Macedonski, 1993, p.112) (Compară cu ultima strofă din poezia De-
abia plecaseşi: „Voiam să pleci, voiam şi să rămâi./ Ai asculat de gândul cel dntâi./ Nu te
oprise gândul fără glas./ De ce-ai plecat? De ce-ai mai fi rămas?”)