CAZ:

Pacienta N.I. în vârstă de 55 de ani, divorțată, locuiește în București alături de singurul său fiu.
Pacientă cu istoric psihiatric vechi de aproximativ 20 de ani este adusă la spital de către
Ambulanță și însoțită de către reprezentanții secției de poliție pentru: tulburări de comportament,
nelinişte psiho-motorie, halucinaţii auditive, heteroagresivitate fizică și verbală față de
persoanele întâlnite pe stradă.
La Camera de Gardă, pacienta prezintă heteroagresivitate fizică și verbală îndreptată către
personalul medical. Se decide internarea acesteia prin procedura de internare nevoluntară.
Transferată pe secție, pacientei i se administrează tratament medicamentos, iar la două zile după
internarea acesteia are loc prima întrevedere între pacientă și asistentul social în salonul de
supraveghere.
La această prima întrevedere sunt obținute următoarele informații: pacienta este pensionară
(beneficiind de pensie de invaliditate) și este încadrată în grad de handicap grav. Locuiește
alături de fiul său în locuința proprie, aceasta fiind moștenirea din partea părinților dumneaei
(părinți decedați de 7 ani). Relația dintre pacientă și fiu este distantă, fiul refuzând ca de
aproximativ 5 ani să comunice cu mama sa.
Întrebată despre comportamentul prezentat în ziua internării, aceasta afirmă: “sunt conflicte mai
vechi cu oamenii din piață pe care m-am supărat, iar atunci m-am supărat tare pentru că mi-au
spus să plec din zona aceea, îmi spuneau asta în fiecare zi” .
Despre alte rude ale sale, pacienta comunică faptul că are un verișor care locuiește foarte aproape
de domiciliul dumneaei, se înțelege bine cu el și îl ajuă frecvent cu bani și alte necesități
material.
Despre mama sa, pacienta afirmă că “aceasta nu a lucrat niciodată, tatăl fiind singurul care
aducea venituri în familie; despre mama sa, pacienta relata și faptul că a fost un model pentru ea
și că a urmat calea pe care mama i-a indicat-o”.
Pacienta mai spune despre ea că s-a căsătorit la vârsta de 20 ani, această primă relație
finalizându-se cu un divorț rapid (după 2 ani), ulterior s-a recăsătorit, iar din această legătură a
rezultat fiul dumneaei, Andrei; însă și această căsătorie s-a terminat la 4 ani printr-un divorț.
Despre fiul său, pacienta relatează că atunci când era mic, nu i-a oferit prea multă atenție, iar de
creșterea, îngrijirea și educația acestuia s-a ocupat mama sa, adică bunica maternă a copilului.
Pacienta a desfășurat activități profesionale timp de 1 an în prima parte a tinereții sale, de atunci
nu a mai avut niciun loc de muncă, părinții săi fiind cei care au susținut-o întotdeauna din punct
de vedere financiar. În acest context, pacienta relatează următoarele: “mi-aș fi dorit să fi lucrat
undeva, să mă ajute cineva să am un loc de muncă, ar fi fost totul diferit pentru mine, dar mi-am
dat seama pe parcursul timpului că nu aduc nimic bun nimănui, iar acum este foarte târziu.
După 15 de zile de la internarea nevoluntară se decide ca pacienta să rămână internată în partea
liberă a secției pentru o atentă monitorizare. Analizându-se comportamentul pacientei pe restul
perioadei în care a stat internată (timp de alte 30 de zile) se observă faptul că nu este vizitată de
nicio persoană, nimeni nu este interesat de starea dumneaei. Se solicită suport Direcției de
Asistență Socială teritorială și Poliției de sector în vederea informării fiului cu privire la faptul că
mama sa se află internată, însă acesta nu a răspuns la nicio solicitare din partea acestor 2
instituții.
Se mai observă, pe perioada internării faptul că pacienta oferă suport celorlalți pacienți, împarte
din bunurile sale (țigări, alimente) și se asigură în fiecare zi că grădina din fața secției este curată
și plantele sunt îngrijite corespunzător.
În final, se decide externarea pacientei și transportarea acesteia la domiciliul său, nu înainte de a
se întocmi o adresă oficială către Direcția de Asistență Socială teritorială în care sunt menționate
nevoile pacientei și se recomandă furnizare de servicii sociale adecvate situației sale.