Definirea conceptului de „politică publică”

Termenul de „politică publică” a pătruns în studiile de specialitate şi în limbajul curent

din România destul de târziu (la sfârşitul anilor ’90) şi există în continuare numeroase
ambiguităţi la nivelul simţului comun asupra sferei de cuprindere a acestei noţiuni. O posibilă
explicaţie ar putea fi aceea că termenul a fost împrumutat din limba engleză – policy –, dar nu
există o traducere specifică în limba română, alta decât aceea de politică. Or, în mod tradiţional,
politica înseamnă cu precădere activitatea partidelor politice, a instituţiilor legitimate prin
mecanisme democratice (Parlament, Guvern şi aparatele proprii de lucru ale acestora), declaraţii
politice, campanii electorale etc., de aici şi tentaţia de contaminare la nivel terminologic. „O
politică publică este o reţea de decizii legate între ele privind alegerea obiectivelor, a mijloacelor
şi a resurselor alocate pentru atingerea lor (n.n. – a obiectivelor) în situaţii specifice”. În sensul
comun, termenul „politică” se consideră de obicei că se aplică la ceva „mai mare” decât deciziile
particulare, dar la ceva „mai mic” decât mişcările sociale generale. Aşadar, politica, în termenii
nivelului de analiză, este un concept plasat la mijloc. Un al doilea element, şi anume unul
esenţial, este că pentru cei mai mulţi autori termenul trimite la un scop de un anumit fel .
Conceptul de politică publică cunoaşte o serie întreagă de definiţii, pornind de la cea mai
simplistă – ceea ce guvernele aleg să facă sau să nu facă –, până la cea instrumentalistă: un curs
al acţiunii cu un scop precis, urmărit de un actor sau un grup de actori în abordarea unei
probleme .

Pentru a înţelege mai bine dimensiunile noţiunii de politică publică, sunt necesare o serie
de concepte-cheie care ajută la construcţia conceptului:

a) acţiunea în baza autorităţii: politica publică este o acţiune implementată de structurile

puterii, structuri care au autoritate legislativă, politică şi financiară de a acţiona;

b) o reacţie la problemele societăţii („real world”): politica publică încearcă să răspundă

unei nevoi/probleme concrete a societăţii (sau a unui segment al societăţii);

c) orientată spre un scop: politica publică este orientată spre atingerea unui set de
obiective bine delimitate în încercarea de a rezolva o nevoie/problemă particulară a comunităţii
(grupului-ţintă);
 d) cursul acţiunii: politica publică nu este o decizie singulară (acţiune sau reacţiune), ci o
abordare/strategie integrată;

e) o decizie de a face/a nu face ceva: politica publică poate fi implementată cu scopul de

a rezolva o problemă sau, bazându-se pe presupunerea conform căreia problema poate fi
rezolvată în cadrul politicilor deja existente, un Guvern poate decide că nu este cazul să mai
acţioneze;

f) politica este dusă la îndeplinire de un actor/un grup de actori: politica este, în general,
implementată de o structură de implementare alcătuită din mai mulţi actori şi, în cazuri mai rare,
de o singură structură (ex. agenţie guvernamentală);

g) o justificare a unei acţiuni: orice politică publică trebuie să includă motivarea

acţiunii/non-acţiunii;

h) o decizie luată: politica publică este o decizie asumată, nu o promisiune sau o intenţie.

Din punctul meu de vedere, o politică publică reprezintă deci un ansamblu de măsuri
luate de către o autoritate legală şi responsabilă care vizează îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă
ale cetăţenilor sau conceperea unor măsuri de stimulare a creşterii economice. Ea prevede, în
general, o concertare a diferiţilor actori şi o corelare a învăţămintelor trase din experienţele lor
instituţionale şi personale.

În contextul economic actual, birocraţia a început să deţină un rol din ce în ce mai

important. Având în vedere faptul că fenomenul birocratic şi-a făcut simţită prezenţa pe
parcursul istoriei încă de la începutul primelor civilizaţii (în cazul Imperiului Roman existau
numeroase instituţii publice care prin intermediul funcţionarilor acestora percepeau taxe şi
impozite în numele împăratului, dar ofereau şi diferite aprobări sau avize de desfăşurare a
anumitor activităţi) şi până astăzi, este greu de crezut că în momentul de faţă acest fenomen nu
are un rol important asupra progreselor sociale şi economice.

Beneficiile modelului birocratic

Weber vedea organizaţiile birocratice ca fiind orientate spre scopuri (goal oriented)
structurate pe baza unor principii raţionale care să le permită atingerea acestor scopuri cât mai
eficient. Organizarea birocratică (ideală) comparată cu alte tipuri de organizare seamănă mai
degrabă cu o maşinărie decât ceva organic. Precizie, rapiditate, lipsa ambiguităţii, acces la
informaţie pe baza documentelor scrise, continuitate, imparţialitate şi impersonalitate, reducerea
costurilor sunt aduse toate la nivelul optim comparativ cu alte forme onorifice sau colegiale de
organizare, iar sarcinile complexe sunt rezolvate precis, rapid şi eficient. Diferenţa majoră faţă de
formele de organizare precedente esta baza legal raţională a autorităţii, organizaţia funcţionează
ca un instrument mecanic precis cât timp regulile şi procedurile care o guvernează sunt clar
definite. De asemenea o consecinţă a prevalenţei raţionalităţii în faţa preferinţelor personale este
impersonalitatea şi predictibilitatea activităţilor. Cum am precizat anterior, dezideratul era
eliminarea arbitrariului din activitatea instituţiilor statului. Odată cu introducerea birocraţiei acest
lucru a fost atins.

Pe scurt avantajele modelului birocratic ideal sunt:

 precizie;
 predictibilitate;
 impersonalitate;
 tratament egal al cetăţenilor;
 reducerea costurilor prin diviziunea muncii şi specializare;
 eliminarea favoritismelor şi actelor de corupţie;
 capacitatea de rezolvare a unor sarcini complexe;
 introducerea profesionalismului şi a expertizei în activitatea publică.

Deşi modelul birocratic a fost un adevărat pas înainte la momentul introducerii sale –
sfârşitul sec XIX şi începutul secolului XX - începând cu anii 70 datorită complexităţii crescânde
a activităţilor statului şi a crizei economice din perioada respectivă , modelul birocratic a început
să fie din ce în ce mai criticat. Apelul permanent la proceduri şi reguli îngreuna considerabil
activitatea administrativă şi consuma resurse enorme, resurse tot mai reduse în timp.
Incapacitatea de adaptare la condiţii schimbătoare a fost un alt inconvenient major al sistemului.

Principalele critici care au fost aduse organizării birocratice pot fi rezumate astfel:

 Datorită structurii ierarhice, exerciţiul autorităţii poate deveni haotic, unele nivele fiind
excluse din procesul decizional;
  Angajaţii evită asumarea responsabilităţii şi încearcă să rămână anonimi; evită
responsabilitatea prin apelul la proceduri şi se refugiază în spatele documentelor scrise;
 Lipsa de transparenţă;
 Contrar spiritului, birocraţia poate conduce la nepotism şi corupţie atunci când cei din
vârful ierarhiei numesc funcţionarii după alte criterii decât cele de competenţă (vezi
oligarhia);
 Supraspecializare – vedere îngustă a angajaţilor care gândesc lucrurile de pe o zi pe alta.
Nu există o abordare strategică;
 Rigiditate şi funcţionare din inerţie;
 Proces decizional lent şi anevoios;
 Lipsă de creativitate şi gândire critică;

Din cele menţionate mai sus putem concluziona că organizarea birocratică a avut un rol
deosebit de important în apariţia şi funcţionarea administraţiei publice moderne. Dar, ca orice
formă de organizare, birocraţia are neajunsurile ei, schimbările petrecute în decursul secolului
XX au scos la iveală acest fapt.