Seminar MP, decembrie 2007

PROCESUL DECIZIONAL: ABORDĂRI TEORETICE

(material ce completează documentul „Seminar MP7”)

Abordarea managerială a deciziei 1

Abordarea managerială caută să permită managerilor publici să ia decizii raţionale în

maniera cea mai eficientă, economică şi efectivă.
Concepte cum sunt specializarea, ierarhia, oficializarea, meritul însoţesc practicile
manageriale ale sectorului public în luarea deciziei.
Specializarea reprezintă mijlocul dominant în reducerea numărului de alternative, pe care
un administrator public le poate lua în considerare atunci când ia o decizie. Specializarea
jurisdicţională între instituţiile publice limitează autoritatea administratorilor publici la
zone aproximativ bine determinate ale politicii publice. Specializarea din interiorul
instituţiei are un efect asemănător. Cele două acte sunt în mod evident corelate (sau cel
puţin aşa ar trebui să fie), individul angajat în executare se poate afla în postura de a face
unele alegeri în privinţa mijloacelor, dar, în general, nu este într-o poziţie ce îi permite să
determine obiectivul regulii sau politicii în sine.
Ierarhia defineşte, de asemenea, autoritatea administratorilor publici. Tipic, aceia cu
autoritate mai puţină au posibilităţi mult mai limitate cu care să se confrunte.
Specializarea şi ierarhizarea tind să se întrepătrundă una cu cealaltă în sensul de limitare a
autorităţii; specializarea limitează autoritatea jurisdicţională, în timp ce ierarhia limitează
autoritatea managerială. Diferenţa este oarecum stabilă, dar ea poate fi transmisă în
distincţia dintre următoarele două afirmaţii: „Eu nu sunt responsabil pentru ceea ce fac ei
în acea operaţiune“ (specializarea) şi „Nu eu fac regulile“ (ierarhizarea). Deci
ierarhizarea permite acelora cu autoritate superioară să definească şi să limiteze alegerile
de valoare valabile pentru subalterni.
Oficializarea este importantă în procesul de luare a deciziei, pentru reducerea
alternativelor valabile, prin specificarea exactă a factorilor şi informaţiilor de care să se
ţină seama în exercitarea alegerii. Aşa cum sugerează termenul oficializare, formele
standard pot fi folosite pentru solicitarea informaţiilor care sunt considerate de instituţii
publice relevante în luarea deciziilor lor. Sunt incluse informaţii certe; alte informaţii sunt
excluse. Excluderea tinde să simplifice luarea deciziei, pentru că aceasta limitează ceea
ce trebuie luat în considerare. Cu toate acestea, excluderile pot, de asemenea, să
constituie afirmaţii de valoare.
Abordarea managerială afectează procesul de luare a deciziei, căutând să asigure că
administratorii publici au abilitatea tehnică să facă alegerile cele mai raţionale.

1
Materialul reprezintă un extras din [Matei, Lucica. 2006. Management public. Bucureşti : Editura
Economică, pp.229-242].
Abordarea managerială propune existenţa unui model de luare a deciziei (modelul de
înţelegere reaţională), fundamentat de următoarele etape:
(1) Determinarea obiectivelor; (2) Stabilirea mijloacelor; (3) Alegerea celei mai bune
alternative.
Critici ale modelului de înţelegere raţională
Modelul de înţelegere raţională, derivat din perspectivele manageriale pentru
administraţia publică, prezintă unele beneficii importante. Totuşi:
(1) În practică, acest model nu se potriveşte întotdeauna cu procesul real al luării deciziei
guvernamentale.
(2) A doua problemă a modelului de înţelegere raţională este aceea că el presupune că
administratorii publici au timp să abordeze problemele într-un mod raţional, să identifice
în mod detaliat şi cuprinzător toate mijloacele potenţiale ale realizării obiectivelor
stabilite şi să evalueze toate aceste mijloace în termenii eficienţei, economiei şi
eficacităţii.
(3) O altă dificultate în abordarea înţelegerii raţionale este aceea că specializarea de care
se foloseşte atât de puternic poate, de asemenea, să devină o povară. „Suntem toţi
familiarizaţi cu imaginea mâinii drepte a Guvernului, fără să ştim ce face cu stânga“.
(4) O critică finală a modelului de înţelegere raţională este aceea că, din cauză că se
sprijină pe teorie şi profesionalism abstract, poate să ia decizii care sunt inadecvate în
practică, nu se potrivesc cu natura operaţiunilor administrative contemporane, solicitând
administratorilor să exercite un grad de raţionalitate şi competenţă (profesionalism)
cuprinzătoare, ceea ce depăşeşte abilitatea lor.

Abordarea politică a deciziei: modelul creşterii 2

Modelul creşterii specifică următorul proces general pentru luarea deciziei administrative.
Redefinirea finalităţilor. Mijloacele şi scopurile nu sunt tratate ca forme distincte unele
de celelalte. Modelul recunoaşte că obiectivele politice pot fi prea neclare pentru a servi
ca finalitate în oricare sens operaţional. În consecinţă, finalităţile strategiei
guvernamentale sunt adesea definite prin mijloacele utilizate într-o agenţie pentru
mişcarea într-o direcţie de politică generală.
Ajungerea la un consens. Testul unei bune decizii este acordul sau consensul în favoarea
politicii şi metoda de implementare pe care aceasta o dezvoltă. Mijloacele şi scopurile
sunt tratate ca pachete, ce sunt mai mult sau mai puţin acceptabile pentru grupuri de
interes relevante. Pachetul care este cel mai acceptabil - acesta este susţinut de cel mai
puternic consens – este considerat în mod obişnuit „cea mai bună“ abordare. În acest
sens, reprezentativitatea şi receptivitatea înlocuiesc eficienţa, economia şi eficacitatea ca
valori la care trebuie gândit în alegerea mijloacelor. Valorile manageriale tradiţionale nu
sunt tratate ca fiind nesemnificative, conform modelului creşterii, dar ele nu sunt

2
Din en: incremental (D.C.Iancu)
favorizate ca având o poziţie dominantă. Un program care face mai puţin şi costă mai
mult poate fi acceptat într-un grad mai mare, conform modelului creşterii, decât unul care
este mult mai economic şi eficient.

Luarea unei decizii satisfăcătoare. Cei care iau decizii administrative prin abordarea
creşterii vor considera câteva pachete de mijloace-scopuri şi vor selecta unul care este
satisfăcător. Fără efort, sau cu foarte puţin, se ajunge la o decizie optimă ce maximizează
valorile pertinente. Deciziile sunt ghidate de practica precedentă şi tind să nu se sprijine
mult pe teorie. Cu toate acestea, un grad substanţial de înţelegere poate fi clădit pe
modelul creşterii de luare a deciziei prin încurajarea participării unor importante grupuri
de interese, alte agenţii, membri ai Legislativului, şi indivizi preocupaţi de procesul de
decizie asupra unei strategii.
Critici ale modelului creşterii:
(1) Este evident că abordarea creşterii are unele avantaje majore din punctul de vedere al
reprezentării şi receptivităţii. Dar limitele sale sunt, poate, la fel de clare. Pluralismul
tinde să se consolideze. Fiecare grup de interese caută propriul său purtător de cuvânt
guvernamental (birou sau agenţie). Cu cât sunt implicate mai multe unităţi administrative,
cu atât devine coordonarea mai dificilă, sunt create din ce în ce mai multe comitete
consultative între agenţii. Ca rezultat, soluţionarea conflictului şi evitarea conflictului vor
fi tensionate. Avocaţii vor găsi căi acceptabile pentru întrepătrunderea programelor
diferitelor agenţii sau birouri. Funcţionarii publici vor căuta să se asigure că nivelurile
relative ale finanţării vor rămâne constante. O asemenea abordare poate chiar să conducă,
dincolo de conservatorism, la imobilitate.
(2) O a doua dificultate a modelului este aceea că el se sprijină pe o succesiune de paşi
mici în modificarea politicii; este posibil a se sfârşi cu consecinţe total neprevăzute şi
nedorite. Cu alte cuvinte, direcţia de înaintare fiind neclară, se poate ajunge la o
destinaţie neadecvată.
(3) Modelul creşterii poate produce ciclicitate în realizarea politicii. Parcurgerea pas cu
pas, fără obiectiv politic clar şi consistent, poate conduce administratorii la repetarea
proceselor trecute şi aranjamentelor organizaţionale, chiar dacă cu mult timp înainte
acestea au fost modificate din cauza defectelor lor sesizate.
(4) În sfârşit, modelul creşterii nu se potriveşte deciziilor fundamentale ce intenţionează
să redirecţioneze societatea sau să o angajeze într-o iniţiativă la scară largă. Când
creşterea presupune un sistem politic pluralist şi o organizare administrativă fragmentată,
pentru a fi cuprinzătoare, respingerea creşterii poate reduce importanţa politică, a
comunităţii de dezvoltare şi menţinere a instituţiilor politice reprezentative. Bineînţeles,
foarte mult depinde de gradul de eterogenitate în societate. Într-o oarecare măsură, cu
toate acestea, dezbaterea cu privire la planificarea centralizată de înţelegere raţională
contra creşterii este, de asemenea, o controversă asupra naturii sistemelor politice.

Abordarea juridică a deciziei

Abordarea juridică a deciziei în administraţia publică se bazează pe o procedură distinctă,
de a asigura că indivizii, grupurile, corporaţiile sau alte părţi nu neagă drepturile lor sau,
altfel spus, sunt tratate într-un mod incorect sau arbitrar, într-un mod adversar care
afectează interesele lor. Adjudecarea este o formă specială de decizie, una delimitată de o
procedură elaborată, formalizată, de proceduri şi reguli ce intenţionează să le identifice:
(1) faptele unei situaţii, (2) interesele părţilor opuse şi (3) echilibrul dintre aceste interese
care se potrivesc cel mai bine cu cerinţele legale sau servesc cel mai bine interesului
public. Se presupune că trecerea prin procedura judecătorească, într-un mare număr de
cazuri ocupându-se în mod esenţial de aceeaşi zonă a politicii publice, va da posibilitatea
construirii unei organizări a principiilor ce definesc interesul public.