Capitolul I

1.1. Noțiunea de decizie administrativă

În teoria administrației publice decizia definește actul politico-administrativ deliberat, prin

care o autoritate a administrației centrale sau locale, în virtutea prerogativelor sale de putere
publică, stabilește direcțiile și modalitățile de acțiune pentru realizarea unor obiective de interes
general, sau a lucrărilor de utilitate publică, pe baza analizei informațiilor privind resursele
disponibile și utilizării lor eficiente.
Principala modalitate prin care se realizează managementul administrației publice, al
autorităților, instituțiilor, serviciilor și agenților publici este decizia administrativă.
La nivelul ierarhic superior al admimnistrației publice centrale (guvernamentale) se disting două
tipuri de decizii: statale și politice.
Decizia pur administrativă este actul prin care autoritățile centrale ale administrației
publice de specialitate (guvernamentale) reglementează activități fără scop politic cum ar fi
circulația pe drumurile publice, utilizarea unităților de măsură, emiterea de monedă etc. În sens
larg, se poate afirma că orice decizie administrativă produce efecte politice, chiar dacă exprimă
voința unor autorități ale administrației publice din afara puterii poltice, din simplul motiv ca
produc efecte sociale, sau, altfel spus, pentru că modifica status-quo-u sistemului socio-politic.
În procesul decizional conducătorii autorităților administrației publice sunt supuși influenței
(presiunii) unor factori din afara administrației care afectează pozitiv sau negativ corectitudinea
deciziei, de tipul:

. factori raționali; definiți prin elementele lor cuantificabile, prin posibilitatea de evaluare și
coerența metodei de acțiune;
. factori psiho-cognitivi: respectiv aptitudinile profesionale, abilitatea decidentului de a folosi
metode și procedurilor decizionale; psihologia conducătorului, personalitatea, experiența,
profilul moral, comportamentul, principiile și aspirațiile sale;
. factori sociali: interesele colectivităților umane, nevoile și aspirațiile cetățenilor;
. factori juridici: sistemul de drept, normele juridice de aplicare a politicilor publice în cadrul
cărora trebuie să se înscrie decizia.
Analizați factorii care influențează deciziile administrației
- de natură juridică.
- de natură socială
- de natură psihologică.
Clasificarea deciziilor administrative
Deciziile administrative se clasifică după următoarele criterii:
după importanţă;
după gradul lor de generalitate;
după gradul libertăţii de apreciere;
după măsura cunoaşterii probabilităţii efectelor;
după operativitatea lor;
după formele pe care le iau.
Criteriul importanţei ţine seama de poziţia juridică pe care o ocupă instituţia sau autorul
în ierarhia administrativă: ministru, director general, director, etc. Astfel, funcţionarii de
conducere sunt preocupaţi de finalitate, funcţionarii medii de resurse şi personalul subordonat, de
executarea materială a deciziilor. Astfel se explică de ce majoritatea deciziilor sunt concepute şi
pregătite de către funcţionarii situaţi la nivelurile medii, care stabilesc resursele adecvate pentru
îndeplinirea sarcinilor. O asemenea soluţie este eficientă, deoarece funcţionarii de la acest nivel
cunosc cel mai bine resursele administraţiei.
Criteriul importanţei instituţiei sau autorului care adoptă decizia este folositor, şi nu al
importanţei deciziilor (la nivel micro sau macro), care este dificil de aplicat în practică. Nu există
o însemnătate în sine: ceea ce este important pentru un funcţionar sau un colectiv, din cauza
scopului propus, poate să nu prezinte nici un interes pentru alt funcţionar sau colectiv, dacă
urmăresc realizarea unui obiectiv diferit.
După gradul lor de generalitate, deciziile se clasifică în generale (abstracte) şi
individuale. Decizia abstractă serveşte drept temei pentru alte decizii şi exercită influenţe
profunde asupra realităţilor administrative; deci-ziile individuale au un conţinut precis şi servesc
unui singur obiectiv bine definit din administraţia publică.
Deciziile administrative pot fi clasificate după gradul libertăţii de apreciere de care
dispune autorul lor. Dar această libertate se exercită în cadrul şi în conformitate cu prevederile
actelor normative. Aşadar, competenţa administraţiei de a decide este stabilită şi limitată de lege.
După măsura cunoaşterii probabilităţii efectelor, deciziile se clasifică în:
 decizii în condiţii de certitudine, atunci când fiecare acţiune conduce în mod invariabil la
un anumit rezultat specific;
 decizii în condiţii de risc, atunci când fiecare acţiune conduce la un rezultat dintr-un
ansamblu de rezultate posibile, probabilitatea fiecărui rezultat fiind cunoscută;
 decizii în condiţii de incertitudine, atunci când fiecare acţiune este de natură să producă
un ansamblu de rezultate posibile, probabilitatea fiecărui rezultat nefiind cunoscută.
După operativitatea cu care sunt luate, deciziile administrative pot fi clasificate în spontane şi
pregătite. Primele se bazează pe intuiţie, inspiraţie de moment, pregătirea profesională şi
experienţa celui care decide; ele sunt justificate în cazurile de urgenţă ca singura procedură
operativă. Este de dorit, însă, ca deciziile spontane care prezintă o anumită importanţă pentru
activitatea instituţiilor publice, să fie evitate şi înlocuite cu decizii temeinic documentate şi
pregătite.
Formele deciziilor. Respectarea formelor adecvate de emitere a deciziilor administrative
constituie o regulă fundamentală în activitatea administraţiei, deoarece contribuie la funcţionarea
eficientă şi raţională a mecanismului administrativ.
Respectarea formelor deciziilor le asigură acestora un caracter unitar şi aceeaşi metodologie de
aplicare, indiferent de natura instituţiei publice şi localizarea teritorială; numai în acest mod, ele
sunt cunoscute în detaliu de funcţionari şi măresc randamentul activităţii pe care o desfăşoară.
Pe plan mondial, dezvoltarea formalităţilor nejustificate constituie un fenomen care s-a
amplificat în mod continuu, astfel încât guvernele instituie frecvent, organisme care au misiunea
de a simplifica formele administrative. În anumite cazuri, formele sunt utilizate de funcţionari,
pentru a-şi spori libertatea de apreciere şi de a-şi declina răspunderea; ele constituie un adăpost al
administraţiei împotriva presiunilor individuale sau colective la adoptarea unor decizii ilegale.
Cu toate acestea, ele reflectă şi o latură conservatoare a administraţiei, putând deveni un obstacol
în analiza diversităţii cazurilor, generate de complexitatea vieţii sociale. De aceea, trebuie
combătută exagerarea în domeniul formelor.
Unele forme sunt anterioare deciziei administrative. Această procedură permite administraţiei să
se informeze asupra consecinţelor unei eventuale activităţi, sugerându-i modalităţi de acţiune.
Anumite condiţii se referă la forma deciziei însăşi sau sunt posterioare deciziei. În general,
decizia administrativă trebuie să fie scrisă, datată, semnată, înregistrată şi dacă are caracter
normativ şi produce efecte juridice în exterior, urmează să fie adusă la cunoştinţa cetăţenilor,
prin publicare.
Decizia administrativă prezintă o serie de trăsături caracteristice, şi anume: colegialitatea,
coerenţa, autoritatea.
a) Colegialitatea. În principiu, decizia administrativă este adoptată de un organ
impersonal, însă, ea are un caracter colegial, fiind rezultatul unui proces complex în care intervin
numeroşi funcţionari. Administraţia lucrează în colectiv, pentru că orice decizie cere o cooperare
a compartimentelor sale pentru a evita eventualele dezacorduri şi contradicţii. Ea utilizează
activitatea în colectiv, întrucât garantează caracterul complet al acesteia şi ia în considerare
interesul public.
Totodată, colegialitatea asigură impersonalitatea şi anonimatul necesare acţiunii administrative.
În administraţia publică, accentul se pune pe sarcini şi nu pe funcţionarii care le îndeplinesc.
Marile realizări administrative sunt impersonale şi ele reflectă permanenţa administraţiei, pe
când funcţionarii se schimbă.
În acest sens, John Galbraith este de părere că, din toate alegerile, indiferent de nivelul lor,
trebuie să dispară prezumţia realegerii, pentru a nu obişnui candidaţii la nesfârşit cu funcţia
deţinută, pentru a nu-i familiariza cu cerinţele birocraţiei publice, în numele avantajelor
conferitede experienţă.
b) Impersonalitatea apără pe funcţionari de eventualele presiuni pe care o acţiune
personalizată ar putea să le antreneze. Ea îl investeşte cu o autoritate exterioară, ce îi conferă
prestigiu social.
Coerenţa reprezintă caracteristica principală a deciziei administrative. Fiind întemeiată pe
deciziile anterioare şi pe cerinţele sociale actuale, decizia administrativă constituie legătura
dintre trecut, prezent şi viitor a politicii administrative. Coerenţa activităţilor din administraţia
publică se situează la un înalt nivel calitativ, pentru a răspunde cerinţelor tot mai mari ale
populaţiei.
c) Autoritatea constă în competenţa de a emite decizii care vor servi drept fundament, la
elaborarea altor decizii. Deşi prin autoritatea sa, superiorul ierarhic poate impune o anumită
conduită subordonaţilor săi, el trebuie să ţină cont de propunerile acestora şi să le recunoască
valoarea. O asemenea relaţie de autoritate este relativă, deoarece superiorul o poate accepta într-
un caz şi o poate contesta în alte situaţii. Ea nu produce efect, decât dacă superiorul este de acord
cu propunerile subordonatului şi semnează decizia. În toate cazurile, subordonatul trebuie să ştie
că decizia a fost adoptată pentru un scop anume, la care şi el trebuie să se asocieze, chiar dacă
personal, are anumite reţineri.
De cele mai multe ori, superiorul este acela care influenţează conduita subordonatului. Este de
dorit ca autoritatea superiorului să se întemeieze mai ales pe calităţile sale personale. Numai
astfel, el îşi poate convinge sub-ordonaţii că opinia sa este cea mai justă, neutilizând autoritatea
decât în caz de dezacord.
Din momentul în care a fost adoptată, decizia administrativă este influenţată de factorul juridic şi
de cel temporal. Cele mai importante decizii administrative iau forma actelor juridice. În plus,
dreptul delimitează competenţele instituţiilor publice, precizează condiţiile în care acestea
funcţionează şi reprezintă o barieră împotriva exagerărilor birocratice. La rândul său, factorul
temporal influenţează calitatea execuţiei deciziei şi exprimă dinamica acesteia. Timpul reprezintă
intervalul conştient dirijat între primirea sarcinilor şi executarea lor, el constituie o garanţie
esenţială a procedurii administrative şi determină o acţiune raţională.
Cu toate acestea, nu este indicată prelungirea exagerată a timpului de gândire, deoarece reflectă
evitarea răspunsurilor şi atitudinea necorespunzătoare faţăde sarcinile administraţiei. Este
necesară alegerea timpului optim de decizie, pentru a nu diminua eficienţa muncii administrative.