Jacob Liberman

Lumina ochiului
Noua ştiinţă a sănătaţii şi bunăstării
 Jacob Liberman

Lumina ochiului

Noua ştiinţă a sănătaţii şi bunăstării

Traducere: LeGrig
Cuprins

Misterul luminii 4
Puterea luminii 6
Ferestrele sufletului 8
Puterea culorii 13
Sănătate şi fericire 14
Natura realităţii 16
Relaţia noastră cu culoarea 18
Filmul vieţii 19
Câmpul nostru vizual 21
De la Vedere la Cunoaştere 24
Lumina din ochii tăi 25
Misterul Luminii

Spre sfârşitul vieţii sale, Albert Einstein a mărturisit că

şi-a petrecut cariera încercând să înţeleagă natura luminii -
şi nu a fost mai aproape de un răspuns decât la început. Cu
toate acestea, misterul luminii nu a început cu Einstein; a
fost un subiect de-a lungul mileniilor. De la primul nostru
răsărit de soare, clarvăzătorii şi oamenii de ştiinţă au avut
impresia că acest fenomen misterios şi universal trebuie
pus în legătură fundamentală cu cele mai adânci întrebări
ale noastre - despre Dumnezeu, viaţă şi semnificaţia
existenţei.

Biblia ne spune că viaţa a început o dată cu coborârea

luminii şi aproape fiecare tradiţie spirituală identifică
lumina cu Creatorul, vorbind despre „lumina divină”,
„lumina lui Dumnezeu” şi descriind evoluţia spirituală ca
fiind procesul „iluminării”. Lumina este de asemenea
asociată cu conştientizarea, inteligenţa şi înţelegerea. Să
luăm, de exemplu, imaginea universal înţeleasă a
„străfulgerării”(* sau „a vederii luminii” - un bec aprins
care se deplasează pe deasupra capului nostru. Filozoful
austriac Rudolf Steiner compară „atingerea nivelului de
înţelegere” cu „aprinderea unui soare interior” şi adaugă
că spune asta în sensul literal, nu metaforic.

(*
atunci când, deodată, înţelegi un fenomen care până la acel
moment era de neînţeles - „ţi-a căzut fisa” (n.t.)
4
Artiştii au recunoscut întotdeauna efectul luminii asupra
creativităţii şi performanţei. Richard Wagner a exclamat
„doar dacă ar răsări soarele, aş termina imediat”. George
Bernard Shaw a avut o mică cabană unde lucra şi care
putea fi rotită după poziţia soarelui.

Sănătatea şi bunăstarea sunt considerate de obicei ca

formă sau emanaţie a luminii - sau „strălucire”. Walt
Whitman, de exemplu, a definit sănătatea ca o „radiaţie
care nu poate fi descrisă”. „Strălucirea” sănătăţii fizice
este în primul rând în funcţie de puterea „soarelui nostru
interior” şi strălucirea noastră pare să sporească pe măsură
ce nivelul nostru de înţelegere creşte. În situaţia iluminării
depline, această radiaţie devine vizibilă cu ochiul liber,
acesta fiind şi motivul pentru care artiştii sunt deseori
asemănaţi cu „stelele” şi sfinţii sunt arătaţi în mod
tradiţional ca fiind înconjuraţi de un halou strălucitor şi
descrişi ca fiind „iluminaţi”.

Această lumină interioară nu este numai o metaforă

universală pentru sănătate şi cunoaştere, ci şi un fenomen
cuantificabil. În prezent se ştie că toate organismele vii,
inclusiv oamenii, emit o strălucire de mică intensitate
cunoscută sub numele de emisie biofotonică sau
bioluminiscenţă ultra-slabă. (Marco Bischof, Biophotons -
The Light in Our Cells / Biofotonii - lumina din celulele
noastre, Journal of Optometric Phototherapy, March
2005).

5
În plus, Lumina este fundamentul mecanicii cuantice,
„Noua Fizică”. Renumitul fizician david Bohm a prins
acest adevăr în fraza: „Toată materia este lumină
îngheţată”. Cu asemenea aprecieri, deosebirile pe care le
avem între ştiinţă, sănătate şi spiritualitate se disipează - şi
fiecare din ele merge înapoi spre lumină. Misticii, oamenii
de ştiinţă şi vindecătorii sunt acum de acord, fiecare în
termenii lor, că lumina conţine secretul deşteptării şi
transformării umane.

Între miliardele de mistere ale cosmosului, cel

mai fenomenal este lumina... lumina rămâne
cea mai subtilă, mai independentă de materie,
de orice manifestare naturală... Cu câteva...
zgârieturi de peniţă, Einstein a izgonit din
univers orice realitate fixă cu excepţia luminii.
Parmahansa Yogananda

Puterea Luminii

Trăim într-un univers care pare să fi fost creat şi alimentat

de lumină. După Goethe, „Toată viaţa începe şi se
dezvoltă sub influenţa... luminii...” Acest lucru devine
evident atunci când punem plante, animale sau oameni în
medii întunecate şi observăm că vitalitatea lor scade
treptat, ducându-le viaţa spre o oprire. Fără lumină, nu
există dorinţa de a trăi. Pur şi simplu ni se fură scânteia
care ne propulsează spiritul. Când acelaşi experiment este
repetat folosind lumina artificială, cum ar fi lumina rece
6
de la tuburile fluorescente, tiparul natural de creştere atât
al plantelor cât şi al animalelor este afectat negativ în mod
semnificativ, reducând durata de viaţă şi manifestându-se
uneori anormal. La oameni are loc o scădere a atenţiei,
capacităţilor de lucru şi învăţare, o creştere a stress-ului,
iritabilitate, oboseală şi o semnificativă creştere a
incidenţei cariilor dentare. În schimb, când copii sunt puşi
în săli de clasă care încorporează iluminarea naturală în
construcţia lor, capacitatea de învăţare, notele la teste şi
productivitatea se îmbunătăţesc semnificativ.

Întreaga viaţă bilogică se compune din, şi depinde de,

lumină. De aceea „sistem solar” înseamnă „derivat din
lumină”. Când laureatul Premiului Nobel Albert Szent-
Gyorgyi a spus „Toată energia pe care o luăm în corpurile
noastre provine de la soare”, el a vrut într-adevăr să spună
că lumina este hrana vieţii. Corpul uman este un receptor
biologic de lumină, ochii sunt ferestre biologice
transparente proiectate să primească şi să emită lumină şi
toate funcţiile fiziologice sunt dependente de lumină.
Acest lucru devine evident atunci când observăm indivizi
privaţi de vedere. În 1856, Wimmer, un oftalmolog la
Institutul Regal pentru Orbi din Munchen, a scris că
„Întregul aspect al unei persoane oarbă... poartă însemnele
unei... creşteri întârziate... şi... paloare. Dar această stare
de... subdezvoltare dispare... şi organismul pare să
întinerească dacă vederea este redată iar...” (F. Hollwich,
The Influence of Ocular Light Perception on Metabolism
in Man and in Animal, 1979, Springer-Verlag)
7
Atât timp cât lumina dirijează ochii, mişcarea fizică şi
funcţia fiziologică, lumina şi viaţa sunt inseparabile.
Puterea transformatoare a luminii se bazează pe un
principiu simplu: viaţa şi lumina sunt aceeaşi energie, în
două stări de existenţă - formă şi fără formă. În starea sa
formată, sau „îngheţată”, energia luminoasă conţine toată
materia universului - tot ceea ce putem vede, atinge sau
măsura. Cu toate acestea, din perspectivă ştiinţifică, acest
bloc pe care îl numim realitate este invizibil, fără formă şi
fără fără însuşiri. El nu poate fi perceput sau măsurat
direct.

Cum ne afectează la nivel personal unitatea luminii şi a

vieţii? Spectrul radiaţiilor electromagnetice se întinde de
la razele cosmice la undele electrice. În cadrul aceste largi
game se află îngusta bandă a frecvenţelor „vizibile” ale
luminii, conţinând un spectru de culori care, după misticii
orientali, rezonează cu starea noastră de sănătate, nivelul
de conştienţă şi tipul de personalitate. Deoarece
funcţionarea omului este dependentă de lumină, starea
noastră de bine la toate nivelurile este direct legată de
capacitatea noastră de a asimila întregul spectru vizibil al
luminii.

Ferestrele sufletului

Shakespeare a spus „Ochii sunt ferestrele sufletului”. Dar

ce înseamnă aceasta? Majoritatea oamenilor ştiu că lumina
interacţionează cu ochii, rezultând vederea. Totuşi, puţini
cunosc că în ochi există celule senzitive non-vizuale care
8
s-au dezvoltat şi funcţionează cu mult timp înaintea
barelor şi conurilor care procesează şi trasnformă lumina
în vedere. De fapt, aceste celule pot fi prezente la naştere,
confirmând legătura fundamentală între lumină, ochi şi
sănătatea şi starea noastră de bine.

Ochii au fost „şlefuiţi” de către evoluţie la potenţialul lor

maxim. Oamenii de ştiinţă au aflat că ochii noştri,
destinaţi să detecteze şi să reacţioneze la un singur foton
de lumină, funcţionează la graniţa cea mai îndepărtată
permisă de legile fizicii, ceea ce înseamnă că ei sunt cât
mai buni cu putinţă. (Seeing the Natural World With a
Physicist’s Lens / Privind lumea naturală prin lentilele
unui fizician, de Natalie Angier, 10 noiembrie 2010). În
plus, cercetătorii au scos în evidenţă faptul că procesul
vederii începe cu câteva cvadrilionimi de secundă după ce
lumina intră în ochi, permiţând ca informaţia luminii să fie
transmisă şi interpretată de creier cu viteze de neimaginat.
Nu numai că ochiul uman funcţionează cu viteza luminii
şi la sensitivitate maximă, dar o echipă de la University of
Massachusetts Medical School a dovedit că ochiul
conţine, de asemenea, o proteină lumino-sensibilă numită
cryprochrom, care oferă omului capacitatea de a simţi
magnetismul pământului. Înainte de această descoperire,
se considera că oamenii au 5 simţuri, în timp ce freaturi
cum sunt păsările şi ţestoasele marine au al şaselea simţ,
care le dă posibilitatea să citească câmpul magnetic
terestru pentru a se orienta pe timpul lungilor migraţii.
Proteina cryptochrom umană este puternic concentrată în
ochi, sugerând că ar putea avea o funcţie similară la
9
oameni ... dându-le posibilitatea de a detecta câmpul
magnetic pământesc, respectiv al 6-lea simţ.

Din cele trei miliarde de semnale primite de corp în

fiecare secundă, două miliarde sunt primite prin ochi. 98%
din lumina soarelui intră în corp prin ochi, restul de 2%
prin piele. O parte importantă a volumului de sânge nou
din corp este iradiată de lumină în timp ce este circulată
prin vasele din spatele ochiului. Acest proces modifică
permanent chimia sângelui, deoarece multe componente
ale acestuia, inclusiv hemoglobina, sunt fotosensibile.
Fiecare substanţă (vitamină, mineral, aliment, etc.)
ingerată de corpare un maxim caracteristic al lungimii de
undă de absorbţie. Cu alte cuvinte, pentru ca orice
substanţă ingerată să fie complet digerată şi asimilată de
corp, ea trebuie să treacă printr-o serie de reacţii chimice,
catalizate de o parte specifică a spectrului electromagnetic.
De exemplu, lumina albastră este necesară pentru
spargerea şi excreţia de bilirubină, în timp ce lumina
ultravioletă este necesară pentru sinteza vitaminei D.

Tot ceea ce ingerăm trebuie să interacţioneze cu un

segment precis al spectrului electromagnetic pentru a fi
complet metabolizat. Ca urmare, orice porţiune a
spectrului pe care noi nu o asimilăm afectează capacitatea
noastră de a absorbi complet nutrienţii din alimentele pe
care le mâncăm.

Lumina care intră în ochi călătoreşte de asemenea spre

locaţia ceasului biologic al corpului, din hipotalamus.
10
Supranumit „creierul creierului”, hipotalamusul reglează
sistemele nervos şi endocrin şi iniţiază şi dirijează reacţiile
şi adaptarea noastră la stres. El estecentrul principal al
creierului pentru informaţiile primite de la sistemele
nervos, endocrin, imun şi limbic. Hipotalamusul foloseşte
informaţii activate de lumină pentru a regla funcţiile
noastre vitale, concomitent cu împărtăşirea acestor
cunoştinţe adevăratei glande principale a corpului, pineala.
Denumită ca „al treilea ochi” de către misticii indieni şi
„sediul sufletului” de către Descartes, pineala este
considerată „regulatorul regulatorilor”.
Aşa că atunci când lumina ia contact cu câmpul energetic
al corpului, ea rezonează în primul rând cu glanda pineală.
Pineala, acţionând ca dirijor al simfoniei endocrine,
antrenează glandele pituitară, tiroidă, timusul, pancreasul,
gonadele şi suprarenalele, transformând energia luminoasă
în electricitate, magnetism şi în cele din urmă chiar în
energie chimică. S-a confirmat că ordinea antrenării
sistemului endocrin în corpul uman se corelează complet
cu sistemele medicale antice, care descriu modul de
funcţionare a centrilor principali de energie ai corpului,
chakrele. [L.A. Wisneski, A Unified Energy Field Theory
Of Physiology And Healing, Stress Medicine, Vol. 13:
259-265 (1997)]

11
Sistemul energetic al omului este într-o stare
homeodinamică continuă. Această conservare importantă
a armoniei se realizează prin sincronizarea constantă cu
ritmul şi timpul cosmosului. Acţionând ca un măsurător al
cantităţii de lumină primită de corp, glanda pineală
comunică informaţii despre ora zilei, data din an,
caracteristici spectrale şi câmpul electromagnetic al
pământului fiecărei celule din corp, simultan. Astfel,
fiecare celulă îşi orchestrează funcţiile interne şi se
sincronizează cu Mama Natură. Ca urmare, deplina
noastră receptivitate faţă de întreg spectrul al luminii
naturale determină gradul nostru de acordare cu întreaga
viaţă - iar culoarea este cheia pentru extinderea acestei
receptivităţi.

Puterea culorii

Printre cele mai pline de inspiraţie aspecte ale naturii sunt

culorile pure văzute într-un curcubeu sau în penele unui
papagal. De obicei aceste imagini ne opresc din drum,
confirmând inseparabila noastră legătură cu culoarea, şi cu
partea din spectrul electromagnetic la care suntem acordaţi
individual. Misticii orientali credeau că culorile
curcubeului corespund energetic cu centrii energetici ai
corpului, sau chakrele, şi sunt legate direct de atingerea
sănătăţii şi conştienţei optime.
Cercetătorii mai vechi, cum ar fi dr. Edwin Babbitt şi
Dinshah Ghadiali, au constatat faptul că o culoare aplicată
pe piele a avut un profund efect curativ şi de re-echilibrare
asupra bolilor fizice. La mijlocul anilor 1920, dr. H.R.
Spitler a descoperit, la mijlocul anilor 1920, că aplicarea
culorii prin intermediul ochilor ar putea creşte
funcţionarea principalilor centri de control ai creierului,
ceea ce a reglat toate funcţiile corpului. Considerând că
afecţiunile fiziologice şi emoţionale erau cauzate în primul
rând de dezechilibre ale sistemelor nervos şi endocrin,
Spitler a conceput o nouă ştiinţă numită Syntonics, bazată
pe aplicarea prin ochi a unor frecvenţe de lumină vizibilă
selectate.
Syntonics a fost dezvoltată în anii 1930, când se cunoştea
puţin despre interacţiunile minte-corp iar practicienii
credeau că culorile au atribute proprii. Acum ştim că
reacţiile la culoare sunt tot atât de individuale ca şi
amprentele digitale şi că interacţiunile minte-corp sunt
intrinsec legate de sănătatea şi fericirea noastră.

Sănătate şi fericire

Înţelegerea modului în care funcţionează corpul nostru a

evoluat dramatic în ultimul secol. În trecut tratamentul se
baza deseori pe eliminarea simptomelor şi exista o
percepţie că ducem un război contra bolii. Mintea şi
emoţiile erau rareori luate în consideraţie în stabilirea
stării de sănătate a cuiva. De fapt, se credea că ele erau
ceva imaginar. Ca urmare, doctorii spuneau deseori „este
ceva psihosomatic”, adică totul e numai în capul tău.
Cu toate acestea, s-a demonstrat acum că fiecare gând,
idee, credinţă, emoţie şi intenţie cu care ne identificăm,
devine un mesager chimic cu consecinţe biologice.
Semnificaţiile mentale şi emoţionale pe care le asociem
14
cu trăirile noastre se regăsesc într-o serie de substanţe
informaţionale diferite, care pot dirija acţiunile celulelor
noastre în moduri semnificative. Descoperirea că fiecare
stare a conştienţei se materializează în molecule de emoţie
a devenit terenul de studiu al psihoneuroimunologiei.
Este clar că semnificaţiile pe care le dăm experienţelor
noastre de viaţă au mai mult de-a face cu sănătatea şi
fericirea noastră decât experienţele de viaţă însele. Pentru
cineva, vederea unui bărbat care îi aminteşte de tatăl său
induce sentimente de dragoste, căldură şi siguranţă. Pentru
altcineva, vederea sau numai gândul la tatăl său produce
nelinişte şi furie, amintindu-şi de abuzul fizic şi emoţional
pe care l-au trăit în copilărie.

Conform Institutului de Ştiinţă, Tehnologie şi

Politici Publice, 90% din boli sunt provocate sau
agravate de către stres.
(http://istpp.org/coalition/index.html)

De fapt, cercetătorii din medicină au demonstrat în mod

clar că nivelul de stres este direct legat de bunăstarea
fizică şi 75-90% din vizitele la doctor se referă la afecţiuni
şi neplăceri legate de stres.
(http://www.webmd.com/balance/guide/effects-of-stress-on-yourbody)

Stresul este deseori denumit ca fiind “ceva care provoacă

îngrijorare sau tensiune emoţională”. În esenţă, stresul este
ca un alergen - când dăm de el, avem o reacţie alergică cu
consecinţe emoţionale şi fiziologice. Când aceste trăiri
persistă, stresul devine cronic, taxând nu numai corpul
15
nostru, dar şi întreaga calitate a vieţii, făcându-ne
susceptibili să găzduim o boală, de la banala răceală la
diabet, boli de inimă şi cancer. Stresul contribuie şi la
dezvoltarea alcoolismului, obezităţii, sinuciderilor,
consumului de droguri, tabagismului şi altor
comportamente dăunătoare. În prezent, medicamentele
tranchilizante, antidepresive şi contra anxietăţii reprezintă
25% din totalul reţetelor prescrise în SUA în fiecare an
(http://www.stresscure.com/hrn/facts.html). U.S. Public
Health Service a făcut din reducerea stresului unul din
scopurile sale principale.
Modelul nostru medical actual se concentrează în primul
rând pe diagnosticarea şi tratamentul bolii. Cu toate
acestea, importanta relaţie între stres şi boală necesită
implementarea unor practici care să suplimenteze
reducerea stresului. Trebuie să identificăm cauzele bolii şi
să dezvoltăm căi de a ne de-sensibiliza faţă de acei
declanşatori. Cu cât suntem mai împăcaţi cu viaţa, cu atât
mai mult vom avea pace şi linişte. Cu cât respingem mai
mult viaţa, cu atât mai mari vor fi reacţiile alergice.
Relaţia noastră cu viaţa poate fi cel mai mare barometru al
bunăstării noastre.

Natura realităţii
Dar ce este relaţia noastră cu viaţa? Cei mai mulţi dintre
noi cred că viaţa este o serie de situaţii pe care le întâlnim.
Unele din aceste trăiri sunt confortabile, altele nu. Totuşi,
aceste trăiri, au ele loc într-adevăr în lumea exterioară sau
sunt fabricate în interiorul conştienţei? Vedem noi de
16
fapt realitatea sau doar interpretăm o parte a ei, pe baza
modului în care este construit sistemul nostru de percepţii?
Conform ştiinţei, noi trăim/simţim/experimentăm doar a
miliarda parte din ceea ce există în realitate. De exemplu,
ochiul uman este sensibil la partea vizibilă a spectrului
electromagnetic, de la 380 la 760 nanometri. Nu există
nimic sacru în frecvenţele peste şi sub această gamă, dar
din motive practice, pentru noi aceste aspecte ale realităţii
pur şi simplu nu există. Pe de altă parte, o albină nu
reacţionează la spectrul vizibil aşa cum o facem noi. Ea
percepe realitatea în partea ultravioletă a spectrului, în
timp ce un şarpe interpretează realitatea prin porţiunea de
infraroşu. În esenţă, viaţa este doar energie. Noi nu vedem
ceea ce este „dincolo”. Interpretăm mereu micul segment
de energie la care suntem acordaţi.
Şi chiar în interiorul speciilor noastre, această lărgime de
bandă variază dramatic. Toţi vedem lucrurile diferit. Cum
este posibil ca doi oameni care percep aceeaşi situaţie, s-o
trăiască complet diferit? Există ceva intrinsec atractiv sau
neatractiv la o anumită persoană sau modul în care noi o
percepem ne facem să ne relaţionăm cu ea la un nivel
energetic? Adevărata natură a universului, modul în care
lumea arată cu adevărat, depinde de cine se uită la ea şi ce
tip de sistem de percepţie are. Imaginea noastră despre
lume nu este în mod necesar cum arată lumea. Este vorba
doar defelul în care noi privim şi interpretăm o parte a
spectrului energetic pe care noi o identificăm ca fiin viaţa
„reală”. Dar ce este această misterioasă energie pe care noi
o interpretăm şi o traduce ca fiind „viaţă”? După cei mai
17
renumiţi fizicieni, natura adevărată a realităţii este vibraţia
luminii.

Relaţia noastră cu culoarea

Ceea ce interacţionează cu corpul este energie. Fiecare

gând, sentiment şi emoţie pe care le trăim este de fapt
declanşată de vibraţii specifice care intră în rezonanţă pe
grila matricei noastre energetice. Aceasta ar însemna ca
anumite frecvenţe de energie sau lumină (culoare), să
declanşeze în noi anumite gânduri, sentimente şi emoţii în
acelaşi fel în care o fac anumite trăiri din viaţă. Ca urmare,
modul în care noi interacţionăm cu spectrul luminii ne
influenţează mintea şi corpul, fiind şi inseparabil legat de
modul în care ne relaţionăm faţă de întregul spectru de
experienţe de viaţă. Aşa cum unele evenimente sunt
uşoare şi altele dificile, unele culori sunt confortabile când
le privim în timp ce altele ne fac să ne simţim
neconfortabil. Din cauza acestui disconfort, corpurile
noastre răspund la lumină în mod selectiv, absorbind
anumite culori şi respingându-le pe altele. Culorile care ne
plac (şi pe care le absorbim) sunt de în legătură cu faţete
ale vieţii cu care ne simţim bine. Culorile care nu ne plac
(şi pe care le respingem) sunt de obicei legate de incidente
nerezolvate pe care nu suntem în stare să le acceptăm -
părţi ale vieţii pe care, în mod conştient sau fără voie, le-
am ţinut în umbră.
În esenţă, orice problemă nerezolvată din viaţa noastră se
traduce într-o lipsă de receptivitate la vibraţii (culori) care
conţin acele trăiri. Cu alte cuvinte, „alergiile” noastre
18
faţă de anumite persoane sau evenimente se traduc direct
în reacţii alergice identice faţă de frecvenţele energetice
(culori) care includ acele persoane sau situaţii. Conform
profesorului Frotz-Albert Popp, pionier în cercetarea bio-
fotonică, când o celulă este în stare optimă de sănătate ea
răspunde identic la toate culorile luminii; când este
dezechilibrată, earăspundă selectiv.
Aşa cum mâncarea puţină duce la malnutriţie,
neasimilarea întregului spectru al luminii duce la „mal-
iluminare”. Corpul este alimentat şi recalibrat permanent
de lumina solară şi ochii sunt primul punct de intrare
pentru această energie. Cu toate acestea, majoritatea
oamenilor duc lipsă de nutrienţii vitali şi informaţie
energetică continuă furnizată de razele soarelui.
Din moment ce fiecare aspect al vieţii este dependent de
lumină, respingerea oricărei părţi al spectrului vizibil
micşorează fluxul forţei pentru viaţa noastră, diminuând
capacitatea noastră înăscută de vindecare şi capacitatea
noastră de a fi sănătoşi şi fericiţi. Cu toate acestea, putem
să ne extindem capacitatea noastră de a primi întregul
spectru al luminii folosind culoarea pentru a rezolva
reacţiile nostre „alergice” şi dezechilibrele fiziologice
asociate cu acestea.

Filmul vieţii

Relaţia dintre lumină şi viaţă devine şi mai clară dacă ne

imaginăm viaţa ca un film. Imaginaţi-vă că din momentul
naşterii, fiecare moment al vieţii noastre este filmat, şi
acum urmează să vedem întreg filmul. După ce găsim
19
un fotoliu confortabil în sală, suntem cuplaţi la o serie de
monitoare fiziologice care vor înregistra automat reacţia
noastră la tot ce vedem. Scenele care ne amintesc de
timpuri fericite vor influenţa ritmul respiraţiei, presiunea
sângelui şi undele creierului, etc. într-o stare de linişte.
Scenele care ne aduc în memorie evenimente neplăcute ne
vor încorda imediad muşchii şi respiraţia, vor creşte ritmul
cardiac şi vor pune la lucru emoţiile.
Chiar şi numai dacă ne uităm la un film, şi acele
evenimente nu se petrec în timp real, corpul nostru
reacţionează ca şi cum ar retrăi incidentul original. Pe
măsură ce continuăm să urmărim filmul, observăm că
episoade asemănătoare cu originalul, incidente
neliniştitoare, par de asemenea să genereze sentimente
comparabile şi reacţii fiziologice. Este ca şi cum am ţine
un diapazon şi cineva dintr-o încăpere alăturată ţine unul
cu o frecvenţă identică. Dacă cealaltă persoană loveşte
diapazonul său cu un ciocănel, acesta va începe să vibreze
şi să scoată un sunet. Simultan, diapazonul nostru va vibra
şi el şi va scoate un sunet. O persoană sau situaţie care ne
aminteşte de evenimente dureroase acţionează ca un
remediu homeopatic ce declanşează o reacţie similară cu
întâmplarea originală, creînd în mod normal agitaţie.

Acum, imaginaţi-vă că viaţa ar fi astfel încât treptat ne-am

obişnui cu lucrurile care ne indispun. Ce ar fi dacă vederea
fostului soţ sau fostei soţii nu ne-ar mai deranja? Dacă nu
am mai fi mâhniţi de situaţiile care până acum ne
deranjau? Imaginaţi-vă cum ar fi viaţa dacă am fi capabili
să privim filmul vieţii noastre, iar monitorii fiziologici
20
nu ar înregistra niciun stres? Cum s-ar modifica starea
noastră de spirit, starea de pace şi sănătatea în general
dacă am fi de-sensibilizaţi de majoritatea factorilor de
stres din viaţa noastră?
Aşa cum filmul proiectat creează pe ecran iluzia realităţii,
ideile întipărite în mintea noastră creează filmul pe care îl
numim „lumea reală”. Dacă am trăit evenimente stresante
la care încă suntem sensibili, atunci sentimentele şi
credinţele create de acele evenimente pot face ca lumea
reală să pară înfricoşătoare şi nesigură. Dar lumea reală nu
este ceea ce credem noi că este. Toate gândurile,
sentimentele şi emoţiile noastre sunt de fapt declanşate de
frecvenţe specifice de energie sau lumină. De aceea
privirea la culori (componente ale luminii) declanşează
deseori aceleaşi sentimente şi amintiri ca şi întâmplările
reale. Privind sistematic la culori, putem să ne de-
sensibilizăm treptat de la frecvenţele de lumină la care
suntem alergici acum. Când acest lucru se întâmplă, vom
accepta lumina şi viaţa într-un fel cu totul nou. Şi pe
măsură ce percepţia noastră se modifică, realitatea noastră
se modifică şi traumele noastre trecute încep să se
destrame. Când aceasta se întâmplă, câmpul nostru vizual
se deschide, dând naştere la un nivel nou de viziune şi
conştienţă.

Câmpul nostru vizual

Capacitatea noastră de a primi lumină prin intermediul

ochilor este, în mare măsură, determinată de lărgime
câmpului nostru vizual. Câmpul vizual este echivalentul
21
fizic al câmpului non-fizic al conştienţei, care
funcţionează ca un ecran radar al corpului. Deşi
dimensiunea câmpului vizual se poate reduce de la un
moment la altul, ca rezultat al traumelor şi bolilor, el
oglindeşte starea noastră de spirit, reflectând modul în
care noi simţim lumea. Câmpul vizual se restrânge ca
reacţie la orice nu poate asimila şi este afectat în mod
semnificativ de stările emoţionale, cum sunt frica, furia şi
depresia. Tulburările emoţionale şi neliniştea sunt adesea
însoţite de reţinerea respiraţiei, reducând consumul de
oxigen, ceea ce de asemenea reduce câmpul nostru vizual.
La fel, orice modifică dimensiunea câmpului nostru vizual
modifică totodată starea noastră de conştienţă şi viceversa.
Restrângerile câmpului vizual limitează cantitatea de
lumină absorbită, reducând capacitatea de învăţare, ritmul
metabolic, absorbţia nutrienţilor şi gradul de antrenare în
viaţă. Conform Virginiei Shipman, câmpul de percepţie al
unui individ se restrânge sub stres, făcând ca acesta să
„observe mai puţin, amintească mai puţin, înveţe mai
puţin şi în general să devină mai puţin eficient” (V.I.
Shipman, “A Constriction of the Perceptual Field Under
Stress” (Lucrare prezentată la Eastern Psychological
Assoc., Philadelphia, PA, 1954). Dr. John Searfoss a
constatat că 86% din copiii cu dizabilităţi de învăţare sau
imaturitate emoţională, 25% din copii debili mintali şi
21% din copii normali şi talentaţi au dimensiunea
câmpului vizual redusă la culori, confirmând o dată în plus
constatările lui Shipman şi ale altora (Searfoss J., &
Garzia R., Tunnel vision, a loss of visual sensitivity in
22
school age children. Journal of Optometric Vision
Development 2000; 21(3):117-130).
Supus presiunii, câmpul vizual se prăbuşeşte, demonstrând
că sub stre ne oprim capacitatea de a percepe şi răspunde
cu precizie vieţii. Pe de altă parte, atunci când câmpul
nostru vizual este deschis şi sensibil, observăm mai mult,
vedem mai mult, ne amintim mai mult, învăţăm mai mult
şi devenim mai eficienţi. Recent, o echipă de cercetare de
la Universitatea din Toronto a demonstrat că stările
noastre sufleteşti modifică modul în care cortexul nostru
vizual funcţionează şi modul în care noi vedem.
Folosind imagistica cu rezonanţă magnetică pentru a
examina modul în care cortexul vizual prelucrează
informaţia senzorială, acest studiu furnizează prima
dovadă directă a faptului că atunci când suntem bine
dispuşi cortexul nostru vizual preia mai multă informaţie.
Când suntem într-o dispoziţie mai puţin bună, aceasta se
traduce printr-o vedere-tunel.
Fericirea extinde dimensiunea ferestrei prin care vedem
lumea, demonstrând că a privi lumea prin ochelari coloraţi
în roz este mai mult o realitate biologică decât o metaforă.
Când suntem relaxaţi şi activi, privirea noastră are
capacitatea de a asigura o mai bună cunoaştere.
(http://www.jneurosci.org/cgi/content/full/29/22/7199).

23
De la Vedere la Cunoaştere

Vederea nu este despre a privi, ci despre a vedea. În

esenţă, vederea este conştienţă. Cu toate acestea,
capacitatea de a vedea este adesea limitată de credinţele
noastre şi tendinţa de a „încerca din greu”. La efort,
respiraţia noastră, câmpul vizual şi starea de conştienţă se
îngustează, reducând cantitatea şi calitatea luminii care
intră şi iese din ochi. Prin liniştire şi bunăvoinţă, totuşi,
respiraţia, conştienţa, receptivitatea la lumină şi
conexiunea cu viaţa se extind, permiţându-ne deseori să
vedem ceea ce anterior era invizibil. Aceasta transformă
vederea noastră interioară - şi, în mod frecvent, vederea
noastră fizică.
Cu o mai mare conştienţă, prezenţa se extinde, permiţând
ca ceea ce misticii numesc deseori „al treilea ochi” să se
deschidă. În buddhismul Zen, această „deşteptare a
ochiului interior este denumită Satori. Din experienţă
personală, atunci cân apare o asemenea deşteptare, ochii
par neobişnuit de strălucitori, devenind mai degrabă
potenţiale proiectoare, decât numai receptori ai luminii.
Acest nivel al vederii vede fără a privi, deschizând uşa
către precunoaştere, către o mai mare cunoaştere a
evenimentelor sincrone şi chiar către experienţe mistice,
generând un respect adânc şi umilinţă faţă de aspectele
vieţii care nu pot fi descrise. Pe scurt, devenim puncte
focale holografice de lumină, iluminând tot cu care venim
în contact. Goethe a spus „Într-o zi... lumina interioară va
străluci din noi şi atunci nu vom mai avea nevoie de altă
lumină”.
24
 „... privirea ... este profund integrată cu întreg
sistemul de acţiune al copilului - postura sa,
îndemânarea şi coordonare mâinilor sale,
inteligenţa sa, şi chiar personalitatea sa... El
vede cu întreaga sa fiinţă”
Arnold Gesell, MD, Vederea, dezvoltarea sa la
copil

Lumina din ochii tăi

Majoritatea oamenilor sunt

conştienţi că lumina întră în ochi,
dar câţi ştiu că lumina şi există în
ochi? Acest lucru devine evident
când privim ochii strălucitori ai
unui copil fericit, faţă de ochii
stinşi ai unuia trist.
Acest fenomen devine şi mai
evident când ochii sunt observaţi
cu un retinoscop în timpul unui
exerciţiu în care sunt necesare
prezenţa şi atenţia. Retinoscopul
este un instrument care trimite
lumină în ochiul pacientului,
permiţând doctorului să observe
reflexia de la retină. Retinoscopia
este folosită de obicei în
prescrierea ochelarilor pentru
copii mici sau care nu pot da
răspunsuri verbale doctorului. Retinoscopia poate fi
25
folosită şi pentru a observa reacţia automată involuntară a
omului la o situaţie specifică. Observând strălucirea sau
aspectul mat al reflexului de lumină, doctorul poate
interpreta interesul pacientului şi înţelegerea materialului.
În general, un reflex strălucitor este un semn de calm şi
claritate pe când un reflex mat indică efort şi frustrare.
Alăturat este un exemplu clar al modificării în timp real
observată în ochii unui
copil. Lumina reflectată
văzută în fotografia de sus
pare ştearsă când copilul
depune un efort sau
manifestă un nivel scăzut de
conştienţă, deoarece, la
figurat, „nu poate vedea”. În
momentul în care conştiinţa
se extinde, şi percepţia
devine clară şi fără efort,
lumina reflectată străluceşte
instantaneu (fotografia de
jos) şi persoana exclamă cu
întreaga fiinţă „Văs”. De
aceea în germană cuvântul vedere este „augenlicht” - ceea
ce înseamnă lumina ochiului, şi „îmi pierd vederea” în
greacă se traduce prin „îmi pierd lumina”.
Ideea de lumină emanând din ochi nu este nouă. În Noul
Testament, Luca 11:34 spune „Lumina corpului este
ochiul tău...” Unii filozofi antici, incluzându-i pe Platon,
Euclid şi Ptolemeu, credeau că existau emanaţii din ochi
în timpul actului privirii. În al doilea secol după Cristos,
26
Galen a spus că vederea vine din creier şi iese prin ochi.
Majoritatea învăţaţilor islamici din al nouălea secol
credeau de asemenea că se emană lumină din ochi.
Pentru a aprecia în continuare relaţia dintre lumină şi ochi,
este important să privim orificiul prin care lumina intră şi
iese. Pupila ochiului este un orificiu amplasat în centrul
irisului, prin care lumina intră, „fereastra sufletului”, în
drumul său către „sediul sufletului”. Primind informaţii
despre lumea exterioară şi emiţând informaţii despre
lumea interioară, pupila acţionează ca o interfaţă
biologică, unde energia pe care o numim lumină, se
catalizează într-o activitate fiziologică pe care o numim
viaţă. Pupila se dilată şi se contractă continuu ca reacţie la
lumină. Ea variază de asemenea în absenţa luminii, ca
reacţie la orice modificare de stare senzorială, emoţională
sau mentală. Aceste fluctuaţii fiziologice ale pupilei sunt
conectate la modificările permanente care au loc în
Sistemul Nervos Autonom (ANS). Ritmul respiraţiei este
una din sursele acestor fluctuaţii, atâta timp cât ea este
probabil cea mai fundamentală pulsaţie a corpului. În
general, inhalaţia este însoţită de o dilatare a pupilei şi
expiraţia de contracţia pupilei. Pupila este cel mai sensibil
barometru al corpului pentru activitatea ANS.
În acrtea sa, Vederea, dezvoltarea sa la sugar şi copil, dr.
Arnold Gesell afirmă, „Senzaţia şi mişcarea sunt conectate
în mod inseparabil. Ochiul probabil s-a format ca un punct
fotosensibil undeva în protoplasma unei creaturi foarte
primitive; dar chiar şi acest receptor primitiv a fost legat
de un sistem motor în aşa fel încât să influenţeze mişcările
creaturii; şi în schimb, mişcările creaturii afectau durata
27
şi modul în care se succeda următoarea stimulare
luminoasă. Până azi, funcţia primară a vederii este să
dirijeze mişcările”. Gesell a recunoscut în mod evident că
lumina, ochiul şi mişcarea fizică sunt legate inseparabil. El
discută de asemenea reflexul retinoscopic, punându-l în
legătură cu nivelul de conştienţă, dezvoltare, efort,
potrivite cu sarcinile şi prezenţa.
În 1986, dr. Dhavid Copper şi cu mine am măsurat
obiectiv lumina care vine de la ochi. Rezultatele acelor
descoperiri au fost publicate într-un articol intitulat
„Fizica Luminii” (D. Cooper, „The Physics of Light” 5
College of Syntonic Optometry Journal, March 1990, p.
2). „Folosind-o pe soţia mea ca subiect volunta, am stabilit
echipamentu pentru măsurarea directă în pupila ochiului
ei. Deoarece tocmai măsurasem compoziţia sursei de
lumină, ştiam exact ce lungimi de undă erau „transmise”
în ochiul ei. Ceea ce am măsurat ca fiind reflectat din
ochiul ei a fost foarte interesant. Din ochiul ei au fost
reflectate numai două sau trei lungimi de undă înguste,
una în porţiune galben-verde a spectrului vizibil şi cealaltă
în roşu. Apoi am făcut experimentul pe mine însumi, şi am
găsit rezultate similare, cu excepţia faptului că din ochiul
meu a fost reflectată numai o lungime de undă îngustă, în
spectrul roşu. Se întâmpla ca Jacob Liberman să fie în oraş
şi am repetat experimentul pe ochiul lui. Rezultatele sale
au prezentat o imagine foarte diferită de cea a ochiului mei
şi al soţiei mele. Din ochiul lui se reflecta o distribuţie mai
uniformă a tuturor lungimilor de undă ale spectrului
vizibil, aproape ca spectrul complet al unei surse de
lumină. Goethe a spus „Probabil că într-o zi lumina
28
interioară va străluci pentru noi, şi atunci nu vom mai avea
nevoie de altă lumină”.
Lumina: Medicina viitorului a adunat pentru prima dată
gama largă de dovezi ştiinţifice a faptului că corpurile
noastre sunt receptori biologici de lumină şi că lumina
soarelui este sursa primară de energie pentru forţa noastră
de viaţă. Pe măsură ce societatea omenească a devenit din
ce în ce mai decuplată atât de lumina sufletului cât şi de
lumina soarelui, am uita că lumina este sursa existenţei
noastre, şi ca urmare cel mai puternic aliat al nostru în
stimularea procesului de vindecare. Au trecut douăzeci şi
unu de ani de la publicarea Luminii... Sper ca LUMINA
OCHIULUI să devină o piatră de hotar în călătoria noastră
spre descoperirea secretului luminii. Ideile prezentate în
această lucrare constituie fundamentul unei noi tehnologii
bazate pe lumină, aflată în prezent în stadiul de dezvoltare
şi primind o mică donaţie de la o fundaţie privată.

29