PATERNITATEA COPILUL DIN CĂSĂTORIE

1
 CUPRINS
INTRODUCERE.................................................................................................................5
CAPITOLUL I....................................................................................................................6
CONSIDERAŢII GENERALE DESPRE INSTITUŢIA FILIAŢIEI..............................6
Sectiunea 1. Noţiunea şi felurile filiaţiei...........................................................................7
1. Noţiunea de filiaţie. Filiaţia este o instituţie socială, o creaţie artificială care include componente de ordin
cultural, social si religios.............................................................................................................7
2. Stabilirea filiaţiei...................................................................................................................7
3. Filiaţia din căsătorie şi filiaţia din afara căsătoriei......................................................................8
4. Filiaţia adoptivă....................................................................................................................9
5. Filiaţii intermediare.............................................................................................................10
6. Filiaţia rezultată din reproducerea medical asistată...................................................................10
Sectiunea 2. Evolutia filiatiei.....................................................................................................11
7. Paternitatea copilului din căsătorie.........................................................................................12
8. Paternitatea copilului din afara căsătoriei................................................................................13
9. Pluralismul actual al filiaţiei..................................................................................................14
Sectiunea 3.Conţinutul filiaţiei...................................................................................................14
10. Componentele sociale ale filiaţiei..........................................................................................15
11. Componentele individuale ale filiaţiei....................................................................................15
Sectiunea 4. Reglementarea filiaţiei............................................................................................16
CAPITOLUL II.................................................................................................................20
ANALIZA REGLEMENTĂRII PATERNITĂŢII COPILULUI DIN CĂSĂTORIEI...20
Sectiunea 1. Stabilirea filiatiei fata de tata a copilului din casatorie.............................20
1. Noţiune de prezumţie legală de concepţie.................................................................................20
2. Caracterul prezumţiei legale de concepţie................................................................................20
3. Importanţa practică a prezumţiei legale de concepţie..................................................................21
4. Noţiunea prezumţiei legale de paternitate.................................................................................22
5. Aplicarea prezumţiei legale de paternitate................................................................................22
6. Temeiul prezumţiei legale de paternitate..................................................................................23
8. Titularul dreptului la acţiune.......................................................................................25

2
Noul Cod civil in comparatie cu reglementarea aflata inca in vigoare largeste sfera
persoanelor care pot avea calitatea de titular al dreptului la actiune in contestarea
paternitatii si asupra mamei si a copilului. Actiunea poate fi pornita sau, continuata si
de mostenitorii acestora, in conditiile legii......................................................................25
9. Calitatea de pârât..........................................................................................................26
Titularul dreptului la acţiune cheamă în judecată pe copilul din căsătorie. Deoarece în
majoritatea cazurilor acesta este minor, el este reprezentat de mama sa. Având în vedere
şi dispoziţiile art. 54 alin. 4 din Codul familiei, rezultă că mama copilului participă la
proces în dublă calitate: în nume propriu şi ca reprezentant legal al minorului sub 14
ani.Dacă minorul are vârsta între 14-18 ani, participarea acestuia la proces este
obligatorie, fiind asistat de mamă....................................................................................26
10. Cererea de chemare în judecată............................................................................................26
11. Instanţa competentă....................................................................................................27
13. Termenul de prescripţie extinctivă în dreptul comparat..............................................................29
14. Probaţiunea reclamantului şi mijloacele de probă....................................................29
15. Efectele hotărârii judecătoreşti faţă de soţul mamei.................................................33
16. Efectele hotărârii judecătoreşti faţă de copilul din căsătorie.......................................34

3
 INTRODUCERE

Constituind legătura dintre un copil şi părinţii săi, bazată pe procreare şi naştere,

filiaţia este un fapt natural pe care legea l-a transformat într-un fapt juridic. Ca întotdeauna,
dreptul completează şi ajută natura, iar aici, în materia filiaţiei, mai mult decât în orice altă
materie.

Legiuitorul român a dorit ca noul Cod civil, adoptat prin Legea nr. 287 din 17 iulie
20091, să reprezinte o reglementare unitară a raporturilor de drept civil, aşa cum a fost la
origini şi cum întâlnim în toate codurile moderne ale statelor din Europa. Aşa se explică de
ce raporturile de familie, precum şi cele de drept internaţional privat, sunt regăsite în Cartea
a II-a „Despre familie”2, respectiv Cartea a VII-a „Dispoziţii de drept internaţional privat”
din acest act normativ.

Deşi fără filiaţie nu există rudenie, iar fără rudenie şi căsătorie, nu există afinitate,
noul Cod civil păstrează, în mod surprinzător, tăcerea asupra noţiunii de filiaţie, definind în
schimb noţiuni juridice „derivate”, respectiv rudenia firească şi cea civilă (art. 405),
precum şi afinitatea (art. 407). Probabil, legiuitorului i-a fost dificil să elaboreze o definiţie
a conceptului juridic de „filiaţie”, care trebuie să acopere întreaga realitate, inclusiv
legătura adoptivă şi cea artificială determinată de reproducerea medical asistată cu sau fără
donator masculin sau/şi feminin. S-ar impune oare renunţarea la definiţia clasică din
doctrină potrivit căreia filiaţia este „raportul de descendenţă a unei persoane faţă de părinţii
săi”, sau „legătura juridică dintre copil şi părinţii săi”? Or, aşa cum se ştie, reglementarea
filiaţiei are la bază ficţiuni juridice, trecându-se uneori peste adevărul biologic.
Pentru a cuprinde în conţinutul său atât filiaţia firească, cât şi filiaţia adoptivă,
precum şi cea rezultată din reproducerea medical asistată, se poate defini filiaţia ca fiind
legătura juridică dintre copil şi părinţii săi, rezultată din naştere, procreare naturală sau

1
Publicată în „Monitorul oficial al României”, partea I, nr. 511 din 24 iulie 2009. Pentru o prezentare a acestui
act normativ, a se vedea P. Perju, Consideraţii generale asupra noului Cod civil (titlul preliminar, persoane,
familie, bunuri), în Dreptul nr. 9/2009, p. 13- 30.
2
A se vedea T. Bodoaşcă, Examen de ansamblu şi observaţii critice privind familia şi căsătoria în
reglementarea noului Cod civil, în Dreptul nr. 12/ 2009, p. 11- 34.

4
artificială, indiferent de provenienţa materialului genetic, ori pe baza hotărârii judecătoreşti
de adopţie.

În prezenta lucrare ne-am propus să anlizăm filiaţia faţă de tată a copilului din
căsătorie, plecând de la dispoziţiile Codului familiei, la dispoziţiile Noului Cod civil,
fructificând doctrina valoriasă în materie şi făcând referire şi la dispoziţiile unor
instrumente europene, respectiv internaţionale, în materie.

5
 CAPITOLUL I.
CONSIDERAŢII GENERALE DESPRE INSTITUŢIA
FILIAŢIEI

Sectiunea 1. Noţiunea şi felurile filiaţiei

1. Noţiunea de filiaţie. Filiaţia este o instituţie socială, o creaţie artificială care

include componente de ordin cultural, social si religios. Aceste aspecte şi-au pus de-a
lungul timpului amprenta asupra soluţiilor juridice în materie 3. În sensul ei larg, filiaţia
desemneaza un şir neîntrerupt de persoane, între care faptul naşterii şi cel al concepţiei au
stabilit o legătură de la fiecare părinte la copil, apoi de la acesta din urmă, în calitate de
părinte, la copilul său. În această accepţiune, filiaţia este sinonimă cu descendenţa, ea
unind, în mod succesiv, toate persoanele care coboară dintr-un autor comun 4. În sens
restrâns, filiaţia este, raportul de descendenţă dintre copil şi fiecare dintre părinţii lui, bazat
pe legătura de sânge.
Privită, din partea copilului, filiaţia exprimă pentru o persoană, calitatea de copil a
ambilor părinţi, în timp ce privită din partea părinţilor, filiaţia ne arată calităţile corelative
de mamă şi tată ale acestora, denumite maternitate şi paternitate.
În principiu, filiaţia – fapt natural, pe care legea l-a transformat într-un fapt juridic,
având la bază o legătură biologică sau de sânge, poate fi dovedită cu orice mijloace de
probă, însă, uneori, stabilirea cu certitudine a acesteia întâmpină dificultăţi, deoarece unele
fapte materiale, precum concepţia copilului, sunt imposibil de probat în mod direct şi
nemijlocit. Dacă filiaţia faţă de mamă se stabileşte şi se dovedeşte, cu uşurinţă, prin faptul
material al naşterii, mater semper certa est, eliam si vulgo conceperit filiaţia faţă de tată
rezultă din faptul concepţiei sau al procreaţiei, fapt material care nu poate fi dovedit direct
şi nemijlocit.

3
Ion Imbrescu, Tratat de dreptul familiei, Curs de teorie si practica – Ed Lumina Lex, Bucuresti, 2006, p 226
4
C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil român, vol. I, ediţie îngrijită de D.
Rădescu, Editura “ALL”, Bucureşti, 1998, p. 283; I. P. Filipescu, A. I. Filipescu, Tratat de dreptul familiei,
Editura “ALL Beck”, Bucureşti, 2001, p. 281.

6
 2. Stabilirea filiaţiei.

Filiaţia naturală se poate determina în două moduri deosebite: prin recunoaştere

voluntară sau recunoştere forţată. Recunoaşterea voluntară de maternitate este expres
prevăzută de lege în urmatoarele cazuri:
- naşterea nu a fost înregistrată în registrul de stare civilă. Cauza neînregistrării
precum inexistenţa registrului de stare civilă, omisiunea înregistrării, nu prezintă
importanţă.
- copilul a fost trecut în registrul de stare civilă ca fiind născut din părinţi
necunoscuţi
In stabilirea filiaţiei o deosebită importanţă o are mama, deoarece, în funcţie de
starea ei civilă din momentul naşterii sau al concepţiei, filiaţia poate fi din căsătorie sau din
afara căsătoriei, iar din această împrejurare decurg consecinţe juridice în planul paternităţii.
Astfel, stabilirea paternităţii rezultă din două evenimente necunoscute: momentul
concepţiei şi autorul copilului. Nici una din aceste împrejurări de fapt nu poate să fie în
mod direct probată, de aceea dovedirea fiecăreia se face numai prin intermediul unor fapte
cunoscute, de unde legea, prin intermediul unor prezumţii, trage o anumită concluzie. Cele
două prezumţii folosite pentru stabilirea filiaţiei faţă de tată sunt prezumţia perioadei legale
de concepţie şi prezumţia legală de paternitate.
Aşa fiind, dacă în momentul concepţiei sau în cel al naşterii mama este căsătorită,
legea prevede un mijloc de probă în baza căruia, plecându-se de la un fapt material, cert şi
uşor de dovedit, naşterea, se ajunge la faptul necunoscut şi imposibil de stabilit în mod
direct, concepţia. Acest mijloc de probă este prezumţia de paternitate 5 (art. 53 din Codul
familiei), care se aplică numai stabilirii filiaţiei faţă de tată a copilului din căsătorie.
Dacă în ambele momente – cel al concepţiei şi cel al naşterii - mama este
necăsătorită, faptul cert de la care se porneşte pentru a se stabili paternitatea copilului este
timpul legal al concepţiei, înăuntrul căruia trebuie să se dovedească întreţinerea relaţiilor
intime între mamă şi pretinsul tată, în urma cărora s-a născut copilul6.

5
Prezumţiile sunt definite de art. 1199 din Codul civil ca fiind "consecinţele ce legea sau magistratul trage din
un fapt cunoscut la un fapt necunoscut".
6
A se vedea I. Albu, Dreptul familiei, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1975, p. 226.

7
 3. Filiaţia din căsătorie şi filiaţia din afara căsătoriei.
Potrivit principiului egalitatii in fata legii Constitutia din 1991 in art. 48 al. 3
prevede faptul că, „ Copii din afara căsătoriei sunt egali în faţa legii cu cei din căsătorie”.
Filiaţia din căsătorie şi filiaţie din afara căsătoriei, prezintă importanţă numai în ceea ce
priveşte modurile de stabilire a paternităţii, deoarece maternitatea se stabileşte în acelaşi
mod, prin înregistrarea naşterii, prin recunoaştere sau prin hotărîre judecătorească,
indiferent dacă copilul este din căsătorie sau din afara căsătoriei.
Noul Cod civil, la fel ca şi Codul familiei, reglementează diferit paternitatea
copilului din căsătorie şi a celui din afara căsătoriei, deoarece modurile de stabilire a
filiaţiei faţă de tată se stabilesc distinct, în funcţie de situaţia juridică a copilului. Astfel,
filiaţia faţă de tată a copilului din căsătorie se stabileşte prin prezumţia de paternitate, iar
cea a copilului din afara căsătoriei se poate stabili, în funcţie de atitudinea pretinsului tată,
fie prin recunoaşterea voluntară, fie prin hotărâre judecătorească.
Relevanţa acestei distincţii intre filiaţia din căsătorie si filiaţia din afara căsătoriei,
işi are răspunsul in art. 63 din Codul familiei, care precizează: “ copilul din afara căsătoriei
a cărui situaţie a fost stabilită prin recunoaştere sau prin hotărâre judecătorească, are fata de
părinte si rudele acestuia, aceeaşi situaţie legală ca şi copilul din căsătorie” abandonându-se
astfel concepţia promovată de legislaţia anterioară. De altfel, aceeaşi concepţie se regăseşte
şi în textele Noulu Cod civil.
Pe de altă parte, aşa cum s-a reţinut în literatura de specialitate 7, o dată stabilită
filiaţia, trebuie să se asigure o anumită stabilitate situaţiei juridice a copilului, pentru a
preântîmpina procesele şicanatorii prin care s-ar pune în discuţie starea civilă a copilului.
Între adevărul biologic care, în principiu, ar trebui să poată fi stabilit oricând, şi necesitatea
de a conferi stabilitate juridică stării civile a copilului, legiuitorul a fost chemat să creeze
cele mai adecvate mecanisme juridice, care să asigure nu numai respectarea celor două
principii, ci, mai ales, echilibrul între acestea. De aceea, în materia filaţiei, se recurge
deseori la prezumţii legale, precum prezumţia de conformitate a stării civile, care rezultă
din certificatul de naştere unit cu posesia de stat, prezumţia timpului legal de concepţie,
prezumţia legală de paternitate.
4. Filiaţia adoptivă.
7
A se vedea M. Avram, Filiaţia. Adopţia naţională şi internaţională, Editura “ALL Beck”, Bucureşti, 2001, p.
19.

8
 Filiaţiei fireşti, bazate pe legătura de sânge dintre părinţi şi copil, i se opune filiaţia
adoptivă, rezultată dintr-o hotărâre judecătorească de încuviinţare a cererii de adopţie,
formulată de o persoană sau de doi soţi, prin care se stabileşte legătura de filiaţie dintre
adoptat şi adoptator sau adoptatori, după caz, precum şi legătura de rudenie dintre adoptat
şi descendenţii lui, pe de o parte, şi adoptator sau adoptatori şi rudele acestora, pe de altă
parte. Cu alte cuvinte, adopţia, care are o puternică vocaţie socială, permiţând copiilor
lipsiţi de ocrotire părintească să li se găsească o familie, un cămin, iar cuplurilor sterile de
a-şi fonda o familie, de a-şi crea o descendenţă, stabileşte legături de filiaţie şi de rudenie
între persoanele care, din punct de vedere biologic, sunt străine unele de altele. Aşadar,
filiaţia adoptivă nu mai are la bază o legătură biologică, care izvorăşte din procreare şi
naştere, ci o legătură civilă, creată, în temeiul legii, din actul de voinţă al părţilor,
încuviinţat printr-o hotărâre judecătorească. Filiaţia adoptivă imită, în baza şi în condiţiile
legii, filiaţia firească.
5. FILIAŢII INTERMEDIARE.
Între copilul biologic al celor doi părinţi şi copilul adoptat de aceştia pot exista
situaţii intermediare, în care copilul cuplului, legat biologic de unul dintre părinţi, nu
aparţine celuilalt, el fiind rezultatul relaţiilor intime dintre un membru al cuplului şi un terţ
(de exemplu, copilul adulterin, care, graţie generozităţii sau a ignoranţei soţului mamei,
care nu promovează acţiunea în tăgada paternităţii, se bucură în continuare prezumţia de
paternitate, copilul din afara căsătoriei recunoscut de actualul soţ al mamei, deşi tatăl
biologic este un alt bărbat, copilul dintr-o căsătorie anterioară a mamei, finalizată prin
decesul soţului sau printr-un divorţ, adoptat de către actualul soţ al acesteia). În aceste
situaţii, din motive subiective sau obiective, filiaţia cu privire la terţ nu s-a stabilit, copilul
având o filiaţie paternă neconformă adevărului biologic.
6. Filiaţia rezultată din reproducerea medical asistată.
Ştiinţele fundamentale şi cercetarea aplicată în domeniul medical au furnizat
metode tot mai complexe de explorare a organismului uman şi au determinat o creştere
exponenţială a posibilităţilor terapeutice, de-a lungul timpului.
Plecând de la infertilitatea unuia dintre partenerii cuplului şi de la dorinţa
membrilor cuplului de a deveni părinţi, medicii au descoperit şi au perfecţionat mai multe
tehnici, prin intermediul cărora, prin recurgerea la gameţi străini cuplului, se intervine în

9
procesul reproducerii8.Deşi este socotită de mulţi autori, filozofi şi chiar jurişti ca o practică
impotriva naturii, după regula canonică c onform căreia ceea ce nu este natural este imoral,
astăzi în lume se nasc cca 300.000 (3%) de copii pe an prin RMA şi rata lor este în creştere.
Aceste tehnici de reproducere medical asistată pun în scenă un cvartet (mama, tatăl,
copilul şi terţul) înlocuindu-se familia, creată pe legăturile de sânge, cu o familie artificială,
construită cu ajutorul gameţilor de la anonimi. Dacă maternitatea este sigură, atâta timp cât
ea este legată de faptul naşterii, paternitatea este nesigură. Chiar dacă astăzi există mijloace
ştiinţifice, care permit stabilirea adevărului biologic în legătură cu paternitatea unui copil,
legea continuă să prefere şi să pună la baza filiaţiei, sub anumite condiţii, voinţa celor care
doresc să devină părinţi, cu alte cuvinte, legătura afectivă.
Aşa cum vom arăta în cea de-a doua parte a studiului, normele de drept existente în
legislaţiile statelor s-au găsit în imposibilitatea de a face faţă situaţiilor juridice izvorâte din
aplicarea tehnicilor de reproducere medical asistată, pentru care legiuitorul nu a fost
pregătit. Ştiinţa şi tehnica, aliate până şi în problema demnităţii persoanei fizice, par să
intre în conflict cu principiile juridice bine stabilite, aşa cum rezultă din anumite practici
biomedicale.
De aceea, datorită practicării tehnicilor de reproducere medical asistată şi a naşterii
copiilor astfel concepuţi, intervenţia legiuitorului în materia filiaţiei era indispensabilă şi
delicată, în acelaşi timp, deoarece ea trebuia să reflecte un compromis între afirmarea
regulilor etice vizând garantarea respectării persoanei umane, pe de o parte, şi necesitatea
de a nu reprezenta un obstacol în calea progresului ştiinţific, susceptibil de a eradica o
maladie, o suferinţă sau un handicap, pe de altă parte.

Sectiunea 2. Evolutia filiatiei

Multă vreme, filiaţia a fost dependentă, în mod exclusiv, de actul de voinţă al lui
pater familias. Normele de drept au evoluat de la consacrarea unei filiaţii dorită, dar
fondată pe voinţa exclusivă a lui pater familias, la o filiaţie impusă, fondată pe legătura de
sânge, ceea ce astăzi reproducerea medical asistată repune în cauză. Această evoluţie a
filiaţiei este legată, mai ales, de paternitate, din cauza caracterului misterios al procreării,
8
Dezvoltarea medicinei a permis atât limitarea naşterilor, prin contracepţie şi avort, cât şi eradicarea sterilităţii
masculine sau feminine, prin aplicarea diverselor tehnici de reproducere medical asistată.

10
pe de o parte, şi al faptului că, prin tată, copilul (în dreptul roman, întotdeauna, un fiu)
făcea legătura cu un şir lung de strămoşi a căror descendenţă era menit să o continue în
viitor, pe de altă parte.
În ceea ce priveşte maternitatea, faptul material al naşterii ataşase în mod natural
copilul de mama sa. Din acest punct de vedere, dreptul roman recunoaştea, în mod tacit,
egalitatea dintre copilul din căsătorie şi cel din afara căsătoriei. Dacă dreptul roman nu
cunoştea maternitatea legitimă, ci numai pe cea naturală, în privinţa paternităţii, aşa cum
vom vedea în cele ce urmează, nu cunoştea paternitatea naturală, ci numai pe cea legitimă9.
7. Paternitatea copilului din căsătorie.
În dreptul roman exista o deosebire între maternitate şi paternitate, deoarece, dacă
nu exista maternitate decât în baza legăturii de sânge, dimpotrivă, paternitatea a trebuit să
parcurgă un traseu interesant, de la agnatio, acceptarea exclusiv discreţionară a copilului de
către pater familias, la cognatio, acceptarea fondată exclusiv pe legătura de sânge.
Astfel, copilul rezultat din căsătoria încheiată potrivit normelor lui jus civile, intra
în familie numai dacă, imediat naşterii, era acceptat de pater familias prin procedura
solemnă numită tollere liberum sau suscipere. Dreptul roman a recunoscut lui pater
familias puterea discreţionară de a accepta sau de a refuza copiii din căsătorie, jus
exponendi, ceea a condus la un abandon frecvent al copiilor. În secolul al II-lea, împăratul
Traian a decis să impună paternitatea soţului pater is est quem nuptias demonstrant,
paternitate care nu putea fi contestată decât în condiţii legale.
În concluzie, dacă la origini, fundamentul filiaţiei era o potestas, o putere a lui pater
familias, mai târziu, din cauza regulii pater is est, fundamentul filiaţiei s-a schimbat, el
constând în legătura de sânge, transpusă juridic în regula potrivit căreia soţul mamei este de
drept tatăl copilului din căsătorie. Cu alte cuvinte, copilul aparţine tatălui său în virtutea
regulei potrivit căreia procrearea din căsătoria încheiată conform lui jus civile reprezenta un
titlu suficient pentru a stabili filiaţia paternă. Numai căsătoria legitimă era instituţia legală
şi socială care garanta certitudinea paternităţii.
Noua regulă din materia paternităţii a traversat secolele, fiind astfel consacrată, în
timpul secolului al XIX-lea şi începutul celui de-al XX-lea, în toate codurile civile
moderne. Încă din momentul consacrării ei juridice, prezumţiei de paternitate, potrivit
9
Despre importanţa şi evoluţia filiaţie în dreptul roman, a se vedea M. Georgescu, Criteriul biologic în drept,
Imprimeria Fondul Cărţilor Funduare, Cluj-Napoca, 1935, p. 95-122.

11
căreia la baza filiaţiei stă legătura de sânge, i se opune adopţia, care este rezultatul, în
primul rând, al voinţei adoptatorilor. Vom vedea, în cele ce urmează, că, la sfârşitul
secolului al XX-lea, mai apare o situaţie, şi anume, reproducerea medical asistată cu un
terţ, care tinde şi reuşeşte să înlocuiască de la baza filiaţiei legătura de sânge dintre copil şi
unul sau ambii părinţi biologici, cu voinţa persoanelor implicate în apariţia unui copil.
8. Paternitatea copilului din afara căsătoriei.
În dreptul roman, copilul născut în afara lui justae nuptias nu avea nici o legătură
cu tatăl său şi nici cu mama sa, deoarece singura rudenie care producea efecte juridice era
cea civilă, agnatio, rezultată din căsătoria romană.
Treptat, dreptul roman a acceptat, pe baza lui cognatio, care presupunea legătura de
sânge, independentă de existenţa căsătoriei încheiate potrivit regulilor lui jus civile,
stabilirea unei legături între mamă şi copil. Oricare ar fi fost categoria copiilor din afara
căsătoriei – liberi naturales, spurii, vulgo concepti - legătura de filiaţie cu mama lui, spre
deosebire de cea paternă, care nu exista, era completă, ea izvorând din faptul material
incontestabil al naşterii. Dreptul roman nu a cunoscut paternitatea naturală, adică
paternitatea copilului născut în lipsa lui justum matrimonium din afara căsătoriei.
Codul civil român de la 1864, după modelul Codului civil francez de la 1804, a
consacrat, în materia filiaţiei din afara căsătoriei, aşa-numita “filiaţie naturală”, concepţie
potrivit căreia legătura de sânge nu era suficientă pentru stabilirea paternităţii, fiind necesar
un act de voinţă al tatălui, şi anume, recunoaşterea voluntară10.
Alături de recunoaşterea voluntară a paternităţii copilului din afara căsătoriei,
legiuitorul român a prevăzut încă un mod de stabilire a filiaţiei faţă de tată, şi anume,
recunoaşterea forţată. Recunoaşterea forţată reprezenta singura excepţie11 de la principiul
interzicerii cercetării judecătoreşti a paternităţii copilului din afara căsătoriei şi se aplica
numai în ipoteza în care mama fusese răpită de pretinsul tată, iar perioada răpirii
corespundea cu perioada legală de concepţie. Dacă în primul caz, paternitatea avea la bază
voinţa exclusivă a bărbatului care se pretindea a fi tatăl copilului din afara căsătorei, în al
10
A. Ionaşcu, Stabilirea filiaţiei faţă de tată a copilului din afara căsătoriei prin recunoaştere sau hotărâre
judecătorească, în Filiaţia şi ocrotirea minorilor, de A. Ionaşcu, M. Mureşan, M. N. Costin, V. Ursa, Editura
“Dacia”, Cluj-Napoca, 1980, p. 72.
11
Legea nr. 445 din 10 iulie 1943 a admis cercetarea pe cale judecătorească a paternităţii copilului din afara
căsătoriei în alte patru cazuri: răpire sau viol, seducţie prin promisiunea de căsătorie sau prin abuz de autoritate,
recunoaşterea neechivocă a paternităţii prin scrisori sau alte înscrisuri, mărturisirea tacită neîndoielnică a
paternităţii prin îngrijiri benevole date copilului.

12
doilea caz, asistăm la o o schimbare a fundamentului filiaţiei şi anume, filiaţia poate fi
impusă şi de către lege (art. 307 Din Codul civil)12.
9. Pluralismul actual al filiaţiei.
Regula potrivit căreia filiaţia corespunde, în principiu, unei legături de sânge
aparţine dreptului modern. Dar la baza filiaţiei nu stă numai legătura de sânge. Pe de o
parte, există o filiaţie totalmente independentă de legătura de sânge – filiaţia adoptivă,
creată de lege, care are la bază voinţa adoptatorilor, iar pe de altă parte, există filiaţii
paterne fictive, în care legătura de sânge dintre copil şi tatăl său nu corespunde adevărului
biologic. Este cazul, de exemplu, copilului din căsătorie a cărui paternitate prezumată de
lege nu este tăgăduită de către soţul mamei, fie din necunoaşterea realităţii, fie din motive
şicanatorii, sau al copilului din afara căsătoriei a cărui recunoaştere de paternitate este
făcută, din motive subiective, de către un al bărbat decât tatăl biologic al copilului.
Alături de aceste situaţii, existente dintotdeauna, care pun în discuţie o altă filiaţie
decât aceea biologică, au apărut situaţiile create de tehnicile de reproducere medical
asistată, potrivit cărora donatorul materialului genetic nu este nici soţul şi nici concubinul
viitoarei mame, ci un terţ anonim. Această paternitate, care rezultă, de exemplu, din
inseminarea artificială, nu are la bază o legătură biologică, aşa cum vom arăta în cele ce
urmează, ci actul de voinţă al participanţilor la reproducerea medical asistată.
Aşa-numitele “paternităţi fictive” sunt fragile dacă nu pot să se bazeze şi pe alte
elemente, în afara legăturii de sânge. Din acest punct de vedere, a fost necesară intervenţia
legiuitorului, care trebuia să creeze norme juridice pentru reglementarea noului tip de
filiaţie, filiaţia care rezultă din reproducerea medical asistată. Aceste obiective au fost
atinse, chiar dacă este vorba despre o reglementare parţială, prin apariţia Noului Cod civil,
care încearcă astfel să ofere soluţii la orice problemă practică pe care realitatea o poate
aduce în viaţa persoanei fizice.

Sectiunea 3.Conţinutul filiaţiei

Legătura dintre un copil şi fiecare dintre părinţii săi nu este numai de ordin biologic,
filiaţia având un conţinut complex. Astfel, maternitatea nu se rezumă numai la purtarea
sarcinii şi la faptul naşterii, după cum nici paternitatea nu reprezintă numai o inseminare

12
În legătură cu conţinutul şi critica art. 307 din Codul civil, a se vedea C. Hamangiu ş.a., op.cit., p. 318-322.

13
naturală sau artificială, o concepţie. Cu alte cuvinte, filiaţia nu se poate rezuma numai la un
patrimoniu genetic sau la un factor biologic, ea cuprinde şi alţi factori sociali şi individuali.
10. Componentele sociale ale filiaţiei.
Un copil este legat de părinţii săi nu numai prin legături de ordin biologic, ci şi prin
legături de ordin social, cum ar fi:
- integrarea copilului într-o familie, ceea ce presupune că, indiferent care ar fi
adevărul biologic, filiaţia reprezintă o legătură de familie puternică între copil şi părinţii
săi, pe de o parte, între copil şi rudele ascendente sau descendente ale părinţilor, pe de altă
parte;
- stabilitatea statutului civil al copilului, reflectată în prezumţia de conformitate a
stării civile, care rezultă din certificatul de naştere, unit cu posesia de stat;
- păstrarea armoniei şi a unităţii familiei, prin aceea că, uneori, soţul mamei acceptă
paternitatea copilului născut din căsătorie, deşi cunoaşte faptul că nu el este autorul
biologic al acestuia.
11. Componentele individuale ale filiaţiei.
Indiferent de realitatea biologică, factorii individuali impun, de asemenea, o
anumită legătură juridică a unui copil cu părinţii săi. Se pot enumera, în acest sens,
următorii factori:
- voinţa individuală. Pentru a deveni părinte, o persoană trebuie să dorească să aibă
un copil, adică să aibă voinţa de a-l concepe şi de a-l păstra, de a fi conştientă de faptul că,
ulterior naşterii copilului, urmează să-şi asume o serie de obligaţii şi îndatoriri care rezultă
din stabilirea filiaţiei;
- sentimentul individual al fiecăruia dintre părinţi pentru noua calitate care o
dobândeşte prin faptul naşterii copilului, indiferent de statutul acestuia, din căsătorie sau
din afara căsătoriei;
- interesul copilului. Folosit în numeroase texte, acest criteriu - interesul copilului
sau interesul superior al copilului - nu este explicat de către legiuitor. Astfel, într-un caz,
interesul copilului poate să constea în împrejurarea ca, cel în cauză, să aibă statutul unui
copil din căsătorie, chiar dacă paternitatea faţă de soţul mamei este fictivă; într-o altă
situaţie, interesul copilului poate fi acela de a-şi stabili filiaţia biologică, chiar dacă aceasta

14
nu corespunde nici unui raport familial sau afectiv-spiritual între părinţii copilului. De cele
mai multe ori, judecătorul este cel care apreciază interesul copilului.
Adesea, factorii sociali şi cei individuali ai filiaţiei nu conduc la stabilirea sau la
păstrarea aceleiaşi legături juridice între un copil şi părinţii săi, ceea ce explică ezitările,
complicaţiile şi evoluţia dreptului în materia filiaţiei. De exemplu, punând pe prim plan
factorii sociali, legiuitorul român ocroteşte filiaţia legitimă, care este avantajată, de
exemplu, prin imposibilitatea tăgăduirii paternităţii de către o altă persoană decât soţul
mamei.
În materia filiaţiei, legiuitorul trebuie să realizeze şi să păstreze un echilibru între
aceşti factori biologici, sociali, voluntari, afectivi sau de interes personal. Or, istoria
dreptului demonstrează că acest lucru nu a fost realizat niciodată în materia filiaţiei, iar
impactul reproducerii medical asistate asupra instituţiei filiaţiei indică o deplasare a opticii
legiuitorului, în funcţie de interesul copilului, spre cele două extreme posibile: ficţiunea
juridică şi adevărul biologic.

Sectiunea 4. Reglementarea filiaţiei

Decenii la rând, filiaţia a fost reglementă de Codul familiei, în Titlul II, Capitolul II,
intitulat Filiaţia (art. 47-65). Sub aspectul efectelor pe care le produce filiaţia în raporturile
dintre părinţi şi copii, Codul familiei cuprinde un număr important de articole, dispersate în
titluri şi capitole diferite. În ceea ce priveşte filiaţa adoptivă, ea este reglementată de
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 25/1997 cu privire la regimul juridic al adopţiei 13,
care a abrogat expres dispoziţiile legii speciale în această materie, Legea nr. 11/1990,
precum şi capitolul Adopţia din Codul familiei (art. 66-85). Aşa fiind, adopţia a primit o
reglementare separată de aceea a celorlalte instituţii de dreptul familiei, în afara Codului
familiei.
Ori de câte ori în raportul de filiaţie a intervenit un element de extraneitate, se
aplică dispoziţiile Legii nr. 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept
internaţional privat14 (art 25-33). De asemenea, România a ratificat, prin Legea nr.

13
Publicată în Monitorul oficial al României, partea I, nr. 120 din 12 iunie 1997. Prin Legea nr. 87/1998, publicată
în Monitorul oficial al României, partea I, nr. 168 din 29 aprilie 1998, această ordonanţă a fost aprobată de
Parlamentul României şi republicată în Monitorul oficial al României, partea I, nr. 276 din 24 iulie 1998.
14
Publicată în Monitorul oficial al României, partea I, nr. 245 din 1 octombrie 1992.

15
18/199015, Convenţia O.N.U. cu privire la drepturile copilului, adoptată la 20 noiembrie
1989, şi a aderat, prin Legea nr. 101/1992 16, la Convenţia europeană asupra statutului
juridic al copiilor născuţi în afara căsătoriei, încheiată la Strasbourg, la 15 octombrie 1975.
În materia adopţiei, prin Legea nr. 15/1993 s-a aderat la Convenţia europeană în materia
adopţiei de copii, încheiată la Strasbourg, la 24 aprilie 196717, iar prin Legea nr. 84/1994 s-
a ratificat Convenţia asupra protecţiei copiilor şi cooperării în materia adopţiei
internaţionale.

În prezent, filiaţia este reglementată de dispoziţiile NouluinCod civil. Se impun a se

menţiona câteva remarci referitoarea la structura aleasă de legiuitor, atunci când s-a trecut
la construcţia legislativă rezervată filiaţiei în noul Cod civil. Astfel, din analiza capitolului
al II-lea „Filiaţia”, aflat în titlul al III-lea, rezultă că a fost abandonată structura tradiţională
consacrată în Codul familiei, adică nu a mai fost adoptată aceeaşi succesiunea logică şi
firească de prezentare a normelor juridice dedicate iniţial filiaţiei faţă de mamă, apoi faţă de
tată pentru copilul din căsătorie şi, în final, a paternităţii copilului din afara căsătoriei 18, cu
aspectele lor de drept material şi drept procesual. Ca o consecinţă a acestei structuri,
dispoziţiile în materia filiaţiei din actuala reglementare a Codului civil sunt dificil de
urmărit, atâta vreme cât articolele nu curg într-o înşiruire cronologică şi logică, în sensul ca
pentru copilul din căsătorie, de exemplu, ar fi trebuit ca, după reglementarea prezumţiei de
paternitate, să urmeze imediat acţiunea în tăgada paternităţii.

De asemenea, ne exprimăm opinia că legiuitorul este şi inconsecvent atunci când

reglementează aspectele de drept procesual, deoarece, deşi începe pentru aspectele de drept
material, aşa cum este şi firesc, cu situaţia copilului din căsătorie (art. 414), după care
prezintă recunoaşterea, ca modalitate juridică de stabilire a filiaţiei copilului din afara
căsătorie, atunci când trece la reglementarea acţiunilor civile privitoare la filiaţie,
inversează ordinea, primul loc fiind rezervat acţiunii în contestarea filiaţiei, iar locul final
fiind ocupat de acţiunea în tăgada paternităţii, deşi, pentru simetrie, corect ar fi fost invers.

15
Republicată în Monitorul oficial al României, partea I, nr. 314 din 13 iunie 2001.
16
Publicată în Monitorul oficial al României, partea I, nr. 243 din 30 septembrie 1992.
17
Publicată în Monitorul oficial al României, partea I, nr. 67 din 31 martie 1993.
18
Capitolul este alcătuit din trei secţiuni: stabilirea filiaţiei (ce cuprinde paragrafele despre dispoziţii
generale, prezumţia de paternitate, recunoaşterea copilului), acţiuni privind filiaţia (contestarea filiaţiei, acţiunea
în stabilirea filiaţiei faţă de mamă, acţiunea în stabilirea paternităţii din afara căsătoriei, acţiuni privind filiaţia faţă
de tatăl din căsătorie), reproducerea umană asistată medical cu terţ donator şi situaţia legală a copilului.

16
 Se pare că autorii Codului civil au preferat structura oferită de Codul civil al
provinciei Quebec19, potrivit căreia filiaţia este reglementată în două capitole, intitulate
„Filiaţia firească” (art. 523-542)20 şi „Adopţia” (art. 534-584) din titlul al II-lea, Cartea a II-
a „Familia” (art. 522-584)21.
Referindu-ne la limbajul juridic, fără să ne propunem să identificăm toate
inadvertenţele, incoerenţele sau lacunele textelor, am constatat că legiuitorul este novator,
introducând expresii noi, care uneori sunt neadecvate, cum ar fi expresiile „tatăl din
căsătorie” şi „tatăl din afara căsătoriei”, folosite în art. 408 alin. (2) şi alin. (3) 22. Legea nu
cunoaşte o asemenea clasificare a tatălui, ci numai copilul poate avea calitatea de copil din
căsătorie sau din afara căsătoriei; sau ar trebui să se renunţe la expresia „după caz”, în
finalul alin. (3) al art. 408.
Uneori, legiuitorul este prea explicit. Din acest punct de vedere, art. 413 ar trebui
eliminat, atâta vreme cât se cunoaşte că noţiunea de „copil” este folosită în raport cu
părinţii, fără a se ţine cont de vârsta celui care urmează a fi recunoscut. În aceeaşi ordine de
idei, deoarece în art. 430- 433 legiuitorul reglementează prescripţia dreptului la acţiune în
funcţie de anumite situaţii particulare, ele ar fi trebuit să poarte o altă denumire: de
exemplu, art. 430 este denumit incorect „tăgada paternităţii de către soţul mamei”, corect ar
fi „prescripţia dreptului la acţiune în cazul tăgăduirii paternităţii de către soţul mamei”.
Totodată, ar fi fost oportun dacă dispoziţiile art. 430 - art. 433 ar fi fost comasate într-un
singur text, intitulat „prescripţia acţiunii în tăgada paternităţii”.
ţionale, încheiată la Haga, la 29 mai 199323.
În ceea ce priveşte filiaţia care rezultă din reproducerea medical asistată, legislaţia
României nu a cunoscut, până la apariţia actualului Cod civil, nici reglementări ale
tehnicilor de reproducere medical asistată şi nici ale statutului juridic al copilului astfel
19
Code civil du Quebec, edition 2002-2003, J.L.Boudouin, Y. Renaud, Wilson & Lafteur, Montreal.
20
. Secţiunile din capitolul dedicat filiaţiei fireşti sunt următoarele: probele filiaţiei (titlu şi posesia de stat,
prezumţia de paternitate, recunoaşterea voluntară), acţiunile cu privire la filiaţie, reproducerea medical asistată.
21
Cât despre Codul civil francez, care a reprezentat o altă sursă de inspiraţie pentru redactorii noului Cod
civil, acesta reglementează filiaţia în titlul al VII-lea din cartea I „Persoanele”, art. 310.1- 342.8 în următoarea
succesiune a capitolelor: dispoziţii comune filiaţiei legitime şi filiaţiei naturale (prezumţiile relative la filiaţiei,
acţiunile cu privire la filiaţie, reproducerea medical asistată, reguli de dobândire a numelui de familie), filiaţia
legitimă (prezumţia de paternitate, probele filiaţiei legitime, legitimarea), filiaţia naturală (efectele filiaţiei naturale
şi modurile sale de stabilire în general, recunoaşterea copiilor naturali, acţiunile în stabilirea filiaţiei paterne şi
materne).
22
În cuprinsul studiului, brevitatis causa, pentru evitarea repetărilor şi lejeritatea exprimării, orice referire la
textele din noul Codul civil se vor face fără indicarea actului normativ.
23
Publicată în Monitorul oficial al României, partea I, nr. 298 din 21 octombrie 1994.

17
conceput. legiuitorul român, incercă prin intermediul noului Cod Civil, Titlul III secţiunea
a 2-a in art. 457 – 464 să facă primii paşi pentru a acoperi golul legislativ existent in
materia reproducerii medical asistate si astfel, copilul născut in urma tehnicii de
reproducere medical asistată, să dobandească un statut juridic cert. În cadrul acestei
reglementări, se stabilesc principiile generale privind regimul filiaţiei în situaţia
reproducerii asistate medical cu terţ donator, răspunderea tatălui copilului, condiţiile
acţiunii in tăgada paternităţii, confidenţialitatea informaţiilor, precum şi interdicţia
convenţiilor având drept scop procrearea si purtarea sarcinii pentru altă persoană. Un prim
pas s-a realizat, totuşi, prin ratificarea de către România24 a Convenţiei europene pentru
protecţia drepturilor omului şi a demnităţii fiinţei umane faţă de aplicaţiile biologiei şi
medicinei, a Convenţiei privind drepturile omului şi biomedicina, semnată la Oviedo la 4
aprilie 1997, şi a Protocolului adiţional la Convenţia europeană pentru protecţia drepturilor
omului şi a demnităţii umane faţă de aplicarea biologiei şi medicinei, referitor la
interzicerea clonării fiinţelor umane, semnat la Paris la 12 ianuarie 1998. De asemenea,
dreptul persoanei fizice de a dispune de propriul său corp a fost protejat prin reguli cu
privire la exprimarea consimţământului, prin Legea nr. 2/1998 privind prelevarea şi
transplantul de ţesuturi şi organe umane25.

24
Legea nr. 17/2001, publicată în Monitorul oficial al României, partea I, nr. 103 din 28 februarie 2001.
25
Publicată în Monitorul oficial al României, partea I, nr. 8 din 13 ianuarie 1998. În legătură cu această lege, a se
vedea N. Conea, Infracţiuni prevăzute de Legea nr. 2/1998 privind prelevarea şi transplantul de ţesuturi şi
organe umane, în “Dreptul” nr. 3/1999, p. 105-108

18
 CAPITOLUL II.
ANALIZA REGLEMENTĂRII PATERNITĂŢII COPILULUI DIN
CĂSĂTORIEI

Sectiunea 1. Stabilirea filiatiei fata de tata a copilului din casatorie

1. Noţiune de prezumţie legală de concepţie.

Toate sistemele juridice determină, plecând de la momentul cert al naşterii, o
perioadă pe parcursul căreia concepţia ar fi putut avea loc. Este universal cunoscut faptul că
sarcina minimă este de 6 luni, iar cea maximă de 10 luni. Deşi perioada de concepţie este
consacrată astfel în sistemele de drept, ceea ce le diferenţiază este caracterul absolut sau
relativ al prezumţiei. Câteva sisteme de drept, cum ar fi cel german şi cel elveţian, nu au
fixat reguli absolute, aşa încât au acceptat că sarcina poate să dureze mai mult sau mai
puţin decât limita minimă şi cea maximă precizate.
Art. 61 din Codul familiei prevede "timpul cuprins între a trei sute şi a o sută
optzecea zi dinaintea naşterii copilului este timpul legal al concepţiunii. El se socoteşte de
la zi la zi". Legiuitorul a recurs numai la determinarea perioadei de timp în care a putut
avea loc concepţia, perioadă care constă în diferenţa de timp dintre durata minimă şi durata
maximă a unei sarcini.
Perioada de concepţie sau timpul legal al concepţiei este de 121 zile, deoarece art.
61 din Codul familiei prevede calcularea de la zi la zi, ceea ce înseamnă că ziua de plecare
a termenului (dies a qua) nu se ia în calcul, iar ziua în care se împlineşte termenul (dies ad
quem) se socoteşte.

2. Caracterul prezumţiei legale de concepţie.

Prezumţia timpului legal al concepţiei este o prezumţie legală absolută (iuris et
iure), deoarece nici o dovadă contrară nu este admisă, pentru a se dovedi că o sarcină a
durat mai puţin de 180 zile ori mai mult de 300 zile. Dacă în literatura juridică există
unanimitate în ceea ce priveşte caracterul absolut al acestei prezumţii, situaţia nu este
aceeaşi în ceea ce priveşte sensul care se atribuie acestui caracter. În legătură cu acest sens,

19
există două păreri.
Într-o părere26, se susţine că timpul legal al concepţiei este o prezumţie absolută, şi
deci nu se poate face dovada faptului că zămislirea copilului a avut loc într-o anumită parte

din timpul legal de concepţie. Totuşi, dacă înăuntrul termenului de 300 zile de la desfacerea
sau declararea nulităţii căsătoriei, femeia naşte doi copii, fără ca ei să fie gemeni, cel de-al
doilea nu se consideră conceput în timpul căsătoriei, chiar dacă o parte din perioada de
concepţie s-ar situa în timpul legal indicat de art. 61 din Codul familiei Prezumţia, deşi
absolută, nu se poate aplica pentru cel de-al doilea copil, deoarece datele ştiinţifice indică
faptul că acesta a fost conceput după desfacerea sau declararea nulităţii căsătoriei şi după
naşterea primului copil. Aşadar, prezumţia nu mai are aplicabilitate, deoarece puterea ei
doveditoare încetează cu prilejul naşterii primului copil.
Într-o altă părere27, caracterul absolut al prezumţiei privind timpul legal al
concepţiei se referă la faptul că este admisibilă dovada că zămislirea copilului a avut loc
într-o anumită subperioadă, în anumite zile din timpul legal al concepţiei (omni meliore
momento). În cazul concret indicat mai sus, prezumţia de paternitate nu-şi mai găseşte
aplicarea, deoarece al doilea copil a fost conceput de un alt bărbat decât fostul soţ al
mamei.

3. Importanţa practică a prezumţiei legale de concepţie.

Importanţa practică a prezumţiei timpului legal al concepţiei se găseşte în
următoarele împrejurări:
- în cazul paternităţii copilului din căsătorie, pentru aplicarea prezumţiei legale de
paternitate instituită de art. 53 alin. 2 din Codul familiei, şi în cazul acţiunii în tăgada
paternităţii, pentru probaţiunea reclamantului;
- în cazul paternităţii copilului din afara căsătoriei, pentru probaţiunea reclamantului
în cazul acţiunii în contestarea recunoaşterii de paternitate şi pentru probaţiunea
reclamantului în cazul acţiunii în stabilirea paternităţii.
În stadiul actual de dezvoltare a medicinei şi a geneticii, stabilirea perioadei sau a
subperioadei legale de concepţie nu mai prezintă importanţa de altădată, deoarece

26
T. R. Popescu, op.cit., vol II, p. 54; P. Anca, Filiaţia faţă de tatăl din căsătorie, în Rudenia în dreptul R.S.R.,
op.cit., p. 64; I. Albu, op.cit., p. 228.
27
I. P. Filipescu, A. I. Filipescu, op.cit., p. 306-309; Al. Bacaci ş.a., op.cit., p. 163.

20
paternitatea poate fi stabilită în mod direct şi ştiinţific prin expertiza ADN-ului. De
asemenea, dacă se va practica congelarea embrionilor, nu va mai apărea ca rezonabilă
cunoaşterea momentului concepţiei şi a duratei sarcinii. În egală măsură, prezumţia legală
de concepţie nu va mai avea nici o aplicabilitate, dacă, în viitoarea reglementare, se admite
procrearea artificială post-mortem.

4. Noţiunea prezumţiei legale de paternitate.

După ce s-a stabilit perioada legală de concepţie, urmează a se afla cine este tatăl
copilului. Timp de milenii, legiuitorul l-a aflat prin intermediul unei prezumţii. Astfel,
căsătoria face să se prezume coabitarea soţilor, adică existenţa relaţiilor intime dintre
aceştia, şi, pe cale de consecinţă, naşterea copilului. Cu alte cuvinte, într-o formulare
simplă, există o căsătorie şi o naştere, deci există şi o paternitate.
Aşa cum am arătat, filiaţia faţă de tată rezultă din faptul concepţiei copilului. Acest
fapt se dovedeşte prin prezumţia de paternitate, consacrată de art. 53 din Codul familiei în
următorii termeni: "Copilul născut în timpul căsătoriei are ca tată pe soţul mamei”.
Copilul născut după desfacerea căsătoriei, declararea nulităţii sau anularea
căsătoriei are ca tată pe fostul soţ al mamei, dacă a fost conceput în timpul căsătoriei şi
naşterea a avut loc înainte ca mama să fi intrat într-o nouă căsătorie".
Prezumţia de paternitate se aplică numai copiilor din căsătorie. Aşa fiind, prezumţia
de paternitate se întemeiază pe existenţa căsătoriei şi excluderea, datorită respectării
obligaţiei de fidelitate dintre soţi, a oricăror relaţii extraconjugale.

5. Aplicarea prezumţiei legale de paternitate.

Copiii din căsătorie, care beneficiază de prezumţia de paternitate, în baza art. 53
alin. 1 şi alin. 2 din Codul familiei, sunt următorii:
a) copiii născuţi în timpul căsătoriei părinţilor, adică în perioada cuprinsă între
momentul încheierii căsătoriei şi cel al desfacerii, al încetării sau al desfiinţării căsătoriei,
indiferent dacă aceştia sunt concepuţi şi născuţi în această perioadă sau sunt concepuţi
înainte de căsătorie şi născuţi după încheierea căsătoriei. Din cele două ipoteze decurg
următoarele consecinţe:
- copilul născut în timpul căsătoriei mamei are ca tată pe soţul mamei, indiferent

21
care ar fi fost menţiunile din actul de naştere al copilului (de exemplu, menţiunea că tatăl
copilului este necunoscut sau că acesta este un alt bărbat decât soţul mamei);
- copilul născut în timpul căsătoriei are ca tată pe soţul mamei, indiferent care au
fost, în perioada legală de concepţie, relaţiile dintre soţi;
b) copiii concepuţi în timpul căsătoriei, dar născuţi după încetarea, desfacerea ori
declararea nulităţii căsătoriei, dacă naşterea a avut loc înainte ca mama să fi intrat într-o
nouă căsătoriei. În accepţiunea legii, copilul conceput în timpul căsătoriei este considerat
acela care este născut la cel mult 300 de zile de la încetarea, desfacerea sau declararea
nulităţii căsătoriei (art. 61 din Codul familiei). Totuşi, în această situaţie, se impune şi
regula potrivit căreia naşterea copilului trebuie să se fi produs mai înainte ca mama să fi
încheiat o nouă căsătorie.

6. Temeiul prezumţiei legale de paternitate.

În prima ipoteză, reglementată de despoziţiile art. 53 alin. 1 din Codul familiei,
prezumţia de paternitate se leagă de faptul naşterii copilului în timpul căsătoriei. Pentru a se
beneficia de prezumţia legală de paternitate se impune dovedirea filiaţiei faţă de mamă şi
faptul că aceasta era căsătorită la data naşterii sau concepţiunii copilului.
În cazul în care copilul a fost născut în timpul căsătoriei, acesta este considerat că
are ca tată pe soţul mamei, indiferent dacă procrearea s-a realizat înainte sau după
încheierea căsătoriei. Aşa fiind, trebuie să se facă dovada că naşterea copilului a avut loc în
perioada cât părinţii săi erau căsătoriţi. Nu prezintă importanţă dacă aceştia erau despărţiţi
în fapt.Sistemul admis de Codul familiei înlesneşte stabilirea paternităţii faţă de tată prin
dovada simplă şi uşor de realizat, şi anume, că data naşterii copilului este ulterioară
încheierii căsătoriei. Dar faptul încheierii căsătoriei, ulterior concepţiei copilului, de către
bărbatul care a cunoscut sarcina viitoarei soţii, este considerat de legiuitor şi asimilat, în
acelaşi timp, cu o recunoaştere tacită a paternităţii copilului. În acest sens, legea a
interpretat doar atitudinea bărbatului şi a fundamentat stabilirea paternităţii pe împrejurarea
implicită a recunoaşterii tacite.În acest caz, prezumţia de paternitate poate fi considerată
mai puternică decât recunoaşterea filiaţiei realizată în mod expres şi voluntar, întrucât
numai soţul are posibilitatea legală să tăgăduiască paternitatea pe care legea i-o atribuie în
baza căsătoriei.

22
 Aplicarea prezumţiei de paternitate tuturor copiilor născuţi în timpul căsătoriei
poate fi înlăturată ulterior, în termenul prevăzut de lege, prin promovarea unei acţiuni de
tăgăduire a paternităţii. În concluzie, efectul prezumţiei instituite de art. 53 din Codul
familiei este anihilat prin admiterea acţiunii în justiţie de tăgadă a paternităţii.
În cea de-a doua ipoteză, consacrată de art. 53 alin. 2 din Codul familiei, în care
naşterea s-a produs după desfacerea căsătoriei, declararea nulităţii sau anularea ei, copilul
are ca tată pe fostul soţ al mamei, numai dacă momentul concepţiei se situează în timpul
căsătoriei şi naşterea a avut loc înainte ca mama să fi intrat într-o nouă căsătorie.
Legea ar fi insuficientă dacă prezumţia de paternitate nu s-ar extinde şi asupra
copilului conceput în timpul căsătoriei, dar născut după încetarea ei. Aşa fiind, în lipsa unei
prevederi exprese, art. 53 alin. 2 din Codul familiei se aplică, implicit, şi în cazul încetării
căsătoriei prin moartea sau declararea judecătorească a morţii soţului.
În ipoteza în care căsătoria se desface sau încetează în condiţiile legii, urmează a se
stabili dacă procrearea se situează sau nu în timpul căsătoriei. Astfel:
- în cazul desfacerii căsătoriei, momentul concepţiei trebuie să fie anterior datei
când hotărârea de divorţ a rămas irevocabilă (art. 39 din Codul familiei);
- în cazul încetării căsătoriei prin decesul soţului, concepţia copilului trebuie să fie
anterioară datei morţii soţului;
- dacă s-a pronunţat o hotărâre judecătorească declarativă a morţii soţului, concepţia
copilului trebuie să fie anterioară datei stabilite prin hotărâre judecătorească ca fiind cea a
decesului soţului;
- art. 23 din Codul familiei arată că declararea nulităţii căsătoriei nu trebuie să aibă
nici o consecinţă în privinţa copiilor născuţi după rămânerea irevocabilă a hotărârii care
pronunţă desfiinţarea căsătoriei, dar concepuţi în timpul căsătoriei. Aceşti copii se bucură
de prezumţia de paternitate şi îşi păstrează situaţia de copii din căsătorie, chiar dacă actul
juridic al căsătoriei a fost desfiinţat. Aşa cum bine se ştie, nulitatea căsătoriei are caracter
retroactiv, însă ea nu produce nici un efect asupra copiilor care îşi păstrează situaţia de
copii din căsătorie (în fond, prezumţia de paternitate a fost consacrată, în principiu, pentru
ocrotirea intereselor copiilor).

23
 2.Acţiunea în tăgăduirea paternităţii
7. Noţiune.
Actiunea in tagaduirea paternitatii constituie actiunea in justitie prin care sotul
mamei urmareste inlaturarea prezumtiei de paternitate. Această acţiune se înscrie în
categoria acţiunilor în contestare de stat, deoarece în cadrul judecării se urmăreşte să se
stabilească faptul că soţul nu este tatăl copilului din căsătorie, cu alte cuvinte, că nu există
raportul de filiaţie dintre tatăl prezumat de lege şi copilul din căsătorie.
Admisibilitatea acestor actiuni se analizeaza tnandu-se seama de urmatoarele:
- dreptul la actiune apartine numai sotului mamei
- dreptul la actiune se prescrie in termen 3 ani potrivit reglementarilor Noului
Cod civilde la data cand sotul a luat cunostinta despre nasterea copilului (art.446 al.1)
- In cadrul procesului, reclamantul este tinut sa probeze ca este cu neputinta
ca el sa fi fost tatal copilului nascut de sotia sa.

8. Titularul dreptului la acţiune.

Noul Cod civil in comparatie cu reglementarea aflata inca in vigoare largeste sfera
persoanelor care pot avea calitatea de titular al dreptului la actiune in contestarea
paternitatii si asupra mamei si a copilului. Actiunea poate fi pornita sau, continuata si de
mostenitorii acestora, in conditiile legii.
Aceste noi prevederi vin sa satisfaca opiniile afirmate in ultima vreme de
majoritatea doctrinarilor si anume acelea ca este necesara o legislatie care sa largeasca sfera
persoanelor care pot introduce actiune in contestarea paternitatii
Scopul acţiunii în tăgăduirea paternităţii este nu numai acela de a înlătura prezumţia
de paternitate care nu corespunde adevărului, ci şi acela de a da posibilitatea copilului de a-
şi stabili adevărata sa filiaţie. Astfel, persoanele care au promova acţiunea pentru a răsturna
prezumţia de paternitate, sunt diferite, în funcţie de sistemul de drept:
- copilul28 (art. 1600 din Codul civil german, art. 256 din Codul civil elveţian 29, art
235 din Codul civil italian, art. 137 din Codul civil spaniol);
- mama copilului din căsătorie30 (art. 1600 din Codul civil german, art. 235 din
28
În Austria şi în Olanda nu se recunoaşte copilului din căsătorie un astfel de drept.
29
Condiţia impusă de legiuitorul elveţian pentru promovarea acţiunii în tăgada paternităţii de către copilul din
căsătorie este ca viaţa conjugală a soţilor să se fi întrerupt în timpul minorităţii acestuia.
30
Interzis în Austria, Elveţia, Ungaria.

24
Codul civil italian, art. 1470 din Codul civil grec);
- părinţii soţului mamei ( art. 258 din Codul civil elveţian, art. 1470 din Codul civil
grec);
- moştenitorii soţului (art. 316-1 din Codul civil francez, art. 136 alin. 2 din Codul
civil spaniol);
- Ministerul Public, în calitatea sa de apărător al interesului general şi al interesului
copilului (art. 158 din Codul civil austriac).

9. Calitatea de pârât.
Titularul dreptului la acţiune cheamă în judecată pe copilul din căsătorie. Deoarece
în majoritatea cazurilor acesta este minor, el este reprezentat de mama sa. Având în vedere
şi dispoziţiile art. 54 alin. 4 din Codul familiei, rezultă că mama copilului participă la
proces în dublă calitate: în nume propriu şi ca reprezentant legal al minorului sub 14
ani.Dacă minorul are vârsta între 14-18 ani, participarea acestuia la proces este obligatorie,
fiind asistat de mamă.
În practică pot să apară următoarele situaţii:
- mama copilului a decedat înainte de promovarea acţiunii sau în timpul procesului.
Copilul din căsătorie, pârât, este reprezentat în proces de un curator;
- copilul a decedat înainte de promovarea acţiunii. Soţul mamei poate introduce
acţiune împotriva mamei copilului sau a unui tutore ad-hoc;
- copilul decedează în timpul procesului. Acţiunea este continuată împotriva
reprezentantului său legal, mama sau un tutore ad-hoc31.
10. Cererea de chemare în judecată.
Cererea de chemare în judecată este supusă dispoziţiilor art. 112 din Codul de
procedură civilă. În cuprinsul ei, reclamantul solicită instanţei de judecată să constate că
este cu neputinţă ca el să fie tatăl copilului din căsătorie şi, în cazul admiterii acţiunii, să se
comunice serviciului de stare civilă competent o copie a hotărârii judecătoreşti, pentru a se
face cuvenitele menţiuni pe marginea actului de naştere al copilului.Cererea se întemeiază
pe dispoziţiile art. 53-55 din Codul familiei, şi ale art. 8 raportat la art. 44 lit. a din Legea

31
În acelaşi sens, I. P. Filipescu, A. I. Filipescu, op.cit, p. 314; E. Florian, op.cit., p. 233. Într-o altă părere, se
consideră că acţiunea va putea fi continuată în contradictoriu cu moştenitorii copilului. A se vedea P. Anca,
op.cit., p. 78.

25
nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă.
La cererea de chemare în judecată, reclamantul anexează o copie pentru
comunicare, o copie legalizată a certificatului de naştere al copilului a cărui paternitate se
tăgăduieşte, alte înscrisuri (de exemplu, certificatul de căsătorie, hotărârea de divorţ sau de
desfiinţare a căsătoriei mamei), dovada achitării taxei de timbru şi timbrul judiciar în
valoare de 0,3 lei.

11. Instanţa competentă.

Acţiunea în tăgada de paternitate este de competenţa judecătoriei în a cărei rază
teritorială se află domiciliul pârâtului (art. 5 din Codul de procedură civilă).
În Noul Cod de procedură civilă, care a intrat în vigoare la data de 1 februarie 2013, se
prevede că instnţa competentă este cea de la domiciliul copilului.

12. Termenul de prescripţie extinctivă în dreptul român.

Art. 55 alin. 1 din Codul familiei prevede: "Acţiunea în tăgăduirea paternităţii se
prescrie în termen de şase luni de la data când tatăl a cunoscut naşterea copilului". Aşadar,
termenul în care soţul mamei poate să-şi valorifice, prin promovara unei acţiuni în justiţie,
dreptul de a tăgădui paternitatea copilului din căsătorie este de 6 luni. Acest termen este un
termen de prescripţie extinctivă şi nu de decădere.
În ceea ce priveşte data de la care începe să curgă termenul de 6 luni, din analiza
dispoziţiilor art. 55 din Codul de procedură civilă rezultă două situaţii, în funcţie de situaţia
dacă acţiunea a fost exercitată personal de către soţul mamei sau prin reprezentare32.
Dacă soţul mamei este cel care promovează acţiunea în justiţie, termenul de 6 luni
începe să curgă de la data la care acesta a aflat efectiv despre naşterea copilului din
căsătorie. Nu trebuie confundată această dată cu cea la care s-a aflat că nu el este tatăl
copilului.
În cea de-a doua ipoteză, în care soţul mamei este pus sub interdicţie
judecătorească, termenul de prescripţie curge pentru tutore de la data când acesta a aflat de
naşterea copilului. Bineânţeles, se impune a fi respectată şi condiţia ca dreptul la acţiune să

32
În vechea reglementare, art. 290 din Codul civil prevedea că termenul de prescripţie este de o lună, dacă soţul
s-a aflat în localitatea unde s-a născut copilul a cărei paternitate se tăgăduieşte, de două luni de la întoarcerea sa,
dacă a lipsit din localitate, sau de două luni, după ce a descoperit dolul, dacă soţia i-a ascuns naşterea copilului.

26
nu se fi prescris, pentru soţul mamei, înainte de punerea lui sub interdicţie judecătorească.
De asemenea, dacă, după ridicarea interdicţiei, termenul de prescripţie nu s-a împlinit, soţul
mamei poate să pornească acţiunea înăuntrul unui nou termen de 6 luni.
În continuare, prezentăm câteva situaţii speciale în legătură cu momentul de la care
începe să se calculeze termenul de prescripţie, cu precizarea că ele sunt rezultatul
dezbaterilor din doctrină şi din practica judiciară:
- tatăl, reântors după dispariţia declarată pe cale judecătorească, poate porni acţiune
în tăgada paternităţii în un an de la data când a aflat efectiv despre naşterea copilului din
căsătorie33;
- în cazul anulării hotărârii judecătoreşti de declarare a morţii soţului, termenul
pentru promovarea acţiunii în tăgada paternităţii copilului născut sau conceput în timpul
căsătoriei începe să curgă de la data la care reclamantul a aflat despre naşterea copilului,
adică de la data la care soţul mamei a aflat de existenţa unui copil faţă de care operează
prezumţia de paternitate, indiferent dacă această dată se situează înainte sau după

rămânerea definitivă şi irevocabilă a hotărârii de nulitate34;

- dacă filiaţia faţă de mamă s-a stabilit ulterior înregistrării copilului prin
recunoaştere sau prin hotărâre judecătorească, termenul curge potrivit regulii generale, şi
nu de la data când acel copil şi-a stabilit filiaţia faţă de mamă35;
- pentru soţul mamei, alienat sau debil mintal pus sub interdicţie, termenul pentru
promovarea acţiunii începe să curgă din momentul în care el este în măsură să
conştientizeze despre naşterea copilului, cu alte cuvinte, în măsura actelor de luciditate36;
- în ipoteza art. 53 alin. 2 din Codul familiei, dacă noul soţ al mamei tăgăduieşte cu
succes paternitatea copilului conceput în prima căsătorie şi născut în cea de-a doua
căsătorie a mamei, fostul soţ poate promova şi el acţiune în justiţie în timp de 6 luni de la
data la care a aflat că, în favoarea sa, operează prezumţia de paternitate.
În literatura juridică recentă s-a afirmat un punct de vedere interesant în legătură cu
data de la care începe să curgă termenul de prezumţie. În opinia autorilor 37, curgerea

33
P. Anca, op.cit. p. 80-81; A. Ionaşcu, op.cit., p. 62.
34
A se vedea I. Albu, op.cit., p. 241; Al. Bacaci ş.a., op.cit., p. 167.
35
Această soluţie, cu care nu suntem de acord, a fost consacrată de T.j. Dolj, dec. civ. nr. 2213/1975, cu notă de
N. Şchiopu, Gh. Păun Armaşu, în R.R.D. nr. 8/1976, p. 43-44.
36
P. Anca, op.cit., p. 80-82.
37
Al Bacaci ş.a., op.cit., p. 168.

27
termenului ar trebui să fie determinată nu de cunoaşterea de către soţ a faptului naşterii, ci a
împrejurărilor care îl îndreptăţesc să creadă că nu el este tatăl copilului.

13. Termenul de prescripţie extinctivă în dreptul comparat38.

În legislaţia ţărilor europene, dreptul de a tăgădui paternitatea este limitat în timp.
Astfel, termenul pentru promovarea acţiunii în justiţie este de 6 luni (art. 316 din Codul
civil francez, art. 63 din Codul familiei polonez), de un an (art. 256 lit. c alin. 1 din Codul
civil elveţian39, art. 156 din Codul civil austriac, art. 244 din Codul civil italian, art. 136 din
Codul civil spaniol) sau de 2 ani ( art. 1660 b alin. 1 din Codul civil german).
Calculul termenului de prescripţie începe din momente diferite:
- data la care s-a cunoscut naşterea copilului (Franţa, Polonia, Spania);
- data la care soţul mamei a cunoscut împrejurările din care rezultă că nu este el
tatăl copilului din căsătorie (Germania, Elveţia, Austria, Italia, Ungaria).
În acele legislaţii în care şi copilul din căsătorie are dreptul de a răsturna prezumţia
de paternitate, un nou termen de prescripţie începe să curgă în favoarea acestuia o dată cu
atingerea vârstei majoratului (art. 1600 b alin. 3 din Codul civil german, art. 256 lit. c alin.
2 din Codul civil elveţian, art. 244 din Codul civil italian, art. 137 din Codul civil spaniol,
art. 43 alin. 5 din Codul familiei ungar).

38
A se vedea, R. Frank, L’¾tablissement et les cons¾quences de la filiation maternelle et paternelle en droit
europ¾en, în “Revue de droit compar¾” nr. 1/1999, p. 32.
39
Art. 256 lit. c din Codul civil elveţian prevede că termenul de un an pentru promovarea acţiunii în tăgada
paternităţii curge, pentru soţul mamei, de la data la care acesta a aflat fie despre naşterea copilului, fie că nu este
el tatăl, deoarece un terţ a coabitat cu mama în perioada de concepţie. În toate cazurile, acţiunea în tăgada
paternităţii se prescrie în cel mult cinci ani de la naşterea copilului.

28
 14. Probaţiunea reclamantului şi mijloacele de probă.
Prezumtia de paternitate a copilului din casatorie poate fi inlaturata numai daca
sotul mamei dovedeste ca este cu neputinta ca el sa fie tatal copilului nascut de sotia sa.
Textul de lege nu indica situatiile in care poate fi promovata actiunea in tagaduirea
paternitatii, dar fixeaza o regula generala de admisibilitate, astfel incat in toate cazurile,
cererea sotului sa fie sustinuta de elemente de fapt determinante si nu de simple suspiciuni.
Tagada de paternitate poate fi dovedită prin orice mijloace de probă (înscrisuri, proba cu
martori, expertize, poziţii, mărturii).
Sensul juridic al notiunii de stare de neputinta cuprinde o sfera intinsa de situatii de
fapt, unele dintre ele avand un caracter obiectiv, iar celelalte un caracter subiectiv, astfel:
a) neputinţa fizică, adică imposibilitatea de coabitare a soţilor în perioada legală de
concepţie din cauza depărtării acestora, a separaţiei în fapt (de exemplu, starea de detenţie,
unul dintre soţi este plecat în străinătate). Separarea în fapt a soţilor în perioada legală de
concepţie reprezintă pentru instanţa de judecată numai un indiciu, care trebuie completat
cu alte împrejurări, pentru a se forma convingerea că reclamantul nu este tatăl copilului;
b) neputinţa biologică, adică imposibilitatea biologică a soţului mamei de a
procrea sau de a întreţine relaţii sexuale;
c) neputinţa morală, care este determinată de existenţa unor grave neînţelegeri
între soţi în perioada legală de concepţie, care au condus instanţa de judecată la concluzia
că nu ar fi fost morală coabitarea soţilor. De exemplu, instanţa noastră supremă 40 a reţinut
că împrejurarea potrivit căreia în timpul legal de concepţie între soţi au existat două
procese, iar soţul a întreţinut relaţii intime cu o altă femeie, relaţii din care a rezultat un
copil recunoscut de reclamant, constituie o cauză de imposibilitate morală, care face
admisibilă acţiunea în tăgăduirea paternităţii.
În legătură cu mijloacele de probă, urmează să facem câteva precizări:
1) Proba cu martori. Pot fi ascultaţi ca martori rudele şi afinii părţilor, indiferent de
grad, cu excepţia descendenţilor (art. 190 din Codul de procedură civilă), deoarece se
prezumă de legiuitor că aceste persoane sunt în măsură a cunoaşte mai bine împrejurările
de fapt ce trebuie dovedite. Bineînţeles, instanţa judecătorească urmează să manifeste
vigilenţă în aprecierea acestor depoziţii.

40
T.S., s..civ., dec. nr. 2223/1977, în R.R.D. nr. 6/1978, p. 64.

29
 2) Mărturisirea mamei. În mod constant, în practica judiciară s-a reţinut faptul că
simpla declaraţie a soţului mamei, precum că nu este tatăl copilului, coroborată cu
mărturisirea mamei că nu soţul este tatăl copilului, nu trebuie să conducă instanţa de
judecată la admiterea acţiunii în tăgada paternităţii. Instanţa are obligaţia, în virtutea rolului
ei activ, să dispună completarea probatoriului şi cu alte mijloace de probă, pentru a verifica
temeinicia acţiunii promovate.
3) Expertizele medico-judiciare. Spre deosebire de toate celelalte mijloace de
probă, care nu pot decât să dovedească, cu o valoare relativă, legăturile intime dintre mama
copilului şi reclamant, expertizele medico-legale ale filiaţiei sunt singurele în măsură să
stabilească paternitatea sau nepaternitatea soţului mamei.
Cu ocazia judecării acţiunii în tăgada paternităţii pot fi încuviinţate şi administrate
următoarele expertize medico-legale: expertiza perioadei probabile de concepţie; expertiza
capacităţii de procreare a reclamantului; expertiza serologică; expertiza dermatografică;
expertiza antropologică; expertiza ADN-ului41.

15. Noul Cod civil despre paternitatea din căsătorie.

Respectarea vieţii de familie, principiu consacrat de art. 8 din Convenţia europeană
a drepturilor omului42, implică existenţa unui sistem legislativ care să facă posibilă
integrarea copilului în familia sa încă din momentul naşterii, prin stabilirea filiaţiei. Din
acest punct de vedere, legiuitorul român a reiterat în cuprinsul noului Cod civil principiul
egalităţii între copii, iar dreptul de stabilire a filiaţiei aparţine oricărui copil, indiferent că
este din căsătorie sau din afara căsătoriei. În cauza Kroon şi alţii contra Olandei43, Curtea
europeană a drepturilor omului a considerat că autorităţilor le revine obligaţia pozitivă de a
permite formarea legăturilor familiale între copil şi tatăl său biologic, iar prezumţia de
paternitate trebuie să poate fi înlăturată pentru a se putea stabili realitatea biologică şi
socială ce prevalează asupra securităţii juridice a relaţiilor. De aceste consideraţii a ţinut
cont şi legiuitorul român în reglementarea unor aspecte referitoare la filiaţie în noul Cod
civil.

41
D. T. Ştefănescu, L. Bărbării, Un mijloc de probă revoluţionar- amprenta genetică, în “Dreptul” nr. 9/2001, p.
98-108.
42
Ratificată de România prin Legea nr. 30/1994, publicată în „Monitorul oficial al României”, partea I, nr. 135 din 31 mai 1994.
43
Hotărârea din 27 octombrie 1994, parag.40. A se vedea, C. Bârsan, Convenţia europeană a drepturilor omului. Comentariu pe
articole, vol. I. Drepturi şi libertăţi, Ed. ALL Beck, Bucureşti, 2005, p. 627

30
 Paternitatea copilului din căsătorie este stabilită pe baza prezumţiei de paternitate,
care are următoarea reglementare: „Copilul născut sau conceput în timpul căsătoriei are ca
tată pe soţul mamei” ce evocă adagiul pater is est quem nuptiae demonstrant. Prin
comprimarea celor două alineate ale art. 53 din C. fam 44, această formulare cuprinde toate
situaţiile posibile din practică, punctul de greutate căzând fie pe momentul naşterii, fie pe
momentul concepţiei, ambele fiind situate în timpul căsătoriei mamei. Poate ar fi fost
oportună adăugarea la finalul textului citat a expresiei „sau pe fostul soţ al mamei”.
În legătură cu acţiunea în tăgada paternităţii45, elementele de noutate din Codul civil
sunt următoarele:
- lărgirea sferei persoanelor care pot să promoveze acţiunea în tăgada paternităţii.
Astfel, alături de soţul mamei, titular tradiţional al dreptului la acţiune (art. 54 alin. 2 din C.
fam. în redactarea sa iniţială), de mamă şi copil, introduşi prin dispoziţiile Legii nr.
288/2007, ca urmare a Deciziei nr. 349/2001 a Curţii Constituţionale a României, în
conţinutul art. 429 alin. (1) este enumerat şi tatăl biologic al copilului. Acesta are interesul
de a stabili adevărata filiaţie a copilului, pentru ca situaţia de fapt, legătura de sânge ce
există între el şi copil, să devină o situaţie de drept, producătoare de efecte juridice;
- acordarea dreptului de a introduce acţiunea în tăgada paternităţii moştenitorilor
soţului mamei, copilului, mamei copilului sau tatălui biologic, după caz, în ipoteza
decesului titularului dreptului la acţiune, potrivit art. 429 alin. (2) teza a II-a. Astfel, de
exemplu, dacă anterior promovării acţiunii intervine decesul copilului, în baza art. 433 alin.
(2) raportat la art. 423 alin. (5), moştenitorii acestuia pot introduce acţiunea în justiţie
pentru răsturnarea prezumţiei legale de paternitate care nu corespunde adevărului biologic;
- calitatea de pârât46 aparţine, după caz, copilului (dacă soţul mamei este reclamant),
mamei copilului (dacă reclamantul este soţul mamei, iar copilul a decedat), altor
moştenitori ai copilului (dacă reclamantul este tatăl prezumat, iar copilul şi mama acestuia

44
Art. 525 din Codul civil din Quebec prevede următoarele: „Copilul născut în timpul căsătoriei sau la cel mult 300 zile de la
disoluţia sau anularea căsătoriei este prezumat a avea ca tată pe soţul mamei”.
Această prezumţie de paternitate este înlăturată, dacă copilul s-a născut la mai mult de 300 de zile de la pronunţarea hotărârii de
separaţie de corp, cu excepţia cazului în care s-a reluat în mod voluntar viaţa comună înainte de naştere. Dacă naşterea s-a
produs la cel mult 300 de zile de la disoluţia sau anularea căsătoriei, dar după ce mama s-a recăsătorit, actualul soţ al mamei
este prezumat a fi tatăl copilului” (t.n.- G.L.).
45
Potrivit art. 265, toate litigiile care decurg dintr-un raport de familie reglementat de dispoziţiile
cartei a II-a din Codul civil, deci inclusiv acţiunile din domeniul filiaţiei, sunt de competenţa instanţei
judecătoreşti, şi anume instanţa de tutelă.
46
Conform art. 436, în toate cazurile referitoare la filiaţie, deci şi în ipoteza acţiunii în tăgada paternităţii, părinţii şi copilul sunt
citaţi, chiar dacă nu au calitatea de reclamant sau pârât.

31
au decedat), tatălui prezumat (în ipoteza promovării acţiunii de către copil sau mama
acestuia), moştenitorilor tatălui prezumat (dacă soţul mamei este decedat), soţului mamei şi
copilului ori moştenitorilor acestora (dacă reclamantul este tatăl biologic).
În ceea ce priveşte termenul de prescripţie şi momentul de la care acesta începe să
curgă, din lectura art. 430- 433 rezultă că legiuitorul a consacrat termene diferite şi
momente diferite, în funcţie de calitatea pe care o are titularul dreptului la acţiune în tăgada
paternităţii. Astfel, dacă pentru soţul mamei, potrivit art. 430 alin. (1) şi alin. (2) şi mama
copilului (art. 431) s-a menţinut termenul de 3 ani introdus de Legea nr. 288/2007 prin care
art. 55 din C. fam a fost modificat 47, renunţându-se la termenul special de 6 luni, noul Cod
civil a consacrat imprescriptibilitatea pentru copil şi tatăl biologic.
Pentru mamă, termenul începe să curgă de la data naşterii, iar pentru soţul mamei
legiuitorul a menţionat următoarele momente, după caz: data la care soţul a cunoscut că
este prezumat tată al copilului (ni se pare mai sugestivă expresia tradiţională „data la care a
aflat despre naşterea copilului”, deoarece, implicit, atunci este momentul în care soţul
mamei a aflat despre aplicarea prezumţia legale de paternitate sub imperiul căreia se află),
fie la o altă dată ulterioară, când a aflat că prezumţia nu corespunde realităţii (nu suntem de
acord cu acest moment deoarece introduce arbitrariul şi nesiguranţa, insecuritatea în
relaţiile de familie, mai ales că este vorba despre un copil din căsătorie).
De asemenea, dacă intervine decesul tatălui prezumat, al tatălui biologic sau al
copilului anterior promovării acţiunii în justiţiei şi fără ca dreptul la acţiune să se fi
prescris, legiuitorul acordă moştenitorilor acestora, potrivit dispoziţiilor art. 430 alin. (3) 48,
art. 432 alin. (2) şi ale art. 433 alin. (3)49, un termen special de prescripţie de un an, care
curge de la data decesului titularului dreptului la acţiune.

3. Hotărârea judecătorească de admitere a acţiunii în tăgada paternităţii

În cazul admiterii acţiunii în tăgada paternităţii, instanţa judecătorească constată că
este cu neputinţă ca soţul mamei, reclamantul, să fie tatăl copilului şi dispune ca serviciul
de stare civilă competent să facă menţiunile cuvenite pe marginea actului de naştere al
47
Conform art. 531 alin. 2 din C. civ. al Quebec-ului, termenul pentru tăgada paternităţii este de un an atât pentru soţul mamei
(şi curge din momentul aplicării prezumţiei de paternitate, dacă el cunoaşte faptul naşterii în acel moment sau din momentul
cunoaşterii despre faptul naşterii), cât şi pentru mama copilului (curge din momentul naşterii).
48
Aceste termen este, potrivit art. 537 alin. 2 C. civ. din Quebec, de un an pentru moştenitorii tatălui prezumat şi al mamei
copilului.
49
Acest termen este de 3 de ani de la decesul copilului, pentru moştenitorii acestuia, conform art. 536 alin. 2 din C. civ. din
Quebec.

32
copilului. Rămasă definitivă şi irevocabilă 50, hotărârea judecătorească produce importante
efecte juridice cu privire la reclamant şi la copilul pârât.
15. Efectele hotărârii judecătoreşti faţă de soţul mamei.
Ţinând seama de efectul declarativ al acestei hotărâri judecătoreşti, se consideră că
între soţul mamei, reclamant în proces, şi copilul pârât nu a existat niciodată filiaţie. Aşa
fiind, toate drepturile care decurg din filiaţie îşi încetează existenţa. Pierzând retroactiv
calitatea de descendent firesc al reclamantului, copilul este obligat la restituirea succesiunii
acceptate, dacă în timpul procesului soţul mamei a decedat.
În legătură cu restituirea pensiei de întreţinere, prestată de soţul mamei în baza
filiaţiei prezumate anterior tăgăduirii paternităţii, au fost formulate trei opinii în literatura
de specialitate:
- o astfel de restituire este legală şi admisibilă, deoarece are la bază fie plata
nedatorată, dacă ne îndreptăm împotriva copilului, fie îmbogăţirea fără justificare, dacă, cel
de la care se cere restituirea, este mama copilului ori bărbatul faţă de care s-a stabilit
ulterior paternitatea51;
- fiind o obligaţie cu prestaţie succesivă, pensia de întreţinere nu mai poate fi
restituită soţului mamei de către cel care a beneficiat în mod legal, la data executării, de
întreţinere52. În plus, în literatura recentă 53 se mai aduc două argumente în favoarea acestei
opinii, şi anume: evitarea unor procese între fostul părinte şi copil, procese care nu sânt în
interesul acestuia din urmă şi imposibilitatea de restituire a pensiei fie de către copil, fie de
către mama acestuia sau de către tatăl din afara căsătoriei;
- pensia de întreţinere urmează a se restitui dacă ea a fost plătită în baza unei
hotărâri judecătoreşti, iar soţii erau despărţiţi în fapt54.

50
Termenul de apel şi de recurs este de 15 zile, potrivit dreptului comun.
51
Trib. reg. Suceava, dec. civ. nr. 661/1965, cu notă aprobativă de P. Anca, în R.R.D. nr. 5/1967, p. 133-136.
52
V. Pătulea, notă critică la decizia mai sus-menţionată.
53
Al. Bacaci ş.a., op.cit., p. 173.
54
A. Lesviodax, Obligaţia legală de întreţinere, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1971, p. 156.

33
 16. Efectele hotărârii judecătoreşti faţă de copilul din căsătorie.
Ca urmare a înlăturării prezumţiei legale de paternitate, copilul din căsătorie devine,
retroactiv, copil din afara căsătoriei. Modificându-se statutul civil al copilului, se pune
problema numelui de familie, a domiciliului, a obligaţiei legale de întreţinere şi a ocrotirii
părinteşti.
1) Numele de familie. Inexistenţa unei reglementări exprese în materie a ridicat în
practică necesitatea unei clarificări, deoarece, atât în cadrul instanţelor judecătoreşti, cât şi
în cadrul serviciului de stare civilă, s-au ivit păreri opuse, concretizate în soluţii
contradictorii în legătură cu numele de familie al copilului, a cărei paternitate a fost
tăgăduită.
În unele cazuri, prin însăşi sentinţa prin care se constată că soţul mamei nu e tatăl
copilului, instanţele judecătoreşti s-au pronunţat şi asupra numelui de familie pe care
urmează să-l poarte copilul, dispunând "rectificarea" înregistrării actului de naştere al
copilului, în sensul ca la rubrica "numele copilului", să fie trecut numele mamei purtat
anterior căsătoriei.
În alte situaţii, instanţele judecătoreşti au menţionat numai că "se vor face
menţiunile cuvenite în actul de stare civilă", lăsând serviciului de stare civilă sarcina de a
proceda în mod corespunzător cerinţelor legale.
Literatura juridică, în legătură cu numele copilului, a cărei paternitate a fost
tăgăduită, este la fel de controversată. Două soluţii au fost date la întrebarea care va fi
numele de familie al copilului, în cazul admiterii acţiunii în tăgada paternităţii, şi anume,
fie numele mamei dinaintea încheierii căsătoriei, fie numele mamei din momentul naşterii
copilului.
În prima opinie55 se consideră că, în urma tăgăduirii paternităţii, copilul va purta pe
viitor numele dobândit de mamă prin filiaţie, iar nu cel dobândit prin căsătorie, întrucât, în
cazul căsătoriei, numele se dobândeşte ca efect al convenţiei soţilor şi, în interpretarea unei
atari convenţii, nu se poate presupune că bărbatul "s-ar fi învoit ca până şi copiii a căror
paternitate ar fi eventual nevoit să o tăgăduiască să poarte numele său". Un alt argument
este cel referitor la efectul declarativ al acţiunii în tăgăduirea paternităţii. Copilul este
considerat din afara căsătoriei încă de la naşterea lui. Un efect al acestei situaţii juridice
55
Tr. Ionaşcu, M. Eremia, Numele şi domiciliul persoanei fizice în lumina recentei legislaţii a R.P.R., în "Analele
Universităţii Bucureşti", nr. 6/1956, p. 225-228.

34
este ca minorul să poarte numele mamei dinaintea căsătoriei. Conform acestei opinii, ca
efect al divorţului, s-ar modifica doar numele mamei, dar nu şi cel al copilului. Astfel, s-ar
ajunge la situaţia ca, la un moment dat, după divorţul mamei şi până la stabilirea
paternităţii, copilul să nu poarte numele de familie al vreunuia dintre părinţii săi fireşti, ci
numele unui bărbat străin, nu al fostului soţ al mamei.
În cea de-a doua opinie, de practică judiciară, se consideră că, în caz de admitere a
acţiunii în tăgăduirea paternităţii, copilul să poarte pe viitor numele pe care l-a avut mama
în momentul naşterii lui56. Temeinicia acestei teze reiese din justa interpretare a economiei
dispoziţiilor legale. Prin tăgăduirea paternităţii se stabileşte că filiaţia copilului nu rezultă
din căsătorie, iar toate efectele juridice pe care le-a produs aplicarea prezumţiei legale de
paternitate se înlătură. Ca atare, el nu poate purta decât numele mamei, şi anume, numele ei
de la data naşterii copilului.
Astfel, dacă soţii au convenit să poarte în timpul căsătoriei, ca nume comun, numele
unuia dintre ei ori numele lor reunite, copilul din căsătorie poartă acest nume, iar în caz de
tăgadă a paternităţii, nu se va produce nici o modificare în această privinţă. Copilul
continuă să poarte numele de familie sub care a fost înregistrată naşterea sa, deoarece există
o identitate a numelui de familie pentru mamă, soţul acesteia şi pentru copil.
În ipoteza în care soţii au convenit să-şi păstreze numele de familie anterior
căsătoriei, copilul dobândeşte, în funcţie de învoiala acestora, numele unuia dintre ei ori
numele lor reunite. Doar în ipotezele în care copilul poartă numele tatălui ori numele
reunite ale părinţilor, hotărârea judecătorească de tăgadă a paternităţii are avea ca efect
modificarea numelui de familie, copilul purtând numele de familie al mamei din momentul
naşterii.
2) Domiciliul copilului. Copilul minor are un domiciliu legal, acesta fiind la
reprezentantul legal (părinţii sau tutorele). Ca urmare a răsturnării prezumţiei de
paternitate, copilul are domiciliul la mamă până în momentul în care, eventual, se stabileşte
o nouă paternitate. În baza art. 100 din Codul familiei, dacă cei doi părinţi au domicilii
diferite, ei vor stabili de comun acord unde se va afla domiciliul copilului, iar în caz de
neînţelegere, va decide instanţa de judecată, la cererea unuia dintre părinţi sau a copilului
care a împlinit vârsta de 14 ani.

56
I. P. Filipescu, A. I. Filipescu, op.cit., p. 319-323; Al. Bacaci ş.a., op.cit., p. 171; E. Florian, op.cit., p. 239.

35
 3) Ocrotirea părintească. Ocrotirea părintească revine în totalitate mamei sau, în
cazul decesului, dispariţiei, interdicţiei judecătoreşti a acesteia, unui tutore.
4) Obligaţia legală de întreţinere. În baza art. 96 din Codul familiei, obligaţia
legală de întreţinere a copilului, a cărei paternitate a fost tăgăduită, va exista numai între
acesta, pe de o parte, şi mama, bunicii paterni, străbunicii materni, fraţii şi surorii, pe de
altă parte.

4. Despre filiaţia în cazul reproducerii umane asistată medical

Privind în trecut, activitatea ştiinţifică începută în anul 1968 în Marea Britanie de
către Patrick Streptoe şi Robert Edwards pentru a obţine naşterea prin fertilizare in vitro,
apariţia la data de 25 iulie 1978 a primului copil conceput în afara corpului mamei (Louise
Brown), naşterea în anul 1984 a primului copil conceput prin donaţie de ovule, au
revoluţionat lumea medicală şi au impus cu necesitate atât reglementări în domeniul
medical, cât şi, mai ales, în materia filiaţiei, prima dată în acest stat 57, ulterior şi în alte
state. Aceste performanţe ale tehnologiei medicale s-au folosit şi în România, unde,
începând cu anul 1995, s-au născut astfel de copii. Din păcate, implementarea şi
dezvoltarea metodelor de reproducere asistată, naşterea de copiii prin asemenea metode, nu
au fost însoţite şi de interesul legiuitorului în reglementarea reproducerii medical asistate.
În lipsa intervenţiei, fără explicaţie, a legiuitorului 58, chiar după mediatizarea internaţională
a cazului Adriana Iliescu, teoreticienii şi practicienii de pe tărâmul medical 59 şi cel al
dreptului s-au simţit obligaţi să-şi spună opinia, oferind soluţii de lege lata şi de lege
ferenda pentru reglementarea reproducerii medical asistate şi a regimului juridic al copiilor
astfel concepuţi60.

57
La data de 1 aprilie 1991 a intrat în vigoare în Marea Britanie legea intitulată „ Human fertiliyation and
embriology Act, 1990”, care a reprezentat un adevărat izvor în această materie pentru multe legislaţii.
58
Proiectul de lege privind sănătatea reproducerii şi reproducerii umane asistată medical din anul 2004, adoptat
de către Parlamentul României s-a oprit de la promulgare de către Preşedintele statului. În prezent, din luna
octombrie 2009 se află în dezbatere publică lansată de Ministerul Sănătăţii Proiectul de lege privind
reproducerea umană asistată şi embriologia, elaborat de către Asociaţia Embriologilor din România.
59
S. Morar, H. Dura, Coordonatele etice ale reproducerii asistate medical, în Revista română de bioetică, nr.
3/2005, vol. 3.
60
V. Dobrozi (I), G. Lupşan, I. Apetrei (II), Filiaţia în cadrul asistenţei medicale a procreării, în Dreptul nr.
9/2001, p. 41-57; G. Lupşan, Unele aspecte ale filiaţiei în cazul maternităţii de substituţie, în Dreptul nr.
6/2004, p. 83-97.

36
 Fără îndoială, impactul metodelor de reproducere asistată atât asupra concepţiei
ştiinţifice în materia filiaţiei, cât şi asupra perceperii acestui fenomen de către societate a
fost imens. Plecând de la ceea ce J. Dubois în al său Dictionnaire de linguistique apărut în
anul 1973 scria: „Orice disciplină şi, cu atât mai mult, orice ştiinţă are nevoie de un
ansamblu de termeni definiţi riguros, prin care îşi desemnează noţiunile necesare; acest
ansamblu de termeni constituie terminologia ei (...) nu există ştiinţă fără terminologie”,
putem afirma că metodele de reproducere medical asistată au condus la apariţia de noi
concepte juridice, la clarificări terminologice juridice pe care redactorii noului Cod civil
nu puteau să le ignore. Astfel, a fost consacrat conceptul juridic de „reproducerea umană
asistată medical”. Surprinzând acelaşi conţinut, unii autori din literatura medicală 61 şi din
cea a bioeticii62 utilizează în lucrările lor expresia „reproducerea asistată medical” sau
„reproducerea medical asistată”.

În ceea ce ne priveşte, considerăm că atâta vreme cât reproducerea este nu numai un

concept biologic, social, genetic, cultural, ci şi un fenomen care antrenează profunde
aspecte etice, medicale, juridice şi chiar religioase, cu aplicare expresă la fiinţa umană, se
impune înlăturarea termenului de „uman” din alcătuirea expresiei, rezultând astfel
conceptul de „reproducerea asistată medical”.

După lecturarea celor şapte articole (art. 441- 447), care oferă întreaga reglementare
a reproducerii asistată medical, limitată însă numai la situaţia în care ea se realizează cu
terţul donator, fără să se prevadă dacă este vorba de un bărbat sau de o femeie, se desprind
două concluzii, şi anume: sunt lăsate în afara Codului civil alte practici care ţin de
reproducerea asistată medical, cum ar fi donarea de gameţi şi embrioni, criogenia,
surogatul, reproducerea „post mortem”, diagnosticul genetic, contractul de donaţie care are
ca obiect transmiterea de material genetic de la donator către beneficiar, în special cel de
substituţie maternă, clonarea, legiuitorul rezervându-şi dreptul, în art. 447, de a reglementa
ulterior alte aspecte printr-o lege specială; a doua concluzie se referă la faptul că legiuitorul
61
D. M. Protopopescu, Infertilitatea. Fertilizarea in vitro şi reproducerea asistată, Ed. Meteora Pres, Bucureşti,
2001; Ş. Buţureanu, G. Lupşan, O provocare interdisciplinară: reproducerea medical asistată, Ed. Junimea,
Iaşi, 2001; A. T. Moldovan, Tratat de drept medical, Ed. ALL Beck, Bucureşti, 2002, p. 216-249.
62
Expresia “reproducerea medical asistată” a fost folosită iniţial şi de Gh. Scripcaru, A. Ciucă, V. Asterăstoae, C.
Scripcaru, Bioetica, ştiinţele vieţii şi drepturile omului, Ed. Polirom, Iaşi, 1998, p. 119 şi urm.; idem,
Introducere în biodrept, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2003, p. 154 şi urm. Ulterior, B. Ioan, C. Gavrilovici şi V.
Astărăstoae în Bioetica. Cazuri celebre, Ed. Junimea, Iaşi, 2005, p. 59, au îmbrăţişat expresia “reproducerea
umană asistată medical”.

37
român s-a inspirat, până la identitate, din Codul civil al Quebec-ului (art. 538-542). Deşi
procesul de legiferare în domeniul reproducerii medical asistate este plin de dificultăţi care
decurg din diverse şi complexe raţiuni şi deşi există o serie de modele de reglementare care
ar fi putut sta la baza noii legi, redactorii s-au oprit la modelul Codului civil al Quebec-ului,
ignorând fie alte modele mai elaborate, fie construcţia unui model specific nouă.

Revenind la textele din Noul Cod civil, facem precizarea că ele se referă, în
principal, la următoarele aspecte.:

- inexistenţa filiaţiei dintre copil şi terţul donator şi, în consecinţă, inadmisibilitatea

unei acţiuni în răspunderea donatorului, potrivit art. 441 alin. (1) şi alin. (2);

- au dreptul la reproducerea umană asistată medical cu un terţ donator numai un

cuplu alcătuit dintr-un bărbat şi o femeie, fără a se preciza expres dacă sunt căsătoriţi sau
nu între ei, precum şi o femeie singură, potrivit art. 441 alin. 3. Din analiza dispoziţiilor
legale rezultă însă că pot apela la această tehnică şi persoanele necăsătorite, urmând ca
legea specială să prevadă condiţiile de fond ce trebuie îndeplinite de acestea, cum ar fi de
exemplu, durata convieţuirii;

- condiţii de fond şi de formă referitoare la consimţământul celor care urmează a

deveni părinţii unui copil conceput prin tehnicile de reproducere medical asistate, precum şi
posibilitatea revocării lui şi a rămânerii consimţământului fără efect. (art. 442);

- inadmisibilitatea acţiunii în contestarea filiaţiei copilului născut prin reproducerea

umană asistată medical cu un terţ donator, indiferent de calitatea reclamantului63;

- consacrarea pentru copilul născut prin reproducerea asistată medical cu un terţ

donator a aceluiaşi statut juridic cu cel al copilului firesc. Astfel, art. 446 prevede: „Tatăl
are aceleaşi drepturi şi obligaţii faţă de copilul născut prin reproducere asistată medical cu
terţ donator ca şi faţă de un copil născut prin concepţiune naturală”. Făcând o comparaţie
cu art. 448 şi art. 471, care prevăd egalitatea în drepturi a copiilor, indiferent dacă sunt din
căsătorie, din afara căsătoriei sau din adopţie, rezultă că legiuitorul a folosit în art. 446 o
formulare deficitară, raportând situaţia numai la copilul conceput natural, incompletă,
creându-se impresia că terţul nu poate fi decât un bărbat, fără posibilitatea donării ovulelor
de către o femeie celei care doreşte să devină mamă prin tehnicile de reproducere medical
63
Art. 443 alin. (1) are exact aceiaşi formulare ca şi art. 539 din Codul civil din Quebec.

38
asistată, şi lacunară, prin excluderea rudelor de la stabilirea unor raporturi juridice cu
copilul astfel conceput.

- angajarea răspunderii bărbatului care refuză să recunoască paternitatea copilului la

a cărei concepţie cu un terţ donator a consimţit în condiţiile legii. Deşi legiuitorul nu
prevede în mod expres în ce constă această răspundere a bărbatului faţă de copil şi faţă de
mamă, din analiza dispoziţiilor legii rezultă că este vorba de obligarea la despăgubiri în
condiţiile art. 428, obligarea la plata unei pensii de întreţinere (art. 516), chiar şi daune
morale.

- confidenţialitatea informaţiilor referitoare la reproducerea umană asistată medical.

Având de reglementat problema confidenţialităţii şi, implicit, a identităţii

donatorului, legiuitorul român a avut la îndemână două variante oferite de dreptul
comparat: fie consacră regula anonimatului donatorului, ca în Franţa, Spania, Marea
Britanie, fie pune pe primul plan, ca în Germania, Austria, Elveţia, Suedia, Norvegia,
dreptul copilului de a-şi cunoaşte originea 64, proclamat ca un element integral al dreptului
la libera dezvoltare a personalităţii.
Sarcina legiuitorului român de a alege una dintre variante pare a fi fost dificilă,
deoarece art. 7 pct.1 din Convenţia cu privire la drepturile copilului din 20 noiembrie
198965 prevede: “copilul… are…, în măsura posibilului, dreptul de a-şi cunoaşte părinţii şi
de a fi crescut de aceştia”. Deşi textul este ambiguu, expresia “în măsura posibilului” poate
fi interpretată, pe de o parte, ca o imposibilitate juridică pentru copil de a-şi stabili
adevărata filiaţie, cea biologică, iar, pe de altă parte, în baza ei, se poate considera că
fiecare stat este discreţionar în ceea ce priveşte acceptarea sau nu a acestui drept al
copilului.

64
Dacă se îndoieşte de filiaţia paternă, copilul are dreptul să conteste paternitatea soţului mamei. O dată astfel
contestată, nimic nu se opune stabilirii paternităţii naturale faţă de donator, cu toate efectele juridice, mai ales în
privinţa obligaţiei de întreţinere, iar dacă medicul responsabil cu procrearea nu a întocmit corespunzător
documentaţia referitoare la identitatea donatorului, copilul poate să intenteze o acţiune împotriva medicului.
Aceste reguli stricte asupra legăturii dintre donator şi copil au condus, în Germania, la o diminuare
considerabilă a numărului donatorilor. A se vedea, R. Frank, La signification differente attachée à la filiation
par le sang en droit allemand et français de la famille, în Revue international de droit comparé nr. 3/1993, p.
640-644; F. Furkel, Le droit à la connaissance de ses origines en Republique Federal d’Allemagne, în Revue
international de droit comparé, nr.1/1997, p. 93; R. Grote, Aspects juridiques de la bioétique dans la legislation
allemande, în Revue internationale de droit comparée nr. 1/1999, p. 94.
65
Ratificată de România prin Legea nr. 18/1990, publicată în „Monitorul oficial al României”, partea I, nr. 109
din 28 septembrie 1990.

39
 De asemenea, referirea în textul citat la “părinţii” copilului implică faptul că aceştia
sunt deja cunoscuţi, că filiaţia a fost deja stabilită. Din acest punct de vedere este necesar să
procedăm şi la o clarificare terminologică, şi anume: „filiaţia” este o noţiune care reflectă o
situaţie de drept, şi nu se confundă cu “originea”, noţiune care surprinde situaţia de fapt,
biologicul. În acest sens, aducem ca argument dispoziţiile art. 30 din Convenţia asupra
protecţiei copiilor şi cooperării în materia adopţiei internaţionale, încheiată la Haga la 29
mai 1994 şi ratificată de România prin Legea nr. 84/1994, care prevăd obligaţia
autorităţilor statelor să păstreze informaţiile pe care le deţin cu privire la originea copilului,
în special cele legate de identitatea mamei şi a tatălui, asigurând accesul copilului sau al
reprezentatului său legal la aceste informaţii, în măsura permisă de legea statului lor.
Totodată, art. 52 alin. (1) şi alin. (3) din Legea nr. 273/2004 cu privire la regimul
juridic al adopţiei66 consacră obligaţia pentru părinţii adoptivi de a informa copilul că a fost
adoptat, de îndată ce vârsta şi gradul de maturitate al acestuia o permit, iar identitatea
părinţilor fireşti ai adoptatului poate fi dezvăluită înainte de dobândirea capacităţii depline
de exerciţiu numai pentru motive medicale şi cu autorizarea instanţei judecătoreşti.
În aceeaşi ordine de argumente, interpretarea foarte largă a dispoziţiilor art. 8 din
Convenţia europeană asupra drepturilor omului potrivit cărora orice persoană are dreptul la
respectarea vieţii sale private, a determinat Curtea europeană a drepturilor omului să
impună statelor obligaţia de a reglementa dreptul copilului de a-şi stabili filiaţia paternă
încă de la naştere şi de a permite fiecărui individ să-şi cunoască identitatea, deoarece
“respectul faţă de viaţa de familie cere ca realitatea biologică şi socială să prevaleze asupra
unei prezumţii legale care loveşte frontal atât faptele stabilite, cât şi dorinţele persoanelor
în cauză, fără a aduce beneficii cuiva”67.
Legiuitorul român, prin dispoziţiile art. 445, a ales o variantă de mijloc, punând în
mâna judecătorului balanţa cu cele două talere, confidenţialitatea şi riscul producerii unui
prejudiciu grav pentru sănătatea copilului conceput prin reproducerea medical asistată sau
pentru descendenţii acestuia68.
66
Publicată în „Monitorul oficial al României”, partea I, nr. 557 din 23 iunie 2004.
67
În legătură cu analiza dispoziţiilor art. 8 din Convenţia europeană asupra drepturilor omului în raport cu
dispoziţiile art. 54 alin. 2 din Codul familiei, a se vedea, M. Avram, Consideraţii în legătură cu reglementare a
actuală a acţiunii de tăgadă a paternităţii, în Dreptul nr. 2/1999, p. 81-83.
68
Pentru o analiză de lege lata şi de lege ferenda în domeniu, a se vedea E. Florian, Consideraţii asupra filiaţiei
în cadrul procreaţiei medical asistate, în Revista de drept internaţional privat şi drept privat comparat, 2006, p.
633- 653.

40
 Fără a supune unei critici dispoziţiile referitoare la reproducerea medical asistate
din noul Cod civil, putem afirma că, în această materie, suntem martorii unei evoluţii
legislative, în sensul că prin dispoziţiile noului Cod civil se face trecerea de la o perioadă
caracterizată printr-o absenţă totală a reglementării juridice, la una identificată printr-o
reglementare sumară, insuficientă şi tributară, pentru ca finalul să aparţină viitorului, pe
care îl dorim îmbogăţit cu o lege specială, modernă şi completă.
În concluzie, noua reglementare a filiaţiei din Codul civil ne dezvăluie o instituţie
juridică situată la interferenţa mai multor ramuri de drept - dreptul familiei, dreptul civil,
medicina legală, dreptul procesual civil, cu implicaţii ale bioeticii şi chiar ale religiei.
Legiuitorul român a încercat să ofere o reglementare în concordanţă cu prevederile din
legile moderne ale altor state, cu convenţiile internaţionale la care România este parte,
respectând şi practica Curţii europene a drepturilor omului în domeniu.

41
 CONCLUZII

Referindu-ne la conţinutul reglementării filiaţie din Noul Ciod civil, se observă că

legiuitorul a dorit să fructifice doctrina valoroasă şi jurisprudenţa în materie, consacrând
elemente de continuitate şi tradiţie, de modernitate şi de drept comparat. Astfel, regăsim în
textele noului Cod civil influenţele Deciziei nr. 349/2001 a Curţii Constituţionale a
României69, prin care dispoziţiile art. 54 alin. 2 din Codul familiei au fost declarate
neconstituţionale (moment de reper în istoria dreptului familiei, deoarece a condus la
eliminarea caracterului exclusiv al dreptului la acţiune în tăgada paternităţii, lărgindu-se
astfel sfera persoanelor care pot înlătura, pe calea acţiunii civile, prezumţia de paternitate
aplicată de plin drept copilului din căsătorie), reglementările introduse în materia
paternităţii de către Legea nr. 288/2007 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 4/1953-
Codul familiei70, iar o serie de propuneri de lege ferenda făcute în literatura de specialitate
de autori de prestigiu, fundamentate în principal pe dreptul copilului de a-şi stabili
adevărata filiaţie biologică faţă de tată, drept personal recunoscut într-o serie de legi interne
şi convenţii internaţionale la care România este parte, au devenit lege lata, odată cu intrarea
în vigoare a noului Cod civil, la data de 1 ocotmbrie 2011.
Rămâne ca practica judecătorească să arate viabilitatea soluţiilor legislative
consacrate de Noul Cod civil.

69
Publicată în „Monitorul oficial al României”, partea I, nr. 240 din 10 aprilie 2002.
70
Publicată în „Monitorul oficial al României”, partea I, nr. 749 din 5 noiembrie 2007.

42
 BIBLIOGRAFIE

I. TRATATE, CURSURI, MONOGRAFII, ARTICOLE

1. Corneliu Bârsan, Convenţia europeană a drepturilor omului, Comentarii pe

articole, vol.I Drepturi şi libertăţi, Editura All Beck, Bucureşti, 2005
2. Emese Florian, Protecţia drepturilor copilului, Editura CH Beck, Bucureşti, 2007
3. Ernest Lupan, Ioan Sabău-Pop, Tratat de drept civil român. Vol. II. Persoanele,
Editura CH Beck, Bucureşti, 2007
4. Paraschiv Peţu, Starea civilă şi acţiunile de stare civilă, Editura Detectiv, Bucureşti,
2009
5. Dan Lupaşcu, Cristina Mihaela Crăciunescu, Dreptul familiei, Editura Universal Juridic,
Bucureşti, 2011
6. Gabriela Lupşan, Instituţia filiaţiei în dinamica dreptului românesc, în ”Dinamica
dreptului românesc după aderarea la Uniunea Europeană”, Editura Universul Juridic,
Bucureşti, 2011
7. Gabriela Lupşan, Some Considerations Regarding the Reform in the Field of Civil Status
Activity and Public Record, în Acta Universitatis Danubius. Administratio nr. 1 2009
8. Gabriela Lupşan Unele aspecte ale filiaţiei în cazul maternităţii de substituţie, în
Dreptul, nr. 6/2004
9. Gabriela Lupşan, Irina Apetrei, Filiaţia în cadrul asistenţei medicale a procreării, în
Dreptul, nr. 9/2001
10. Gabriela Lupşan, Instituţii juridice de protecţie a copilului. Adopţia în Tratat de
asistenţă socială, ediţia a II-a, volum coordonat de George Neamţu, Editura Polirom, Iaşi,
2011

43
11. Alin Gheorghe Gavrilescu, Drepturile şi obligaţiile părinteşti, Editura Universal
Juridic, Bucureşti, 2011
11. O. Ungureanu, C. Jugastru, Drept civil. Persoanele, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2012
12. Teodor Bodoaşcă, Aurelia Drăghici, Ioan Puie, Dreptul familiei, Editura Universal
juridic, Bucureşti, 2012
13. Alexandru Bacaci, Viorica Claudia Dumitrache, Cristina Codruţa Hageanu, Dreptul
familiei, Editura CH Beck, Bucureşti, 2012

II. LEGISLATIE
1. Constituţia României
2. Codul familiei
3. Cod civil
4. Codul de procedură civilă
5. Noul Cod civil
6. Noul Cod de procedură civilă
7. Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor
8. Legea nr. 119/1996 privind actele de stare civilă
9. Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului
10. Legea nr. 273/ 2004 cu privire la adopţie
11. Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale

44