PATERNITATEA COPILULUI DIN CĂSĂTORIE

CUPRINS

INTRODUCERE ................................................................................................................. 3
CAPITOLUL I. CONSIDERAŢII PRIVIND FILIAŢIA ................................................. 5
1.1. Noţiunea de filiaţie şi felurile ei ............................................................................. 5
1.2. Analiza prezumţiei timpului legal de concepţie ...................................................... 8
1.3. Analiza prezumției legale de paternitate .............................................................. 10
CAPITOLUL II. ACŢIUNEA ÎN TĂGADA PATERNITĂŢII ...................................... 13
2.1. Noţiunea de tăgadă a paternităţii .......................................................................... 13
2.2. Scurt istoric al reglementării acțiunii în tăgada paternităţii ................................... 14
2.3. Admisibilitatea tăgăduirii paternităţii numai în cazul copiilor din căsătorie .......... 16
2.4. Conflictele de paternitate (dubla paternitate) ........................................................ 18
2.4.1. Sub Codul familiei............................................................................... 18
2.4.2. Sub Noul Cod civil. ............................................................................. 20
2.5. Aspecte procesuale privind tăgada paternităţii ...................................................... 20
2.5.1.Titularii dreptului la acţiune.................................................................. 20
2.5.2. Calitatea de pârât ................................................................................. 26
2.5.3. Cererea de chemare în judecată............................................................ 26
2.5.4. Sesizarea instanţei ............................................................................... 31
2.5.5. Termenul de prescripţie extinctivă ....................................................... 32
2.5.6. Mijloacele de probă în procesul de tăgăduire a paternităţii ................... 38
2.5.7. Probaţiunea reclamantului şi mijloacele de probă................................. 44
CAPITOLUL III. HOTĂRÂREA JUDECĂTOREASCĂ .............................................. 64
3.1. Conţinutul hotărârii judecătoreşti de admitere a acţiunii în tăgada paternităţii....... 64
3.2. Efectele hotărârii judecătoreşti de admitere a acţiunii în tăgăduirea paternităţii..... 65
3.2.1. Pierderea calităţii de copil din căsătorie ............................................... 65
3.2.2. Numele de familie al copilului............................................................. 66
3.2.3. Autoritatea părintească. ....................................................................... 67
3.2.4. Locuinţa copilului minor ..................................................................... 67
3.2.5. Dreptul la moştenire legală .................................................................. 67
CONCLUZII .............................................................................................................. 69
BIBLIOGRAFIE ........................................................................................................ 71

2
 INTRODUCERE

Filiaţia, una dintre instituţiile juridice care a însoţit istoria dreptului, începând cu
dreptul roman, continuând, peste secole, cu Codul civil francez şi cu celelalte coduri ale
statelor europene, inclusiv cu Codul civil român de la 1864 şi cu Codul familiei, a generat
între copil, indiferent dacă a fost legitim sau nelegitim, firesc sau adoptat, şi părinţii săi, pe de
o parte, şi copil şi rudele sale, pe de altă parte, importante efecte juridice dintre care amintim
dreptul la nume, dreptul la ocrotire părintească, dreptul la întreţinere, dreptul la moştenire,
dreptul la cetăţenie. Independent de perioada istorică, de zona geografică şi de modul de
legiferare, filiaţia a fost şi rămâne nucleul principal al relaţiilor de familie, în înţelesul larg al
cuvântului, iar rădăcinile ei biologice, afective, sociologice, culturale, şi de ce nu, chiar
juridice, sunt în continuă şi complexă autoregenerare.
Până la adoptarea Codului familiei (1954), filiaţia a fost reglementată de vechiul Cod
civil, în Titlul VII „Paternitatea şi filiaţiunea" (art. 286-308). Se făcea distincţia între filiaţia
legitimă, bazată pe căsătorie, şi filiaţia naturală, când copilul se năştea dintr-o uniune care nu
era consacrată prin căsătorie. În ceea ce priveşte filiaţia naturală, reglementarea se baza pe
discriminarea între copilul din căsătorie (legitim) şi copilul din afara căsătoriei (născut natural
fie din concubinaj, fie din adulter). Acelaşi Cod civil din anul 1864, prin art. 304, reglementa
legitimarea copiilor naturali prin căsătoria subsecventă a părinţilor lor. Această inegalitate a
fost înlăturată odată cu intrarea în vigoare a Codului familiei, care a consacrat principiul
egalităţii în faţa legii a copilului din afara căsătoriei cu cel din căsătorie şi a reglementat
modurile de stabilire a filiaţiei fără nici o discriminare. Timp de mai bine de cinci decenii,
aceasta a fost reglementarea aplicabilă în practică, ea creând o bogată literatură şi
jurisprudenţă, mai ales în privinţa acţiunii în tăgada paternităţii.
Actualmente, prin intrarea în vigoare a Noului Cod civil la data de 1 octombrie 2011,
se asigură o reglementare modernă a filiaţiei copilului din căsătorie, în concordanţă cu
legislaţiile europene şi convenţiile internaţionale în materie.
În prezenta lucrare ne-am propus să analizăm din punct de vedere legislativ şi
jurisprudenţial filiaţia faţă de tată a copilului din căsătorie, analiza fiind făcută cronologic, atât
pe vechea reglementare a Codului familiei, inclusiv pe modificările introduse prin dispoziţiile
Legii nr. 288/2007, cât şi pe textele din Noul Cod civil.

3
 După câteva consideraţii generale cu privire la noţiunea de filiaţie - definiţie, feluri,
conţinut şi reglementare, am analizat stabilirea paternităţii copilului din căsătorie precum şi
acţiunea în tăgăduire a paternităţii, accentul fiind pus pe aspectele de procedură civilă şi pe
probatoriul, cu referire la speţe din practica judecătorească a instanţelor române, care au pus
în discuţie aplicarea în timp a legii.

4
 CAPITOLUL I. CONSIDERAŢII PRIVIND FILIAŢIA

1.1. Noţiunea de filiaţie şi felurile ei

În sens larg, filiaţia este legătura dintre o persoană şi descendenţii săi, ca urmare a
descendenţei biologice. Cu alte cuvinte, filiaţia desemnează şirul neîntrerupt de persoane între
care faptul naşterii a stabilit legătura de la părinte la copil. Această legătura de filiaţie, care
uneşte în linie ascendentă, pe toţi cei care descend dintr-un autor comun se află la originea
unor drepturi si obligaţii1.
În sens restrâns, filiaţia este raportul de descendenţă dintre un copil şi fiecare din
părinţii săi. Dacă ne referim la noţiunea de filiaţie în sens restrâns, aceasta se poate aplica atât
filiaţiei fireşti, cât şi filiaţiei din adopţie. În ambele cazuri, filiaţia apare ca legătura juridică
dintre copil şi părintele său, după caz, firesc sau adoptiv. Între filiaţia firească şi cea din
adopţie există însă şi deosebiri, care servesc la determinarea sau precizarea fiecăreia dintre
ele.
În principiu, filiaţia-fapt natural, pe care legea l-a transformat într-un fapt juridic
având la bază o legătură biologică de sânge, poate fi dovedită cu orice mijloace de probă, însă
uneori, stabilirea cu certitudine a acesteia întâmpină dificultăţi, deoarece unele fapte
materiale, precum concepţia copilului, sunt imposibil de probat în mod direct şi nemijlocit,
cum este cazul naşterii (mater semper est.). Filiaţia de tată rezultă din faptul concepţiei sau al
procreației, fapt material care nu poate fi dovedit direct şi nemijlocit de aceea se apelează la
un mijloc de probă special reprezentat de prezumții (prezumția timpului legal de concepție și
prezumția legală de paternitate).
Filiaţia prezintă mai multe forme, dintre care amintim:
a) filiaţia faţă de mamă se numeşte maternitate, iar filiaţia faţă de tată se numeşte
paternitate;
b) după cum persoana s-a născut sau a fost concepută în timpul căsătoriei ori în afara
căsătoriei, filiaţia este din căsătorie sau din afara căsătoriei.
Corespunzător filiaţiei din căsătorie şi aceea din afara căsătoriei, există copii din
căsătorie şi copii din afara căsătoriei2. Astfel, timp de mai bine de 5 decenii, atât cât s-au
aplicat dispozițiile Codului familiei, conform art.53 din acest act normativ, sunt copii din
căsătorie următorii:

1
A. Ionaşcu, M. Mureşan, M.N. Costin, V. Ursa, Filiaţia şi ocrotirea minorilor, Ed. Dacia, Cluj-
Napoca, p. 14.
2
În categoria copiilor din afara căsătoriei, potrivit art.57 C. fam., intră următorii: copiii concepuţi şi
născuţi din părinţi necăsătoriţi între ei; copiii concepuţi şi născuţi înainte de încheierea căsătoriei părinţilor lor;
copiii concepuţi şi născuţi după desfacerea, desfiinţarea sau încetarea căsătoriei părinţilor.
5
 - copiii născuţi în timpul căsătoriei părinţilor, adică în perioada dintre momentul
încheierii căsătoriei şi acela al terminării căsătoriei (încetarea căsătoriei prin decesul
unui soţ, desfacerea căsătoriei prin divorţ şi desființarea căsătoriei în cazul nulităţii
acesteia), indiferent după cum copilul a fost conceput în timpul căsătoriei sau înainte
de încheierea acesteia; copilul născut în timpul căsătoriei nule se consideră din
căsătorie, deoarece nulitatea căsătoriei nu produce nici un efect în privinţa copiilor
(art.23 alin.2 C. fam.).
- copiii concepuţi în timpul căsătoriei şi născuţi după încetarea, desfacerea sau
desfiinţarea căsătoriei, dacă naşterea a avut loc înainte ca mama să fi intrat într-o nouă
căsătorie; în cazul desfiinţării căsătoriei, aceasta, adică nulitatea căsătoriei nu are nici
un efect în privinţa copiilor, care se consideră concepuţi în timpul căsătoriei, deşi
aceasta este declarată nulă.
Clasificarea filiaţiei din căsătorie şi din afara căsătoriei prezintă importanţă pentru
modul de stabilire a acesteia, dar nu şi pentru situaţia legală a copilului. Într-adevăr, potrivit
art.63 C. fam., copilul din afara căsătoriei a cărui filiaţie a fost stabilită prin recunoaştere sau
prin hotărâre judecătorească are faţă de părinte şi rudele acestuia, aceeaşi situaţie ca şi situaţia
legală a unui copil din căsătorie Ca principiu constituţional, regăsit atât în Codul familiei (art.
62), cât şi în Noul Cod civil, adoptat prin Legea nr. 287 din 17 iulie 20091 (art. 260) şi întărit
şi de art. 7 din Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului 2,
copilul din afara căsătoriei a cărui filiaţie a fost stabilită prin recunoaştere sau prin hotărâre
judecătorească are faţă de părintele şi rudele acestuia aceeaşi situaţie ca şi situaţia legală a
unui copil din căsătorie.
Filiaţia, indiferent că este din căsătorie sau din afara căsătoriei, constituie izvorul
rudeniei fireşti, o categorie care cuprinde atât persoanele care prin naştere descind unele din
altele, rudenia în linie dreaptă, cât şi persoanele care au un autor comun, rudenia în linie
colaterală.
Rezultă, deci, că între copilul din căsătorie şi cel din afara căsătoriei există deosebiri
numai în ceea ce priveşte modul de stabilitate a filiaţiei, dar nu şi în privinţa statutului său
legal2.

1
Publicată în „Monitorul oficial al României”, partea I, nr. 511 din 24 iulie 2009. Pentru o prezentare
a acestui act normativ, a se vedea P. Perju, Consideraţii generale asupra noului Cod civil (titlul preliminar,
persoane, familie, bunuri), în Dreptul nr. 9/2009, p. 13- 30.
2
Acelaşi principiu este consacrat de art. 10 din Convenţia Europeană asupra statului juridic al copiilor
născuţi în afara căsătoriei, încheiată la Strasbourg la 15 octombrie 1975, la care România a aderat prin Legea nr.
101/1992.
6
 c) Filiaţia, de asemenea, poate rezulta şi din adopţie. Spre deosebire de filiaţia
firească, care decurge din comunitatea de sânge, filiaţia din adopţie, rezultă în temeiul legii,
din actul de voinţă al părinţilor, încuviinţat prin hotărâre judecătorească.
Astfel filiaţia firească este nu numai o legătură juridică între copil şi părinte, ci şi o
legătură bilogică, deoarece se întemeiază pe comunitatea de sânge, rezultată din faptul
concepţiunii şi naşterii copilului. Filiaţia din adopţie nu este şi o legătură biologică între copil
și părinte, ci numai una juridică. Această filiaţie este asimilată cu cea firească, cu unele
deosebiri, ea neîntemeindu-se pe o legătură biologică, de sânge, fiind doar o legătură juridică.
Filiaţia din adopţie este un efect al adopţie şi se stabileşte între adoptator sau adoptatori
(atunci când doi soţi adoptă), pe de o parte şi adoptat şi descendenţii acestuia, pe de altă parte.
d) filiaţia rezultată din reproducerea medical asistată 1
Evoluţia medicinii şi a geneticii din ultimele două decenii a făcut să apară un nou tip
de filiaţie, care are la bază reproducerea medical asistată . Plecând de la infertilitatea unuia
dintre partenerii cuplului şi de la dorinţa membrilor cuplului de a deveni părinți, medicii au
descoperit şi au perfecţionat mai multe tehnici, prin intermediul cărora, prin recurgerea la
gameții străini cuplului, se intervine în procesul reproducerii. Aceste tehnici de reproduce
medical asistată pun în scenă un cvartet (mama, tatăl, copilul si terţul) sau chiar un cvintet
(mama, tatăl, copilul, terţii donatori, membrii unui alt cuplu), înlocuindu-se familia, creată pe
legături de sânge, cu o familie artificială, construită cu ajutorul gameților de la anonim4.
Dacă maternitatea este sigură, atâta timp cât ea este legată de faptul naşterii, paternitatea
este nesigură. Chiar dacă astăzi există mijloace ştiinţifice, care permit stabilirea adevărului
biologic în legătură cu paternitatea unui copil, legea continuă să prefere şi să pună baza filiaţiei
sub anumite condiţii, voinţa celor care doresc să devină părinţi, cu alte cuvinte, legătura afectivă.
Normele de drept existente în legislaţiile statelor s-au găsit în imposibilitatea de a face
faţă situaţiilor juridice izvorâte din aplicarea tehnicilor de reproducere medical asistată, pentru
care legiuitorul nu a fost pregătit: ştiinţa şi tehnica, aliate până şi în problema demnităţii
persoanei fizice, par să intre în conflict cu principiile juridice bine stabilite, aşa cum rezultă din
anumite practici biomedicale. Asistăm astăzi la o schimbare de paradigmă, așa cum se
întâmplă de altfel și în alte domenii, provocată pe progresul accelerat al științei și tehnologiei
medicale. De aceea, datorită practicării tehnicilor de reproducere medical asistată şi a
naşterilor de copii astfel concepuţi, intervenţia legiuitorului în materia filiaţiei era
indispensabilă şi delicată, în acelaşi timp, deoarece ea trebuia să reflecte un compromis între

1
A se vedea, S. Buţureanu, G. Lupşan, Reproducerea medical asistată - o provocare
interdisciplinară, Editura Junimea, Iaşi, 2001.
7
afirmarea regulilor etice vizând garantarea persoanei umane, pe de o parte, şi necesitatea de a
nu reprezenta un obstacol în calea progresului științific, susceptibil de a eradica o maladie, o
suferinţă sau un handicap, pe de altă parte1.
Noul Cod civil nu a putut să facă abstracţie de realitatea oferită de succesul
reproducerii medical asistate din România şi a reglementat, chiar parţial în art. 441- 447,
această problemă. Se desprind două concluzii2, şi anume:
- sunt lăsate în afara Codului civil alte practici care ţin de reproducerea asistată
medical, cum ar fi: donarea de gameţi şi embrioni, criogenia, surogatul, reproducerea „post
mortem”, diagnosticul genetic, contractul de donaţie care are ca obiect transmiterea de
material genetic de la donator către beneficiar, în special cel de substituţie maternă, clonarea,
legiuitorul rezervându-şi dreptul, în art. 447, de a reglementa ulterior alte aspecte printr-o lege
specială;
- a doua concluzie se referă la faptul că legiuitorul român s-a inspirat, până la
identitate, din Codul civil al Quebec-ului (art. 538-542). În conţinutul lucrării nu ne vom
referi şi la prevederile exprese ale acestei filiaţii şi, bineînţeles, nici la acţiunile în justiţie din
materie.
În ceea ce priveşte efectele filiaţiei din reproducerea medical asistată, acestea sunt
aceleaşi ca şi în cazul filiaţiei naturale, cu excepţia probei, care se realizează, fie ca în cazul
filiaţiei naturale, fie ca în cazul filiaţiei adoptive, în funcţie de modul de reglementare.

1.2. Analiza prezumţiei timpului legal de concepţie

Toate sistemele juridice determină, plecând de la momentul cert al naşterii, o

perioadă pe parcursul căreia concepţia ar fi putut avea loc. Este universal cunoscut faptul că
sarcina minimă este de 6 luni, iar cea maximă de 10 luni. Deşi perioada de concepţie este
consacrată astfel în sistemele de drept, ceea ce le diferenţiază este caracterul absolut sau
relativ al prezumţiei. Câteva sisteme de drept, cum ar fi cel german şi cel elveţian, nu au fixat
reguli absolute, aşa încât au acceptat că sarcina poate să dureze mai mult sau mai puţin decât
limita minimă şi cea maximă precizate.
Art. 61 din Codul familiei prevede "timpul cuprins între a trei sute şi a o sută
optzecea zi dinaintea naşterii copilului este timpul legal al concepţiunii. El se socoteşte de la
zi la zi".

1
G. Lupşan, Dreptul familiei, Editura Junimea, Iaşi, 2001, p. 135.
2
A se vedea, G. Lupşan, Instituţia filiaţiei în dinamica dreptului românesc, în Dinamica dreptului
românesc după aderarea la Uniunea Europeană, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2011, pp.67-77.
8
 Legiuitorul a recurs numai la determinarea perioadei de timp în care a putut avea loc
concepţia, perioadă care constă în diferenţa de timp dintre durata minimă şi durata maximă a
unei sarcini. Perioada de concepţie sau timpul legal al concepţiei este de 121 zile, deoarece
art. 61 din Codul familiei prevede calcularea de la zi la zi, ceea ce înseamnă că ziua de plecare
a termenului (dies a qua) nu se ia în calcul, iar ziua în care se împlineşte termenul (dies ad
quem) se socoteşte.
Prezumţia timpului legal al concepţiei este o prezumţie legală absolută (iuris et iure),
deoarece nici o dovadă contrară nu este admisă, pentru a se dovedi că o sarcină a durat mai
puţin de 180 zile ori mai mult de 300 zile. Dacă în literatura juridică există unanimitate în
ceea ce priveşte caracterul absolut al acestei prezumţii, situaţia nu este aceeaşi în ceea ce
priveşte sensul care se atribuie acestui caracter. În legătură cu acest sens, există două păreri.
Într-o părere1, se susţine că timpul legal al concepţiei este o prezumţie absolută, şi
deci nu se poate face dovada faptului că zămislirea copilului a avut loc într-o anumită parte
din timpul legal de concepţie. Totuşi, dacă înăuntrul termenului de 300 zile de la desfacerea
sau declararea nulităţii căsătoriei, femeia naşte doi copii, fără ca ei să fie gemeni, cel de-al
doilea nu se consideră conceput în timpul căsătoriei, chiar dacă o parte din perioada de
concepţie s-ar situa în timpul legal indicat de art. 61 din Codul familiei Prezumţia, deşi
absolută, nu se poate aplica pentru cel de-al doilea copil, deoarece datele ştiinţifice indică
faptul că acesta a fost conceput după desfacerea sau declararea nulităţii căsătoriei şi după
naşterea primului copil. Aşadar, prezumţia nu mai are aplicabilitate, deoarece puterea ei
doveditoare încetează cu prilejul naşterii primului copil.
Într-o altă părere2, caracterul absolut al prezumţiei privind timpul legal al concepţiei
se referă la faptul că este admisibilă dovada că zămislirea copilului a avut loc într-o anumită
subperioadă, în anumite zile din timpul legal al concepţiei (omni meliore momento). În cazul
concret indicat mai sus, prezumţia de paternitate nu-şi mai găseşte aplicarea, deoarece al
doilea copil a fost conceput de un alt bărbat decât fostul soţ al mamei.
Importanţa practică a prezumţiei timpului legal al concepţiei se găseşte în
următoarele împrejurări:
- în cazul paternităţii copilului din căsătorie, pentru aplicarea prezumţiei legale de
paternitate instituită de art. 53 alin. 2 din Codul familiei, şi în cazul acţiunii în tăgada
paternităţii, pentru probaţiunea reclamantului;

1
T. R. Popescu, op.cit., vol. II, p. 54; P. Anca, Filiaţia faţă de tatăl din căsătorie, în Rudenia în
dreptul R.S.R., op.cit., p. 64; I. Albu, op.cit., p. 228.
2
I. P. Filipescu, A. I. Filipescu, op.cit., p. 306-309; Al. Bacaci ş.a., op.cit., p. 163.
9
 - în cazul paternităţii copilului din afara căsătoriei, pentru probaţiunea reclamantului în
cazul acţiunii în contestarea recunoaşterii de paternitate şi pentru probaţiunea
reclamantului în cazul acţiunii în stabilirea paternităţii.
În stadiul actual de dezvoltare al medicinii şi al geneticii, stabilirea perioadei sau a
subperioadei legale de concepţie nu mai prezintă importanţa de altădată, deoarece paternitatea
poate fi stabilită în mod direct şi ştiinţific prin expertiza ADN-ului. De asemenea, dacă se va
practica congelarea embrionilor, nu va mai apărea ca rezonabilă cunoaşterea momentului
concepţiei şi a duratei sarcinii. În egală măsură, prezumţia legală de concepţie nu va mai avea
nici o aplicabilitate, dacă, în viitoarea reglementare, se admite procrearea artificială post-
mortem.

1.3. Analiza prezumției legale de paternitate

După ce s-a stabilit perioada legală de concepţie, urmează a se afla cine este tatăl
copilului. Timp de milenii, legiuitorul l-a aflat prin intermediul unei prezumţii. Astfel,
căsătoria face să se prezume coabitarea soţilor, adică existenţa relaţiilor intime dintre aceştia,
şi, pe cale de consecinţă, naşterea copilului. Cu alte cuvinte, într-o formulare simplă, există o
căsătorie şi o naştere, deci există şi o paternitate.
Aşa cum am arătat, filiaţia faţă de tată rezultă din faptul concepţiei copilului. Acest
fapt se dovedeşte prin prezumţia de paternitate, consacrată de art. 53 din Codul familiei în
următorii termeni: "Copilul născut în timpul căsătoriei are ca tată pe soţul mamei”.Copilul
născut după desfacerea căsătoriei, declararea nulităţii sau anularea căsătoriei are ca tată pe
fostul soţ al mamei, dacă a fost conceput în timpul căsătoriei şi naşterea a avut loc înainte ca
mama să fi intrat într-o nouă căsătorie".
Prezumţia de paternitate se aplică numai copiilor din căsătorie. Aşa fiind, prezumţia
de paternitate se întemeiază pe existenţa căsătoriei şi excluderea, datorită respectării obligaţiei
de fidelitate dintre soţi, a oricăror relaţii extraconjugale.
Copiii din căsătorie, care beneficiază de prezumţia de paternitate, în baza art. 53 alin.
1 şi alin. 2 din Codul familiei, sunt următorii:
a) copiii născuţi în timpul căsătoriei părinţilor, adică în perioada cuprinsă între
momentul încheierii căsătoriei şi cel al desfacerii, al încetării sau al desfiinţării căsătoriei,
indiferent dacă aceştia sunt concepuţi şi născuţi în această perioadă sau sunt concepuţi înainte
de căsătorie şi născuţi după încheierea căsătoriei. Din cele două ipoteze decurg următoarele
consecinţe:

10
 - copilul născut în timpul căsătoriei mamei are ca tată pe soţul mamei, indiferent care
ar fi fost menţiunile din actul de naştere al copilului (de exemplu, menţiunea că tatăl
copilului este necunoscut sau că acesta este un alt bărbat decât soţul mamei);
- copilul născut în timpul căsătoriei are ca tată pe soţul mamei, indiferent care au fost,
în perioada legală de concepţie, relaţiile dintre soţi;
b) copiii concepuţi în timpul căsătoriei, dar născuţi după încetarea, desfacerea ori
declararea nulităţii căsătoriei, dacă naşterea a avut loc înainte ca mama să fi intrat într-o nouă
căsătoriei. În accepţiunea legii, copilul conceput în timpul căsătoriei este considerat acela care
este născut la cel mult 300 de zile de la încetarea, desfacerea sau declararea nulităţii căsătoriei
(art. 61 din Codul familiei). Totuşi, în această situaţie, se impune şi regula potrivit căreia
naşterea copilului trebuie să se fi produs mai înainte ca mama să fi încheiat o nouă căsătorie.
În prima ipoteză, reglementată de dispozițiile art. 53 alin. 1 din Codul familiei,
prezumţia de paternitate se leagă de faptul naşterii copilului în timpul căsătoriei. Pentru a se
beneficia de prezumţia legală de paternitate se impune dovedirea filiaţiei faţă de mamă şi
faptul că aceasta era căsătorită la data naşterii sau concepţiunii copilului.
În cazul în care copilul a fost născut în timpul căsătoriei, el este considerat că are ca
tată pe soţul mamei, indiferent dacă procrearea s-a realizat înainte sau după încheierea
căsătoriei. Aşa fiind, trebuie să se facă dovada că naşterea copilului a avut loc în perioada cât
părinţii săi erau căsătoriţi. Nu prezintă importanţă dacă aceştia erau despărţiţi în fapt.
Sistemul admis de Codul familiei înlesneşte stabilirea paternităţii faţă de tată prin
dovada simplă şi uşor de realizat, şi anume, că data naşterii copilului este ulterioară încheierii
căsătoriei. Dar faptul încheierii căsătoriei, ulterior concepţiei copilului, de către bărbatul care
a cunoscut sarcina viitoarei soţii, este considerat de legiuitor şi asimilat, în acelaşi timp, cu o
recunoaştere tacită a paternităţii copilului. În acest sens, legea a interpretat doar atitudinea
bărbatului şi a fundamentat stabilirea paternităţii pe împrejurarea implicită a recunoaşterii
tacite. În acest caz, prezumţia de paternitate poate fi considerată mai puternică decât
recunoaşterea filiaţiei realizată în mod expres şi voluntar, întrucât numai soţul are posibilitatea
legală să tăgăduiască paternitatea pe care legea i-o atribuie în baza căsătoriei.
Aplicarea prezumţiei de paternitate tuturor copiilor născuţi în timpul căsătoriei poate
fi înlăturată ulterior, în termenul prevăzut de lege, prin promovarea unei acţiuni de tăgăduire a
paternităţii. În concluzie, efectul prezumţiei instituite de art. 53 din Codul familiei este
anihilat prin admiterea acţiunii în justiţie de tăgadă a paternităţii.
În cea de-a doua ipoteză, consacrată de art. 53 alin. 2 din Codul familiei, în care
naşterea s-a produs după desfacerea căsătoriei, declararea nulităţii sau anularea ei, copilul are

11
ca tată pe fostul soţ al mamei, numai dacă momentul concepţiei se situează în timpul
căsătoriei şi naşterea a avut loc înainte ca mama să fi intrat într-o nouă căsătorie.
Legea ar fi insuficientă dacă prezumţia de paternitate nu s-ar extinde şi asupra
copilului conceput în timpul căsătoriei, dar născut după încetarea ei. Aşa fiind, în lipsa unei
prevederi exprese, art. 53 alin. 2 din Codul familiei se aplică, implicit, şi în cazul încetării
căsătoriei prin moartea sau declararea judecătorească a morţii soţului.
În ipoteza în care căsătoria se desface sau încetează în condiţiile legii, urmează a se
stabili dacă procrearea se situează sau nu în timpul căsătoriei. Astfel:
- în cazul desfacerii căsătoriei, momentul concepţiei trebuie să fie anterior datei când
hotărârea de divorţ a rămas irevocabilă (art. 39 din Codul familiei);
- în cazul încetării căsătoriei prin decesul soţului, concepţia copilului trebuie să fie
anterioară datei morţii soţului;
- dacă s-a pronunţat o hotărâre judecătorească declarativă a morţii soţului, concepţia
copilului trebuie să fie anterioară datei stabilite prin hotărâre judecătorească ca fiind
cea a decesului soţului;
- art. 23 din Codul familiei arată că declararea nulităţii căsătoriei nu trebuie să aibă nici
o consecinţă în privinţa copiilor născuţi după rămânerea irevocabilă a hotărârii care
pronunţă desfiinţarea căsătoriei, dar concepuţi în timpul căsătoriei. Aceşti copii se
bucură de prezumţia de paternitate şi îşi păstrează situaţia de copii din căsătorie,
chiar dacă actul juridic al căsătoriei a fost desfiinţat. Aşa cum bine se ştie, nulitatea
căsătoriei are caracter retroactiv, însă ea nu produce nici un efect asupra copiilor care
îşi păstrează situaţia de copii din căsătorie (în fond, prezumţia de paternitate a fost
consacrată, în principiu, pentru ocrotirea intereselor copiilor)

12
 CAPITOLUL II. ACŢIUNEA ÎN TĂGADA PATERNITĂŢII

2.1. Noţiunea de tăgadă a paternităţii

Prezumţia legală de paternitate nu are un caracter absolut. Acţiunea care are ca obiect
răsturnarea acestei prezumţii se numeşte acţiune în tăgăduire de paternitate. În majoritatea
cazurilor, filiaţia indicată de prezumţia de paternitate corespunde cu realitatea. Dar pot apărea
cazuri în care să nu existe această concordanţă. În asemenea împrejurări, dacă prezumţia de
paternitate ar continua să se aplice s-ar transforma în ficţiune şi n-ar mai corespunde scopului
pe care este destinată să-l realizeze
Prin tăgăduirea, tăgada, dezavuarea sau negarea, paternităţii se înţelege răsturnarea
pe cale judecătorească a prezumţiei legale de paternitate, atunci când aplicarea prezumţiei nu
corespunde situaţiei reale. Tăgăduirea paternităţii a fost definită ca reprezentând „negarea de
către un bărbat a paternităţii copilului care i se atribuie, pe motiv că, deşi există împotriva lui
o prezumţie legală de paternitate (copilul fiind fie născut, fie conceput în timpul căsătoriei
mamei sale cu acel bărbat), este cu neputinţă ca el să fie tatăl acestuia” 1.
Tăgăduirea de paternitate nu este o simplă denegare de paternitate, o simplă afirmaţie
a soţului mamei că el nu este tatăl copilului, ceea ce nu înseamnă că legea română limitează
cazurile de tăgadă. Dimpotrivă, dreptul la acţiune în tăgăduirea paternităţii aparţine oricărui
prezumtiv tată, dar în toate cazurile acesta trebuie să facă dovada că este cu neputinţă să fie
tatăl copilului.
În dreptul românesc antebelic, pe baza dispoziţiilor Codului civil, în anumite cazuri,
prezumţia de paternitate putea să fie înlăturată printr-o simplă negare nesprijinită pe nici o altă
probă decât aceea că naşterea copilului a avut loc înaintea împlinirii termenului de 180 de zile
de la căsătorie, însă chiar şi atunci dezavuarea nu producea efecte dacă nu era făcută prin
acţiune în justiţie şi nu era consfinţită printr-o hotărâre judecătorească definitivă 2.
Prezumţia legală de paternitate neavând o forţă absolută 3, prin posibilitatea ivirii unei
situaţii care o contrazice flagrant în sensul imposibilităţii soţului mamei de a fi tatăl copilului,

1
M.N. Costin, M. Mureşan, V. Ursa, Dicţionar de drept civil, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti, 1980, p. 509.
2
C. Hamangiu, I. Rosetti , Bălănel, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil roman, Ed. “Naţională” S.
Ciornei, Bucureşti, 1982, p. 479; I. Bohotici, Stabilirea tăgăduirea şi contestarea paternității, Ed. Cordial Lex,
Cluj-Napoca, 1994, p. 56.
3
“Susţinerea că această prezumţie ar avea un caracter relative trebuie înlăturată, deoarece este
contrazisă de întreaga economie a art. 53 şi art. 54 Codul familiei”. A se vedea, Decizia nr. 78 din 1995 a Curţii
Constituţional, în Monitorul Oficial, partea I, nr. 294 din 20 decembrie, 1995.
13
poate fi răsturnată numai în cadrul acţiunii de tăgăduire a paternităţii 1 ceea ce, pe de o parte,
justifică necesitatea existenţei acestei acţiuni, iar pe de altă parte, justifică caracterul exclusiv
judiciar al tăgăduirii2.
În dreptul nostru, acţiunea care are ca obiect răsturnarea prezumţiei de paternitate se
numeşte acţiune în tăgăduire de paternitate şi face parte din categoria acţiunilor în contestaţie
de stat, deoarece ea tinde să stabilească un fapt real şi anume, lipsa raportului de filiaţie dintre
tatăl prezumat de lege şi copilul din căsătorie.
Aceeaşi definiţie este valabilă şi în actuala reglementare a Noului Cod civil, care a
fructificat legislaţia, doctrina şi jurisprudenţa în materie.

2.2. Scurt istoric al reglementării acțiuniiîn tăgada paternităţii

În privinţa reglementării acţiunii în tăgada paternităţii, actualmente, ea se regăseşte

în art. 429-434 din Noul Cod civil, fiind incidente în materie şi art. 435- 440. Se impune a
face un scurt istoric al reglementării tăgadei paternităţii.
După intrarea în vigoare a Codului familiei, art. 54-55 cuprindeau principalele reguli
cu privire la tăgăduirea paternităţii (titular, numai soţul mamei, iar termenul de prescripţie de
6 luni de la data la care soţul sau fostul soţ al mamei a aflat despre naşterea copilului). După
mai bine de 50 de ani de aplicare, s-au adus modificări acestei reglementări, prin Legea nr.
288/2007, care vizau, în principal, art. 54 şi art. 55 privind titularii acţiunii în tăgăduirea
paternităţii, respectiv termenul de prescripţie a acestei acţiuni
Unul din meritele incontestabile ale Legii nr. 288/2007 este acela de a fi pus de acord
prevederile art. 54 C. fam., referitoare la titularii acţiunii în tăgăduirea paternităţii, cu cele
statuate prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 349/2001. Prin această decizie, Curtea
Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 54 alin. 2 C. fam.,
constatând că textul în cauză contravine dispoziţiilor art. 16 alin. (1), art. 26, art. 44 alin. (1) şi
ale art. 45 alin. (1) din Constituţia nerevizuită.
În examinarea excepţiei, Curtea Constituţională a României a avut în vedere, în afară
de dispoziţiile şi principiile din cuprinsul Legii fundamentale invocate de autorul excepţiei, şi
prevederile art. 8 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale ( care consacră dreptul persoanei la respectarea vieţii sale private şi de familie),

1
Tribunalul Suprem, colegiul civil, decizia nr. 1199 din 29 iulie 1963 în Legislaţia familiei şi practica
judiciară în materie, Ministerul Justiţiei, 1978, p. 414; Tribunalul Suprem, Decizia civilă nr. 755 din 10 mai
1978, în RRD, nr. 11, 1978, p. 62
2
I. Bohotici, Stabilirea,tăgăduirea şi contestarea paternităţii, Ed. Cordial Lex, Cluj-Napoca, 1994,
pp. 55-57; I. P. Filipescu, Tratat de dreptul familiei, Editura All, Bucureşti, 1996, p. 337.
14
precum şi Hotărârea din 27 octombrie 1994 a Curţii Europene a Drepturilor Omului – Cazul
Kroon şi alţii împotriva Olandei .
Reconsiderându-şi jurisprudenţa anterioară , Curtea a statuat că dispoziţiile art. 54
alin. 2 C. fam. sunt neconstituţionale în măsura în care nu recunosc decât tatălui, iar nu şi
mamei şi copilului născut în timpul căsătoriei, dreptul de a porni acţiunea în tăgăduirea
paternităţii.
Deşi potrivit dispoziţiilor art. 147 alin. (4) din Constituţia republicată, de la data
publicării, decizia menţionată a devenit general obligatorie, fiind receptată şi aplicată în mod
corespunzător de către instanţele române, se impunea, neîndoielnic, o intervenţie urgentă a
legiuitorului în această materie, aspect semnalat de altfel şi în literatura de specialitate .
Această intervenţie era imperios necesară, mai ales în condiţiile în care, deşi prin Decizia
Curţii Constituţionale nr. 349/2001 s-a extins sfera titularilor acţiunii în tăgăduirea paternităţii
la mamă şi copil, în lipsa unei modificări exprese a art. 55 C. fam., regimul juridic al
prescripţiei dreptului la acţiune pentru aceşti titulari (imprescriptibilitatea sau
prescriptibilitatea, durata termenului, momentul de la care începe să curgă, etc.) nu putea fi
stabilit decât pe cale de interpretare.
Această lacună a reglementării a condus la împrejurarea că, în repetate rânduri,
Curtea Constituţională a fost sesizată cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 55
alin. 1 C. fam., în motivarea excepţiei susţinându-se că textul de lege criticat este
discriminatoriu, deoarece instituie un termen de prescripţie pentru acţiunea în tăgăduirea
paternităţii numai în ce îl priveşte pe tatăl copilului, iar nu şi pentru mama copilului şi pentru
copil, pentru care acţiunea în tăgăduirea paternităţii este imprescriptibilă, încălcându-se astfel
principiul constituţional al egalităţii în faţa legii, consacrat prin dispoziţiile art. 16 alin. (1) din
Legea fundamentală.
De fiecare dată, instanţa de contencios constituţional a respins excepţia, pentru
motivarea acestei soluţii fiind relevantă următoarea argumentare: „În absenţa unei dispoziţii
legale prin care să se stabilească termenul în care acţiunea în tăgăduirea paternităţii poate fi
pornită de mamă sau de copil, Curtea nu are posibilitatea să constate existenţa vreunei
discriminări, rămânând în competenţa instanţei de judecată să facă interpretarea şi aplicarea
corectă a legii. ”
Elementele de noutate introduse prin Legea nr. 288/2007 sunt cele referitoare la
titularii acţiunii în tăgăduirea paternităţii, calitatea procesuală pasivă, precum şi termenul
acţiunii. Noua reglementare a Codului civil, aşa cum vom arăta în cele ce urmează, va extinde
sfera titularilor dreptului la acţiune şi va aduce noutăţi în privinţa termenului de prescripţie
extinctivă.

15
 2.3. Admisibilitatea tăgăduirii paternităţii numai în cazul copiilor din
căsătorie

Potrivit art. 414 (2) din Noul Cod civil, paternitatea poate fi tăgăduită, dacă este cu
neputinţă ca soţul mamei să fie tatăl copilului”, ceea ce demonstrează că legea nu arată
cazurile în care poate fi pornită acţiunea în tăgăduirea paternităţii, ci stabileşte numai o regulă
generală de drept material.
Comparativ cu vechea reglementare a paternităţii din Codul civil român de la 1864,
care consacra ca şi modelul francez „un sistem formalist, în virtutea căruia tăgăduirea
paternităţii se putea face numai în anumite cazuri, limitativ determinate de lege” 1, iar în unele
cazuri speciale permitea soţului să tăgăduiască paternitatea prin simpla afirmaţie, nesprijinită
pe probe2, art. 54 alin. 1 din Codul familiei instituie regula admisibilităţii acţiunii în
tăgăduirea paternităţii în toate cazurile când este cu neputinţă ca soţul mamei să fie tatăl
copilului.
Aceste cazuri de neputinţă constituie condiţii de fond 3 ale admisibilităţii acţiunii în
tăgăduire, rămânând la latitudinea instanţei judecătoreşti de a aprecia şi a stabili pe baza
probelor administrate dacă aceste condiţii sunt întrunite sau nu. Situaţiile în care poate să
rezulte imposibilitatea ca soţul mamei să fie tatăl copilului sunt diferite şi de aceea instanţele
judecătoreşti în exercitarea rolului lor activ trebuie să analizeze temeinic, toate faptele
invocate şi dovedite şi să dea soluţii adecvate fiecărui caz concret în parte.
Din practica judiciară, generată de aplicarea Codului familiei, s-au desprins anumite
împrejurări de fapt, care vin în sprijinul definirii noţiunii de „neputinţă” invocată de art. 54
alin. 1 Codul familiei, considerate în literatura de specialitate ca fiind cazuri tipice de
nepaternitate4. Împrejurările de fapt din care rezultă neputinţa ca soţul mamei să fie tatăl
copilului pot fi determinate de cauze obiective sau de cauze subiective, imputabile unuia sau
altuia dintre soţi care au generat practic o situaţie de fapt obiectivă, cazuri care pot fi mai
frecvente sau mai puţin frecvente5. Această regulă generală restrânge domeniul tăgăduirii
paternităţii prin intermediul prezumţiei de paternitate doar în cazul copiilor din căsătorie, fie

1
T. R. Popescu, Dreptul familiei, Tratat, II, EDP, Bucureşti, 1965, p. 61-62.
2
C. Hamangiu, I. Rosetti Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil roman, Ed. “Naţională” S.
Ciornei, Bucureşti, 1982, p. 478.
3
I. Bohotici, Stabilirea, tăgăduirea şi contestarea paternităţii, Ed. Cordial Lex, Cluj-Napoca, 1994,
pp. 61-76.
4
I. Bohotici, Stabilirea tăgăduirea şi contestarea paternităţii, Ed. Cordial Lex, Cluj-Napoca, 1994, p.
66.
5
Jurisprudenţa defineşte noţiunea de neputinţă Tribunalul Suprem, secţia civilă, decizia nr. 579 din
1985 în RRD, nr. 1, 1986, p. 70; Trib. Supr., s. civ., dec. nr. 2223 din 1977 în RRD, nr. 6/1978p. 49.
16
concepuţi, fie născuţi în timpul acesteia, ceea ce face inutilă exercitarea dezavuării în toate
celelalte cazuri.
Doctrina în materie cât şi jurisprudenţa creată de aplicarea Codului familiei relevă
cazuri tipice de inadmisibilitate a acţiunii în tăgăduirea paternităţii:
- Nu pot fi tăgăduiţi copiii din afara căsătoriei, copii născuţi după împlinirea
termenului de 300 de zile de la încetarea căsătoriei prin decesul soţului sau prin declararea
judecătorească a morţii sale;
- Nu pot fi tăgăduiţi copiii născuţi la mai mult de 300 de zile de la desfacerea
căsătoriei prin rămânerea definitivă şi irevocabilă a hotărârii de divorţ. Sunt din ce în ce mai
numeroase, azi, sistemele juridice care se abţin de la aplicarea prezumţiei de paternitate
copiilor născuţi după pronunţarea unei hotărâri de divorţ irevocabile. De exemplu, în
Germania după reforma dreptului filiaţiei din 1 iulie 1998, conform art. 1592 şi 1593 noul
BGB. Un alt exemplu este cel al Suediei, art. 1 din cap. 1 din Legea privind părinţii, şi al
Norvegiei în art. 3 din Legea privind copiii;
- Nu intră în categoria copiilor din afara căsătoriei cei născuţi în timpul separaţiei de
facto a soţilor. Legislaţia franceză prevede excluderea de la aplicarea prezumţiei de paternitate
şi de la răsturnarea acesteia, copiii concepuţi sau născuţi în perioada separării de fapt,
conform art. 313 alin. 1 Code civ, sau cea a separaţiei legale, ce prevede divorţul propriu-zis.
Legislaţia noastră nu reglementează în mod expres aceste două instituţii, ele fiind supuse legii
care reglementează efectele căsătoriei şi divorţului.
Statutul de copil din căsătorie, conform legii, se menţine indiferent de menţiunile
trecute în actul de stare civilă: numele soţului mamei nu figurează în registru ca fiind tatăl
copilului sau dacă în actul de stare civilă figurează alt nume decât cel al soţului mamei, de
pildă numele concubinului1.
Există şi situaţii considerate în doctrină drept „fine de neprimire” cum este aceea a
tăgăduirii copilului a cărui naştere n-a fost declarată şi înregistrată la serviciul stării civile,
considerându-se că este inadmisibilă acţiunea în tăgăduire de paternitate împotriva copilului
ce nu are stabilită filiaţia faţă de mamă, ca prin aspect, condiţie alături de căsătoria acesteia, în
vederea aplicării prezumţiei de paternitate 2. În acest caz se înregistrează în prealabil naşterea
în vederea stabilirii maternităţii urmând ca ulterior să se admită acţiunea în tăgăduire a soţului

1
În această situaţie urmează ca actul de naştere să fie rectificat în mod corespunzător (Tribunalul
Suprem, secţia civilă, decizia nr. 664 din 1978 în Repertoriu IV, p. 29).
2
I. Bohotici, Stabilirea tăgăduirea şi contestarea paternităţii, Ed. Cordial Lex, Cluj-Napoca, 1994, p.
76.
17
mamei. Jurisprudenţa înregistrează excepţii de la această regulă 1, în speţă, instanţa trecând cu
vederea finele de neprimire, admite în timpul procesului recunoaşterea de maternitate precum
şi recunoaşterea de paternitate printr-o cerere de intervenţie a concubinului mamei.

2.4. Conflictele de paternitate (dubla paternitate)

2.4.1. Sub Codul familiei.

Având în vedere faptul că prezumţia de paternitate se întemeiază uneori pe faptul

naşterii copilului în timpul căsătoriei, iar alteori pe faptul concepţiei copilului în timpul
căsătoriei, se pot ivi situaţii în care unui copil i se pot atribui două paternităţi. În acest caz, se
pune problema unui conflict de paternitate ce presupune că un copil este conceput în timpul
primei căsătorii şi este născut în timpul celei de-a doua.
În practică, asemenea cazuri apar destul de rar, pe plan teoretic se manifestă un vădit
interes punându-se în discuţie ipoteze diverse. În general, autorii de specialitate consideră că
un real conflict de paternitate se pune numai cu privire la copiii din căsătorie şi aceea din
afara căsătoriei, iar pe de altă parte, excluzând concursul între paternităţi deopotrivă din afara
căsătoriei. În aceste din urmă două cazuri nu se pune problema unei duble paternităţi,
conflictul de paternitate fiind doar unul aparent2.
Variatele ipoteze în care se pune problema dublei paternităţi sunt grupate în trei
categorii3:
- Cazuri de dublă paternitate care îşi găsesc soluţionarea în textele legii;
- Cazuri de dublă paternitate care nu sunt soluţionate de legiuitor, dar a căror
reglementare expresă se consideră necesară4;
- Conflictul de paternitate aparent.
În doctrină se arată că cele mai frecvente cazuri în care se poate ivi conflictul de
paternitate sunt cele iscate de situaţia conceperii copilului în timpul unei căsătorii şi naşterii
sale în timpul altei căsătorii, subsecvente, ca de exemplu 5:
după încetarea ori desfacerea căsătoriei, femeia se recăsătoreşte şi, la mai puţin de 300 zile de
la încetarea ori desfacerea primei căsătorii, ea naşte un copil;

1
Al. Paicu, notă la Judecătoria Baia-Mare, sentinţa civilă, nr. 1366 din 1968, în R.R.D, nr. 11 din
1970, p. 130.
2
I. I. P. Filipescu, Tratat de dreptul familiei, Ed. All, Bucureşti, 1996, pp. 348
3
I. Bohotici, Stabilirea, tăgăduirea şi contestarea paternității, Ed. Cordial Lex, Cluj-Napoca, 1994,
pp. 129-146.
4
I. Bohotici, Propuneri de lege ferenda referitoare la soluţionarea unor probleme privind conflictele
de paternitate, în RRD, nr. 2 din 1977, p. 30.
5
I I. P. Filipescu, Tratat de dreptul familiei, Ed. All, Bucureşti, 1996, p. 353.
18
soţul este declarat mort prin hotărâre judecătorească, apoi, soţia se recăsătoreşte şi, la mai
puţin de 300 de zile de la încheierea celei de-a doua căsătorii, naşte un copil, iar soţul declarat
mort reapare şi anulează hotărârea declarativă de moarte;
soţia se află, în acelaşi timp, în două căsătorii (bigamie) şi naşte un copil, considerându-se
uneori că acesta este singurul caz de conflict de paternitate în dreptul nostru.
În toate aceste cazuri, tatăl copilului este soţul mamei din cea de-a doua căsătorie,
soluţie dată de art. 53 alin. 2 din Codul familiei, ce constituie regula cu privire la soluţionarea
conflictelor de paternitate.
Cu privire la conflictul de paternitate aparent, jurisprudenţa română relevă
următoarele reguli:
- nu se poate stabili o altă filiaţie faţă de tată, prin recunoaştere voluntară sau prin
acţiune în justiţie, decât după răsturnarea prezumţiei de paternitate prin acţiunea în tăgăduire.
De asemenea, aplicarea prezumţiei de paternitate conform legii are rolul contestării
recunoaşterii de paternitate.
Un caz particular, controversat în doctrină, al conflictului dintre paternitatea din
căsătorie şi cea din afara căsătoriei, îl reprezintă situaţia unui copil din afara căsătoriei , născut
la peste 300 de zile de la data stabilită prin hotărâre ca fiind aceea a morţii soţului mamei, care
îşi stabileşte paternitatea prin recunoaştere sau prin hotărâre judecătorească urmată de
reapariţia soţului mamei, ce anulează hotărârea declarativă de moarte. Soluţiile contradictorii
în această situaţie susţin că anularea hotărârii declarative de moarte, pe de o parte, duce
automat la înlăturarea paternităţii din afara căsătoriei rămânând să se aplice de plin drept
prezumţia de paternitate din căsătoria considerată ca nefiind niciodată desfăcută1, iar pe de
altă parte, că anularea hotărârii declarative de moarte nu influenţează stabilirea paternităţii din
afara căsătoriei, conflictul de paternitate fiind rezolvat, în favoarea filiaţiei din afara
căsătoriei2.
- Hotărârea judecătorească de stabilire a paternităţii îndeplineşte funcţia de contestare
a recunoaşterii. Dacă recunoaşterea ar surveni ulterior, ea nu are efecte juridice deoarece
hotărârea judecătorească este opozabilă tuturor celor ce nu au participat la proces, până la
dovada contrară făcută pe cale judecătorească,

1
P. Anca, Filiaţia faţă de tată, în Rudenia, p. 100; I. P. Filipescu, Dreptul familiei, Universitatea
Bucureşti, 1984, p. 37.
2
I. Bohotici, Prezumţia legală de paternitate a copilului conceput în timpul căsătoriei dar născut
după încetarea, desfacerea sau desfiinţarea căsătoriei, în RRD, nr. 7 din 1988.
19
 2.4.2. Sub Noul Cod civil.

Dat fiind că prezumţia de paternitate se poate întemeia fie pe faptul concepţiunii, fie
pe cel al naşterii copilului în timpul căsătoriei, se pot ivi conflicte de paternitate când unui
copil i se atribuie două paternităţi din căsătorie.
În primul rând, poate exista conflict de paternitate în următoarele ipoteze:
- în cazul în care copilul e conceput în timpul unei căsătorii, care a încetat, s-a
desfăcut prin divorţ sau a fost desfiinţată, dar este născut după ce mama s-a recăsătorit.
- în situaţia în care soţul a fost declarat mort prin hotărâre judecătorească, apoi soţia
se recăsătoreşte şi, la mai puţin de 300 de zile de la data încheierii celei de-a doua căsătorii
naşte un copil, iar apoi soțul declarat mort reapare şi se anulează hotărârea declarativă de
moarte. Potrivit art. 293 alin. 2 C. civ., prima căsătorie este desfăcută pe data încheierii celei
de-a doua căsătorii, dacă soţul celui declarat mort a fost de bună-credinţă.
În ambele ipoteze, conflictul de paternităţi din căsătorie este dat de faptul că
prezumţia de paternitate operează atât în contra soţului mamei din prima căsătorie în timpul
căreia a fost conceput, cât şi în contra soţului mamei din cea de a doua căsătorie în timpul
căreia copilul a fost născut.
În al doilea rând, se poate întâmpla ca femeia să dea naştere unui copil în timp ce se
găseşte, în acelaşi timp, în două căsătorii, cu încălcarea dispoziţiilor legale privind
monogamia (art. 273 C. civ.). Se poate considera că acesta e singurul caz autentic de conflict
de paternitate.

2.5. Aspecte procesuale privind tăgada paternităţii

2.5.1.Titularii dreptului la acţiune

a) În reglementarea Codului familiei. Potrivit art. 54 Codul familiei, acţiunea în

tăgăduirea paternităţii poate fi pornită de oricare dintre soţi, precum şi de către copil. Ea poate
fi continuată de moştenitori. Acţiunea se introduce de către soţul mamei împotriva copilului.
Dacă acesta este decedat, acţiunea se porneşte împotriva mamei sale.
Astfel, alin. 2 al art.54 din Codul familiei, în redactarea dată prin Legea 288/2007,
prevede că: “Acţiunea în tăgăduirea paternităţii poate fi pornită de oricare dintre soţi, precum
şi de către copil. Ea poate fi continuată de către moştenitori”.
Dacă, anterior, dreptul la acţiunea în tăgăduirea paternităţii avea un caracter exclusiv,
întrucât soţul mamei era unicul titular al acestei acţiuni, noua reglementare recunoaşte acest

20
drept atât mamei, cât şi copilului, înlăturându-se astfel discriminarea existentă şi dându-se
expresie deplină principiului egalităţii, consacrat de prevederile art. 16 din Constituţie 1.
Tatăl – titular al acţiunii. În situaţia în care soţul se află sub interdicţie
judecătorească, acţiunea poate fi exercitată de către reprezentantul său legal, însă, numai cu
încuviinţarea prealabilă a autorităţii tutelare. Acţiunea se îndreaptă împotriva copilului
beneficiar al prezumţiei legale de paternitate care va avea calitatea de pârât în proces, cu
condiţia ca acesta să se fi născut viu chiar dacă nu este viabil. De regulă la data introducerii
cererii de chemare în judecată copilul este minor până la 14 ani şi acesta va fi reprezentat de
mama sa, iar dacă aceasta a decedat sau este pusă sub interdicţie judecătorească, de un curator
special. După împlinirea vârstei de 14 ani poate participa personal la judecată însă numai
asistat de mama sa sau de un curator special. Copilul major îşi poate exercita singur drepturile
procesuale.
În toate situaţiile, mama copilului va fi citata în proces fără deosebire dacă este
reprezentantă legală a copilului pârât. Dacă copilul moare în timpul procesului acesta va putea
fi continuat împotriva reprezentantului legal sau după caz împotriva tutorelui.
Prin excepţie, însă, moştenitorii soţului vor putea continua acţiunea pornită de acesta
daca din punct de vedere procesual o astfel de acţiune este susceptibilă de a fi continuată dacă
nu a intervenit renunţarea la judecată a reclamantului sau dacă nu a intervenit perimarea.
Mama. În ceea ce priveşte formularea acţiunii de către mamă se remarcă faptul că
legiuitorul nu a condiţionat exercitarea acestei acţiuni în tăgăduirea paternităţii de formularea
unei acţiuni în stabilirea adevăratei filiaţii a copilului. Cu toate acestea, este neîndoielnic
faptul că temeiul acţiunii în tăgăduirea paternităţii, când titular este mama, diferă de temeiul
acţiunii al cărei titular este soţul mamei2.
În cazul soţului mamei scopul urmărit de acesta prin acţiunea în tăgăduirea
paternităţii îl constituie înlăturarea unei paternităţi care nu corespunde adevărului biologic, în
timp ce, în cazul mamei, scopul urmărit este circumscris interesului superior al copilului de a
înlătura o paternitate care nu corespunde realităţii, astfel încât să se deschidă posibilitatea
stabilirii legale a paternităţii copilului faţă de tatăl biologic.
Recunoaşterea dreptului mamei de a porni acţiunea a fost determinată de nevoia
stabilirii adevăratei paternităţi a copilului în acele situaţii în care, contrar realităţii evidente şi
interesului mamei sau copilului, soţul nu acţionează pentru răsturnarea prezumţiei de
paternitate. Mai mult, mama, fiind coautoarea concepţiei şi autoarea naşterii copilului, poate fi

1
E. Florian,. Dreptul familiei, Ed. C. H. Beck, Bucureşti, 2006, p. 244-245.
2
Flavius Baias, Marieta Avram, Cristina Nicolescu – “Modificările aduse Codului familiei prin Legea
288/2007”, în “Dreptul” nr. 3/2008.
21
la fel de interesată să confere semnificaţie juridică realităţii biologice în care a fost implicată
nemijlocit1. A nu recunoaşte şi mamei acest drept se traduce în sfidarea ideii de adevăr,
dreptate şi justiţie.
Chiar şi în lipsa unei prevederi legale exprese, având în vedere faptul că interesul
este o condiţie generală de admisibilitate a oricărei acţiuni în justiţie, se poate spune că mama
face dovada existenţei acestui interes fie când promovează în acelaşi timp (ca un al doilea
capăt de cerere) şi o acţiune în stabilirea paternităţii faţă de cel despre care pretinde că este
adevăratul tată, fie când face dovada că există o recunoaştere a copilului din partea acestuia
(care nu îşi poate produce efectele atâta timp cât funcţionează prezumţia de paternitate ), fie –
în sfârşit – când l-ar chema ca martor în acţiunea în tăgăduirea paternităţii pe adevăratul tată,
care ar recunoaşte paternitatea în faţa instanţei, în declaraţia de martor (care, fiind un înscris
autentic, potrivit art. 1197 C. civ., ar îndeplini exigenţele art. 57 alin. 2 C. fam. pentru ca
recunoaşterea să fie valabilă). Cu alte cuvinte, considerăm, că, în practică, instanţele pot şi
trebuie să verifice dacă este respectat interesul superior al copilului şi există cel puţin
perspective pentru stabilirea paternităţii copilului faţă de tatăl biologic, pentru a nu se ajunge
la situaţia ca, prin efectul tăgăduirii paternităţii, copilul să devină din afara căsătoriei fără nici
o paternitate stabilită. În cazul în care asemenea perspective nu există, acţiunea mamei ar
putea fi respinsă, ca fiind lipsită de interes
Copilul. Recunoaşterea dreptului copilului de a porni acţiunea în tăgăduirea
paternităţii este o soluţie reclamată de exigenţele principiilor constituţionale, art. 26 privind
dreptul persoanei la respectarea vieţii private şi de familie, precum şi dreptul persoanei de a
dispune de ea însăşi, art. 49 referitor la protecţia specială a copiilor şi tinerilor - dar şi de
prevederile instrumentelor internaţionale în materia drepturilor omului şi a drepturilor
copilului2. Potrivit art. 7 paragraf 1 din Convenţia cu privire la drepturile copilului, acesta
are dreptul, în măsura posibilului, de a-şi cunoaşte părinţii. Dreptul copilului de a-şi cunoaşte
tatăl presupune, ca acesta, indiferent că este din căsătorie sau din afara ei, să aibă la dispoziţie
căi juridice corespunzătoare pentru a-şi stabili filiaţia faţă de adevăratul tată. Recunoaşterea
pentru copil a dreptului de a porni acţiunea în tăgăduirea paternităţii este o soluţie firească,
fiindcă şi el se află în aceeaşi situaţie cu soţul mamei sale, deoarece legătura de filiaţie
prezumată de art. 53 îi vizează pe amândoi3

1
Teodor Bodoaşcă, Studii de dreptul familiei, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2007, p. 65.
2
Dispoziţiile art. 8 din Convenţie (protecţia vieţii private şi de familie) şi pe cele ale art. 7 alin. 1 din
Convenţia cu privire la drepturile copilului, ratificată de România prin Legea nr. 18/1990 (M. Of. nr. 109 din 28
septembrie 1990) şi republicată (M. Of. nr. 314 din 13 iunie 2001), text care prevede dreptul copilului de a-şi
cunoaşte părinţii şi de a fi îngrijit de aceştia.
3
Teodor Bodoaşcă, Studii de dreptul familiei, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2007, p. 66.
22
 În mod corect norma juridică prevede că titularul acţiunii este copilul, fără a face nici
o distincţie între copiii născuţii în timpul căsătoriei şi cei concepuţi în timpul căsătoriei şi
născuţi la mai puţin de 300 de zile de la desfacerea, desfiinţarea sau încetarea căsătoriei, dar
mai înainte ca mama să se fi căsătorit. Se subînţelege că beneficiar al prezumţiei de
paternitate este copilul din căsătorie.
În privinţa copilului lipsit de capacitate de exerciţiu, acţiunea va putea fi promovată
de către mamă în numele său, ca reprezentant legal al copilului.
În Speţa Kroon şi alţii contra Olandei, prin Hotărârea din 27 octombrie 19941,
Curtea Europeană s-a pronunţat asupra problemei dacă imposibilitatea legală pentru o femeie
căsătorită de a contesta paternitatea soţului asupra copilului ei, care să-i permită astfel o
recunoaştere de către tatăl biologic, constituie sau nu constituie o încălcare a art. 8 din
Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Curtea Europeană s-a pronunţat în sens afirmativ
asupra acestei probleme, considerând că legislaţia naţională dacă nu permite nici unei alte
persoane decât soţul mamei să răstoarne prezumţia de paternitate este în contradicţie cu art. 8
din Convenţie2.
Moştenitorii. Art. 54 alin. 2 teza a II-a C. fam., astfel cum a fost modificat prin
Legea nr. 288/2007, prevede că acţiunea în tăgăduirea paternităţii „poate fi continuată de
moştenitori”. Această soluţie legislativă exista şi în reglementarea anterioară, numai că, în
prezent, ea trebuie interpretată ţinând cont de sfera titularilor acestei acţiuni. Astfel, pot
continua acţiunea, moştenitorii tatălui prezumat, moştenitorii mamei, precum şi cei ai
copilului, cu condiţia să fi acceptat succesiunea şi să nu fi intervenit renunţarea la judecată a
reclamantului sau perimarea cererii în timpul vieţii titularului.
Moştenitorii tatălui prezumat vor putea continua acţiunea pornită de autorul lor,
conform art. 54 din Codul familiei, dacă din punct de vedere procesual, acţiunea este
susceptibilă de a fi continuată, adică nu a intervenit renunţarea la judecată a reclamantului sau
perimarea cererii în timpul vieţii soţului. Însă, moştenitorii soţului nu sunt împuterniciţi să
pună în mişcare acţiunea în tăgăduirea paternităţii, ci doar să continue ceea ce a început
titularul.
În practica judiciară s-au întâlnit situaţii în care interzisul judecătoresc nu are
reprezentant legal şi există urgenţă, sau în care există un conflict de interese între reprezentat

1
V. Berger, Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, Institutul pentru Drepturile
Omului, Bucureşti, 1997.
2
C. Bîrsan, Convenţia europeană a drepturilor omului. Comentariu pe articole, vol. I, „Drepturi şi
libertăţi”, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005, p. 627-628.
23
şi reprezentant, situaţii ce sunt incluse în reprezentarea legală provizorie, art., 44 Cod de
procedură civilă1.
În ipoteza reprezentării legale, în cadrul acţiunii de tăgăduire, o situaţie frecventă
este aceea a contrarietăţii de interese dintre soţul interzis, reclamant, şi reprezentantul legal,
care este chiar soţia sa, mama copilului ce are în proces calitatea de pârât. În acest caz se
procedează la numirea unui curator special, conform art. 132 coroborat cu art. 147 din Codul
familiei, care exercită în exclusivitate acţiunea în tăgăduirea paternităţii 2.
Tutorele. În situaţia în care titularul acţiunii este pus sub interdicţie, art. 54 alin. 5
C. fam. prevede că „acţiunea va putea fi pornită de tutore”. Spre deosebire de reglementarea
anterioară, este de observat că textul actual nu a mai prevăzut cerinţa referitoare la
încuviinţarea autorităţii tutelare. Această opţiune a legiuitorului este pe deplin justificată, în
condiţiile în care normele generale în materie de tutelă instituie această condiţie numai în
vederea încheierii, în numele interzisului, de acte patrimoniale de dispoziţie sau asimilate
acestora [art. 129 alin. (2) şi art. 147 C. fam.], or, acţiunea în tăgăduirea paternităţii intră în
categoria actelor personale nepatrimoniale.
Întrucât textul în discuţie nu distinge, ar însemna că indiferent de titularul acţiunii
(tatăl prezumat, mama sau copilul), dacă acesta este pus sub interdicţie, acţiunea ar urma să
fie introdusă de tutore.
O nuanţare se impune totuşi a fi făcută, având în vedere prevederile art. 150 teza I C.
fam., potrivit cărora „minorul care, la data punerii sub interdicţie, se află sub ocrotirea
părinţilor, va rămâne sub această ocrotire până la data când devine major, fără a i se numi un
tutore” . Prin urmare, în ipoteza în care minorul interzis se află sub ocrotirea ambilor părinţi
sau numai sub ocrotirea mamei, aceasta va exercita singură, în numele copilului, acţiunea în
tăgăduirea paternităţii. Tatăl prezumat nu ar putea exercita acţiunea alături de mamă, pentru
că ar însemna ca în cadrul procesului să întrunească în persoana sa dubla calitate : reclamant
(în numele copilului) şi pârât (în nume propriu), ceea ce, nu este posibil.
Ministerul Public. După cum s-a arătat în literatură, încă înainte de modificarea
Codului familiei prin Legea nr. 288/2007 (dar modificarea nu schimbă cu nimic aceste
argumente), reprezentantul Ministerului Public ar putea promova acţiunea, deoarece – potrivit
art. 45 alin. 1 C. pr. civ. – acesta „poate porni acţiunea civilă ori de câte ori este necesar
pentru apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale minorilor, ale persoanelor puse sub

1
Dacă incapabilul nu are reprezentant legal şi există urgenţă, la cererea părţii interesate, instanța va
putea numi un curator special care să-l reprezinte până la numirea reprezentantului legal; ea va putea numi, de
asemenea, un curator special în caz de conflict de interese între reprezentant şi reprezentat sau când o persoană
juridică, chemată să stea în judecată, nu are reprezentant. I. Deleanu.
2
I. P. Filipescu, Tratat de dreptul familiei, Ed. All, Bucureşti, 1996.
24
interdicţie sau ale dispăruţilor”. Desigur, cel pentru care procurorul a introdus acţiunea
(minor, interzis sau dispărut) va fi introdus în proces.
În reglementarea Noului Cod civil1. În legătură cu titularii dreptului la acţiune în
tăgada paternităţii2, elementele de noutate din Codul civil sunt următoarele:
- lărgirea sferei persoanelor care pot să promoveze acţiunea în tăgada paternităţii.
Astfel, alături de soţul mamei, titular tradiţional al dreptului la acţiune (art. 54 alin. 2 din C.
fam. în redactarea sa iniţială), de mamă şi copil, introduşi prin dispoziţiile Legii nr. 288/2007,
ca urmare a Deciziei nr. 349/2001 a Curţii Constituţionale a României, în conţinutul art. 429
alin. (1) este enumerat şi tatăl biologic al copilului. Acesta are interesul de a stabili adevărata
filiaţie a copilului, pentru ca situaţia de fapt, legătura de sânge ce există între el şi copil, să
devină o situaţie de drept, producătoare de efecte juridice;
- acordarea dreptului de a introduce acţiunea în tăgada paternităţii moştenitorilor
soţului mamei, copilului, mamei copilului sau tatălui biologic, după caz, în ipoteza decesului
titularului dreptului la acţiune, potrivit art. 429 alin. (2) teza a II-a. Astfel, de exemplu, dacă
anterior promovării acţiunii intervine decesul copilului, în baza art. 433 alin. (2) raportat la
art. 423 alin. (5), moştenitorii acestuia pot introduce acţiunea în justiţie pentru răsturnarea
prezumţiei legale de paternitate care nu corespunde adevărului biologic;
- calitatea de pârât3 aparţine, după caz, copilului (dacă soţul mamei este reclamant),
mamei copilului (dacă reclamantul este soţul mamei, iar copilul a decedat), altor moştenitori
ai copilului (dacă reclamantul este tatăl prezumat, iar copilul şi mama acestuia au decedat),
tatălui prezumat (în ipoteza promovării acţiunii de către copil sau mama acestuia),
moştenitorilor tatălui prezumat (dacă soţul mamei este decedat), soţului mamei şi copilului ori
moştenitorilor acestora (dacă reclamantul este tatăl biologic).

1
A se vedea E. Florian, Dreptul familiei, ediţia a 4-a, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2011, p. 185; Al.
Bacaci, V. C. Dumitrache, C. C. Hăgeanu, Dreptul familiei, ediția 7, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2012, p. 201.
2
Potrivit art. 265, toate litigiile care decurg dintr-un raport de familie reglementat de dispoziţiile cartei
a II-a din Codul civil, deci inclusiv acţiunile din domeniul filiaţiei, sunt de competenţa instanţei judecătoreşti, şi
anume instanţa de tutelă.
3
Conform art. 436, în toate cazurile referitoare la filiaţie, deci şi în ipoteza acţiunii în tăgada
paternităţii, părinţii şi copilul sunt citaţi, chiar dacă nu au calitatea de reclamant sau pârât.
25
 2.5.2. Calitatea de pârât

Acţiunea se introduce împotriva copilului. Intră în discuţie numai copilul născut viu,
pentru că cel născut mort nefiind subiect de drept, nu există un raport de filiaţie care să poată
fi tăgăduit1. În majoritatea cazurilor, acesta este minor. El va fi reprezentat, dacă este sub
vârsta de 14 ani, de către mama sa, care participă la proces în dublă calitate:
- în nume propriu;
- ca reprezentantă legală a copilului sub 14 ani.
În cazul în care mama copilului a decedat sau nu are capacitate deplină de exerciţiu,
copilul va fi reprezentat, până la vârsta de 14 ani, de un tutore, care poate fi şi ad-hoc. Copilul
între 14-18 ani participă singur la proces, deoarece este vorba de o acţiune cu caracter
personal.
În cazul în care copilul moare în timpul procesului, acţiunea va putea fi continuată
împotriva reprezentantului său legal, dacă are vârsta sub 14 ani, ori a unui tutore ad-hoc.
În cazul copilului decedat între 14-18 ani, acţiunea va fi continuată împotriva unui tutore ad-
hoc.
Acţiunea în tăgăduirea paternităţii se judecă în contradictoriu cu mama copilului,
care va fi citată, fiind cea mai în măsură să apere interesele copilului şi să ajute instanţa la
stabilirea adevărului, conform art. 54 alin. ultim din Codul familiei.

2.5.3. Cererea de chemare în judecată

În cadrul art. 194 NCPC sunt enumeră cerințele intrinseci pe care trebuie să le
respecte orice cererea de chemare în judecată, și anume:
- Elementele de identificare a părților. Numele și prenumele, domiciliul sau
reședința părților ori, pentru persoanele juridice, denumirea și sediul lor constituie elemente
obligatorii ale cererii de chemare în judecată. De asemenea, cererea va cuprinde în mod
obligatoriu următoarele elemente de identificare a reclamantului, dacă le posedă sau i s-au
atribuit potrivit legii: codul numeric personal (în cazul persoanelor fizice) sau, după caz,
codul unic de înregistrare ori codul de identificare fiscală, numărul de înmatriculare în
registrul comerțului sau de înscriere în registrul persoanelor juridice și contul bancar (în cazul
persoanelor juridice). Prin raportare la art. 148 alin. (1) teza a II-a NCPC la care art. 194 face
trimitere, cererea va cuprinde, dacă este cazul, și adresa electronică sau coordonatele care au

1
E. Florian, Dreptul familiei, Ed. C. H. Beck, Bucureşti, 2006., p. 246
26
fost indicate în acest scop de părți, precum numărul de telefon , numărul de fax sau alte
elemente asemenea.
Reclamantul este obligat să prevadă în cererea de chemare în judecată, în cazul
persoanelor fizice, numele și prenumele tuturor părților, în mod complet, în forma în care
acestea figurează în actele de identitate, iar, în cazul persoanelor juridice, denumirea lor, în
forma în care acestea figurează în evidențele corespunzătoare. Spre exemplu, lipsa indicării
în cerere a unui prenume al pârâtului poate să conducă la o nelegală îndeplinire a procedurii
de citare cu acesta sau la obținerea unei hotărâri judecătorești ce nu se va impune cu putere
obligatorie față de această parte, în ipoteza în care va invoca faptul că nu este una și aceeași
persoană cu partea care a figurat în proces.
În ceea ce privește domiciliul sau reședința părților persoane fizice, reclamantul
trebuie să indice în cerere locul unde acestea locuiesc efectiv, pentru a putea fi înștiințate cu
privire la desfășurarea procesului, iar nu neapărat domiciliul indicat în actul de identitate. În
privința sediului părților persoane juridice, acesta trebuie să fie cel cu care figurează în
evidențele corespunzătoare.
Reclamantul are posibilitatea să-și indice și un domiciliu sau sediu ales pentru
citarea sau comunicarea actelor de procedură, în condițiile art. 158 alin. (1) NCPC, drept care
însă nu-l exonerează de obligația indicării domiciliului său real. Reclamantul nu poate face în
mod valabil o alegere de domiciliu sau sediu pentru pârât, acesta din urmă fiind singurul în
măsură să procedeze la alegerea unui domiciliu sau sediu pentru el.
Dacă reclamantul locuiește în străinătate, va arăta și domiciliul ales în România,
unde urmează să i se facă toate comunicările privind procesul. În cazul în care reclamantul nu
se conformează acestei dispoziții legale, sunt aplicabile prevederile art. 156 teza a II-a NCPC,
potrivit cărora comunicările i se vor face prin scrisoare recomandată, recipisă de predare la
poșta română a scrisorii, în cuprinsul căreia vor fi menționate actele ce se expediază, ținând
loc de dovadă de îndeplinire a procedurii.
Indicarea domiciliului sau sediului părților prezintă importanță deosebită și prin
prisma stabilirii competenței teritoriale de soluționare a cauzei, iar nu numai a legalei
comunicări a actelor de procedură.
- Numele, prenumele și calitatea celui care reprezintă partea în proces, iar în cazul
reprezentării prin avocat, numele, prenumele acestuia și sediul profesional. Această cerință a
cererii de chemarea în judecată este solicitată în ipoteza în care cererea este formulată prin
reprezentant (legal sau convențional), fiind semnată de către acesta, în calitatea menționată.
Dovada calității de reprezentant în forma prevăzută la art. 151 NCPC se va alătura cererii de
chemare în judecată.

27
 Dacă cererea este formulată de către reprezentant, fără ca din cuprinsul său să reiasă
calitatea în care acesta acționează, există riscul ca instanța să considere cererea ca fiind
formulată în nume propriu și, în consecință, să o respingă ca fiind introdusă de o persoană
lipsită de calitate procesuală activă.
Dacă cererea este formulată prin reprezentant, este necesar ca, pe lângă elementele
de identificare a părților, să existe și mențiunile prevăzute de lege pentru identificarea
reprezentantului reclamantului. De asemenea, prin raportare la art. 148 alin. (1) teza a II-a
NCPC la care art. 194 face trimitere, cererea va cuprinde, dacă este cazul, și adresa
electronică sau alte coordonate ale reprezentantului, precum numărul de telefon, numărul de
fax sau altele asemenea.
- Obiectul cererii și valoarea lui. Obiectul desemnează pretenția concretă dedusă
spre soluționare instanțelor judecătorești prin cererea de chemare în judecată, prin care se
urmărește respectarea unui drept subiectiv civil sau a unui interes legitim. Spre exemplu,
constituie obiect al cererii plata unei sume de bani, revendicarea unui imobil, divorțul, tăgada
paternității, rectificarea cărții funciare, rezoluțiunea unui contract, constatarea vacanței
succesorale, partajul judiciar ș.a.m.d.
Reclamantul are dreptul să-și modifice sau să-și precizeze obiectul inițial al cererii
de chemare în judecată, prin formularea unei cereri adiționale în condițiile art. 204 NCPC.
Obiectul cererii de chemare în judecată trebuie să existe, să fie licit și moral,
determinat sau determinabil și posibil.
În funcție de caracterul patrimonial sau nepatrimonial al dreptului subiectiv ce se
poate valorifica prin intermediul cererilor, acestea se divid în cereri patrimoniale (obiectul
cererii poate fi evaluat pecuniar) și cereri nepatrimoniale (obiectul cererii nu poate fi stabilit
în bani).
Următoarele cereri au caracter nepatrimonial: cererea de divorț, cererea de anulare
a căsătoriei, cererea de tăgadă a paternității, cererea de stabilire a paternității/maternității,
cererea de contestare a recunoașterii de maternitate/paternitate, cererea de punere sub
interdicție judecătorească, cererea de declarare a morții unei persoane etc. Cererea de acordare
a daunelor morale pentru reparare unui prejudiciu nepatrimonial are caracter de cerere
patrimonială, iar nu nepatrimonială, obiectul său fiind exprimat pecuniar.
Obiectul cererii de chemare în judecată prezintă interes prin prisma stabilirii
competenței generale, materiale și teritoriale de soluționare a cauzei, determinării taxelor
judiciare de timbru, incidenței litispendenței, conexității și autorității de lucru judecat, fixării
căii de atac și a componenței completului de judecată, admisibilității unor probe [art. 309

28
alin.(2) NCPC ] etc. Totodată, obiectul cererii este cel care fixează limitele judecății, prin
raportare la art. 9 alin.(2) și art. 397 alin. (1) NCPC.
Reclamantul are obligația de a indica în cererea de chemare în judecată valoarea
obiectului acesteia atunci când este evaluabil în bani. Pentru ca valoarea obiectului cererii
fixată de către reclamant să nu fie una aleatorie, codul a prevăzut și obligația menționării în
cuprinsul cererii de chemare în judecată a modului de calcul prin care s-a ajuns la
determinarea acestei valori, cu depunerea unor dovezi în acest sens.
- Arătarea motivelor de fapt și de drept pe care se întemeiază cererea. Obiectul
cererii nu este suficient prin el însuși pentru ca instanța să-și formeze o convingere asupra
temeiniciei unei cereri de chemare în judecată, fiind necesară motivarea acesteia, atât în fapt,
cât și în drept.
Această mențiune obligatorie a cererii de chemare în judecată vizează cauza sa
juridică, reprezentată de fundamentul pretenției deduse judecății (situația de fapt calificată
legal).
Prin motive de fapt se înțeleg toate împrejurările, faptele, circumstanțele ce au
condus la formularea cererii de chemare în judecată și pe care se sprijină pretenția dedusă spre
soluționare instanței.
Motivele de drept sunt cele care conferă formă juridică motivelor de fapt, explicând
din punctul de vedere al dreptului substanțial și procesual, obiectul acțiunii. Nu este necesar
ca reclamantul să indice textele legale pe care și-a întemeiat pretenția, judecătorul fiind în
măsură să le determine din lecturarea obiectului cererii și a motivelor acesteia. Nici greșita
indicare de către reclamant a textelor legale nu este de natură să țină instanța, aceasta având
posibilitatea să stabilească corecta încadrare a faptelor, cu respectarea principiului
disponibilității părților în procesul civil.
- Arătarea dovezilor pe care se sprijină fiecare capăt de cerere. În cuprinsul cererii de
chemare în judecată, reclamantul trebuie să arate mijloacele de probă a căror încuviințare o
solicită în vederea dovedirii pretențiilor sale. Nu este suficientă mențiunea din cererea de
chemare în judecată exprimată în practică sub forma "în dovedire, orice probe utile
soluționării cauzei, a căror necesitate a administrării va reieși din dezbateri", întrucât în acest
caz probele nu sunt determinate, iar prevederea legală analizată nu este respectată.
În ipoteza în care reclamantul solicită încuviințarea probei cu înscrisuri, la fiecare
exemplar al cererii de chemare în judecată (un exemplar pentru instanță și exemplare pentru
comunicare în număr egal cu numărul pârâților) va alătura înscrisurile de care înțelege să se
folosească în proces, în fotocopii certificate pentru conformitate cu originalul. Dacă
înscrisurile sunt redactate într-o limbă străină, reclamantul le va depune în fotocopie

29
certificată, însoțite de traducerea legalizată efectuată de un traducător autorizat sau, în lipsa
acestuia, de o persoană de încredere, în condițiile legii speciale.
În ipoteza anumitor acțiuni civile, este necesară atașarea la cererea de chemare în
judecată a unor înscrisuri specificate de lege. Astfel, potrivit art. 571 alin. (1) NCPC, la
cererea de arbitrare se va anexa copie de pe contractul în care este inserată convenția arbitrală,
iar dacă a fost consemnată într-un înscris separat ori s-a încheiat un compromis, copie de pe
acesta. La cererea de divorț, potrivit art. 915 alin.(3) NCPC, se va alătura o copie a
certificatului de căsătorie și, după caz, câte o copie a certificatelor de naștere ale copiilor
minori. Totodată, în conformitate cu alin. (4) al aceluiași articol, la această cerere se poate
alătura, după caz, înțelegerea soților rezultată din mediere cu privire la desfacerea căsătoriei
și, după caz, la rezolvarea aspectelor accesorii divorțului. Potrivit art. 1016 alin. (2) NCPC, la
cererea privind ordonanța de plată se anexează înscrisurile ce atestă cuantumul sumei datorate
și orice alte înscrisuri doveditoare ale acesteia; dovada comunicării somației prevăzute de art.
1014 alin. (1) se va atașa cererii sub sancțiunea respingerii acesteia ca inadmisibilă.
Dacă reclamantul dorește încuviințarea probei cu interogatoriul pârâtului, va
specifica în cuprinsul acțiunii solicitarea de citare a pârâtului cu mențiunea "personal la
interogatoriu", în vederea administrării probei, fără însă a atașa la dosar întrebările pentru
interogatoriul pârâtului odată cu cererea de chemare în judecată, pentru a nu-i da acestuia
posibilitatea să-și pregătească din timp răspunsurile, în urma consultării în prealabil a
dosarului. Dacă însă pârâtul este una dintre persoanele menționate de art. 355 alin. (1), cărora
întrebările pentru interogatoriu li se comunică în scris, reclamantul le va atașa cererii de
chemare în judecată pentru a fi comunicate. Este de menționat că, în ambele cazuri, instanța
va administra proba sub rezerva dezbaterii acesteia, la primul termen de judecată cu procedura
de citare legal îndeplinită, potrivit art. 203 alin.(1) NCPC.
În situația în care reclamantul solicită încuviințarea probei testimoniale, va indica în
cerere numele, prenumele și adresa martorilor, precum și, dacă este cazul, adresa electronică,
alte coordonate, numărul de telefon , numărul de fax sau alte asemenea date de contact ale
martorilor.
În măsura în care prin cererea de chemare în judecată se solicită încuviințarea probei
cu înscrisuri, fără ca acestea să fie atașate cererii, sau a probei testimoniale, fără a fi
specificați martorii se va considera că proba respectivă nu a fost propusă în condițiile legii,
fiind incidente aceleași sancțiuni prevăzute de lege pentru ipoteza în care acestea nu au fost
deloc indicate.

30
 - Semnătura. Cererea de chemare în judecată trebuie să fie însușită de către
reclamant prin semnătura sa ori a reprezentantului său. Semnătura se efectuează olograf,
nefiind respectată condiția legală în situația în care pe cerere este aplicată doar ștampila
reclamantului persoană juridică, fiind necesară și semnătura reprezentantului său. Totodată,
este valabilă semnătura electronică, în condițiile legii speciale. De asemenea, semnătura
trebuie să fie situată la sfârșitul cererii pentru a avea semnificația faptului că este atestat
întregul său conținut.
Întrucât legea nu face referiri în privința modului de executare a semnăturii, este
suficientă aplicarea semnăturii pe care reclamantul sau reprezentantul său o folosește în mod
curent, nefiind necesar ca aceasta să cuprindă în mod obligatoriu numele și prenumele
semnatarului.
Cerința legală privitoare la semnătură nu este îndeplinită în ipoteza în care, la
sfârșitul cererii, este dactilografiat numele și prenumele reclamantului, fără însă a fi aplicată și
semnătura sa ori a reprezentantului său.
Dacă cererea este semnată de o persoană care nu avea calitatea de reprezentant,
aceasta poate fi ratificată în termenul acordat pentru complinirea acestei deficiențe, prin
prezentarea reclamantului în fața instanței și semnarea cererii.
La cererea de chemare în judecată, reclamantul anexează o copie pentru comunicare,
o copie legalizată a certificatului de naştere al copilului a cărui paternitate se tăgăduieşte, alte
înscrisuri (de exemplu certificatul de căsătorie, hotărârea de divorţ sau de desfiinţare a
căsătoriei mamei), dovada achitării taxei de timbru judiciar.
Instanţa de tutelă poate fi investită, pe cale accesorie, şi cu cererea de stabilire a
paternităţii faţă de tatăl biologic, după cum în funcţie de situaţie, poate să se solicite şi
modificarea numelui de familie al copilului, exercitarea autorităţii părinteşti, chiar şi
desemnarea unui tutore.

2.5.4. Sesizarea instanţei

În lipsa vreunei dispoziţii speciale a legii, potrivit regulilor de drept comun

referitoare la competenţa materială şi teritorială, acţiunea în tăgăduirea paternităţii se
introduce la instanţa domiciliului pârâtului sau a reprezentantului legal în baza principiului
actor sequitor forum rei sitae, conform art. 5 Cod de procedură civilă, adică la judecătoria de
la domiciliul copilului. Este vorba de instanţa de tutelă, conform reglementării Noului Cod
civil (art. 265).
Pârâtul fiind în cele mai multe cazuri minor, având domiciliul la părinţii săi,
competentă va fi judecătoria de la domiciliul comun al părinţilor, sau de la domiciliul aceluia

31
dintre ei la care minorul locuieşte sau, în sfârşit, de la domiciliul reprezentantului legal al
minorului, când acesta nu coincide cu nici unul dintre părinţi. Acţiunea se exercită exclusiv pe
cale principală, ceea ce înseamnă că titularul ei nu poate invoca pe calea excepţiei, în cadrul
altei acţiuni, faptul că nu este tatăl copilului. 1.
Acţiunea în tăgăduirea paternităţii se introduce prin cerere de chemare în judecată,
primul mijloc procesual ce are ca prim efect întreruperea cursului prescripţiei extinctive.
Cererea trebuie redactată în dublu exemplar şi este supusă unei taxe de timbru de 8 lei.
Printre măsurile procesuale luate de către instanţă, ulterior investirii prin cererea de
chemare în judecată, se situează citarea obligatorie a mamei şi a copilului, în toate cazurile,
conform art. 436 din Noul Cod civil, precum şi citarea obligatorie a autorităţii tutelare.
Sarcina probei îi incumbă reclamantului care pentru a-şi dovedi nepaternitatea, poate recurge
la orice mijloc de probă admis de lege, interogarea mamei copilului, expertize, înscrisuri,
martori, inclusiv rudele cele mai apropiate şi afinii, cu excepţia descendenţilor, potrivit art.
190 Cod de procedură civilă.

2.5.5. Termenul de prescripţie extinctivă

În reglementarea Codului familiei. Anterior abrogării sale, dispoziţiile art. 55 din

Codul familiei prevedeau: ”Acţiunea în tăgada paternităţii se prescrie în termen de trei ani de
la data naşterii copilului. Pentru soţul mamei, termenul curge de la data la care a luat
cunoştinţă de naşterea copilului. Dacă acţiunea nu a fost introdusă în timpul minorităţii
copilului, acesta o poate porni într-un termen de 3 ani de la data majoratului său”.
Art. 55 C. fam., înainte de modificarea prin Legea nr. 288/2007, prevedea că
„acţiunea se prescrie în termen de şase luni de la data când tatăl a cunoscut naşterea
copilului.” După cum s-a arătat în literatura de specialitate, legiuitorul român a optat pentru
un termen scurt de introducere a acţiunii pentru a nu se menţine multă vreme incertitudine
asupra paternităţii copilului.
Prin noile soluţii legislative cuprinse în Legea nr. 288/2007, durata termenului de
prescripţie a acţiunii a fost majorată la trei ani, termen care începe să curgă de la data naşterii
copilului, în privinţa mamei, iar, în cazul soţului mamei, de la data la care a luat cunoştinţă de
naşterea copilului (art. 55 alin. 1 C. fam.).
După modelul din dreptul comparat, alin. 3 al art. 55, în noua redactare, prevede că:
„Dacă acţiunea nu a fost introdusă în timpul minorităţii copilului, acesta o poate porni într-un

1
Tribunalul Judeţean Sibiu, decizia civilă nr. 279 din 1988 în Dreptul nr. 8 din 1990, p. 57 cu note de
I. B. Diamant şi V. Lunceanu.
32
termen de 3 ani de la data majoratului său”, ceea ce înseamnă că, în cazul copilului, termenul
de prescripţie a acţiunii nu curge de la naştere (când oricum nu ar putea promova acţiunea
decât prin reprezentant legal), ci de la data majoratului.
Astfel, termenul în care soţul mamei poate să-şi valorifice, prin promovarea unei
acţiuni în justiţie, dreptul de a tăgădui paternitatea copilului din căsătorie este de 3 ani. Acest
termen este un termen de prescripţie extinctivă şi nu de decădere. În consecinţă sunt aplicabile
regulile privitoare la suspendarea, întreruperea şi repunerea în termen, consacrate de
dispoziţiile Decretului nr.167/1958, care reglementează prescripţia extinctivă.
Termenul pentru intentarea acţiunii în tăgăduirea paternităţii se justificată prin
următoarele aspecte:
- înlăturarea prelungirii incertitudinii asupra paternităţii copilului;
- asigurarea certitudinii şi stabilităţii necesare filiaţiei faţă de tată;
- asigurarea unui răgaz suficient de informare şi reflecţie pentru reclamant având în
vedere reglementarea momentului de la care începe să curgă termenul precum şi posibilitatea
suspendării, întreruperii şi repunerii în termen; altfel spus, durata termenului de prescripţie
este impusă de necesităţi sociale în sensul clarificării statutului civil al copilului, statut ce
trebuie să reflecte realitatea1.
Primul alineat al art. 55 se referă la cazurile când acţiunea în tăgăduirea paternităţii
se introduce de către soţul mamei, termenul de 3 ani calculându-se astfel:
a) De la data când soţul mamei a luat cunoştinţă despre naşterea copilului. Data la
care soţul mamei a luat cunoştinţă despre naşterea copilului poate să coincidă chiar cu data
naşterii copilului, dacă foştii soţi trăiesc împreună iar copilul s-a născut la domiciliul comun al
acestora, ori poate să fie data când soţul a aflat efectiv despre naşterea copilului, dacă soţii
trăiesc despărţiţi în fapt, având fiecare domicilii separate iar naşterea copilului nu a fost
comunicată reclamantului de către soţie. În prima situaţie ne aflăm în faţa unei prezumţii
simple pe care poate să o combată dovedind contrariul 2. În toate cazurile, dovada datei la care
soţul a aflat de naşterea copilului se poate face prin orice mijloace de probă; proba acestei
date incumbă reclamantului acţiunii în tăgăduire.
În ceea ce priveşte calcularea termenului de la data când tatăl a cunoscut naşterea se
pot întâlni următoarele situaţii3:

1
I. Bohotici, Stabilirea tăgăduirea şi contestarea paternităţii, Ed. Cordial Lex, Cluj-Napoca, 1994.
2
A. Ionaşcu, M. Costin, M. N. Ursa, Filiaţia şi ocrotirea minorilor, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1980, p.
61
3
I. Bohotici, Stabilirea tăgăduirea şi contestarea paternităţii, Ed. Cordial Lex, Cluj-Napoca, 1994,
pp. 100-103
33
 - Dacă mama a ascuns, cu viclenie, naşterea copilului sau nu, soluţia este aceeaşi fără
a deosebi, situaţie diferită de cea din dreptul francez când termenul începe să curgă din
momentul descoperirii fraudei de către soţ. Această dată este valabilă şi în cazul căsătoriei
nule, în care caz termenul curge de la data când soţul a cunoscut naşterea copilului iar nu de la
data când a aflat infidelitatea soţiei.
- Împrejurarea că, anterior despărţirii în fapt a soţilor, soţul reclamant a ştiut că soţia
sa este însărcinată, nu are nicio relevanţă în stabilirea datei de la care începe să curgă termenul
de prescripţie al acţiunii în tăgăduirea paternităţii;
Data de la care tatăl a luat cunoştinţă despre naşterea copilului, în ceea ce priveşte
calcularea termenului de prescripţie, este valabilă şi când soţul se află în eroare cu privire la
paternitatea sa faţă de minor. De exemplu, soţul a cunoscut adevărul numai după ce a aflat de
infidelitatea soţiei raportată la data concepţiei. În această situaţie chiar dacă acţiunea în
tăgăduire a fost respinsă în primă instanţă ca prescrisă, ulterior în urma admiterii recursului
declarat de reclamant (art. 312 pct. 2, alin. Penultim Cod de procedură civilă), sentinţa atacată
a fost casată cu trimiterea cauzei spre rejudecare în vederea repunerii în termen 1. De
asemenea, reclamantul beneficiază de repunerea în termen (art. 19 din Decretul nr. 167 din
1958) atunci când s-a aflat în eroare cu privire la paternitatea asupra copilului datorită
necunoaşterii sterilităţii sale; astfel, ca urmare a repunerii în termen a acţiunii în tăgăduirea
paternităţii, termenul de o lună începe să curgă de la data eliberării certificatului medico-legal
ce-i confirmă sterilitatea, iar nu de la data când soţia i-a mărturisit că minora concepută şi
născută în timpul căsătoriei nu este, în realitate, copilul lui 2;
- În cazul în care tatăl dispărut se întoarce, într-o primă părere se consideră că
termenul de şase luni începe să curgă de la data când tatăl dispărut şi întors a aflat despre
naşterea copilului, dar nu mai înainte de data reapariţiei sale 3. Într-o altă părere se consideră
că termenul în discuţie trebuie calculat de la data când tatăl dispărut a aflat despre naşterea
copilului, chiar dacă aceasta este anterioară reapariţiei sale4;Aceeaşi soluţie se impune şi dacă
tatăl declarat mort reapare, obţinând anularea hotărârii judecătoreşti declarative de moarte;
astfel termenul se va calcula de la data când tatăl a aflat efectiv de naşterea copilului şi nu va
începe să curgă înainte de reapariţia celui declarat mort.

1
Tribunalul jud. Timiş, decizia civilă nr. 1527 din 1989 în C. Turianu, pp. 376-377
2
Tribunalul mun. Bucureşti, decizia civilă nr. 3183 din 1985, p. 374.
3
P. Anca, Caracterele prezumţiei de paternitate, în LP, nr. 5 din 1959.
4
T. Mandrea, Sc. Şerbănescu, p. 527.
34
 b) De la data când soţul mamei a luat cunoştinţă despre stabilirea filiaţiei faţă de
mamă, fie prin recunoaştere, fie prin hotărâre judecătorească, deoarece numai de la această
dată, prin aplicarea prezumţiei de paternitate i se naşte dreptul de a acţiona în scopul
tăgăduirii paternităţii, chiar dacă soţul ar fi cunoscut că mama copilului este soţia sa înainte de
data stabilirii oficiale a maternităţii. În cazul în care maternitatea a fost stabilită prin hotărâre
judecătorească, termenul de prescripţie va începe să curgă cel mai devreme de la data
rămânerii definitive a acesteia. Tot astfel, dacă înregistrarea naşterii pe baza hotărârii
judecătoreşti s-a făcut tardiv, termenul de prescripţie curge de la data când soţul mamei a
cunoscut această împrejurare1.
c) Dacă soţul mamei a fost pus sub interdicţie, începe să curgă un nou termen, după
ridicarea interdicţiei, de la data când a cunoscut efectiv naşterea copilului, sub condiţia ca
tutorele celui pus sub interdicţie să nu fi introdus acţiunea de tăgăduire, aceasta pe motiv că
nici un termen nu curge împotriva incapabililor (art. 55 alin. 3 din Codul familiei). Dacă soţul
mamei a cunoscut naşterea copilului încă în timp ce se află sub interdicţie, termenul de şase
luni începe să curgă de la data ridicării interdicţiei.
Textul de lege prevede cazul când acţiunea în tăgada paternităţii se introduce de către
tutore, termenul de şase luni calculându-se astfel:
- de la data când tutorele a cunoscut efectiv naşterea copilului dacă mai înainte de
împlinirea termenului în care soţul putea să introducă acţiunea, aceasta a fost pusă
sub interdicţie;
- de la data când tutorele a luat cunoştinţă de naşterea copilului dacă la data naşterii,
soţul mamei se găsea sub interdicţie. Dacă tutorele a cunoscut naşterea copilului
înainte de numirea sa în funcţie, termenul se calculează de la data numirii.
Literatura de specialitate ne relevă câteva situaţii care, deşi se încadrează în aceeaşi
reglementare, sunt distincte de cele menţionate anterior şi anume:
- termenul de trei ani se calculează de la data la care reprezentantul legal al soţului
mamei, tutore sau curator, ia cunoştinţă despre stabilirea filiaţiei copilului faţă de
mamă şi tată. În acest caz maternitatea fusese stabilită pe calea recunoaşterii sau prin
hotărâre judecătorească ceea ce a atras aplicarea prezumţiei de paternitate tatălui pus
sub interdicţie.
- Dacă tutore al soţului interzis este soţia acestuia, trebuie să se numească un curator
(art. 132 şi 147 din Codul familiei) iar termenul de 3 ani se calculează de la data când
curatorul ia cunoştinţă despre stabilirea filiaţiei copilului.

1
Tribunalul judeţean Dolj, decizia civilă, nr. 2213 din 1975, în RRD, nr. 8/1976, p. 43.
35
 - Dacă reprezentantul legal al soţului mamei nu a introdus acţiunea în condiţiile
arătate mai sus, soţul poate introduce acţiunea într-un nou termen de şase luni
calculat de la data cunoaşterii stabilirii filiaţiei faţă de mamă prin recunoaşterea sau
hotărârea judecătorească. În aplicarea acestei soluţii se distinge între două cazuri ce
au în vedere data cunoaşterii de către soţul mamei a actului prin care se stabileşte
filiaţia copilului faţă de mamă, recunoaştere sau hotărâre judecătorească:
În situaţia în care soţul mamei cunoaşte acest act la data ridicării interdicţiei,
termenul se calculează de la data ridicării acesteia;
Dacă soţul mamei cunoaşte acest act ulterior ridicării interdicţiei, termenul
se calculează de la data cunoaşterii acestui act.
Un nou termen de 3 ani începe să curgă de la data cunoaşterii de către reprezentantul
legal al soţului mamei, a actului prin care s-a stabilit filiaţia copilului faţă de mamă şi în cazul
în care, soţul mamei ia cunoştinţă despre acest act-recunoaştere sau hotărâre judecătorească, şi
înainte de a se împlini termenul de 3 ani, calculat de la această cunoaştere, el este pus sub
interdicţie.
În reglementarea Noului Cod civil. În ceea ce priveşte termenul de prescripţie şi
momentul de la care acesta începe să curgă, din lectura art. 430- 433 rezultă că legiuitorul a
consacrat termene diferite şi momente diferite, în funcţie de calitatea pe care o are titularul
dreptului la acţiune în tăgada paternităţii. Astfel, dacă pentru soţul mamei, potrivit art. 430
alin. (1) şi alin. (2) şi mama copilului (art. 431) s-a menţinut termenul de 3 ani introdus de
Legea nr. 288/2007 prin care art. 55 din C. fam a fost modificat1, renunţându-se la termenul
special de 6 luni, noul Cod civil a consacrat imprescriptibilitatea pentru copil şi tatăl biologic.
Pentru mamă, termenul începe să curgă de la data naşterii, iar pentru soţul mamei
legiuitorul a menţionat următoarele momente, după caz: data la care soţul a cunoscut că este
prezumat tată al copilului (ni se pare mai sugestivă expresia tradiţională „data la care a aflat
despre naşterea copilului”, deoarece, implicit, atunci este momentul în care soţul mamei a
aflat despre aplicarea prezumţia legale de paternitate sub imperiul căreia se află), fie la o altă
dată ulterioară, când a aflat că prezumţia nu corespunde realităţii (nu suntem de acord cu acest
moment deoarece introduce arbitrariul şi nesiguranţa, insecuritatea în relaţiile de familie, mai
ales că este vorba despre un copil din căsătorie).

1
Conform art. 531 alin. 2 din C. civ. al Quebec-ului, termenul pentru tăgada paternităţii este de un an
atât pentru soţul mamei (şi curge din momentul aplicării prezumţiei de paternitate, dacă el cunoaşte faptul
naşterii în acel moment sau din momentul cunoaşterii despre faptul naşterii), cât şi pentru mama copilului (curge
din momentul naşterii).
36
 De asemenea, dacă intervine decesul tatălui prezumat, al tatălui biologic sau al
copilului anterior promovării acţiunii în justiţiei şi fără ca dreptul la acţiune să se fi prescris,
legiuitorul acordă moştenitorilor acestora, potrivit dispoziţiilor art. 430 alin. (3) 1, art. 432 alin.
(2) şi ale art. 433 alin. (3)2, un termen special de prescripţie de un an, care curge de la data
decesului titularului dreptului la acţiune.
În continuare redăm o speță recentă din practica judecătorească care a pus în discuție
începutul termenului de prescripție

SPEȚA NR 1. Tăgada paternității. Începutul termenului de prescripție.

Prin sentința civilă nr. 7060/2012, pronunțată de Judecătoria Bistrița, a fost admisă
excepția prescripției dreptului la acțiune, invocată din oficiu și, în consecință, a fost respinsă
ca fiind prescrisă acțiunea civilă formulată de reclamantul C. R. împotriva pârâților P. S. M. și
C. D. având ca obiect tăgadă paternitate.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul. Apelul declarat nu este fondat.
În cauză, apelantul-reclamant, prin acțiunea formulată, a susținut că nu este tatăl
pârâtului-intimat, fiindcă pârâta-intimată a afirmat, după desfacerea căsătoriei părților, în mod
repetat că nu apelantul ar fi tatăl pârâtului. Trebuie reliefat că pârâtul C. D. D. s-a născut la
data de 25.02.1994 și a fost născut în perioada în care apelantul era căsătorit cu pârâta-
intimată, având situația unui copil din căsătorie, caz în care sunt aplicabile prevederile legale
specifice, respectiv art. 54 C. fam., iar nu prevederile legale privind situația copiilor care nu
au fost născuți în timpul cât părinții erau căsătoriți. Așadar, trebuie subliniat faptul că, doar în
cazul copiilor concepuți ori născuți în afara căsătoriei, legiuitorul permite recunoașterea
acestora și doar în aceste cazuri este admisibilă acțiunea în contestarea recunoașterii de
paternitate.
În speță, pârâtul-intimat, C. D. C. fiind născut în timpul căsătoriei apelantului-
reclamant cu pârâta, legea prezumă automat pe apelant ca fiind tatăl, nefiind necesară
recunoașterea copilului de către soțul mamei, caz în care singura acțiune la îndemâna tatălui
este cea în tăgada paternității. Față de calificarea corectă a acțiunii deduse judecății de către
reclamant ca fiind în tăgadă paternității, iar nu o acțiune în contestarea recunoașterii de
paternitate, așa cum eronat a susținut apelantul, în mod evident că nu se poate reține că
această acțiune în tăgada paternității ar fi imprescriptibilă. Dimpotrivă, art. 55 C. fam., în

1
Aceste termen este, potrivit art. 537 alin. 2 C. civ. din Quebec, de un an pentru moştenitorii tatălui
prezumat şi al mamei copilului.
2
Acest termen este de 3 de ani de la decesul copilului, pentru moştenitorii acestuia, conform art. 536
alin. 2 din C. civ. din Quebec.
37
reglementarea de la data depunerii cererii, prevede expres faptul că acțiunea în tăgada
paternității se prescrie în termen de 3 ani de la data nașterii copilului. Pentru soțul mamei,
termenul curge de la data la care a luat la cunoștință nașterea copilului.
Având în vedere această prevedere legală imperativă, ținând cont de data nașterii
pârâtului C. D. C., 25.02.1994, data la care apelantul și intimată erau căsătoriți, în consecință,
în mod evident reclamantul a luat la cunoștință atunci de nașterea copilului, astfel că, în mod
corect, a admis prima instanță excepția prescripției dreptului la acțiune și a respins ca
prescrisă acțiunea formulată. Simplul fapt că reclamantul ar fi auzit de la intimată afirmații
repetate că nu apelantul ar fi tatăl pârâtului, pe fondul relației tensionate dintre aceștia după
desfacerea căsătoriei și la peste 10 ani de la nașterea intimatului, nu face să se modifice data
de la care se socotește termenul de prescripție în cazul acțiunii în tăgada paternității, aceasta
fiind riguros prevăzută de legiuitor și curge de la data la care apelantul a luat cunoștință de
nașterea copilului, iar nu de la data la care a luat cunoștință de afirmațiile pârâtei potrivit
cărora nu apelantul ar fi tatăl pârâtului.
Notă. Soluția se menține și în condițiile aplicabilității dispozițiilor art. 429 și art.
430 NCC.

2.5.6. Mijloacele de probă în procesul de tăgăduire a paternităţii

Prezumţia legală de paternitate poate fi combătută numai de către titularul dreptului

la acţiune indicat de către legiuitor. Relativitatea prezumţiei legale de paternitate justifică
posibilitatea combaterii acesteia prin orice mijloace de probă admise de lege, în virtutea
faptului că obiectul probei este constituit din simple stări de fapt care să ateste nepaternitatea 1.
În cadrul procesului de tăgăduire a paternităţii, nepaternitatea poate fi dovedită prin
orice mijloc de probă legal: înscrisuri, depoziţii testimoniale, mărturisirea, prezumţii simple,
expertize, instanţa potrivit rolului ei activ având obligaţia să dispună completarea
probatoriului ori de câte ori este necesar în vederea unei intime convingeri.
Proba cu martori sau proba testimonială
Potrivit art. 1191-1196 Cod civil şi art. 186-200 Cod de procedură civilă, proba cu
martori sau proba testimonială este admisă în procesele privind starea civilă, astfel şi în cele
ce vizează tăgăduirea paternităţii. Conform art. 190 Cod de procedură civilă, în pricinile
privitoare la starea civilă sau despărţenie se vor putea asculta rudele şi afinii, în afară de

1
I. Bohotici, Stabilirea, tăgăduirea şi contestarea paternităţii, Ed. Cordial Lex, Cluj-Napoca, 1994, p.
238.
38
descendenţi, deoarece rudele cele mai apropiate ale părţilor pot furniza instanţelor elemente
de fapt importante cu privire la relaţiile cele mai intime dintre părţile litigante1.
În doctrină se precizează că în cazul anumitor stări naturale sau stări de fapt, faptul
naşterii sau al morţii, starea civilă, etc., există interdicţia probei cu martori tocmai datorită
interesului social pe care acesta îl reprezintă 2. Jurisprudenţa mai veche a statuat că nu se poate
dovedi cu martori împotriva posesiei de stat de fiu din căsătorie 3, însă neconcordanţa dintre
certificatul de naştere şi posesia de stat determină admisibilitatea probei testimoniale4.
În prezent, admiterea probei testimoniale în procesul de tăgăduire a paternităţii nu
cunoaşte restricţii, depoziţiile martorilor fiind coroborate şi cu alte mijloace de probă.
Mărturisirea sau recunoaşterea este un mijloc de probă prin care una din părţi confirmă
existenţa sau inexistenţa unor fapte sau împrejurări pe care cealaltă parte se sprijină în
dovedirea pretenţiilor sau în apărarea sa (art. 1204-1206 Cod civil). Calea sau mijlocul prin
care se poate ajunge la obţinerea recunoaşterii fiind interogatoriul (art. 218-225 Cod de
procedură civilă).
În procesele privind stabilirea maternităţii sau a paternităţii, recunoaşterea pârâtului
este admisă ca mijloc de probă decisiv, însă, importanţa ei se minimalizează atunci când tinde
la răsturnarea prezumţiei legale de paternitate.
Simpla declaraţie a soţului mamei că nu este tatăl copilului, precum şi mărturisirea
mamei că minorul nu este conceput cu soţul său, cu atât mai mult cu cât această recunoaştere
poate constitui un act de convenienţă între cele două părţi interesate, nu produce efecte
juridice dacă nu se coroborează cu alte mijloace de probă din care să rezulte cu certitudine
excluderea de la paternitate.
Prezumţiile simple sunt „prezumţiile lăsate la luminile şi înţelepciunea
magistratului”, art. 1203 Cod civil, acestea nefiind stabilite de lege. Datorită faptului că
nepaternitatea se dovedeşte în mod indirect prin intermediul unor fapte conexe, instanţa
operează cu raţionamentul logico-judiciar, deductiv sau inductiv, în vederea formării intimei
convingeri cu privire la concepţia copilului respectiv 5.
În procesul de tăgăduire a paternităţii, prezumţia simplă că presupusul tată coincide
cu tatăl biologic, întemeiată pe dovedirea relaţiilor intime dintre acesta şi mama copilului în
perioada legală a concepţiei, este atenuată în ceea ce priveşte efectul probator de exceptio

1
Tribunalul Suprem, colegiul civil, decizia nr. 665 din 24 aprilie 1967 în Culegere de decizii din
1955, pp. 164-166.
2
D. Radu, D. C. Tudorache, Probele în procesul civil, Editura Ankarom, Iaşi, 1996, p. 69.
3
Tribunalul Suprem, colegiul civil, decizia nr. 1456 din 1955, în Culegere de decizii, din 1955, p. 23.
4
Tribunalul Suprem, colegiul civil, decizia nr. 535 din 1957, în Culegere de decizii, din 1957, p. 182.
5
D. Radu, D. C. Tudorache, Probele în procesul civil, Editura Ankarom, Iaşi, 1996, p. 137.
39
plurium concubentium, puterea doveditoare a prezumţiei fiind complet anihilată dacă se
probează sterilitatea totală şi permanentă a soţului 1 sau dacă probele ştiinţifice îl exclud de la
paternitate.
Pentru o apreciere corectă, prezumţiile simple trebuie să se întemeieze pe fapte
semnificative şi suficient de grave, care să aibă o legătură singură şi directă şi în acelaşi timp
să fie concordante cu faptul de dovedit, cu împrejurările probatorii care pot fi directe sau
indirecte, chiar şi incomplete sau incerte. În ceea ce priveşte efectul probator prezumţiile
simple nu conferă celor ce le invocă avantajul procesual al dispensării de sarcina probei,
similar prezumţiilor legale, deoarece prezumţiile simple conduc la concluzii particulare
specifice fiecărui caz, întărirea sau susţinerea acestor prezumţii revenind părţii nu ca o
favoare, ci ca o obligaţie.

Expertiza medico-judiciară
Literatura juridică defineşte expertiza judiciară, fără a se ajunge la o unitate de păreri,
ca fiind în esenţă o activitate de cercetare ştiinţifică, interdisciplinară uneori, asupra unui caz
diferit justiţiei, ce are drept scop formarea unei opinii argumentate, pe baza căreia expertul
întocmeşte un raport de expertiză, document, sintetic, convingător, utilizat ca mijloc de probă
în faţa instanţei de judecată.
Probaţiunea cu ajutorul expertizei se hotărăşte de către instanţa de judecată, fie la
cererea unei părţi sau a amândurora, fie din oficiu, admiterea sau ordonarea expertizei fiind, în
principiu, facultativă cu excepţia cazurilor expres prevăzute de lege, în care efectuarea
expertizei este obligatorie, sub sancţiunea anulării hotărârii 2. În ceea ce priveşte expertizele
medico-legale sunt de o importanţă majoră în cercetarea filiaţiei, singurul caz în care sunt
obligatorii, în vederea stabilirii vârstei, este înregistrarea tardivă a naşterii.
În ceea ce priveşte tăgăduirea paternităţii, atunci când probele invocate în favoarea
nepaternităţii sunt neconvingătoare şi insuficiente, pentru înlăturarea dubiilor, se impune ca
acestea să fie completate cu probe ştiinţifice a căror administrare poate să fie dispusă din
oficiu3. Expertiza medico-legală în vederea excluderii de la paternitate nu este obligatorie,
însă ea îşi dovedeşte utilitatea atunci când vine în completarea probatoriului. S-a spus, că
prezumţia de paternitate este numai în mod relativ „sacrificarea unui adevăr biologic în

1
A. Ionaşcu, M. Costin, M. N. Ursa, Filiaţia şi ocrotirea minorilor, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1980,
p. 89-90.
2
D. Radu, D. C. Tudorache, Probele în procesul civil, Editura Ankarom, Iaşi, 1996, p. 98.
3
Tribunalul Suprem, secţia civilă, decizia nr. 55 din 1978, în RRD, nr. 7 din 1978, p. 49
40
numele unei realităţi sociologice” deoarece cercetarea paternităţii devine, datorită mijloacelor
oferite de ştiinţă, posibilă şi certă conferind un substrat material unei atari prezumţii 1.
Din punct de vedere al teoriei juridice se face distincţie între proba ştiinţifică a
nepaternităţii, excluderea de la paternitate, şi proba ştiinţifică a stabilirii paternităţii,
probabilitatea de paternitate, care astăzi este posibilă în proporţie de 99% datorită aportului
deosebit al amprentei genetice. Cu toate acestea, metodele ştiinţifice utilizate în cadrul
expertizelor sunt comune stabilirii indicilor de nepaternitate şi a probabilităţii de paternitate,
domeniul de aplicare a expertizei filiaţiei cuprinzând:
- stabilirea filiaţiei faţă de mamă în situaţia lipsei certificatului de naştere, a furtului
sau schimbului de copii;
- stabilirea filiaţiei faţă de tatăl din căsătorie şi din afara căsătoriei;
- stabilirea filiaţiei faţă de ambii părinţi în cazul copiilor abandonaţi, al schimburilor
sau furturilor de copii, al copiilor pierduţi în calamităţile naturale, conflicte armate etc.
Cercetarea împrejurărilor de fapt care să ateste nepaternitatea se realizează prin probe
care se aplică gradat, administrarea expertizelor medico-legale stabilind reguli certe de
excludere a paternităţii:
- Expertiza relativă a duratei gravidităţii după metode uzuale constituie o probă
indirectă, mai ales judiciară care se raportează la data raportului sexual fecundat, atunci când
este notoriu, convieţuirea cunoscută şi limitată a bărbatului cu femeia2.Această probă tinde să
dovedească absenţa prezumtivului tată pe durata unui interval a perioadei legale sau chiar în
momentul concepţiei. Pentru stabilirea duratei gravidităţii mamei pot fi utilizate mai multe
metode cum ar fi: calcularea duratei gravidităţii după data ultimului ciclu menstrual;
calcularea numărului de luni de gestaţie după data primelor mişcări fetale; aprecierea naşterii
la termen după caracterele morfologice de maturitate fetală şi după greutatea placentei la
termen.
- Expertiza capacităţii de procreare a bărbatului. Incapacitatea de procreare
constituie o cauză reală de infecunditate, ce poate exclude un bărbat de la paternitate.
Imposibilitatea de fecundare sau sterilitatea, congenitală sau dobândită, se poate datora unor
afecţiuni, unor tratamente prelungite cu substanţe ce pot inhiba spermatogeneza sau existenţei
de anticorpi antispermatici ai glerei cervicale şi poate fi diagnosticată prin intermediul
spermogramei sau a biopsiei testiculare.

1
Gh. Scripcaru, C. Scripcaru, Medicină legală, Ed. Cugetarea, Iaşi, 1996, p. 348
2
Gh. Scripcaru, C. Scripcaru, , Medicină legală, Ed. Cugetarea, Iaşi, 1996, p. 349
41
 Din punct de vedere medico-judiciar, analiza rezultatelor expertizării capacităţii de
procreare a bărbatului a impus următoarele reguli: imposibilitatea de fecundare exclude
bărbatul de la filiaţie; imposibilitatea de fecundare trebuie să existe la data raportului sexual
fecundat; imposibilitatea de coabitare nu este o condiţie suficientă a imposibilităţii de
fecundare1
- Expertiza serologică constă în analiza grupelor sanguine şi serice ale copilului,
mamei şi tatălui prezumat, incompatibilitatea acestor grupe excluzând un bărbat de la
paternitate.
- Cercetarea antropologică şi dermatoglifică. Cunoscute în literatura juridică sub
denumirea de expertiză antropologică respectiv dermatoglifică sau dactiloscopică, acest tip de
cercetare are drept obiectiv explorarea caracterelor poligenice cu determinism plurifactorial2
şi a modului lor de transmitere de la parentali la progeni.
- Cercetarea antropologică se realizează în scopul stabilirii unor proprietăţi
comune, acei markeri morfologici plurifactoriali, pe care un copil le are cu tatăl său
prezumtiv sau al stabilirii unor semne rare, existente la tată şi copil 3 şi se bazează pe
transmiterea ereditară a unor particularităţi anatomice, fizionomia feţei, conformaţia nasului,
urechilor, a torusului palatin, a formei dinţilor, culoarea ochilor şi a părului etc., dar şi a unor
anomalii cum ar fi bolile ereditare ale sângelui, hipertricoza transmisă pe cale masculină,
sindactilia bilaterală a degetelor 2-3 de la picioare etc. Expertiza antropologică conferă, ca
probă judiciară în procesul de tăgăduire a paternităţii, o valoare orientativă, complementară
celorlalte probe, în special expertizei serologice, reprezentând pentru instanţă doar un mijloc
de informare. În plus, expertiza antropologică prezintă inconvenientul, din punct de vedere
judiciar, de a nu se putea efectua decât după împlinirea vârstei de trei ani de către copil 4, ceea
ce vine în contradicţie cu termenul de şase luni în care poate fi exercitată acţiunea în
tăgăduire, din momentul cunoaşterii efective a faptului naşterii copilului.
- Cercetarea dermatoglifică ca metodă mai nouă de investigaţie, constă în
explorarea dermatoglifelor (amprentelor) palmo-plantare a căror transmitere ereditară este
condiţionată, similar caracterelor antropologice, de mai multe gene, fiind caractere
polimerice, polifactoriale.

1
V. Astărăstoaie, C. Grigoriu, C. Scripcaru, Ghid practic de medicină legală, Editura Contact
Internaţional, Iaşi, 1993, pp. 133-134.
2
V. Astărăstoaie, C. Grigoriu, C. Scripcaru, Ghid practic de medicină legală, Editura Contact
Internaţional, Iaşi, 1993, p. 133.
3
Gh. Scripcaru, C. Scripcaru, , Medicină legală, Ed. Cugetarea, Iaşi, 1996, p. . 328.
4
Gh. Scripcaru, C. Scripcaru, , Medicină legală, Ed. Cugetarea, Iaşi, 1996, p. 328.
42
Cercetarea amprentei genetice. Cunoscută sub numele de expertiză genetică, deşi, expertiza
genetică este cea mai nouă metodă utilizată cu predilecţie în stabilirea filiaţiei cu o
probabilitate de 99,97%, precum şi în identificarea de persoane;
- Tehnica amprentei genetice a fost descrisă de A. J. Jeffreys şi colaboratorii în
1985, fiind utilizată pentru prima dată în 1986, în Anglia, în vederea identificării unui agresor
vinovat de viol şi constă în detectarea minisateliţilor de ADN uman cu polimorfism extrem de
către sonde de mioglobulină sau bacteriofagi 1. În vederea filiaţiei, amprenta genetică se
efectuează în paralel cu determinarea de grupe sanguine.

Redăm în continuare o speță din practica judecătorească a instanțelor românești care

a pus în discuție probațiunea paternității:

SPEȚA NR. 2. Tăgada paternității. Răsturnarea prezumției de paternitate.

Prin acțiunea civilă înregistrată la data de 22.11.2011, reclamantul M. I. D. a

solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâta M. E. P., să constate că reclamantul, soțul
pârâtei, nu este tatăl minorei M. B. D., născută la data de 20.06.2009: să dispună efectuarea
cuvenitelor mențiuni în actele de naștere ale minorei, la rubrica tată.
Analizând actele dosarului, instanța a reținut că, din relația de căsătorie a părților, la
data de 20.06.2009 s-a născut minora M. B. D., a cărei naștere a fost înregistrată în registrul
de stare civilă al Primăriei municipiului B. sub nr. (...)/23.06.2009. Minorul beneficiază de
prezumția de paternitate prevăzută de art. 53 C. fam., în vigoare la data nașterii minorei,
întrucât este copil născut în timpul căsătoriei părților, încheiată la data de 09.05.2009. Această
prezumție nu are caracter absolut, iar paternitatea poate fi tăgăduită dacă este cu neputință ca
soțul mamei să fie tatăl copilului. În speță, pentru răsturnarea prezumției, reclamantul a
solicitat efectuarea unei expertize ADN la nivelul Institutului Național de Medicină Mina
Minovici din București, expertiză care a concluzionat că reclamantul este tatăl biologic al
minorei cu o probabilitate de 99, 999988%.
Având în vedere că expertiza efectuată reprezintă o probă concludentă pentru
stabilirea filiației, al cărei grad de probabilitate este de aproape 100%, instanța constată că
prezumția de paternitate nu a fost înlăturată în cauză și, drept urmare, în considerarea art. 429-
430 NCC, a respins acțiunea în tăgada paternității formulată de reclamant, ca fiind nefondata.

1
V. Astărăstoaie, C. Grigoriu, C. Scripcaru, Ghid practice de medicină legală, Editura Contact
Internaţional, Iaşi, 1993, p. 135.
43
 Notă. Considerăm că temeiul de drept îl constituie prevederile art. 54, art. 55 C.
fam., și nu cele ale art. 429, art. 430 NCC. Prin art. 230 lit. m) din Legea nr. 71/2011 a fost
abrogată Legea nr. 4/1947 privind Codul familiei, începând cu data de 1.10.2011. Art. 47 din
același act normativ prevede că stabilirea filiației sau orice altă acțiune la filiație este supusă
dispozițiilor noului Cod civil și produce efectele prevăzute de acesta numai în cazul copiilor
născuți după intrarea lui în vigoare. Potrivit art. 220 din Legea nr. 71/2011, Legea nr.
286/2009 privind Codul civil a intrat în vigoare la data de 1.10.2011, minora s-a născut la data
e 20.06.2009, înainte de intrarea în vigoare a noului Cod civil, astfel încât acțiunea în tăgada
paternității este cârmuită de prevederile Legii nr. 4/1947 privind Codul familiei.

Jurisprudența C.E.D.O. Situațiile în care o prezumție legală prevalează în fața

realității biologice nu sunt întotdeauna compatibile cu obligația statelor de a asigura respectul
efectiv al vieții private și de familie, ținând seama de marjă de apreciere lăsată statelor
contractante. În situația în care reclamantului nu i s-a dat posibilitatea de a contesta
paternitatea copilului născut în timpul căsătoriei, nu a fost stabilit un just echilibru între
interesul general privind protejarea legăturilor de familie, pe de o parte, și dreptul
reclamantului de a răsturna prezumția de paternitate, având în vedere realitatea biologică
stabilită în urma analizelor de sânge, pe de altă parte. Astfel că, în ciuda marjei de apreciere a
autorităților naționale , acestea nu au reușit să asigure respectul vieții private a reclamantului,
fiind încălcat în acest mod art. 8 din Convenție (C. E. D. O., Mizzi c. Maltei , 12 ianuarie
2006, www. echr.coe.int și în D. Tițian, A. Constantin, M. Cârstea, op. cit. ed. a2-a, p. 181)

2.5.7. Probaţiunea reclamantului şi mijloacele de probă

Obiectul probei este alcătuit din ansamblul actelor şi faptelor ce urmează a fi stabilite
într-o anumită cauză ca aceasta să poată fi just soluţionată, adică din faptele generatoare de
drepturi şi obligaţii cu privire la care părţile se află în litigiu., Astfel, poate forma obiectul
probaţiunii judiciare „orice act sau fapt cu semnificaţie juridică din care se poate deduce
naşterea, modificarea sau stingerea raporturilor juridice civile litigioase” 1.
Deoarece paternitatea poate fi tăgăduită dacă este cu neputinţă ca soţul mamei să fie
tatăl copilului, obiectul probei în procesul de tăgăduire a paternităţii îl constituie numai acele
împrejurări, ansamblu de acte şi fapte cu semnificaţie juridică, ce pot impune concluzia certă
a nepaternităţii. Dacă legea este restrictivă atunci când recunoaşte posibilitatea soţului mamei
de a dovedi, nu orice fel de împrejurări care ar face îndoielnică paternitatea, ci numai pe

1
D. Radu, D. C. Tudorache, Probele în procesul civil, Editura Ankarom, Iaşi, 1996, p. 15.
44
acelea care să vină în sprijinul ideii de „neputinţă” de a fi tatăl copilului1, legea este
nerestrictivă cu privire la mijloacele de probă ce pot fi utilizate în vederea dovedirii acestor
împrejurări, proba nepaternităţii fiind liberă de plano2.
În lipsa unor precizări legislative cu privire la împrejurările concrete care să
dovedească nepaternitatea, pe care legiuitorul nici nu le poate determina în mod exhaustiv, a
rămas în sarcina jurisprudenţei şi a doctrinei să contureze unele dintre aceste împrejurări mai
frecvente, ce pot fi considerate „cazuri tipice de nepaternitate”3, astfel:
- Imposibilitatea de coabitare datorită unei detenţii privative de libertate, unei
dispariţii, unei misiuni în străinătate, unei intervenţii chirurgicale, boli, accident etc.4,
pe toată perioada timpului legal al concepţiei.
Simpla împrejurare că soţii au trăit despărţiţi în fapt nu este de natură să ducă la
concluzia că soţul mamei nu este tatăl copilului născut în timpul căsătoriei, dacă se dovedeşte
că relaţiile intime dintre ei au continuat şi în perioada în care nu au trăit împreună5;De
asemenea, simpla recunoaştere a soţiei că nu soţul este tatăl copilului născut în timpul
căsătoriei prin recunoaşterea infidelităţii faţă de soţ, trebuie coroborată şi cu alte probe din
care să reiasă imposibilitatea unor legături intime dintre soţ şi soţie în perioada
concepţiei6.Instanţa este obligată să atenţioneze părţile şi să propună toate probele necesare şi
totodată să-şi exercite rolul activ dispunând şi din oficiu administrarea de probe în vederea
formării unei convingeri sigure cu privire la faptul dedus judecăţii.
În lipsa acestor probe, simpla recunoaştere a mamei pârâte, care poate constitui un
act de convenienţă între părţile interesate, nu este producătoare de efecte juridice 7. Nici
dovedirea adulterului soţiei, nu este o probă suficientă de nepaternitate, ea trebuie să fie
coroborată şi cu alte mijloace de probă, situaţie similară ce cea a recunoaşterii de către mamă
în cadrul procesului de tăgăduire a paternităţii, a relaţiilor extraconjugale, care nu valorează ca
probă singulară, neasociată şi cu alte dovezi de nepaternitate.
- Imposibilitatea fizică ori biologică de a procrea ca urmare, de exemplu, a unei
boli, a unui accident, a unei intervenţii chirurgicale, a sterilităţii etc. În situaţia în

1
C. Hamangiu, I. Rosetti Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil roman, Ed. “Naţională” S.
Ciornei, Bucureşti, 1982
2
I. Bohotici, Stabilirea tăgăduirea şi contestarea paternității, Ed. Cordial Lex, Cluj-Napoca, 1994,
pp. 66-74
3
I. Bohotici, Stabilirea, tăgăduirea şi contestarea paternității, Ed. Cordial Lex, Cluj-Napoca, 1994
4
I. P. Filipescu, Tratat de dreptul familiei, Ed. All, Bucureşti, 1996, p. 337
5
Tribunalul Suprem, secţia civilă, decizia nr. 884 din 13 mai 1976 în Legislaţia familiei şi practica
judiciară în materie, Ministerul Justiţiei, 1987, p. 413.
6
Tribunalul Suprem, decizia civilă nr. 867 din 8 mai 1986, în RRD, nr. 2/1987, p. 66; Tribunalul
Suprem, secţia civilă, decizia nr. 1016 din 26 aprilie 1984 în Legislaţia familiei şi practica judiciară în materie,
Ministerul Justiţiei, 1987, p. 419.
7
Tribunalul Suprem, secţia civilă, decizia nr. 261 din 1988 în RRD, nr. 1 din 1989, p. 71
45
 care soţul continuă să întreţină relaţii intime cu soţia, impotenţa sau sterilitatea sunt
admise ca probe directe de nepaternitate.
- Imposibilitatea morală de coabitare, datorită unor conflicte grave între soţi în
timpul legal al concepţiei copilului cum ar fi relele raporturi statornice între soţi într-
un proces de divorţ1. Această imposibilitate se poate datora şi unei despărţiri din
cauze obiective, care au dus nu numai la întreruperea traiului în comun, ci exclud şi
pe fond afectiv, pentru ambii soţi, continuarea relaţiilor intime2.
Alte cazuri relevante în tăgăduirea paternităţii cum ar fi invocarea faptului că părţile
au avut relaţii intime în perioadele de timp improprii, din punct de vedere medical, pentru
concepţie sau invocarea faptului că în perioada legală a concepţiei, soţul mamei nu împlinise
încă vârsta cerută de lege pentru încheierea căsătoriei, nu constituie prin ele însele o dovadă a
nepaternităţii soţului, deoarece în aceste situaţii trebuie dovedită imposibilitatea de procreare
pe toată perioada legală a concepţiei.
În acţiunile privind tăgăduirea paternităţii, obiectul probei îl constituie împrejurările
din care să rezulte imposibilitatea ca soţul mamei să fie tatăl copilului sau acele împrejurări de
natură să învedereze existenţa unor fapte incompatibile cu paternitatea soţului.
Obiectul probei în tăgăduirea paternităţii îl constituie în ultimă instanţă, faptul
negativ al inexistenţei concepţiei şi procreaţiei copilului cu un anumit bărbat adică soţul
mamei. Acest fapt negativ nu poate fi dovedit în mod direct şi nemijlocit, părţile trebuie să
dovedească „fapte vecine şi conexe” faptului generator de drepturi şi obligaţii.
Conform dreptului comun, cel ce face o propunere înaintea judecăţii trebuie să o
dovedească (art. 1169 Cod civil), actori incumbit probatio, şi cum reclamantul este primul
care ridică o pretenţie în faţa instanţei judecătoreşti, de regulă, sarcina probei incumbă mai
întâi acestuia. În procesul civil ambele părţi fac afirmaţii în vederea dovedirii sau apărării
drepturilor şi intereselor lor, ceea ce înseamnă că sarcina probei revine atât reclamantului cât
şi pârâtului cu menţiunea că în materie de probă, sarcina reclamantului este mai dificilă decât
a pârâtului. Aceasta pe considerentul că sarcina probei incumbă şi pârâtului numai ulterior
dovedirii afirmaţiilor de către reclamant ori determinării pârâtului să facă unele afirmaţii.

1
Tribunalul Suprem, secţia civilă nr. 741 din 30 mai 1969, în Legislaţia familiei şi practica judiciară
în materie, Ministerul Justiţiei, 1987.
2
Tribunalul Suprem, în compunerea prevăzută de art. 39 alin. 2 şi 3 din Legea pentru organizare
judecătorească; decizia nr. 24 din 18 aprilie 1978, în Legislaţia familiei şi practica judiciară în materie,
Ministerul Justiţiei, 1987.
46
 Iată în continuare o speţă:
La data de 9.12.2009, din căsătoria soţilor Cărare s-a născut un copil, Mălina, care s-
a bucurat de prezumţia de paternitate prevăzută de art. 53 C. fam. Ulterior, soţia a promovat
acţiune de divorţ şi la puţin timp, după intrarea în vigoare a Noului Cod civil, şi acţiune în
tăgada paternităţii cu următorul conținut:

Judecătoria Iași
Secția civilă

DOMNULE PREȘEDINTE,

Subsemnata, CĂRARE MĂLINA, născută la data de 9 decembrie 2009, prin

reprezentant legal CĂRARE IRINA, cu domiciliul în municipiul Roman, str. Parcului … ,
județul Neamț, chem în judecată pe pârâtul CĂRARE GELU, cu domiciliul în municipiul
Iași, str. Egalității, … , pentru ca prin hotărârea pe care o veți pronunța să dispuneți că numitul
CĂRARE GELU nu este tatăl meu biologic, iar pe cale de consecință să dispuneți radierea
numelui acestuia de la rubrica „TATA”, întrucât nu corespunde realității.

MOTIVELE ACȚIUNII:

ÎN FAPT, m-am născut la data de 9 decembrie 2009, în timpul căsătoriei mamei

mele cu pârâtul din prezenta cauză, în prezent, am vârsta de 3 ani și 2 luni, mama subsemnatei
se află în proces de divorț cu pârâtul din prezenta cauză, căruia îi port numele datorită
efectului prezumției de paternitate: „copilul născut sau conceput în timpul căsătoriei are ca
tată pe soțul mamei”, potrivit art. 414 Cod civil, dar realitatea biologică este alta, motiv
pentru care mă adresez instanței cu acțiune în tăgada paternității, deoarece conform art. 414
alin.2 C. civ: „paternitatea poate fi tăgăduită, dacă este cu neputință ca soțul mamei să fie tatăl
copilului”.
Precizez faptul că pârâtul are cunoștință că nu este tatăl meu biologic, însă nu dorește
să recunoască acest fapt de bună-voie întrucât are o atitudine șicanatorie și se află în litigiu cu
mama mea. Având în vedere cele menționate, solicit admiterea prezentei cereri, întrucât
doresc să-mi stabilesc adevărata paternitate față de adevăratul tată biologic.

47
 Probe: înscrisuri, probe testimoniale cu un martor în persoana numitei IONESCU
CORINA cu domiciliul în București, str. Apollo, nr. 32, expertiza de stabilire a filiației prin
metoda serologică.

ÎN DREPT: art. 414 alin. 2 Cod civil, art. 429 Cod civil, art. 433 Cod civil.

Ca urmare a învestirii cu o asemenea acțiune, având în vedere consecințele în

cazul admiterii ei, acţiunea de divorţ a fost suspendată de instanţă până la soluţionarea
definitivă a acţiunii în tăgada paternităţii. În cursul procesului în tăgada paternităţii,
reclamanta a depus la dosarul cauzei şi o cerere de contestare a filiaţiei, întemeiată pe
dispoziţiile Noului Cod civil. Redăm în continuare această cerere :

DOMNULE PREȘEDINTE,

Subsemnata, CĂRARE MĂLINA, prin reprezentant legal CĂRARE IRINA, depun

la dosarul cauzei:

Precizările la acțiune

Învederez instanței de judecată ca în cazul în care instanța de judecată consideră că

cele invocate de către pârât prin întâmpinare sunt întemeiate, solicităm ca instanța să
recalifice acțiunea și să constate că în baza art. 421 Noul Cod civil, acțiunea este obiectul
cauzei, îl constituie o acțiune în contestația filiației.
Art. 421 Noul Cod civil: „(1) Orice persoană poate contesta oricând prin acțiune în
justiție, filiația stabilită printr-un act de naștere ce nu este conform cu posesia de stat.
(2) În acest caz, filiația se dovedește prin certificatul medical constatator al nașterii,
prin expertiza medico-legală de stabilire a filiației sau, în lipsa certificatului ori în cazul
imposibilității efectuării expertizei, prin orice mijloc de probă, inclusiv prin posesia de stat.”

48
 Dacă reclamanta şi-a întemeiat acţiunea pe Noul Cod civil, în apărare, în
întâmpinarea sa, pârâtul, în calitate de soţ şi tată prezumat a invocat prevederile
Codului familiei, în speţă, fiind aplicabile dispoziţiile tranzitorii prevăzute de Legea de
punere în aplicare a Noului Cod civil:

DOMNULE PREȘEDINTE,

Subsemnatul CĂRARE GELU, în calitate de pârât în dosarul mai sus arătat, în

termen legal, formulez:

ÎNTÂMPINARE

prin care îmi precizez poziția procesuală față de cererea având ca obiect tăgada
paternității formulată de către reclamanta CĂRARE MĂLINA prin mama sa CĂRARE
IRINA.
Astfel, prin cererea depusă la dosarul cauzei mai sus menționat, aceasta solicită, ca
prin hotărârea ce se va pronunța, să dispuneți că subsemnatul nu sunt tatăl biologic al minorei
Cărare Mălina, și pe cale de consecință să dispuneți radierea numelui meu de la rubrica
TATA, întrucât acest lucrul nu corespunde realități.
Acțiunea este nefondată și prin urmare vă solicit să dispuneți respingerea acesteia,
așa cum voi detalia în cele ce urmează:
1. Cu privire la temeiul de drept al cererii introductive de instanță, înțeleg să invoc
împrejurarea că reclamanta greșit a indicat temeiul de drept al acțiunii ca fiind întemeiat pe
dispozițiile art. 414 alin. 2, 429 și 433 din Noul Cod civil.
Potrivit art. 47 din legea 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 28/2009
privind Codul civil … „Stabilirea filiației, tăgăduirea paternității sau orice altă acțiune
privitoare la filiație este supusă dispozițiilor Codului civil și produce efectele prevăzute de
acesta numai în cazul copiilor născuți după intrarea lui în vigoare…”
Așa cum rezultă din certificatul de naștere a minorei la dosarul cauzei, aceasta este
născută la data de 09.12.2009, deci înainte de intrarea în vigoare a Noului Cod Civil, (noul
Cod civil intrând în vigoare la 01.10.2011) și prin urmare prezenta acțiune se circumscrie
dispozițiilor vechi ale Codului civil, respectiv și ale Codului Familiei – art. 55.

49
 2. Față de dispozițiile textelor de lege aplicabile în prezenta cauză înțeleg să invoc
prescripția dreptului la acțiune.
Așadar, așa cum am arătat și în paragraful precedent prezenta acțiune formulată de
minora Cărare Mălina prin mama sa, Cărare Irina se circumscrie art. 55 din Codul Familiei
care prevede că: „Acțiunea în tăgăduirea paternității se prescrie în termen de 3 ani de la data
nașterii copilului.…”
Cum minora este născută la data de 06.12.2009, termenul până la care trebuie depusă
cererea privind tăgăduirea paternității se împlinea la data de 19.12.2012.
Prin urmare, vă solicit să constatați că acțiunea având ca obiect tăgăduirea paternității
este prescrisă, aceasta nefiind exercitată în termenul legal de 3 ani, ci a fost înregistrată la data
de 25.02.2013.
3. Dacă instanța de judecată va trece peste excepția prescripție dreptului la acțiune,
urmează să constatați conform art. 55 alin. 2 din Codul Familiei – prematuritatea introducerii
cererii de chemare în judecată..
Astfel, potrivit art. 55 alin. 2 din Codul familiei care arată că …. „Dacă acțiunea nu a
fost introdusă în timpul minorității copilului, acesta o poate porni într-un termen de 3 ani de la
data majoratului său …” Pe cale de consecință, având în vedere împrejurarea că minora are
doar 3 ani și jumătate este prematur introdusă o astfel de cerere, și vă solicit să constatați
prematuritatea cererii de chemare în judecată..
Cu privire la aplicabilitatea textului de lege invocat, ca prim aspect în apărare,
respectiv a art. 47din legea 71/2011 pentru punerea în aplicare a legii 287/2009 privind Codul
Civil, Curtea Constituțională a României, prin Decizia 1062 din 11.12.2012 a respins excepția
de neconstituționalitate invocată și prin urmare art. 47 este constituțional. Decizia fiind
definitivă și general obligatorie.
4. Pe fondul cauzei, dacă instanța respinge aceste două excepții invocate, arăt
următoarele împrejurări de fapt:
a) de la data căsătoriei (22.08.2002) și până la plecarea soției din Iași în Roman
(15.09.2012) am locuit/conviețuit neîntrerupt împreună. În tot acest timp, cel puțin până la
data conceperii fetiței noastre (mijlocul lunii martie 2009) au existat relații intime firești între
noi;
b) începând cu a doua jumătate a anului 2007 eu și soția mea ne-am dorit foarte mult
să avem un copil. Din păcate cu toate încercările noastre soția nu a rămas însărcinată. Astfel
după UN AN atât eu cât și soția mea am început investigațiile medicale specifice. Rezultatul
testului de fertilitate pe care l-am efectual în octombrie 2008 a fost pozitiv pentru mine. În
același timp în urma investigațiilor medicale a reieșit că soția mea se confrunta cu o obstruare

50
a trompelor uterine. Intervențiile menite să corecteze această situație în cazul soției mele au
avut, din fericire, un rezultat pozitiv, încununat spre bucuria noastră, în martie 2009, cu vestea
că soția mea a rămas însărcinată;
c) Nu am crezut niciodată că nu aș fi tată biologic al fetiței noastre Mălina.
Implicarea mea totală în creșterea și educarea fetiței noastre încă din prima zi, atașamentul
profund pe care l-am simțit față de Mădălina încă de când am ținut-o în brațe pentru prima
oară în ziua externării soției și fetiței de la spitalul de specialitate din Iași, sunt argumente în
acest sens. Mai mult fetița noastră m-a răsplătit, dacă pot să spun așa, pentru aceste strădanii
ale mele printr-un atașament și o afecțiune minunată pe care mi le poartă;
d) Afirmația soției cum că aș avea o atitudine și șicanatorie este o interpretare
nefirească și rău intențională a acțiunilor pe care le întreprind dintr-un profund atașament
patern față de fetița noastră și din nevoia de a păstra o legătură personală absolut firească cu
aceasta, legătură menită să îi sporească semnificativ șansele la o dezvoltare afectivă, cognitivă
dar și fizică cât mai bună, solidă și armonioasă, totul în interesul superior al minorei.
Având în vedere considerațiile expuse, vă solicit în principal să dispuneți respingerea
acțiunii ca fiind prescrisă, dacă se va trece peste această excepție să rețineți prematuritatea
cererii de chemare în judecată, iar în subsidiar dacă se va trece peste aceste două excepții să
respingeți acțiunea ca nefondată cu obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.
În drept: art. 205 Noul Cod de procedură civilă, art. 47 din Legea 71/2011 pentru
punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul Civil, art. 55 din Codul Familiei,
Decizia 1062 din 11.12.2012 a Curții Constituționale a României
.
În dovedire: acte, martori.

51
 În final, fără administrarea vreunui probatoriu pe fondul cauzei, ci numai
soluţionând excepţiile invocate, judecătoria, ca instanţă de tutelă, a pronunţat o
hotărâre de respingere atât a cererii de tăgada a paternităţii (ca prescrisă), cât şi a
cererii de contestare a filiaţiei, după cum urmează:

ROMÂNIA
JUDECĂTORIA IAȘI
SECȚIA CIVILĂ

Completul constituit din:

PREȘEDINTE:
GREFIER:

ÎNCHEIERE

Pe rol se află judecarea cauzei de Minori și familie privind pe reclamant CĂRARE

MĂLINA PRIN reprezentant legal CĂRARE IRINA și pe pârât CĂRARE GELU, având ca
obiect tăgadă paternitate.
La apelul nominal în ședința publică se prezintă d-na CĂRARE IRINA, în calitate de
reprezentant legala al reclamantei CĂRARE MĂLINA, asistată de d-na avocat R.R.., în
calitate de reprezentant convențional, pârâtul asistat de d-na avocat P.P., în calitate de
reprezentant convențional.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier care relevă instanței faptul că pentru acest
termen de judecată procedura este legal îndeplinită.
Instanța procedează la legitimarea părților, după cum urmează reclamanta CĂRARE
IRINA – C. I. seria: nr: , având C.N.P.:, pârâtul CĂRARE GELU - C. I. seria: nr: , având
C.N.P.:.
Instanța interpelează ambele părți dacă își mențin punctul de vedere cu privire la
susținerile făcute în cadrul înscrisurilor depuse.
Reprezentanții convenționali ai părților arată că își mențin punctul de vedere expus la
termenul de judecată anterior și nu mai au de adăuga nimic.
Interpelate de către instanță, părțile prezente susțin că nu au ajuns la nici o înțelegere.

52
 Raportat la precizările părților, instanța pune în discuție aplicarea în timp a legii,
având în vedere că au fost discuții pe aceste aspect și interpelează părțile dacă înțeleg să-și
mențină punctul de vedere exprimat anterior.
Reprezentantul convențional al reclamantei arată că își menține punctul de vedere
exprimat anterior atât verbal cât și în scris și nu mai are nimic de adăugat.
Instanța pune în discuție calificarea juridică a acțiunii.
Reprezentantul convențional al reclamantului arată că, în cazul în care instanța de
judecată va avea în vedere și va admite cele invocate de către pârât, solicită recalificarea
acțiunii, respectiv în contestație la filiație raportate la prevederile art. 421 din NCPC, art. 6
alin. 6 Cap. II din Noul Cod civil și art. 8 din C.E.D.O, detaliate pe larg în precizările depuse
la dosarul cauzei.
Interpelate de către instanță, dacă înțeleg să se prevaleze de disp. art. 22 alin. 4 din
NCPC. reprezentantul convențional al reclamantei arată că da, respectiv solicită ca instanța să
califice și să aibă în vedere și subsidiarul.
Reprezentantul convențional al pârâtului, având cuvântul, arată că își menține
punctul de vedere exprimat anterior, respectiv solicită a se constata că cererea intitulată
precizări, este inadmisibilă. Susține că și în ipoteza în care instanța va avea în vedere art. 6 și
8 din C.E.D.O., tot reclamanta din cauză urmează să-și califice cererea și să indice temeiul de
drept, urmând ca în funcție de acestea, pârâtul să poată face apărările în cauză. Arată că și-a
exprimat punctul de vedere atât cu privire la acțiunea inițială cât și cu privire la cererea
intitulată precizări, apreciind că instanța urmează să acorde cuvântul pe excepțiile invocate,
respectiv pe prescripția dreptului la acțiune și pe excepția prematurității, invocată prin
întâmpinare. De asemenea, arată că nu instanța trebuie să califice sau să recalifice o anumită
cerere, ci reclamanta trebuie să indice în mod clar obiectul și temeiul juridic al cererii.
Reprezentantul convențional al reclamantei revine și arată că, în temeiul art. 20 din
Constituție, solicită ca instanța să recalifice cererea și să constate că aceasta este o contestație
la filiație.
Reprezentantul convențional al pârâtului apreciază că este vorba despre o modificare
a acțiunii în aceste condiții.
Interpelat în mod expres, reprezentantul convențional al reclamantului arată că nu
este vorba despre o modificare a acțiunii ci este vorba despre o calificare a acțiunii pe care o
poate da instanța în conformitate cu noile prevederi legale, menționate anterior.
Instanța pune în vedere reclamantei să depună la dosarul cauzei copie certificată în
conformitate cu originalul de pe certificatul de căsătorie al părților.

53
 Reprezentantul convențional al reclamantei depune la dosarul cauzei copie certificată
în conformitate cu originalul de pe certificatul de căsătorie al părților și de pe cărțile de
identitate ale părților. La interpelarea instanței, arată că dosarul de divorț este suspendat până
la soluționarea irevocabilă a acestei cauze.
Instanța rămâne în pronunțare pe toate aspectele puse în discuție la termenul de
judecată de astăzi cât și pe excepțiile rămase nesoluționate și puse în discuția contradictorie a
părților.

INSTANȚA,

Din lipsă de timp pentru deliberare, instanța urmează să amâne pronunțarea pentru
termenul din 21.10.2013;
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DISPUNE:

Amână pronunțarea în cauză la data de 21.10.2013.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 14 Octombrie 2013.

Președinte Grefier

54
 ROMÂNIA
JUDECĂTORIA IAȘI
SECȚIA CIVILĂ

Ședința publică de la 23 octombrie 2013

Completul constituit din :

PREȘEDINTE:
GREFIER:

SENTINȚA CIVILĂ NR. 13XXX/2013

Pe rol se află judecarea cauzei de Minori și familie privind pe reclamanta CĂRARE

MĂLINA PRIN REPR. LEGAL CĂRARE IRINA și pe pârâtul CĂRARE GELU, având
ca obiect tăgadă paternitate.
La apelul nominal făcut în ședința publică sunt lipsă părțile.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier care relevă instanței faptul că pentru acest
termen de judecată procedura este legal îndeplinită.
Dezbaterile asupra fondului au avut loc în ședința publică din data de 14.10.2013,
susținerile părților fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, care face parte
integrată din prezenta sentință civilă când, din lipsă de timp pentru deliberare, instanța a
amânat pronunțarea pentru termenul din 21.10.2013 și ulterior pentru termenul de judecată de
astăzi, când:

INSTANȚA,

Deliberând asupra cauzei civile de față, instanța constată următoarele

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei la data de 25.02.2013, reclamanta
CĂRARE MĂLINA PRIN REPR. LEGAL CĂRARE IRINA a solicitat ca în contradictoriu
cu pârâtul CĂRARE GELU să se constate că acesta nu este tatăl ei biologic.
În motivarea cererii, solicită admiterea acțiunii având în vedere că nu este tată ei
natural, pârâtul nedorind să recunoască de bunăvoie această împrejurare, fiind în divorț cu
reclamanta, având o atitudine pur șicanatorie.

55
 În drept, au fost invocate prev. art. 414 al 2, 429, 433 Cod civil.
În dovedire, a depus înscrisuri, respectiv buletin de identitate al mamei și certificat de
naștere al minorei.
Pârâtul, CĂRARE GELU, legal citat, a formulat întâmpinare.
În motivare ei, a arătat că, raportat la prev. art. 47 din Legea 71/2011, sunt aplicabile
prevederile vechiului Cod al familiei, invocând prescripția dreptului la acțiune, acțiunea fiind
introdusă peste termenul de 3 ani față de nașterea copilului. În situația în care se va trece peste
această excepție, invocă prematuritatea cererii, acțiunea putând fi introdusă în termen de 3 ani
de la data majoratului copilului. Pe fondul cererii, solicită respingerea acțiunii, precizând că el
nu a crezut niciodată că nu ar fi tatăl biologic la fetiței lor.
În drept, a invocat prev. art. 205 din Noul Cod proc. civ., art. 47 din Legea 71/2011,
art. 55 din Codul fam., decizia nr. 1062 din 11.12.2012.
Reclamanta a depus răspuns la întâmpinare prin care a invocat prev. art. 6 al 2 din
Noul Cod civil, considerând că în mod corect și-a întemeiat în drept solicitările pe prev. Noul
Cod civil.
Pârâtul a depus la dosar note de probe și înscrisuri (filele 28-32 ds.).
Ulterior, reclamanta a solicitat ca, în cazul în care instanța va considera ca fiind
justificate susținerile pârâtului, să recalifice acțiunea și să constate că obiectul cauzei îl
constituie o acțiune în contestația filiației de stat, întemeiată pe prev. art. 421 din Noul Cod
Civil.
Analizând susținerile părților, instanța se va pronunța cu prioritate asupra aplicării în
timp a legilor.
Raportat la prev. art. 47 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr.
287/2009, tăgăduirea paternității sau orice altă acțiune privitoare la filiație este supusă
dispozițiilor Codului civil și produce efectele prevăzute de acesta numai în cazul copiilor
născuți după intrarea lui în vigoare.
Or, se constată că fetița este născută înainte de intrarea în vigoare a Codului Civil,
respectiv este născută la data de 19.12.209, fiind în consecință aplicabile prevederile vechiului
Cod al Familiei.
Față de prev. art. 55 din Codul familiei, instanța constată că acțiunea având ca obiect
„tăgăduirea paternității” este prescrisă în condițiile în care a fost introdusă peste termenul de 3
ani de la data nașterii copilului.
Analizând actele și lucrările dosarului cu privire la acțiunea având ca obiect acțiunea
în contestația filiației, instanța constată, din nou, raportat la prev. art. 47 din Legea 71/2011

56
pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009, sunt aplicabile prevederile vechiului Cod al
familiei.
În acest context, instanța arată că nu există o prevedere similară în Codul Familiei,
care să corespundă cu instituția consacrată în art. 421 Noul Cod Civil, singura posibilitate de
contestare a paternității unui copil din căsătorie fiind formularea unei acțiuni în tăgada
paternității, acțiune ce poate fi formulată de către copil în termen de 3 ani de la momentul
împlinirii vârstei de 18 ani, în conformitate cu prev. art. 55 din Codul Familiei.
În consecință, va respinge acțiunea în contestația filiației formulate de reclamanta
CĂRARE DANIELA MĂLINA prin reprezentant legal CĂRARE IRINA GABRIELA în
contradictoriu cu pârâtul CĂRARE GELU ca fiind neîntemeiată.
În temeiul art. 453 din Codul proc. civ., va obliga reclamanta la plata sumei de 1500
de lei cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentate de onorariu avocat către pârât.

PENTRU ACESTE MOTIVE .

ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE

Admite excepția prescripției dreptului la acțiune invocate de pârât și respinge ca

atare acțiunea având ca obiect „tăgada paternității” formulată de reclamanta CĂRARE
MĂLINA prin reprezentant legal CĂRARE IRINA, domiciliată în municipiul ROMAN, str.
Parcului nr. 2în contradictoriu cu pârâtul CĂRARE GELU, domiciliat în municipiul IAȘI, str.
Egalității nr. 3.
Respinge acțiunea având ca obiect acțiunea în contestația filiației formulată de
reclamanta CĂRARE MĂLINA prin reprezentant legal CĂRARE IRINA în contradictoriu cu
pârâtul CĂRARE GELU.
Obligă reclamanta la plata sumei de 1500 de lei cu titlu de cheltuieli de judecată
reprezentate de onorariu de avocat.
Cu drept de apel în termen de 30 de zile de la pronunțare.
Pronunțată în ședință publică azi, 29.10.2013.

57
 Împotriva acestei hotărâri judecătorești, în termen legal, reclamanta a formulat
apel. Redăm în continuare conținutul cererii de apel:

Doamnă Preşedinte,

Subsemnata CĂRARE MĂLINA, prin reprezentant legal CĂRARE IRINA, CNP

274..., domiciliată în municipiul Roman, str. Tineretului ap. 2, prin mandatarul meu, avocat
X, conform împuternicirii anexate, declarăm
APEL

împotriva sentinţei civile nr. 13819-2013 pronunţată în cauză de Judecătoria Iaşi la

data de 28.10.2013 prin care, în contradictoriu cu pârâtul CĂRARE GELU , domiciliat în
Iaşi, str. Egalităţii nr. 2, mi s-a respins cererea de chemare în judecată. solicitându-vă ca, pe
baza probelor ce le veţi administra, să admiteţi apelul nostru şi, pe cale de consecinţă, în baza
art. 480 alin. 3 din NCPC să anulaţi sentinţa şi fie să judecaţi procesul evocând fondul, fie,
dacă pârâtul este de acord, să trimiteţi cauza spre rejudecare la Judecătoria Iaşi.

Cu cheltuieli de judecată.
Motive

În fapt: În cauză fiind vorba despre interesul copilului de a-şi cunoaşte adevărata
filiaţie biologică, criticile hotărârii judecătoreşti privesc următoarele aspecte:
1. Instanţa de fond a considerat, în mod greşit, că a fost învestită cu 2 acţiuni
(una de tăgada paternităţii şi alta în contestarea filiaţiei) şi, în consecinţă, s-a pronunţat
cu privire la ambele.
Din desfăşurarea procesului rezultă că reclamanta a solicitat, în baza art. 22 alin. 4
din NCPC ca instanţa să califice acţiunea şi numai dacă se consideră că nu este vorba despre o
acţiune în tăgada paternităţii, atunci să o considere ca fiind o acţiune în contestarea filiaţiei.
Din lectura motivării sentinţei nu rezultă în termini clari dacă instanţa a apreciat că se
impune calificarea acţiunii ca fiind o acţiune în tăgada paternităţii sau o acţiune în contestarea
filiaţiei. Referindu-se la acţiunea în contestarea filiaţiei, prima instanţă a apreciat calea
procesuală aleasă de reclamant ca fiind greşită, pe considerentul că singura acţiune civilă
admisibilă situaţiei este acţiunea în tăgada paternităţii.
Prin raportare la dispoziţiile art. 30 din NCPC, nu rezultă din motivare hotărârii dacă
instanţa de judecată a considerat cererea principală (tăgada paternităţii) ca fiind modificată

58
sau precizată printr-o cerere adiţională (cererea de contestare filiaţie), ori a considerat o cerere
principală cu mai multe capete.
De altfel, cele două acţiuni nici nu pot să reprezinte petite ale aceleiaşi cereri de
chemare în judecată (una o exclude pe cealaltă).
Considerăm că judecătorul nu a dat suficientă eficienţă art. 22 alin. 4 din NCPC, care
îl obligă să pună în discuţia părţilor calificarea juridică exactă, deoarece el este suveran în a da
sau a restabili calificarea juridică a actelor şi faptelor deduse judecăţii, chiar dacă părţile le-au
dat o altă denumire.
2. Soluţiile oferite de instanţă nu sunt legale.
a) Acţiunea în tăgada paternităţii a fost respinsă ca fiind tardiv promovată,
considerându-se că s-a depăşit termenul de 3 ani de la naşterea copilului (art. 55 din C. fam.).
Or, în condiţiile în care titularii dreptului la acţiune sunt soţul, mama şi copilul, pe de o parte,
iar pe de altă parte, sunt prevăzute momente diferite de la care începe să curgă termenul de
prescripţie extinctivă, rezultă că, în prezenta cauză, trebuia să se stabilească de către instanţă
cine este titularul acţiunii mama sau copilul. Aceasta este o problemă de drept nerezolvată de
instanţă şi care produce consecinţele juridice deosebit de grave.
Justificare: dacă se consideră că titularul cererii este copilul, atunci prin admiterea
excepţiei prescripţiei extinctive, se anulează acestuia posibilitatea legală prevăzută de art. 55
alin. 2 din C. fam., respectiv de a intenta acţiunea, atunci când copilul devine major. Sau mai
devreme, atunci când are capacitate restrânsă de exerciţiu şi poate introduce singur acţiunea,
asistat de reprezentantul legal. Ca efect al lucrului judecat, această sentinţă îl va împiedica pe
copil să promoveze acţiune în nume propriu, atunci când este major, ceea ce este injust.
Dacă se consideră că este titularul cererii este mama, atunci acţiunea ar putea fi
considerată prescrisă, pentru că termenul curge de la data naşterii copilului. Dar şi în această
ipoteză, fiind vorba despre un termen de prescripţie extinctivă, acesta este supus suspendării,
întreruperii şi repunerii în termen, potrivit dispoziţiilor Decretului nr. 167-1958. Aşa fiind,
operează o cauză de suspendare a prescripţiei determinată de calitate de soţi a părţilor
(prescripţia este suspendată între soţi, cât timp durează căsătoria, art. 14 alin.3).
b) Acţiunea în contestarea filiaţiei (art. 421 din Noul Cod civil) a fost respinsă de
instanţă ca neîntemeiată, cu motivarea că o asemenea acţiune nu are corespondent în Codul
familiei. Or, judecătorul greşeşte de 2 ori, şi anume.
o dată, pentru că există un asemenea corespondent recunoscut atât de doctrină, cât şi
de practică (aşa se şi explică apariţia art. 421 în Noul cod civil)
a doua oară, judecătorul nu face aplicarea art. 5 alin. 2 şi 3 din NCPC, care arată
modalitatea de soluţionare a cererii, în ipoteza în care legea nu prevede.

59
 3. Prezumţia legală de paternitate combinată cu absenţa oricărui remediu
efectiv prin care aceasta să poată fi schimbată (ca efect a sentinţei civile nr. 13819-2013)
violează respectul faţă de viaţa de familie şi cea privată conform art. 8 din Convenţie.
Obiectul cererii de chemare în judecată l-a reprezentat tăgada paternităţii copilului
din căsătorie şi chiar dacă a avut ca temei juridic dispoziţiile Noului Cod civil în loc de cele
ale Codului familiei, instanţa trebuia să procedeze la un raţionament juridic coerent, menit să
promoveze ideea caracterului echitabil al oricărei proceduri judiciare aduse în faţa instanţei.
Dreptul pe care îl are orice parte de a se adresa unei instanţe trebuie să fie unul concret şi real,
dispoziţiile legale care deschideau calea de acces la instanţa de judecată trebuia valorificate,
cu atât mai mult cu cât în cauză este vorba despre paternitatea unui copil minor.
Prin nediscutarea problemelor ridicate de prescripţia dreptului la acţiune (suspendare,
repunere sau întrerupere), se ajunge la blocarea oricărei proceduri de a aduce în consens
realitatea biologică cu cea legală. Ori, având în vedere practica CEDO (cauza Paulik c.
Slovaciei din 10 octombrie 2006 şi Mizz v. Malta din 12 ianuarie 2006 etc.), care conchide că
acolo unde paternitatea este doar prezumată, neluîndu-se în seamă posibilitatea testării sau
testul însuşi, se încalcă prevederile art. 14 şi ale art. 8 din Convenţie.
În drept: art. 466 şi urm. din NCPC
Mijloace de probă: înscrisuri, proba cu martori (indicaţi la fond), expertiza medico-
legală de paternitate.
Anexăm copie pentru comunicare, taxa de timbru şi delegaţia de avocat.

60
 Intimatul a depus o întâmpinare la apelul declarat,faţă de întâmpinarea soţului,
apelanta a formulat următorul răspuns:

Domnule Preşedinte,

Subsemnata CĂRARE MĂLINA, prin reprezentant legal CĂRARE IRINA,

formulăm în condiţiile art. 471 alin. 6 din NCPC prezentul:

Răspuns la întâmpinarea
depusă de intimatul CĂRARE GELU
Din lectura întâmpinării rezultă că primele 3 pagini şi jumătate (lit. A-C inclusiv)
reprezintă reluări ale apărării intimatului - pârât în faţa instanţei de fond şi la care nu ne vom
referi, neavând legătură în mod direct cu motivele de apel.
Răspunsul nostru va fi dat punctual, în ordinea aleasă de intimat la lit. D din
întâmpinarea sa, şi anume :
D.1. În apel, nici nu s-a susţinut faptul că fiind vorba despre un copil născut pe data
de 9.12.2009, tăgada paternităţii sale s-ar face pe baza dispoziţiilor Noului Cod civil. În cauză,
se aplică dispoziţiile Codului familiei (art. 53-55, aşa cum au fost modificate prin Legea nr.
288/2007) şi nu Legea nr. 288 din 2007 privind Codul Familiei, cum greşit notează intimatul.
În ceea ce priveşte cealaltă acţiune cu care a fost învestită instanţa, intimatul greşeşte
referindu-se la acţiunea în contestarea filiaţiei faţă de tată întemeiată pe art. 57 şi 58 din Codul
familiei, ci este vorba despre acţiunea în contestarea filiaţiei copilului din căsătorie (cerere
recunoscută de doctrină - a se vedea I. P. Filipescu, Tratat de dreptul familiei, 2006, p.355 ; I.
Albu, Dreptul familiei, 1986, p. 257 ; Al Bacaci, C. Hăgeanu, V. Dumitrache, Dreptul
familiei, 2004, p. 172-173- şi jurisprudenţă - CA Bucureşti, s. a IV-a civ. dec. nr. 520 din 15
aprilie 1997), care are corespondent actual în art. 421 în Noul Cod civil).
Referirile intimatului la două Decizii ale Curţii Constituţionale nr. 1033 din
14.09.2010 (prin care s-a respins excepţia de neconstituţionalitate a art. 55 din C. fam.) şi nr.
314 din 29 martie 2012 (prin care s-a respins excepţia de neconstituţionalitate a art. 53 alin.2,
art. 54 şi art.58 din C. fam.) nu au legătură cu problemele de drept pe care le ridică prezenta
cauză.
D.2. Pentru legiuitor, prezintă importanţă cine este titularul dreptului la acţiunea în
tăgada paternităţii (mama, copilul şi tatăl), la fel ca şi în prezenta speţă. Termenul este de 3

61
ani pentru toţi titularii dreptului la acţiune, însă el curge de la momente diferite : pentru
mamă, din momentul naşterii, iar pentru copil, din acelaşi moment (cu precizarea că
reprezentantul copilului este o altă persoană decât mama - decedată, dispărută, pusă sub
interdicţie judecătorească sau aflată într-o situaţie în care nu poate să pornească acţiunea), iar
dacă nu a fost promovată acţiunea în timpul minorităţii, copilul are dreptul să o promoveze în
termen de 3 ani de la data majoratului său.
Or, tocmai aceasta reprezintă o problemă de drept nerezolvată de instanţa de la fond -
în prezenta cauză trebuia să se stabilească de către instanţă cine este titularul acţiunii -
mama sau copilul. Această problemă de drept nerezolvată de instanţă produce consecinţele
juridice deosebit de grave pe care le-am enumerate în motivele de apel.
D.3. Decretul nr. 167/1958 privitor la reprezintă dreptul comun în materia
prescripţiei extinctive, iar referirea noastră la el nu a avut în vedere prioritatea aplicării lui faţă
de Codul familiei în privinţa termenelor, ci în privinţa cauzelor de suspendare, întrerupere şi
repunerii în termen.
D.4. Orice termen fix de prescripţie este supus suspendării, întreruperii şi cu privire
la el se poate solicita repunerea în termen.
D.5. Este real că art. 3 alin.1 din Convenţia cu privire la drepturile copilului ratificată
de Romania prin Legea nr. 18 1990 prevede prevalarea intereselor copilului în orice demers
judiciar care privesc copii.
D.6. Ceea ce nu doreşte să înţeleagă intimatul este faptul că hotărârea instanţei de
fond, astfel cum este motivată şi dacă ar rămâne definitivă, ar reprezintă un veritabil obstacol
juridic prin efectele juridice ale autorităţii de lucru judecat. Dacă se consideră că titularul
cererii este copilul, atunci prin admiterea excepţiei prescripţiei extinctive, se anulează acestuia
posibilitatea legală prevăzută de art. 55 alin. 2 din C. fam., respectiv de a intenta acţiunea,
atunci când copilul devine major. Sau mai devreme, atunci când are capacitate restrânsă de
exerciţiu şi poate introduce singur acţiunea, asistat de reprezentantul legal. Aşa cum am arătat
şi în motivarea apelului, ca efect al lucrului judecat, această sentinţă îl va împiedica pe copil
să promoveze acţiune în nume propriu, atunci când este major, ceea ce este injust.
De aceea, pentru apărarea intereselor copilului, se impune ca în apel să se producă
aceste clarificări.
În motivele de apel, am criticat sentinţa civilă nr. 13XXX-2013 a Judecătoriei Iaşi şi
prin faptul că instanţa de fond trebuia să procedeze la un raţionament juridic coerent, menit să
promoveze ideea caracterului echitabil al oricărei proceduri judiciare aduse în faţa instanţei.
Dreptul pe care îl are orice parte de a se adresa unei instanţe trebuie să fie unul
concret şi real, dispoziţiile legale care deschideau calea de acces la instanţa de judecată

62
trebuia valorificate, cu atât mai mult cu cât în cauză este vorba despre paternitatea unui copil
minor.
Invocarea practicii C.E.D.O. şi a art. 8 şi art. 14 din Convenţia Europeană a
Drepturilor Omului are loc în condiţiile în care prin modalitatea în care s-a soluţionat cauza se
ajunge la blocarea oricărei proceduri de a aduce în consens realitatea biologică cu cea legală a
minorei rezultate din căsătorie.
Intimatul nu explică în ce constă inadmisibilitatea apelului nostru. Hotărârea
judecătorească pronunţată este supusă apelului de la lege, iar calea de atac promovată are un
caracter devolutiv.
Cât despre excepţiile invocate în finalul întâmpinării, ele urmează a primi o
soluţionare din partea instanţei de apel, în funcţie de rezolvarea problemelor de drept invocate
de noi în motivele de apel (dacă se reţine că acţiunea este prescrisă pentru mamă, aceasta fiind
titularul dreptului la acţiune în prezenta cauză (nu se reţine cauza de suspendare a prescripţiei
extinctive), înseamnă că se respinge excepţia prematurităţii, care nu poate fi invocată decât
raportat la copilul a cărei paternitate se tăgăduieşte?; dacă se reţine că titularul dreptului la
acţiune este copilul, urmează a se respinge excepţia prescripţiei şi se admite excepţia
prematurităţii?).
Soluţia propusă de intimate - respingerea acţiunii ca nefondată - nu poate fi
acceptată atât vreme cât nu s-au administrat probe pe fondul cauzei şi care privesc
nepaternitatea copilului din căsătorie faţă de soţul mamei. Or, pentru interesul copilului,
pentru a-şi cunoaşte adevărata filiaţie paternă, sar impune efectuarea expertizei AND-ului.
Refuzul intimatului de a efectua această probă ştiinţifică reprezintă un indiciu serios al
nepaternităţii.

Iaşi, 9 martie 2014 Reclamanta

După susţinerea apelului în şedinţă publică, instanţa a admis apelul şi a trimis

cauza spre rejudecare la Judecătorie pentru a se rezolva problemele de drept invocate.

63
 CAPITOLUL III. HOTĂRÂREA JUDECĂTOREASCĂ

3.1. Conţinutul hotărârii judecătoreşti de admitere a acţiunii în tăgada

paternităţii

Acţiunea în tăgăduirea paternităţii face parte din categoria acţiunilor în contestaţie de

stat, care pot fi incluse în categoria mai largă a acţiunilor în constituire de drepturi sau în
transformare. Hotărârile pronunţate în acţiunile de tăgăduire a paternităţii pe lângă faptul
creării unor situaţii juridice noi, cu efecte ex nunc, proprii acţiunilor în constituire de drepturi,
produc şi efecte retroactive, ex tanc, constatând drepturi preexistente. În acest sens, se spune
că hotărârile judecătoreşti de admitere a acţiunii în tăgăduirea paternităţii au un caracter
declarativ, hotărârea producând efecte nu numai pentru viitor, de la data rămânerii definitive,
ci şi pentru trecut, chiar de la data concepţiunii.
Totodată, hotărârea este opozabilă şi celor ce n-au fost părţi în procesul de tăgăduire
până la proba contrarie, hotărârii definitive fiindu-i aplicabilă prezumţia legală absolută
irefragabilă (art. 1201 Cod de procedură civilă) şi excepţia de fond, peremptorie şi absolută
(art. 166 Cod de procedură civilă) a puterii lucrului judecat.
Codul civil, ca de altfel nici Codul familiei, nu reglementează în mod expres şi direct
efectele pe care le produce hotărârea judecătorească definitivă de admitere a unei acţiuni în
tăgăduirea paternităţii. Totuşi, în cazul în care acţiunea este admisă, conform legii, prezumţia
de paternitate fiind răsturnată, în consecinţă este înlăturată legătura de filiaţie sau rudenie,
paternitatea din căsătorie dintre tatăl prezumtiv şi copil.
Efectul esenţial al hotărârii de admitere a acţiunii în tăgăduirea paternităţii îl
constituie pierderea calităţii de copil din căsătorie şi, implicit, dobândirea cu efect retroactiv a
calităţii de copil din afara căsătoriei. Cu alte cuvinte, are loc modificarea statutului de familie
al copilului, ce va antrena o serie de consecinţe juridice, în principal, pe planul efectelor
rudeniei, cu privire la numele copilului, la domiciliul copilului, la ocrotirea părintească, la
obligaţia de întreţinere, cu privire la vocaţia succesorală etc.
Referitor la aceste efecte se impune să facem precizarea că unii autori consideră că
efectele hotărârii de admitere a acţiunii în tăgăduirea paternităţii sunt unitare identice, în toate
cazurile dobândindu-se statutul de copil din afara căsătoriei1. Dimpotrivă, alţi autori consideră
că aceste efecte diferă după cum în privinţa copilului a cărui paternitate s-a tăgăduit a existat

1
I. Bohotici, Stabilirea tăgăduirea şi contestarea paternității, Ed. Cordial Lex, Cluj-Napoca, 1994, p.
109
64
sau nu un conflict de paternitate1. Situaţia conflictului de paternitate ar reprezenta o excepţie
când copilul rămâne tot din căsătorie, dar nu din cea în care se află soţul care a introdus
acţiunea2, ci, din căsătoria anterioară în care copilul a fost conceput.
Prezumţia de paternitate nu se poate aplica dacă mama intră într-o nouă căsătorie.
Numai că, dacă noul soţ al copilului a avut loc în primele 180 de zile de la căsătorie şi că
înainte de căsătorie n-a avut relaţii intime cu viitoarea soţie, acesta este exclus de la
paternitate. Conform interpretării majoritare, copilului astfel tăgăduit i se aplică prezumţia de
paternitate faţă de primul soţ al mamei.
Astfel, protecţia copilului se realizează prin intermediul a două prezumţii de
paternitate, a copilului născut într-o căsătorie şi conceput în alta, care îşi produc efectele în
mod consecutiv, în sensul că atunci când paternitatea unui copil născut în timpul căsătoriei
este înlăturată, renaşte de drept paternitatea bazată pe concepţia în timpul unei căsătorii
anterioare.
Termenul de apel împotriva hotărârii judecătoreşti este cel de drept comun, respectiv
de 15 zile, şi curge de la pronunţarea sau comunicarea hotărârii, după caz

3.2. Efectele hotărârii judecătoreşti de admitere a acţiunii în tăgăduirea

paternităţii

3.2.1. Pierderea calităţii de copil din căsătorie

Codul civil nu reglementează expres şi direct efectele juridice pe care le produce

hotărârea judecătorească definitivă de admitere a unei acţiuni în tăgăduirea paternităţii. Prin
admiterea unei asemenea acţiuni, legătura de filiaţie faţă de soţul sau fostul soţ al mamei,
prezumat de către lege, este înlăturată, considerându-se că între ei nu a existat niciodată o
asemenea legătură. Admiterea acţiunii s-a făcut pe baza dovezii că „este cu neputinţă ca soţul
mamei să fie tatăl copilului”, în urma admiterii va trebui să se considere nu numai că soţul
mamei nu mai este tată, ci şi că el n-a fost niciodată tatăl copilului din căsătorie al soţiei sale;.
Astfel, legătura de rudenie care, în temeiul prezumţiei legale de paternitate, unea în drept pe
copil de soţul mamei sale, este înlăturată prin hotărârea judecătorească, nu numai pentru
viitor, dar şi pentru trecut, cu efect retroactiv, de la data naşterii sale.
Efectul esenţial al hotărârii de admitere a acţiunii în tăgăduirea paternităţii, şi de fapt
interesul promovării unei asemenea acţiuni în justiţie, îl constituie pierderea de către copil a

1
I. Albu, Dreptul familiei, EDP, Bucureşti, 1975, p. 243.
2
P. Anca, Caracterele prezumţiei de paternitate, în LP, nr. 5/1959, pp. 99-105
65
calităţii de copil din căsătorie şi, implicit, dobândirea, cu efect retroactiv, a calităţii de copil
din afara căsătoriei, adică modificarea statutului civil al copilului.
Hotărârea de admitere a acţiunii în tăgăduirea paternităţii are caracter declarativ,
modificarea stării civile operând retroactiv, până la data naşterii celui în cauză sau, în ce
priveşte drepturile, până la data concepţiei acestuia, potrivit art. 36 din Noul Cod civil.

3.2.2. Numele de familie al copilului

Admiterea acţiunii în tăgăduirea paternităţii, printr-o hotărâre definitivă, are drept

consecinţă, în principal, schimbarea numelui de familie al copilului, devenit din afara
căsătoriei.
În funcţie de înţelegerea soţilor în momentul încheierii căsătoriei în legătură cu numele de
familie pe care urmează să-l poarte în timpul căsătoriei (art. 228 din Noul Cod civil) şi
înţelegerea acestora în momentul înregistrării naşterii copilului (art. 449 din Noul Cod civil),
există mai multe ipoteze legale:
- copilul poartă numele de familie comun al părinţilor, care poate fi numele tatălui,
numele mamei ori nume lor reunite. În cazul tăgăduirii cu succes a paternităţii, dacă numele
de familie al tatălui este numele de familie al copilului, hotărârea judecătorească produce
efecte şi în această materie, copilul urmând să poarte numele de familie al mamei din
momentul naşterii;
- Copilul poartă numele de familie al tatălui, iar mama poartă numele avut anterior
căsătoriei ori numele ei reunit cu cel al soţului. Doar în prima ipoteză, copilul își pierde
numele de familie al tatălui, dobândind numele de familie al mamei;
- Copilul poartă numele de familie al mamei, care poate fi numele ei dinaintea
căsătoriei ori numele ei reunit cu numele de familie al soţului. Or, cum se aplică soluţia
preluării numelui de familie al mamei din momentul naşterii copilului, în această ipoteză,
hotărârea de tăgadă nu produce nici un efect juridic.
Trebuie să amintim şi ipoteza în care dacă acţiunea promovată de pretinsul tată
biologic al copilului este admisă, instanţa de tutelă poate ca, luând acordul ambilor părinţi, să
dispună ca numele de familie al reclamantului să devină numele de familie al copilului, în
baza art. 450 alin.2 din Noul Cod civil.

66
 3.2.3. Autoritatea părintească.

Definită de art. 483 din Noul Cod civil ca fiind ansamblul de drepturi şi îndatoriri
care privesc atât persoana cât şi bunurile copilului şi care aparţin în mod egal ambilor părinţi,
autoritatea părintească va reveni numai în situaţia minorului, ca efect al tăgăduirii paternităţii,
mamei, faţă de care este stabilită filiaţia.
O situaţie specială este cea în care mama copilului minor nu mai este în viaţă, este
dispărută ori pusă sub interdicţie judecătorească ori decăzută din drepturile părinteşti sau se
află în imposibilitatea de a-şi exprima voinţa. Deoarece faţă de celălalt părinte, operează
efectele hotărâri judecătoreşti de tăgadă a paternităţii, instanţa de tutelă este obligată să
constate îndeplinirea condiţiilor de drept material pentru instituirea tutelei, iar minorul va fi
pus sub tutelă.
Dacă suntem în situaţia în care acţiunea în tăgada paternităţii a fost promovată de
tatăl biologic, instanţa de tutelă decide cu privire la exercitarea autorităţii părinteşti, care
revine de comun părinţilor sau separat numai unuia dintre ei, pentru motive excepţionale, în
condițiile art. 505 alin.1 şi 2 din Noul Cod civil.

3.2.4. Locuinţa copilului minor

Copilul minor din căsătorie are locuinţa la părinţii lui, dacă aceştia locuiesc împreună
sau la părintele la care s-a convenit ori s-a dispus de către instanţa de tutelă, în cazul
neînţelegere între soţi. Or, ca urmare a răsturnării prezumţiei de paternitate, copilul va avea
locuinţa la mamă sau, în situaţia tatălui biologic promotor al acţiunii în tăgada paternităţii,
dacă este şi concubinul mamei, la locuinţa lor comună.
Cert este că instanţa de tutelă poate să soluţioneze pe cale accesorie şi această
problemă a locuinţei copilului minor căruia i s-a tăgăduit paternitatea.

3.2.5. Dreptul la moştenire legală

Vocaţia succesorală dintre rudele de sânge există, potrivit dreptului comun în materie,
atât între copil şi soţul mamei sale, prezumat a-i fi tată, cât şi între copil şi rudele prezumtivului
tată, însă numai câtă vreme filiaţia şi, implicit şi rudenia firească nu este contrazisă prin
admiterea acţiunii în tăgăduirea paternităţii.
Prezumţia de paternitate odată răsturnată, dispare vocaţia succesorală a copilului faţă
de bărbatul considerat până atunci tatăl său, precum şi faţă de rudele acestuia, dar şi invers,
adică soţul mamei sau rudele acestuia nu vor avea chemare la succesiunea copilului. Fiindcă
raportul de filiaţie este înlăturat retroactiv, în ceea ce priveşte succesiunea deschisă până la

67
rămânerea irevocabilă a hotărârii de admitere a acţiunii în tăgăduirea paternităţii, bunurile
dobândite în calitate de moştenitor legal urmează a fi restituite, teiul fiind îmbogăţirea fără justă
cauză (art. 534 din Noul Cod civil).
De asemenea, dacă faţă de tatăl biologic s-a stabilit filiaţia prin hotărârea de tăgadă a
paternităţii, atunci copilul intră în clasa I de moştenitori legali faţă de noul părinte, cu toate
drepturile care decurg de aici1. În egală măsură, copilul îşi stabileşte legătura de rudenie cu
toate rudele tatălui biologic, devenit prin hotărârea judecătorească tată „juridic”.

1
În legătură cu drepturile succesorale ale descendenţilor, a se vedea, Genoiu, Ilioara, Dreptul la moştenire în
Noul Cod civil, Editura CH Beck, Bucureşti, 2012, p. 97-102.

68
 CONCLUZII

Fundamentul filiaţiei este complex, deoarece are la bază o componentă biologică şi o

componentă juridică. Legătura de sânge dintre părinţi şi copii este esenţială, dar filiaţia este şi
o instituţie socială, o creaţie artificială care include componente de ordin social, cultural,
religios. Aceste elemente şi-au pus, de-a lungul timpului, amprenta asupra soluţiilor juridice
în materie. De aceea, reglementarea legală a filiaţiei este, într-o mare măsură, o ficţiune
juridică, care, în anumite situaţii nu ţine cont de adevărul biologic.
Numai astfel înţeleasă filiaţia juridică poate încorpora şi adopţia sau poate
răspunderea provocărilor ştiinţei medicale în materia procreării asistate.
In reglementarea filiaţiei, o importanţă deosebită a avut-o Legea nr. 288/29
octombrie 2007, care a îmbunătăţit reglementarea Codului familiei, prin lărgirea sferei
titularilor acţiunii în tăgăduirea paternităţii la mamă şi copil, mărirea termenului prescripţiei
de la 6 luni la 3 ani pentru acţiunea de tăgadă a paternităţii şi prin consacrarea caracterului
imprescriptibil al acţiunii în stabilirea paternităţii copilului din afara căsătoriei.
Operând de drept, prezumţia de paternitatea şi-a menţinut caracterul relativ şi în
reglementarea Noului Cod civil, însă noul legiuitor a acordat calitate procesuală activă şi altor
persoane, faţă de redactarea iniţială a art. 54-55 din Codul familiei.
În legătură cu acţiunea în tăgada paternităţii1, elementele de noutate din Codul civil
sunt următoarele:
- lărgirea sferei persoanelor care pot să promoveze acţiunea în tăgada paternităţii.
Astfel, alături de soţul mamei, titular tradiţional al dreptului la acţiune (art. 54 alin. 2 din C.
fam. în redactarea sa iniţială), de mamă şi copil, introduşi prin dispoziţiile Legii nr. 288/2007,
ca urmare a Deciziei nr. 349/2001 a Curţii Constituţionale a României, în conţinutul art. 429
alin. (1) este enumerat şi tatăl biologic al copilului. Acesta are interesul de a stabili adevărata
filiaţie a copilului, pentru ca situaţia de fapt, legătura de sânge ce există între el şi copil, să
devină o situaţie de drept, producătoare de efecte juridice;
- acordarea dreptului de a introduce acţiunea în tăgada paternităţii moştenitorilor
soţului mamei, copilului, mamei copilului sau tatălui biologic, după caz, în ipoteza decesului
titularului dreptului la acţiune, potrivit art. 429 alin. (2) teza a II-a. Astfel, de exemplu, dacă
anterior promovării acţiunii intervine decesul copilului, în baza art. 433 alin. (2) raportat la

1
Potrivit art. 265, toate litigiile care decurg dintr-un raport de familie reglementat de dispoziţiile cartei
a II-a din Codul civil, deci inclusiv acţiunile din domeniul filiaţiei, sunt de competenţa instanţei judecătoreşti, şi
anume instanţa de tutelă. A se vedea, G. Lupşan, Instituţia filiaţiei în dinamica dreptului românesc, în Dinamica
dreptului românesc după aderarea la Uniunea Europeană, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2011, p. 82.

69
art. 423 alin. (5), moştenitorii acestuia pot introduce acţiunea în justiţie pentru răsturnarea
prezumţiei legale de paternitate care nu corespunde adevărului biologic;
- calitatea de pârât1 aparţine, după caz, copilului (dacă soţul mamei este reclamant),
mamei copilului (dacă reclamantul este soţul mamei, iar copilul a decedat), altor moştenitori
ai copilului (dacă reclamantul este tatăl prezumat, iar copilul şi mama acestuia au decedat),
tatălui prezumat (în ipoteza promovării acţiunii de către copil sau mama acestuia),
moştenitorilor tatălui prezumat (dacă soţul mamei este decedat), soţului mamei şi copilului ori
moştenitorilor acestora (dacă reclamantul este tatăl biologic).
În ceea ce priveşte termenul de prescripţie şi momentul de la care acesta începe să
curgă, din lectura art. 430- 433 rezultă că legiuitorul a consacrat termene diferite şi momente
diferite, în funcţie de calitatea pe care o are titularul dreptului la acţiune în tăgada paternităţii.
Având în vedere probleme de prescripţie a dreptului la acţiune şi a aplicării normelor tranzitorii
în funcție de data naşterii copilului a cărei paternitate se tăgăduieşte, jurisprudenţa ne va oferi,
cu certitudine, soluţiile diferite şi interesante în ce priveşte rezolvarea acţiunii în tăgada
paternităţii cu care a fost investită instanţa de tutelă.

1
Conform art. 436, în toate cazurile referitoare la filiaţie, deci şi în ipoteza acţiunii în tăgada
paternităţii, părinţii şi copilul sunt citaţi, chiar dacă nu au calitatea de reclamant sau pârât.
70
 BIBLIOGRAFIE

Tratate universitare, cursuri universitare

1. Albu, Dreptul familiei, EDP, Bucureşti, 1975;

2. Avram, Marieta, Drept civil. Familia, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2013
3. Al. Bacaci, V. C. Dumitrache, C.C. Hăgeanu, Dreptul familiei, ediţia 7, Editura
C.H. Beck, Bucureşti, 2012
4. E. Florian, Dreptul familiei, ediţia 4, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2011
5. I. P. Filipescu, Andrei I. Filipescu, Tratat de dreptul familiei, Ed. Universul
juridic, București, 2006;
6. Genoiu, Ilioara, Dreptul la moştenire în Noul Cod civil, Editura CH Beck,
Bucureşti, 2012
7. C. Hamangiu, I. Rosetti Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil roman,
Editura Beck, Bucureşti, 1992;
7. D. Lupaşcu, C. Crăciunescu, Dreptul familiei, Editura Universul juridic, Bucureşti,
2011
8. Gabriela Lupşan, Dreptul familiei, Ed. Junimea, Iaşi, 2001
9. Gh. Scripcaru, C. Scripcaru, , Medicină legală, Ed. Cugetarea, Iaşi, 1996;
10. T. R. Popescu, Dreptul familiei, Tratat, II, EDP, Bucureşti, 1965
11. Francisc Deak, Romeo Popescu, Tratat de drept succesoral, vol.1, Moștenirea
legală, ediția a III-a, Editura Universul Juridic, , București, 2014
12. Gabriel Boroi (coordonator), Noul Cod de procedură civilă. Comentariu pe
articole, vol. I, Editura Hamangiu, București, 2013
13. Gabriela Cristina Frențiu, Dreptul familiei. Practică judiciară conform noului
Cod civil. Jurisprudența CEDO, Editura Hamangiu, București, 2013

Monografii, articole în reviste de specialitate

1. I. Albu, Căsătoria în dreptul român, Ed. Dacia, Cluj, 1978;

2. I. Bohotici, Stabilirea, tăgăduirea şi contestarea paternităţii, Ed. Cordial Lex, Cluj-
Napoca, 1994
3. Bohotici, Prezumţia legală de paternitate a copilului conceput în timpul căsătoriei
dar născut după încetarea, desfacerea sau desfiinţarea căsătoriei, în RRD, nr. 7 /1988;
4. I. Bohotici, Propuneri de lege ferenda referitoare la soluţionarea unor probleme
privind conflictele de paternitate, în RRD, nr. 2 /1997

71
 5. D. Lupaşcu, Noile reglementări în materia filiaţiei, în „Pandectele Române”, nr.
6/2011;
6. G. Lupşan, Instituţia filiaţiei în dinamica dreptului românesc, în Dinamica
dreptului românesc după aderarea la Uniunea Europeană, Editura Universul Juridic,
Bucureşti, 2011;
7. Maria Sandu, Filiaţia. Abordare socio-juridică, Ed. Fundaţiei Axis, Iaşi , 2003;
8. A. Ionaşcu s.a., Filiaţia şi ocrotirea minorilor, Ed. Dacia, Cluj, 1980;
9. V. Astărăstoaie, C. Grigoriu, C. Scripcaru, Ghid practice de medicină legală,
Editura Contact Internaţional, Iaşi, 1993;
10. P. Perju, Consideraţii generale asupra noului Cod civil (titlul preliminar,
persoane, familie, bunuri), în Dreptul nr. 9/2009

72