UNIVERSITATEA DIN CRAIOVA

FACULTATEA DE DREPT /DEPARTAMENTUL DE DREPT PRIVAT

DISCIPLINA DREPT CIVIL. PERSOANLELE - Martie 2022

IDENTIFICAREA PERSOANEI FIZICE

Noţiune. A „identifica” persoana fizică înseamnă a „constata identitatea” acesteia, a

individualiza omul în societate, în ansamblul relaţiilor sociale la care ia parte. Această problemă
apare pe tot parcursul vieţii omului şi nu numai în viaţa sa juridică, ci şi în cea „extrajuridică”. Este
de la sine înţeles că aici prin „identificarea persoanei fizice”, se are în vedere aspectul juridic al
identificării.
Identitatea omului are în prezent o importanţă aparte prin prisma relaţiilor persoanei fizice
cu ea însăşi şi cu ceilalţi, fiind din ce în ce mai riguros impusă ideea protejării identităţii fiecăruia.
Dreptul la identitate este prevăzut în reglementările interne şi internaţionale. Spre exemplu, art. 8
din Convenţia cu privire la drepturile copilului impune „dreptul copilului de a-şi păstra identitatea,
inclusiv cetăţenia, numele său şi relaţiile familiale, astfel cum sunt recunoscute de lege, fără
amestec ilegal”. La rândul său, art. 8 alin. 1 din Legea 272/2004 privind protecţia şi promovarea
drepturilor copilului prevede: „Copilul are dreptul la stabilirea şi păstrarea identităţii sale”.
Privită în raport cu ceilalţi, identitatea fiecăruia necesită o protecţie specială concretizată în
conceptul de „identificare”, care determină astfel relaţiile dintre individ şi societate. Problema
controlului şi a verificării identităţii persoanelor fizice a determinat diferite intervenţii legislative,
menite să concilieze imperativele libertăţii individuale cu interesele ordinii publice, mai ales ale
securităţii persoanelor şi bunurilor.
Normele privind evidenţa cetăţenilor români stabilesc „un sistem naţional de înregistrare şi
actualizare a datelor cu caracter personal ale acestora, necesar cunoaşterii populaţiei, mişcării
acesteia şi comunicării de date, în interesul cetăţenilor, al statului şi al instituţiilor publice” (art. 2
alin. 1 Ordonanţa de urgenţă nr. 97/2005).
În jurisprudenţa CEDO se consideră că identitatea unei persoane face parte din viaţa privată
a acesteia, dar ţine şi de interesul general reflectat în organizarea evidenţei populaţiei de către
fiecare stat contractant. Se admite că practica statelor de a reglementa identificarea naţionalilor pe
baza unui sistem propriu în materie, care impune obligaţia fiecărei persoane de a avea o carte
naţională de identitate şi de a o arăta la cererea organelor de poliţie, nu constituie o ingerinţă în
viaţa ei privată, prohibită de art. 8 al Convenţiei.
Omul are vocaţia de subiect de drept în toate ramurile de drept şi, în consecinţă,
identificarea este necesară şi se face în toate aceste ramuri. Sistemul juridic nu poate admite, în
desfăşurarea obişnuită a circuitului civil, „tăinuirea identităţii”, iar „anonimatul” constituie aici o
excepţie. Desemnarea concretă a titularului dreptului subiectiv ori a subiectului ţinut de executarea
obligaţiei înseamnă, în fapt, identificarea sa.
Prin identificarea persoanei fizice se înţelege individualizarea omului, adică determinarea
poziţiei sale, stabilirea identităţii sale, în viaţa juridică. Pentru dreptul civil, identificarea persoanei
fizice înseamnă individualizarea omului în raporturile de drept civil, în care participă în calitate de
subiect activ ori subiect pasiv.

Natura juridică a identificării persoanei fizice. Individualizarea omului nu se

realizează numai în raporturile de drept civil, ci în toate celelalte raporturi juridice în care el apare
ca titular de drepturi şi obligaţii. În consecinţă, în calitate de instituţie juridică, adică totalitatea de
norme care reglementează individualizarea omului în toate raporturile juridice la care participă,
identificarea persoanei fizice este o instituţie juridică complexă.
Numai o parte din această instituţie complexă aparţine dreptului civil, şi anume aceea
formată din normele juridice care reglementează mijloacele de individualizare a omului în
raporturile civile.

1
 Necesitatea identificării persoanei fizice. Doctrina şi jurisprudenţa susţin constant că
identificarea omului este o necesitate permanentă şi generală.
Mai întâi, aşa cum viaţa juridică, expresie a vieţii sociale, este permanentă, din punct de
vedere al existenţei umane, tot astfel este şi nevoia identificării omului. De la naştere până la
moarte, participăm continuu la cele mai diferite raporturi civile (şi nu numai civile), unde se impune
identificarea celor implicaţi. Pe de altă parte, este o necesitate generală pentru că individualizarea
omului se realizează în toate raporturile juridice la care participă, adică în toate raporturile de drept.
În calitate de participant la raporturile civile, individul este însoţit în permanenţă de
necesitatea individualizării sale: la naştere, copilul „se înregistrează”, ceea ce înseamnă o primă
identificare; minoritatea aduce problema ocrotirii copilului, indiferent că este lipsit de capacitate de
exerciţiu sau are capacitate restrânsă, ceea ce presupune identificarea acestuia; ulterior majoratul şi,
de aici înainte, încheierea diferitelor acte juridice civile, în calitate de titular al deplinei capacităţi de
exerciţiu, implică, iarăşi, identificarea sa; în fine, faptul morţii fizic constatate sau judecătoreşte
declarate, reclamă identificarea.
Identificarea persoanei fizice este necesară şi în raporturile guvernate de normele altor
ramuri de drept. În dreptul procesual civil sau penal, „citarea” părţilor (reclamant/pârât,
învinuit/inculpat/parte vătămată, etc.), exempli gratia, este de neconceput în afara identificării
persoanei. În dreptul constituţional, în materie electorală, „listele de alegători” impun identificarea
acestora; în dreptul administrativ, în materia contravenţiilor, este importantă identificarea
contravenientului. În dreptul fiscal, pentru stabilirea şi plata impozitelor şi taxelor datorate, este
necesară identificarea contribuabilului. În dreptul penal, calitatea de „autor”, „coautor”, „complice”
ori „instigator”, nu poate fi despărţită de identificarea persoanei care are o astfel de calitate, iar
desfăşurarea întregului proces penal presupune identificarea celor implicaţi (în cursul urmăririi
penale, în cursul judecăţii şi în cursul executării pedepsei penale).
Necesitatea identificării persoanei fizice este dată atât de raţiuni ordin general, cât şi de
ordin personal, individual. Necesitatea individualizării este de ordin general, în sensul că societatea
însăşi are interesul ca fiecare component al ei să poată fi identificat în multiplele raporturi juridice
la care participă. Totodată, această nevoie este şi de ordin personal sau individual pentru că fiecare
om, în calitatea sa de participant la diversitatea raporturilor de drept, este direct interesat să se poată
individualiza în aceste raporturi.

Sistemul mijloacelor juridice de identificarea a persoanei fizice. Stabilirea identităţii

persoanei fizice este necesară în toate ramurile de drept, este o instituţie complexă, care cuprinde
elemente din toate ramurile de drept. Sub aspect terminologic, noţiunea de „mijloace de
identificare” („elemente de identificarea” sau „atribute de identificare”) are două sensuri. Mai întâi,
prin „mijloace de identificare” înţelegem acele atribute ori calităţi, reglementate de lege, care
servesc la individualizarea omului, la distingerea sa faţă de alţi oameni. Aceste elemente (atribute
ori calităţi) sunt reglementate de dreptul civil (când apar ca drepturi subiective civile), dar şi de
normele altor ramuri de drept (fără a fi întotdeauna drepturi subiective). Spre exemplu, în dreptul
constituţional, cetăţenia este calitatea ce exprimă apartenenţa omului la un anumit stat şi îi atribuie
posibilitatea de a fi titularul drepturilor şi îndatoririlor prevăzute de legile statului respectiv. În
dreptul penal şi procesual penal întâlnim noţiuni precum “cu/fără antecedente penale” ori “cu/fără
cazier judiciar”. În acest sens, ansamblul mijloacelor reglementate în ramurile dreptului pentru
stabilirea identităţii persoanei fizice constituie un „sistem al mijloacelor de identificare”, coerent şi
eficient pentru determinarea poziţiei individului în viaţa juridică (şi extrajuridică).
În dreptul civil, principalele mijloace de identificare, numite şi atribute de identificare, sunt:
numele, domiciliul şi starea civilă. În „sistemul mijloacelor de identificare”, atributele de
identificare ocupă locul pe care dreptul civil îl are în sistemul juridic, aşa încât constituie „dreptul
comun” în materia identificării omului. Pe de altă parte, de principiu, un mijloc de identificare
reglementat într-o anumită ramură de drept este folosit şi în alte ramuri, păstrându-şi semnificaţia.
Într-un al doilea sens, prin „mijloace de identificare” se înţeleg acele mijloace (înscrisuri
oficiale) prin care se dovedesc drepturile subiective ori calităţile care individualizează omul. Sunt
astfel de mijloace de identificare: cartea de identitate, actele de stare civilă (certificat de naştere,

2
certificat de căsătorie, certificat de deces), înscrisurile ce ţin de „cazierul judiciar", hotărârile
judecătoreşti.
Vom reţine că „sistemul mijloacelor de identificare” a persoanei fizice promovează şi
exprimă juridic cele două coordonate de bază ale identităţii:
a) apartenenţa persoanei la grupul social (familie, societate);
b) singularitatea individului în sânul grupului social.

Atributele de identificare a persoanei fizice

Natura juridică şi reglementarea atributelor de identificare a persoanei fizice. Se

admite că nota comună a atributelor de identificare a persoanei fizice o constituie faptul că se
încadrează în categoria drepturilor personale nepatrimoniale şi au, în consecinţă, trăsăturile juridice
ce caracterizează aceste drepturi subiective civile.
Caracterele juridice ale atributelor de identificarea, comune tuturor drepturilor personale
nepatrimoniale, sunt:
a) sunt drepturi absolute, opozabile erga omnes, aşa încât au ca obligaţie civilă
corespunzătoare acea obligaţie generală şi negativă de a nu li se aduce atingere (non-facere),
obligaţie ce revine tuturor celorlalte subiecte de drept;
b) fiind inseparabil legate de persoana căreia aparţin, aceste drepturi sunt intransmisibile şi,
în consecinţă, nu pot forma obiectul unei transmisiuni juridice (se admite că în privinţa numelui
persoanei fizice operează o transmisiune sui-generis, după cum vom vedea);
c) imprescriptibiliatea calităţii de subiect de drept a persoanei fizice determină ca drepturile
personale nepatrimoniale care însoţesc indisolubil această calitate să fie imprescriptibile extinctiv şi
achizitiv (cu excepţia unor acţiuni de stare civilă supuse unor termene de prescripţie extinctivă).
d) sunt drepturi insesizabile;
e) sunt drepturi subiective strâns legate de persoana titularului, adică au un caracter strict
personal şi, în consecinţă, nu sunt succeptibile de a fi exercitate prin reprezentare (există unele
excepţii în privinţa numelui şi a stării civile, care vor fi menţionate în cele ce urmează);
f) universalitatea caracterizează, de asemenea, drepturile patrimoniale şi, în consecinţă,
atributele persoanei, în sensul că ele aparţin tuturor persoanelor.
Vom reţine că, în afară de aceste caractere juridice, care sunt comune tuturor drepturilor
nepatrimoniale, există şi anumite caractere proprii fiecărui drept nepatrimonial care este „atribut de
identificare” a persoanei fizice. Pe de altă parte, privite ca elemente din conţinutul capacităţii de
folosinţă a persoanei fizice, ele primesc şi acele caractere juridice ale capacităţii: legalitate,
generalitate, egalitate, inalienabilitate, intangibilitate şi universalitate.

Apărarea drepturilor de identificare a persoanei fizice

Aceste drepturi au un conţinut nepatrimonial, ceea ce determină anumite particularităţi şi

mijloace juridice (civile, penale, administrative) prin care pot fi apărate. În esenţă, ceea ce se
urmăreşte este restabilirea dreptului încălcat.
Soluția Decretului nr. 31/1954. Acest act normativ cuprindea dispoziţii de principiu în
această materie în capitolul III – „Ocrotirea drepturilor nepatrimoniale”, art. 54-56. Dacă în virtutea
art. 54 alin 1 titularul unui astfel de drept „poate cere instanţei judecătoreşti încetarea săvârşirii
faptei care aduce atingere” dreptului său civil, art. 54 alin. 2 stabileşte: „Totodată, cel care a suferit
o asemenea atingere va putea cere ca instanţa judecătorească să oblige pe autorul faptei săvârşite
fără drept, să publice, pe socoteala acestuia, în condiţiile stabilite de instanţă, hotărârea pronunţată
ori să îndeplinească alte fapte destinate să restabilească dreptul atins”- s.n.
În continuarea acestor dispoziţii şi pentru a le spori eficienţa, art. 55 prevedea că, dacă
autorul faptei nu îndeplineşte „în termenul stabilit de hotărâre, faptele destinate să restabilească
dreptul atins, instanţa judecătorească va putea să-l oblige la plata, în folosul statului, a unei amenzi
pe fiecare zi de întârziere”, calculată de la expirarea termenului stabilit. Prin aceste amenzi
cominatorii legea instituie aici un mijloc eficient de constrângere a autorului faptei la executarea

3
măsurilor reparatorii dispuse prin hotărâre, prin presiunea permanentă pe care o exercită asupra sa
la plata unei sume de bani pe zi de întârziere.
În fine, art. 56 prevedea că „drepturile personale nepatrimoniale sunt ocrotite şi după
moarte, în măsura stabilită de lege sau de regulile de convieţuire” socială.
Din interpretarea dispoziţiilor legale menţionate se reţinea că, la cererea celui interesat, pe
cale judecătorească, pentru ocrotirea drepturilor nepatrimoniale, în general, şi a atributelor
persoanei fizice, în special, se pot lua următoarele măsuri: a) încetarea săvârşirii faptei prin care se
aduce atingere dreptului subiectiv civil nepatrimonial; b) îndeplinirea de către autorul faptei a unor
măsuri necesare restabilirii dreptului atins, cu menţiunea că instanţa poate stabili plata unor amenzi
cominatorii.
În doctrină s-a observat că, deşi folosea o terminologie proprie, Decretul nr. 31/1954
prevedea, în realitate, condiţiile clasice ale răspunderii civile delictuale: fapta ilicită şi culpa
autorului („fapta săvârşită fără drept”); prejudiciul (decretul vorbeşte de persoana care „a suferit o
atingere” în drepturile sale nepatrimoniale); raportul de cauzalitate (care rezultă din art. 54 alin. 1
ce prevede că măsurile de ocrotire nu se aplică decât celui care a cauzat atingerea dreptului şi numai
dacă se constată că atingerea a fost urmarea neîndoielnică a faptei ilicite).

Soluția Codului civil 2011 - Titlul V. Apărarea drepturilor nepatrimoniale

Art. 252. Ocrotirea personalităţii umane. Orice persoană fizică are dreptul la ocrotirea
valorilor intrinseci fiinţei umane, cum sunt viaţa, sănătatea, integritatea fizică şi psihică, demnitatea,
intimitatea vieţii private, libertatea de conştiinţă, creaţia ştiinţifică, artistică, literară sau tehnică.
Art. 253. Mijloace de apărare. (1) Persoana fizică ale cărei drepturi nepatrimoniale au fost
încălcate ori ameninţate poate cere oricând instanţei:
a) interzicerea săvârşirii faptei ilicite, dacă aceasta este iminentă;
b) încetarea încălcării şi interzicerea pentru viitor, dacă aceasta durează încă;
c) constatarea caracterului ilicit al faptei săvârşite, dacă tulburarea pe care a produs-o
subzistă.
(2) Prin excepţie de la prevederile alin. (1), în cazul încălcării drepturilor nepatrimoniale prin
exercitarea dreptului la libera exprimare, instanţa poate dispune numai măsurile prevăzute la alin.
(1) lit. b) şi c).
(3) Totodată, cel care a suferit o încălcare a unor asemenea drepturi poate cere instanţei să îl
oblige pe autorul faptei să îndeplinească orice măsuri socotite necesare de către instanţă spre a
ajunge la restabilirea dreptului atins, cum sunt:
a) obligarea autorului, pe cheltuiala sa, la publicarea hotărârii de condamnare;
b) orice alte măsuri necesare pentru încetarea faptei ilicite sau pentru repararea prejudiciului
cauzat.
(4) De asemenea, persoana prejudiciată poate cere despăgubiri sau, după caz, o reparaţie
patrimonială pentru prejudiciul, chiar nepatrimonial, ce i-a fost cauzat, dacă vătămarea este
imputabilă autorului faptei prejudiciabile. În aceste cazuri, dreptul la acţiune este supus prescripţiei
extinctive.
Art. 254. Apărarea dreptului la nume. (1) Cel al cărui nume este contestat poate să ceară
instanţei judecătoreşti recunoaşterea dreptului său la acel nume.
(2) De asemenea, cel care este lezat prin uzurparea, în tot sau în parte, a numelui său poate să
ceară oricând instanţei judecătoreşti să dispună încetarea acestei atingeri nelegitime.
(3) Dispoziţiile prezentului articol se aplică, în mod corespunzător, şi apărării dreptului la
pseudonim, ales în condiţiile legii.
Art. 255. Măsuri provizorii. (1) Dacă persoana care se consideră lezată face dovada
credibilă că drepturile sale nepatrimoniale fac obiectul unei acţiuni ilicite, actuale sau iminente şi că

4
această acţiune riscă să îi cauzeze un prejudiciu greu de reparat, poate să ceară instanţei
judecătoreşti luarea unor măsuri provizorii.
(2) Instanţa judecătorească poate să dispună în special:
a) interzicerea încălcării sau încetarea ei provizorie;
b) luarea măsurilor necesare pentru a asigura conservarea probelor.
(3) În cazul prejudiciilor aduse prin mijloacele presei scrise sau audiovizuale, instanţa
judecătorească nu poate să dispună încetarea, cu titlu provizoriu, a acţiunii prejudiciabile decât dacă
prejudiciile cauzate reclamantului sunt grave, dacă acţiunea nu este în mod evident justificată,
potrivit art. 75, şi dacă măsura luată de instanţă nu apare ca fiind disproporţionată în raport cu
prejudiciile cauzate. Dispoziţiile art. 253 alin. (2) rămân aplicabile.
(4) Instanţa soluţionează cererea potrivit dispoziţiilor privitoare la ordonanţa preşedinţială,
care se aplică în mod corespunzător. În cazul în care cererea este formulată înainte de introducerea
acţiunii de fond, prin hotărârea prin care s-a dispus măsura provizorie se va fixa şi termenul în care
acţiunea în fond trebuie să fie introdusă, sub sancţiunea încetării de drept a acelei măsuri.
Dispoziţiile alin. (6) sunt aplicabile.
(5) Dacă măsurile luate sunt de natură să producă un prejudiciu părţii adverse, instanţa îl
poate obliga pe reclamant să dea o cauţiune în cuantumul fixat de aceasta, sub sancţiunea încetării
de drept a măsurii dispuse.
(6) Măsurile luate potrivit prezentului articol anterior introducerii acţiunii în justiţie pentru
apărarea dreptului nepatrimonial încălcat încetează de drept, dacă reclamantul nu a sesizat instanţa
în termenul fixat de aceasta, dar nu mai târziu de 30 de zile de la luarea acestora.
(7) Reclamantul este ţinut să repare, la cererea părţii interesate, prejudiciul cauzat prin
măsurile provizorii luate, dacă acţiunea de fond este respinsă ca neîntemeiată. Cu toate acestea,
dacă reclamantul nu a fost în culpă ori a avut o culpă uşoară, instanţa, în raport cu circumstanţele
concrete, poate fie să refuze obligarea sa la despăgubirile cerute de partea adversă, fie să dispună
reducerea acestora.
(8) Dacă partea adversă nu solicită daune-interese, instanţa va dispune eliberarea cauţiunii, la
cererea reclamantului, prin hotărâre dată cu citarea părţilor. Cererea se judecă potrivit dispoziţiilor
privitoare la ordonanţa preşedinţială, care se aplică în mod corespunzător. În cazul în care pârâtul se
opune la eliberarea cauţiunii, instanţa va fixa un termen în vederea introducerii acţiunii de fond,
care nu poate fi mai lung de 30 de zile de la data pronunţării hotărârii, sub sancţiunea încetării de
drept a măsurii de indisponibilizare a sumei depuse cu titlu de cauţiune.
Art. 256. Decesul titularului dreptului nepatrimonial. (1) Acţiunea pentru restabilirea
dreptului nepatrimonial încălcat poate fi continuată sau pornită, după moartea persoanei vătămate,
de către soţul supravieţuitor, de oricare dintre rudele în linie dreaptă ale persoanei decedate, precum
şi de oricare dintre rudele sale colaterale până la gradul al patrulea inclusiv.
(2) Acţiunea pentru restabilirea integrităţii memoriei unei persoane decedate poate fi pornită
de cei prevăzuţi la alin. (1).
Art. 257. Apărarea drepturilor nepatrimoniale ale persoanei juridice. Dispoziţiile
prezentului titlu se aplică prin asemănare şi drepturilor nepatrimoniale ale persoanelor juridice.

5
 NUMELE PERSOANEI FIZICE

Reglementare

Codul civil 2011 - Capitolul III. Identificarea persoanei fizice - Secţiunea 1. Numele

Art. 82. Dreptul la nume. Orice persoană are dreptul la numele stabilit sau dobândit,
potrivit legii.
Art. 83. Structura numelui. Numele cuprinde numele de familie şi prenumele.
Art. 84. Dobândirea numelui. (1) Numele de familie se dobândeşte prin efectul filiaţiei şi
poate fi modificat prin efectul schimbării stării civile, în condiţiile prevăzute de lege.
(2) Prenumele se stabileşte la data înregistrării naşterii, pe baza declaraţiei de naştere. Este
interzisă înregistrarea de către ofiţerul de stare civilă a prenumelor indecente, ridicole şi a altora
asemenea, de natură a afecta ordinea publică şi bunele moravuri ori interesele copilului, după caz.
(3) Numele de familie şi prenumele copilului găsit, născut din părinţi necunoscuţi, precum şi
cele ale copilului care este părăsit de către mamă în spital, iar identitatea acesteia nu a fost stabilită
în termenul prevăzut de lege, se stabilesc prin dispoziţia primarului comunei, oraşului, municipiului
sau al sectorului municipiului Bucureşti în a cărui rază teritorială a fost găsit copilul ori, după caz,
s-a constatat părăsirea lui, în condiţiile legii speciale.
Art. 85. Schimbarea numelui pe cale administrativă. Cetăţenii români pot obţine, în
condiţiile legii, schimbarea pe cale administrativă a numelui de familie şi a prenumelui sau numai a
unuia dintre acestea.

În dreptul roman, numele unei persoane era alcătuit din trei elemente: primul, nomen sau
nomen gentile era comun membrilor aceleiaşi ginte; al doilea, praenomen, identifica persoanele
între ele în cadrul aceleiaşi ginte; în fine, al treilea, cognomen, ceea ce înseamnă, într-o traducere
liberă, porecla. Astfel numele marelui orator roman Cicero era: Marcus (prenumele), Tullius
(numele de familie), Cicero (porecla). În vechiul drept românesc nu există dispoziţii privind numele
persoanei fizice (de familie sau de botez), dar sistemul antroponomastic al poporului român, pe
lângă baza lui lingvistică străveche, prezintă şi o bază juridică cutumiară, de asemenea străveche.
În dreptul vechi românesc, Regulamentul Organic cuprindea dispoziţii potrivit cărora „orice
persoană trebuie să aibă un nume dublu”, compus dintr-un prenume şi un nume (şi introduce
reglementări privind „actele de stare civilă”), după care, la 1865, Codului civil român cuprinde
dispoziţii privind numele în capitolul II („Despre actele de naştere”), din titlul al II-lea („Despre
actele stării civile”), cartea I („Despre persoane”): art. 43 prevede că actul de naştere va arăta „cu
desluşire” prenumele „ce i se va da la botez” copilului, precum şi „numele de familie”; art. 44 alin.
2 impune ca în „procesul verbal arătător de toate împrejurările” întocmit în situaţia copilului găsit se
va trece şi „numele ce i se va da”.
Primul act normativ care reglementează unitar problema numelui persoanei fizice este Legea
din 18 martie 1895, potrivit căreia orice persoană trebuia să aibă „un nume de familie”. În situaţia
în care nu avea, trebuia să facă o declaraţie la primăria locului de origine prin care arăta că înţelege
să poarte numele de botez al tatălui său la care se adăuga, de regulă, terminaţiile -escu sau -eanu,
pentru a diferenţia numele de prenume. Spre exemplu, dacă tatăl se numea Ion, fiul urma să se
numească Ionescu. În concepţia acestei legii, numele patronimic poate face obiectul unei „adevărate
proprietăţi”, iar cel care fără drept îşi însuşeşte numele altuia era calificat uzurpator (art. 18 şi
urm.). Jurisprudenţa a statuat că, pentru a se putea vorbi de o uzurpare de nume, este nevoie ca
numele patronimic al reclamantului să fie identic cu acela al pârâtului, atât ca ortografie, cât şi ca
fonetică, pentru că numai în această situaţie se poate face o adevărată confuzie de nume, pe care
legiuitorul a dorit să o înlăture.

6
Noţiune şi structură. În doctrină s-a arătat că numele „este chemarea care serveşte la desemnarea
grafică şi orală a persoanelor. Înţeles în chipul cel mai larg, el se compune din diferite elemente de
o importanţă foarte variată şi constituită în diferite feluri”. De asemnea, s-a arătat că, în înţeles
general, numele este „cuvântul sau totalitatea cuvinteleor care sunt destinate a individualiza o
persoană, prin grai sau prin scris”.
S-a impus opinia potrivit căreia numele este acel atribut de identificare a persanei fizice care
constă în dreptul omului de a fi individualizat, în familie şi societate, prin cuvintele stabilite, în
condiţiile legii, cu această semnificaţie.
Numele este apelativul ce serveşte la desemnarea unei persoane fizice în viaţa juridică şi
socială, în vederea exercitării drepturilor şi satisfacerii îndatoririlor sale, constituind, în acelaşi timp,
un element esenţial al personalităţii persoanei.
Termenul nume primeşte două sensuri (accepţiuni). Stricto sensu, prin termenul „nume”, se
înţelege numai numele de familie care mai este desemnat şi prin expresia "nume patronimic". Lato
sensu, prin termenul "nume", se desemnează, împreună, numele de familie şi prenumele. Ca regulă
însă, termenul "nume" este folosit în înţelesul său larg.
În esenţă, în definirea numelui trebuie să se ţină seama de următoarele aspecte:
a) numele este un atribut de identificare a persoanei fizice;
b) numele este alcătuit din mai multe cuvinte (cel puţin două cuvinte), iar nu dintr-un singur
cuvânt, de vreme ce el este alcătuit din două elemente, adică numele de familie şi prenumele;
c) numele individualizează persoana fizică atât în societate, cât şi în familie;
d) legea este cea care acordă cuvintelor ce alcătuiesc numele semnificaţia de a individualiza
persoana fizică.
Faţă de toate acestea este uşor să acceptăm că în structura numelui intră două elemente: 1)
numele de familie şi 2) prenumele, aşa cum rezultă expres şi din reglementarea numelui. În viaţa
socială însă, numele constituie un întreg, o unitate, pentru că numai astfel numele poate atinge
scopul pentru care există, acela de a stabili identitatea persoanei fizice. Aşadar, numele are un
caracter unitar, chiar dacă are două elemente componente care pot fi, şi vor fi, analizate separat.

Conţinutul juridic al dreptului subiectiv la nume

Structura numelui nu trebuie confundată cu conţinutul juridic al dreptului subiectiv asupra
numelui, conţinut dat de prerogativele titularului numelui (celui numit): dreptul de a folosi numele,
dreptul de a cere îndreptarea greşelilor de scriere a numelui şi dreptul de a se opune la folosirea
numelui de către o altă persoană.
Mai întâi, dreptul de a purta (de a folosi) numele exprimă prerogativa titularului numelui de
a se individualiza astfel în viaţa socială, în raporturile juridice în care intră, în actele juridice pe care
le încheie. În situaţia, rar întâlnită în practică, în care un alt subiect de drept, persoană fizică ori
autoritate publică, ar refuza să desemneze pe titularul numelui cu adevăratul său nume, acesta are
posibilitatea să impună, potrivit legii, acest lucru.
În altă ordine de idei, împrejurarea că un copil poartă un anumit nume şi este considerată ca
atare de mama sa, de familia acesteia şi de societate, adică folosirea unei anumite stări civile, are o
importanţă majoră în materia filiaţiei persoanei. Potrivit art. 51 C.fam., starea civilă care rezultă din
certificatul de naştere şi folosirea stării civile conforme cu acest certificat nu poate fi pusă în
discuţie de nimeni, existând o prezumţie absolută că starea civilă corespunde realităţii. Nu trebuie
însă să înţelegem că filiaţia ar fi un element al numelui şi că ea se dobândeşte prin purtarea unui
nume. Dimpotrivă, numele este adeseori un efect al filiaţiei şi purtarea numelui este un element care
intră în cuprinsul posesiei de stat, din care rezultă unele efecte privind filiaţia.
În al doilea rând, dreptul de a cere îndreptarea greşelilor de scriere a numelui în orice act,
de stare civilă, de identitate, de studii, etc. este o consecinţă firească a existenţei dreptului la nume,
aşa încât titularul acestuia poate cere întotdeauna rectificarea oricăror erori cu privire la numele
său.
De reţinut că, pentru rectificarea actelor de stare civilă, legea prevede o procedură specială.
Prin acţiunea în rectificarea numelui de familie sau a prenumelui, cel interesat cere instanţei de
judecată să constate că alcătuirea exactă a numelui pe care are dreptul să-l poarte potrivit legii,

7
astfel încât - ca urmare a acestei constatări, să poată fi îndreptate greşelile strecurate în înregistrarea
acelui nume în actele de stare civilă. Spre deosebire de schimbarea numelui, rectificarea nu
determină dobândirea unui alt nume, ci numai îndreptarea scrierii acestuia. În consecinţă, judecând
o cerere de rectificare pentru erori materiale a actului de naştere cât priveşte numele de familie şi
prenumele, instanţa trebuie să îşi întemeieze soluţia pe probe concludente şi să-şi exercite rolul
activ pentru a împiedica să se ajungă pe această cale, în mod indirect, la o schimbare de nume.
Astfel, jurisprudenţa a statuat că este admisibilă rectificarea erorii de a se fi trecut în actul de naştere
al unui copil porecla tatălui în loc de numele adevărat al acestuia. În schimb, folosirea îndelungată a
unui alt nume nu conferă dreptul de a-l purta, de vreme ce numele nu este susceptibil de dobândire
prin posesie îndelungată, aşa încât nu se poate cere o rectificare pentru acest motiv.
În fine, dreptul de a se opune la folosirea numelui, de către o altă persoană, fără îndreptăţire,
întregeşte conţinutul juridic al dreptului nepatrimonial civil la nume. Această prerogativă era
prevăzută în Legea numelui din 18 martie 1895, dar şi în Legea din 8 aprilie 1936 şi Legea nr. 646
din 14 august 1945. În doctrină au existat discuţii cu privire la persoanele interesate şi motivele ce
pot fi invocate pentru ca opoziţia să fie admisibilă. S-a arătat că o persoană poate avea interes să-şi
apere numele împotriva uzurpării unui terţ, nu pentru că numele este susceptibil de proprietate
exclusivă, ceea ce ar fi greşit, ci pentru că numele reprezintă un trecut, legat de amintirea celor care
l-au purtat şi ilustrat.
Dreptul de a purta un nume în mod legitim este o prerogativă care se află într-o strânsă
legătură cu ideea de familie şi de filiaţie, aşa încât nu se poate admite ca un nume „onorabil şi
glorios să fie luat de oricine”. Se consideră că exercitarea acestei prerogative a dreptului asupra
numelui poate avea loc atunci când o altă persoană are interes ca prin schimbarea numelui să
îmbrace aparent şi prin confuzie personalitatea titularului, ceea ce devine aproape imposibil de
susţinut în situaţia în care numele în discuţia în cauză este unul foarte răspândit. În prezent, este
reglementat dreptul oricărei persoane interesate de a face opoziţie la cererea de schimbare a numelui
pe cale administrativă (Ordonanţa nr. 41/2003; art. 85 C.civ.)

Caractere juridice
Numele este un element al capacităţii de folosinţă a persoanei fizice, aşa încât prezintă
caracterele juridice ale acesteia: legalitatea numelui, generalitatea numelui, egalitatea numelui,
inalienabilitatea numelui, intangibilitatea numelui şi universalitatea acestuia. Pe de altă parte,
numele face parte din categoria drepturilor personale nepatrimoniale şi, în consecinţă, prezintă
caracterele specifice ale acestor drepturi.
Prin legalitatea numelui, înţelegem, mai întâi, că dreptul la nume este recunoscut, ca
aptitudine, de lege, iar, pe de altă parte, condiţiile dobândirii, modificării ori schimbării numelui
sunt stabilite prin lege.
Se observă că legalitatea este însoţită de obligativitatea numelui pentru persoana fizică. Prin
funcţiile sale sociale, numele se prezintă nu numai ca un drept subiectiv, ci, în acelaşi timp, şi ca o
instituţie de evidenţă a persoanelor şi mijloc de identificare a persoanei. În consecinţă, dreptul
subiectiv asupra numelui este însoţit, în mod necesar şi inseparabil, de obligaţia de a purta numele
stabilit potrivit legii.
Fără a insista asupra celorlalte caractere ale numelui care provin din împrejurarea că acesta
este un element al capacităţii de folosinţă a persoanei (care se sprijină, în principiu, pe aceleaşi
argumente ca şi caracterele capacităţii), trebuie să reţinem personalitatea şi unitatea numelui
persoanei.
Mai întâi, personalitatea numelui desemnează acel caracter al numelui de a fi strict personal,
nefiind susceptibil, în principiu, de exercitarea pe cale de reprezentare. Prin excepţie, se admite că
persoana lipsită de capacitate de exerciţiu este reprezentată în procedura schimbării numelui pe cale
administrativă (art. 7 din Ordonanţa nr. 41/2003).
În fine, unitatea numelui este acel caracter al numelui persoanei care constă în faptul că, deşi
în structura sa cuprinde două elemente – numele de familie şi prenumele (exprimate în două sau mai
multe cuvinte), acestea formează o unitate, în sensul că ele împreună individualizează aceeaşi
persoană fizică. Aşadar, numai analiza didactică ori reglementarea lor juridică reclamă, uneori,

8
separarea celor două elemente. Pe de altă parte, unitatea numelui nu se confundă cu unicitatea
acestuia, care exprimă ideea că, la un moment dat, o persoană nu poate avea, alternativ ori
cumulativ, mai multe nume (nume de familie şi prenume), ci doar numele unic stabilit potrivit legii
(unicitatea nu exclude numele multiplu).

Folosirea profesională şi comercială a numelui

Caracterul inalienabil al numelui îl împiedică pe titular să dispună liber de numele său
pentru a identifica în acelaşi mod o altă persoană fizică. Practica socială a impus însă folosirea
profesională a numelui, specifică persoanelor fizice care exercită o profesie liberală (avocat, notar,
medic, arhitect, etc.).
Spre exemplu, Legea nr. 51/1995 privind exercitarea profesiei de avocat reglementează
limitativ formele de exercitare a profesiei. Se prevede că acestea vor fi individualizate prin
denumire, după cum urmează:
a) în cazul cabinetului individual - numele avocatului titular, urmat de sintagma cabinet de
avocat;
b) în cazul cabinetelor asociate - numele tuturor titularilor, urmate de sintagma cabinete de
avocat asociate;
c) în cazul societăţilor civile profesionale şi al societăţilor civile profesionale cu răspundere
limitată - numele a cel puţin unuia dintre asociaţi, urmat de sintagma „societate civilă de avocaţi”
sau, după caz, „societate civilă de avocaţi cu răspundere limitată”;
d) în cazul cabinetelor grupate - numele fiecărui titular de cabinet, urmat de sintagma
„cabinete de avocat grupate”.
Normele privind stabilirea denumirii formelor de exercitare a profesie de avocat sunt
imperative, aşa încât este exclus ca avocatura să se exercite legal sub o altă denumire decât cea
impusă de lege. Se observă că, de fiecare dată, numele avocatului este elementul de bază al
denumirii formei de exercitare a profesiei. Legea permite ca denumirea formei de exercitare a
profesiei, individualizată potrivit regulilor menţionate, să fie păstrată şi după decesul sau plecarea
unuia dintre asociaţi, cu acordul acestuia, sau, după caz, al tuturor moştenitorilor celui decedat,
exprimat în forma autentică.
Pe de altă parte, firma comercială este un element de individualizare a comerciantului în
câmpul activităţii comerciale, fiind un important element incorporal al fondului de comerţ. Ea
constă în numele sau, după caz, denumirea sub care un comerciant este înmatriculat în registrul
comerţului, îşi exercită comerţul şi sub care se angajează juridic. În cazul comerciantului persoană
fizică, firma se compune din numele comerciantului (nume de familie şi prenume/iniţiala), aşa
încât, în principiu, coincide cu numele său civil. În cazul societăţilor comerciale, firma are un
conţinut diferit, în funcţie de forma juridică a societăţii comerciale, dar numele persoanelor
implicate joacă din nou un rol important. Firma unei societăţi în nume colectiv se compune din
numele a cel puţin unuia dintre asociaţi cu menţiunea „societate în nume colectiv”. Firma unei
societăţi în comandită simplă se compune din numele a cel puţin unuia dintre asociaţii comanditaţi,
cu menţiunea „societate în comandită”. Legea permite astfel ca numele persoanei să devină un
nume comercial, obiect al unui drept de proprietate incorporală care devine un obiect al fondului de
comerţ (este o valoare patrimonială). Persoana fizică are, aşadar, posibilitatea să detaşeze numele de
propria persoană pentru a face din el un nume comercial. Pe de altă parte, o persoană sau
moştenitorii săi poate să recunoască alteia dreptul de a folosi numele ei în scopuri comerciale,
practică obişnuită în domeniul sportului sau al spectacolului.

9
 NUMELE DE FAMILIE

Stabilirea și dobândirea numelui de familie

Reglementare – art. 84, art. 449, art. 450 C.civ.; OG nr 41/ 2003; Art. 15 și 21 din L. 119/1996
republicată
Terminologia folosită pentru a desemna „stabilirea numelui de familie şi a prenumelui” nu
este unitară, în sensul că, uneori, sunt folosite şi alte expresii, precum: „Dobândirea numelui” ori
„determinarea numelui”. Stabilirea (dobândirea, determinarea) numelui de familie şi a prenumelui
reprezintă concretizarea vocaţiei copilului născut de a avea un nume de familie şi un prenume, aşa
încât, prin ipoteză, stabilirea numelui vizează copilul care nu are încă un nume. Modificarea
numelui de familie ori schimbarea acestuia sau a prenumelui presupun că persoana fizică are deja
un nume (nume de familie şi prenume), însă, datorită unor schimbări de stare civilă, ori altor
împrejurări, numele urmează a fi înlocuit.
Stabilirea numelui de familie se întemeiază, în principiu, pe filiaţie, aşa cum prevede expres
art. 2 prima parte din Ordonanţa nr. 41/2003: „numele de familie se dobândeşte prin efectul
filiaţiei”. Modalitatea firească a dobândirii numelui de familie corespunde stabilirii legăturii de
filiaţie, fără a fi vorba de o transmisiune mortis causa, dar nici întotdeauna de o transmisiune chiar
din momentul naşterii, după cum vom vedea.
Este absolut firesc să admitem că numele de familie al unei persoane este cel al familiei
căreia îi aparţine. În funcţie de situaţia juridică în care se găseşte copilul la naştere, pot fi deosebite
trei ipoteze de stabilire a numelui de familie, care vor fi analizate în continuare, şi anume:
- ipoteza copilului din căsătorie;
- ipoteza copilului din afara căsătoriei;
- ipoteza copilului găsit născut din părinţi necunoscuţi.

Stabilirea/ atribuirea numelui de familie al copilului din căsătorie. Două reguli, în

funcţie de cele două situaţii ale numelui de familie al părinţilor, se aplică determinării numelui de
familie al copilului din căsătorie, şi anume:
a) copilul ia numele de familie comun al părinţilor, dacă aceştia au un asemenea nume de
familie; este regula, imperativă, prevăzută de art. 449 alin. 1 C.civ., întâlnită în cele mai multe
cazuri în practică şi în concordanţă cu tradiţiile familiei româneşti.
b) copilului i se stabileşte, fie de părinţi, fie de instanța de tutelă, ca nume de familie, fie
numele de familie al unui părinte, fie numele de familie al părinţilor reunite, în cazul în care
părinţii nu au acelaşi nume de familie. Aceasta este regula prevăzută de art. 449 alin. 2 și 3 C.civ.
Aspecte istorice
Multă vreme s-a considerat că numele de familie al copilului, dacă părinţii sunt căsătoriţi,
„este, după un uz admis de toate legislaţiile, acela al tatălui”, chiar dacă art. 43 C.civ. (art. 57 C.civ.
fr.) nu prevedea expres această soluţie. Chiar dacă legea oferă soţilor posibilitatea să stabilească
liber (între mai multe posibilităţi legale) numele pe care înţeleg să-l poarte în timpul căsătoriei,
există o puternică practică tradiţională potrivit căreia numele comun al soţilor este „numele
bărbatului”. În consecinţă, de cele mai multe ori numele copilului este numele tatălui, devenit
„nume comun al părinţilor” sau stabilit ca nume al copilului, când părinţii nu au un nume comun.
În Europa, existenţa unui curent egalitarist, din ce în ce mai puternic, consideră această
practică drept o discriminare sexuală şi cere înlăturarea ei prin impunerea egalităţii soţilor. În Franţa
problema a fost amplu dezbătută cu ocazia adoptării legii din 23 decembrie 1985 privind regimurile
matrimoniale, fiind admisă posibilitatea ca numele mamei să fie alăturat celui al tatălui. Pe de altă
parte, în aplicarea art. 8 din Convenţie, Curtea europeană a condamnat Tribunalul federal elveţian
(la 22 februarie 1994, cu un scor foarte strâns, respectiv, de 5 voturi la 4) pentru că a respins cererea
unui soţ ca numele său de familie să fie format din propriul patronim urmat de cel al soţiei. Fără a
nega principiul egalităţii, este de observat că aplicarea lui absolută în materia stabilirii numelui de
familie riscă să atragă o practică socială greşită, care să prefere „numele de familie dublu”, cu
posibilitatea creşterii, fără încetare, de la o generaţie la alta, şi să înlăture un sistem care şi-a dovedit
multă vreme utilitatea.

10
 Este important să reţinem că nu există alte posibilităţi de determinare a numelui de familie al
copilului, în afara celor prevăzute de lege, nici pentru părinţi şi nici pentru instanța de tutelă. În
consecinţă, copilului nu i se poate stabili un nume de familie total străin de numele de familie ale
părinţilor. În cazul unor copii succesivi, din aceeaşi căsătorie, de lege lata, este posibilă stabilirea
unor nume de familie diferite, ceea ce practic contravine concepţiei privind unitatea familiei.

Stabilirea numelui de familie al copilului din afara căsătoriei

Pentru ipoteza copilului din afara căsătoriei există, de asemenea, două reguli, care-şi găsesc
aplicaţie în funcţie de modul de stabilire a filiaţiei lui faţă de ambii părinţi: concomitent ori
succesiv.

Codul civil - art. 450. Numele copilului din afara căsătoriei. (1) Copilul din afara
căsătoriei ia numele de familie al aceluia dintre părinţi faţă de care filiaţia a fost mai întâi stabilită.
(2) În cazul în care filiaţia a fost stabilită ulterior şi faţă de celălalt părinte, copilul, prin
acordul părinţilor, poate lua numele de familie al părintelui faţă de care şi-a stabilit filiaţia ulterior
sau numele reunite ale acestora. Noul nume de familie al copilului se declară de către părinţi,
împreună, la serviciul de stare civilă la care a fost înregistrată naşterea. În lipsa acordului părinţilor
se aplică dispoziţiile art. 449 alin. (3).
(3) În cazul în care copilul şi-a stabilit filiaţia în acelaşi timp faţă de ambii părinţi, se aplică
în mod corespunzător dispoziţiile art. 449 alin. (2) şi (3).

Stabilirea numelui de familie al copilului găsit, cu părinţi necunoscuţi.

Codul civil –a Art. 84. Dobândirea numelui. (3) Numele de familie şi prenumele copilului
găsit, născut din părinţi necunoscuţi, precum şi cele ale copilului care este părăsit de către mamă în
spital, iar identitatea acesteia nu a fost stabilită în termenul prevăzut de lege, se stabilesc prin
dispoziţia primarului comunei, oraşului, municipiului sau al sectorului municipiului Bucureşti în a
cărui rază teritorială a fost găsit copilul ori, după caz, s-a constatat părăsirea lui, în condiţiile legii
speciale.
Prin „copil găsit” sau „copil părăsit de mamă în maternitate” se înţelege un copil care, până
la înregistrarea naşterii, nu are stabilită filiaţia faţă de cel puţin unul dintre părinţi, adică un copil
născut din părinţi necunoscuţi. Numele de familie al unui asemenea copil se stabileşte pe cale
administrativă, de către primarul localităţii unde a fost găsit copilul. Pentru că legea nu prevede ce
nume va primi un astfel de copil, autoritatea competentă are deplină libertatea în determinarea
cuvântului, vocabulei care va fi numele de familie al copilului, fără însă a încălca interesul acestui
copil. Pentru aceste situaţii legea prevede un termen de 30 de zile, de când copilul a fost găsit ori s-a
constat că a fost părăsit în maternitate, în care poliţia este obligată să întreprindă verificări specifice
pentru identificarea părinţilor. Înregistrarea naşterii copilului, moment în care se va stabili şi numele
său de familie, se efectuează numai după trecerea acestui termen. Obligaţia de a realiza demersurile
legale pentru înregistrarea naşterii copilului revine serviciului public de asistenţă socială din
localitatea în care a fost găsit ori părăsit copilul, care are obligaţia să obţină şi dispoziţia de stabilire
a numelui copilului.

Modificarea numelui de familie.

Legalitatea numelui de familie se manifestă şi în ceea ce priveşte modificarea lui, prin care
se înţelege înlocuirea acestuia datorită unor schimbări intervenite în starea civilă a persoanei
fizice.
Modificarea numelui de familie este determinată, generic, de schimbări intervenite în starea
civilă a persoanei. Pe de altă parte, modificarea numelui familiei nu se confundă cu schimbarea pe
cale administrativă a numelui de familie, care se datorează altor cauze şi este supusă unui regim
juridic distinct, după cum vom vedea.
11
 Schimbările de stare civilă, care determină ori pot determina modificarea numelui de
familie, pot fi grupate (având în vedere succesiunea lor normală) astfel:
- schimbări în filiaţia persoanei fizice;
- schimbări generate de adopţie;
- schimbări determinate de instituţia căsătoriei.

Modificarea numelui de familie determinată de schimbări în filiaţie. Există mai multe ipoteze în
care schimbările în filiaţia persoanei fizice pot determina modificarea numelui de familie:
a) stabilirea filiaţiei copilului născut din părinţi necunoscuţi;
b) stabilirea filiaţiei copilului din afara căsătoriei şi faţă de al doilea părinte;
c) admiterea în tăgada paternităţii;
d) contestarea ori anularea recunoaşterii de filiaţie.

Modificarea numelui de familie determinată de adopţie.

Pe planul modificării numelui de familie prin adopţie, trebuie distins între încuviinţarea adopţiei,
desfacerea şi anularea adopţiei.
Codul civil - Art. 473. Numele adoptatului. (1) Copilul adoptat dobândeşte prin adopţie
numele de familie al celui care adoptă.
(2) Dacă adopţia se face de către 2 soţi ori de către soţul care adoptă copilul celuilalt soţ, iar
soţii au nume comun, copilul adoptat poartă acest nume. În cazul în care soţii nu au nume de familie
comun, ei sunt obligaţi să declare instanţei care încuviinţează adopţia numele pe care acesta
urmează să îl poarte. Dacă soţii nu se înţeleg, hotărăşte instanţa. Dispoziţiile art. 264 rămân
aplicabile.
(3) Pentru motive temeinice, instanţa, încuviinţând adopţia, la cererea adoptatorului sau a
familiei adoptatoare şi cu consimţământul copilului care a împlinit vârsta de 10 ani, poate dispune
schimbarea prenumelui copilului adoptat.
(4) În cazul adopţiei unei persoane căsătorite, care poartă un nume comun cu celălalt soţ,
soţul adoptat poate lua numele adoptatorului, cu consimţământul celuilalt soţ, dat în faţa instanţei
care încuviinţează adopţia.
(5) Pe baza hotărârii definitive de încuviinţare a adopţiei, serviciul de stare civilă competent
întocmeşte, în condiţiile legii, un nou act de naştere al copilului, în care adoptatorii vor fi trecuţi ca
fiind părinţii săi fireşti. Vechiul act de naştere se păstrează, menţionându-se pe marginea acestuia
întocmirea noului act.

Codul civil - Art. 482. Efectele încetării adopţiei. (1) La încetarea adopţiei, părinţii fireşti
ai copilului redobândesc drepturile şi îndatoririle părinteşti, cu excepţia cazului când instanţa
hotărăşte că este în interesul superior al copilului să instituie tutela sau o altă măsură de protecţie a
copilului, în condiţiile legii.
(2) De asemenea, adoptatul redobândeşte numele de familie şi, după caz, prenumele avut
înainte de încuviinţarea adopţiei. Cu toate acestea, pentru motive temeinice, instanţa poate
încuviinţa ca acesta să păstreze numele dobândit prin adopţie.
(3) Adoptatul este întotdeauna ascultat în condiţiile art. 264.

Modificarea numelui de familie determinată de căsătorie

Căsătoria este unirea liber consimţită dintre bărbat şi femeie, încheiată potrivit dispoziţiile
imperative ale legii, în scopul întemeierii unei familii.
Pentru efectele căsătoriei cu privire la numele de familie al soţilor pot fi analizate mai multe
ipoteze: încheierea căsătoriei; desfacerea căsătoriei prin divorţ; anularea căsătoriei; încetarea
căsătoriei.

12
 Codul civil - Art. 282. Alegerea numelui de familie. Viitorii soţi pot conveni să îşi
păstreze numele dinaintea căsătoriei, să ia numele oricăruia dintre ei sau numele lor reunite. De
asemenea, un soţ poate să îşi păstreze numele de dinaintea căsătoriei, iar celălalt să poarte numele
lor reunite.

Codul civil - §2. Efectele divorţului cu privire la raporturile nepatrimoniale dintre soţi
- Art. 383. Numele de familie după căsătorie.
(1) La desfacerea căsătoriei prin divorţ, soţii pot conveni să păstreze numele purtat în timpul
căsătoriei. Instanţa ia act de această înţelegere prin hotărârea de divorţ.
(2) Pentru motive temeinice, justificate de interesul unuia dintre soţi sau de interesul superior
al copilului, instanţa poate să încuviinţeze ca soţii să păstreze numele purtat în timpul căsătoriei,
chiar în lipsa unei înţelegeri între ei.
(3) Dacă nu a intervenit o înţelegere sau dacă instanţa nu a dat încuviinţarea, fiecare dintre
foştii soţi poartă numele dinaintea căsătoriei.

Codul civil - Secţiunea a 3-a. Efectele nulităţii căsătoriei - Art. 304. Căsătoria putativă.
(1) Soţul de bună-credinţă la încheierea unei căsătorii nule sau anulate păstrează, până la data când
hotărârea judecătorească rămâne definitivă, situaţia unui soţ dintr-o căsătorie valabilă.
(2) În situaţia prevăzută la alin. (1), raporturile patrimoniale dintre foştii soţi sunt supuse,
prin asemănare, dispoziţiilor privitoare la divorţ.
Art. 305. Situaţia copiilor. (1) Nulitatea căsătoriei nu are niciun efect în privinţa copiilor,
care păstrează situaţia de copii din căsătorie.
(2) În ceea ce priveşte drepturile şi obligaţiile dintre părinţi şi copii se aplică, prin
asemănare, dispoziţiile privitoare la divorţ.

Încetarea căsătoriei prin decesul unuia dintre soţi.

Schimbarea intervenită în starea civilă ca efect al încetării căsătoriei prin deces nu conduce
la modificarea numelui de familie al soţului supravieţuitor.
În redactarea sa din momentul adoptării, art. 28 din Codul familiei din 1954, după ce
instituia obligaţia soţilor de a purta în timpul căsătoriei numele comun declarat, prevedea în partea a
II-a că „după desfacerea căsătoriei prin moarte, soţul supravieţuitor are dreptul să poarte acest
nume, cât timp nu a încheiat o nouă căsătorie”. Prin Legea nr. 4 din 4 aprilie 1956 a fost înlăturată
întreaga parte a doua a textului iniţial. În doctrină s-a arătat că, prin această abrogare parţială a art.
28, nu se poate trage concluzia că, odată cu încetarea căsătoriei prin moarte, soţul supravieţuitor nu
mai are dreptul să poarte numele comun, trebuind să revină automat la numele purtat anterior
căsătoriei. Dimpotrivă, soţul supravieţuitor are dreptul să continue a păstra numele comun dobândit
prin căsătorie, fără nici un fel de restricţii în timp, indiferent că se recăsătoreşte ori nu.

Schimbarea numelui de familie pe cale administrativă

Codul civil - Art. 85. Schimbarea numelui pe cale administrativă. Cetăţenii români pot
obţine, în condiţiile legii, schimbarea pe cale administrativă a numelui de familie şi a prenumelui
sau numai a unuia dintre acestea.

Este de principiu că o persoană fizică nu-şi poate schimba numele de familie (şi/sau
prenumele) în mod arbitrar şi numai prin voinţa sa. Fiind un atribut de identificare a persoanei fizice
în raporturile familiale şi sociale, este uşor să înţelegem interesul social ca numele să fie, dacă nu
imuabil, cât mai statornic.

13
 Pe de altă parte, legalitatea numelui impune, printre altele, ca schimbarea în orice fel a
numelui de familie (şi/sau a prenumelui) să fie posibilă numai în cazurile şi în condiţiile stabilite de
lege. Deşi nu prevedea nicio sancţiune, Legea din 18 martie 1895 dispunea că orice schimbare
voluntară a numelui patronimic este ilegală, ea fiind îngăduită numai pentru cauze binecuvântate.
În prezent, schimbarea numelui este reglementată prin Ordonanţa nr. 41/2003 privind dobândirea şi
schimbarea pe cale administrativă a numelor persoanelor fizice, care păstrează regula potrivit căreia
se obţine schimbarea numelui de familie (şi/sau prenumelui) pentru motive temeinice. Aşadar, deşi
numele este, în principiu, imuabil, o persoană poate să ceară şi să obţină, pentru motive temeinice,
schimbarea numelui de familie şi/sau a prenumelui.
Prin schimbarea numelui de familie (sau a prenumelui) se înţelege înlocuirea, la cerere, a
numelui de familie (sau a prenumelui) cu un alt nume de familie (cu un alt prenume), prin decizie
administrativă sau prin hotărâre judecătorească, după ce a fost parcursă procedura legală.

Motive temeinice pentru schimbarea numelui

Potrivit Ordonanţei Guvernului nr. 41/2003, „cetăţenii români pot obţine, pentru motive
temeinice, schimbarea pe cale administrativă a numelui de familie şi a prenumelui sau numai a
unuia dintre ele”- s.n.
Legea menţionează expres principalele cazuri pe care le consideră a fi motive temeinice
pentru schimbarea numelui pe cale administrativă, explicând în această materie, pentru prima dată
în legislaţia noastră, sensul noţiunii de motiv temeinic. Potrivit art. 4 alin. 2, sunt considerate ca
întemeiate cererile de schimbare a numelui în următoarele cazuri:
a) când numele este format din expresii indecente, ridicole ori transformat prin traducere
sau în alt mod; este de amintit că art. 18 alin. 2 din Legea nr. 119/1996 impune ofiţerului de stare
civilă să refuze înscrierea unor prenume „formate din cuvinte indecente ori ridicole”.
b) când persoana în cauză a folosit în mod permanent, în exercitarea profesiei, numele pe
care doreşte să îl obţină, făcând dovada cu privire la aceasta, precum şi a faptului că este
cunoscută în societate sub acest nume; legea prevede, practic, posibilitatea transformării
pseudonimului profesional în nume, ceea ce poate crea confuzie în această materie. Pe de altă parte,
folosirea profesională a numelui este specifică persoanelor care exercită o profesie liberală (avocat,
notar public, medic, arhitect, etc.), însă legea exclude exercitarea acestor profesii sub acoperirea
unui pseudonim şi-i obligă pe cei în cauză să folosească numele (real). Aplicabilitatea acestei
situaţii îi priveşte pe cei care desfăşoară activităţi în domeniul literar, artistic, religios sau altele
asemenea, unde este răspândită şi acceptată folosirea pseudonimului. Oricum, această situaţie
trebuie interpretată restrictiv, în sensul că este vorba numai de numele folosit pentru exercitarea
unei activităţi cu titlu profesional, aşa încât să nu încalce caracterul juridic al numelui care exprimă
imprescriptibilitatea acestuia sub aspect achizitiv.
c) când, din neatenţia ofiţerului de stare civilă ori ca urmare a necunoaşterii reglementărilor
legale în materie, au fost efectuate menţiuni greşite în registrele de stare civilă ori au fost eliberate
certificate de stare civilă cu nume eronate, în baza cărora au fost eliberate alte acte; această
dispoziţie trebuie corelată cu normele privind anularea, rectificarea şi completarea actelor de stare
civilă şi a menţiunilor de pe acestea, cuprinse în Legea nr. 119/1996. În esenţă, orice greşeală
comisă de ofiţerul de stare civilă la întocmirea actelor de stare civilă, va fi îndreptată pe una din
căile menţionate de această lege (art. 57 alin. 1 din Legea nr. 119/1996), aşa încât acest caz de
schimbare administrativă a numelui este inutil şi inaplicabil.
d) când persoana în cauză are nume de familie sau prenume format din mai multe cuvinte, de
regulă reunite, şi doreşte schimbarea acestuia;
e) când persoana în cauză poartă un nume de familie de provenienţă străină şi doreşte să
poarte un nume românesc; de această dată, legea vine în întâmpinarea dezideratului unei integrări
rapide în societatea românească a străinilor care au dobândit cetăţenia română.
f) când persoana şi-a schimbat numele de origine străină într-un nume românesc, pe cale
administrativă, şi doreşte să revină la numele dobândit la naştere;
g) când părinţii şi-au schimbat numele pe cale administrativă, iar copiii solicită să poarte un
nume de familie comun cu al părinţilor lor;

14
 h) când persoana în cauză solicită să poarte un nume de familie comun cu al celorlalţi
membri ai familiei, nume care a fost dobândit ca urmare a adopţiei, a menţinerii numelui la
căsătorie, a stabilirii filiaţiei ori a unor schimbări de nume aprobate anterior pe cale administrativă;
această situaţie susţine ideea tradiţională a unităţii familiei, aşa încât oferă celor care se află în
relaţii de familie care izvorăsc din căsătorie, rudenie sau adopţie, posibilitatea să adopte numele de
familie comun.
i) când soţii au convenit cu ocazia încheierii căsătoriei să poarte numele de familie reunite şi
ambii solicită schimbarea acestuia pe cale administrativă, optând pentru numele de familie dobândit
la naştere de către unul dintre ei ori să revină fiecare la numele avut anterior căsătoriei;
j) când persoana în cauză face dovada că a fost recunoscută de către părinte ulterior
înregistrării naşterii, însă, întrucât nu a sesizat instanţa pentru încuviinţarea purtării numelui de
familie al acestuia în timpul vieţii, nu există altă posibilitate de dobândire a numelui părintelui decât
pe cale administrativă;
k) când prenumele purtat este specific sexului opus;
l) când persoanei i s-a încuviinţat schimbarea sexului prin hotărâre judecătorească rămasă
definitivă şi irevocabilă şi solicită să poarte un prenume corespunzător, prezentând un act medico-
legal din care să rezulte sexul acesteia. Pe de altă parte, legea consideră justificate cererile de
schimbare a numelui în cazurile prevăzute de art. 4 alin. 3:
a) când persoana în cauză a adoptat minori şi doreşte ca aceştia să poarte un alt prenume;
b) când căsătoria a încetat prin moartea sau prin declararea judecătorească a morţii unuia
dintre soţi, iar soţul supravieţuitor solicită să revină la numele de familie purtat anterior căsătoriei
ori la numele de familie dobândit la naştere; această reglementare pune capăt controversei din
doctrină cu privire la efectul încetării căsătoriei prin decesul unuia dintre soţi asupra numelui de
familiei al soţului supravieţuitor, cărui a îi oferă posibilitatea să revină la numele anterior.
c) când în urma divorţului un fost soţ revine la numele de familie purtat anterior şi care
provine dintr-o altă căsătorie, de asemenea desfăcută prin divorţ, şi doreşte să poarte numele
dobândit la naştere;
d) când, în urma încetării căsătoriei prin moartea sau prin declararea judecătorească a morţii
unuia dintre soţi, celălalt soţ se recăsătoreşte şi, ca urmare a desfacerii acestei căsătorii, acesta
doreşte să poarte numele de familie dobândit la naştere;
e) când fostul soţ doreşte să poarte numele de familie pe care l-a avut în căsătorie, pentru a
avea un nume comun cu copiii încredinţaţi spre creştere şi educare, cu consimţământul fostului soţ,
dat în formă autentică;
f) când părinţii au divorţat, iar copiii încredinţaţi spre creştere şi educare unuia dintre părinţi,
care a revenit la numele de familie avut anterior căsătoriei, solicită să poarte numele de familie al
acestuia;
g) când s-a desfăcut adopţia unei persoane căsătorite care are copii minori şi în urma
desfacerii adopţiei persoana în cauză revine la numele de familie avut înainte de adopţie;
h) când unul dintre soţi, la încheierea căsătoriei, a luat numele de familie al celuilalt soţ,
nume pe care acesta la dobândit prin adopţie, iar ulterior încheierii căsătoriei are loc desfacerea
adopţiei. Această reglementare rezolvă acele situaţii în care soţii nu mai au un nume comun, în
urma desfacerii adopţiei, iar pentru identitate de raţiune se va aplica şi în cazul nulităţii adopţiei; ea
trebuie coroborată cu art. 54, art. 55, art. 7 alin. 3 lit. a şi art. 59 din Legea nr. 273/2004 privind
regimul juridic al adopţiei.
În doctrină s-a subliniat că, deşi art. 4 alin. 2 prevede că „sunt considerate ca întemeiate”
cererile de schimbare a numelui pentru motivele pe care acest text le conţine, iar prin alin. 3 se
prevede că „sunt considerate justificate” şi cererile de schimbare a numelui în cazurile enumerate în
cuprinsul său, totuşi nu există nici o diferenţă de regim juridic între cele două categorii de motive.
Mai mult, deşi lista motivelor prevăzute de lege este bogată (12 situaţii descrise în alin. 2 şi 8
situaţii în alin. 3) dispoziţiile legale sunt exemplificative, iar nu limitative. În consecinţă, este posibil
ca cererea să fie formulată şi în alte situaţii, soluţie care rezultă din prevederile art. 4 alin. 2 lit. m:
„alte asemenea cazuri temeinic justificate”.

15
Procedura schimbării numelui
Persoana interesată va depune o cerere la serviciul public comunitar de evidenţă a persoanelor,
aflat în subordinea consiliului local al comunei, oraşului, municipiului sau al sectorului
municipiului Bucureşti, unde îşi are domiciliul. Cererea trebuie să fie motivată (prin unul dintre
cazurile prevăzute de lege) şi va fi însoţită de anumite documente, prevăzute expres de lege.
Pot solicita schimbarea numelui cetăţenii români (art. 4) şi persoanele fără cetăţenie
(apatrizii) care domiciliază în România (art. 5). O interpretare logică a dispoziţiilor legale ne
determină să reţinem că: a) schimbarea numelui poate fi cerută şi de cetăţenii români care au
domiciliul în străinătate (art. 4 interpretat ţinând seama de regula ubi lex non distiquit, nec nos
distinquere debemus); b) nu pot cere schimbarea numelui potrivit legii române, cetăţenii străini,
chiar dacă au domiciliul în România, şi nici apatrizii care nu au domiciliul în ţară (art. 5 interpretat
per a contrario).
Persoana care are capacitate de exerciţiu deplină face personal şi singură cererea de
schimbare a numelui, iar pentru minor cererea se face de părinţi sau, cu încuviinţarea autorităţii
tutelere, de tutore. Din interpretarea gramaticală a art. 7 alin. 1 se desprinde concluzia că
încuviinţarea autorităţii tutelare este necesară numai când cererea de schimbare a numelui minorului
se face de către tutore, iar nu şi atunci când este formulată de către părinţi. Însă, dacă părinţii nu se
înţeleg cu privire la schimbarea numelui copilului minor, va hotărî autoritatea tutelară (art. 7 alin. 1,
ultima parte, şi alin. 2). Pentru minorul care a împlinit 14 ani, legea prevede că „cererea va fi
semnată şi de acesta” (art. 7 alin.3), dar considerăm că, în realitate, cererea va fi formulată personal
de către minor, dar nu singur, ci asistat de către părinţi (cu încuviinţarea acestora). Oricum,
considerăm că instanţa care analizează o cerere de schimbare a numelui unui minor trebuie să
verifice întotdeauna dacă schimbarea este în interesul superior al acestuia.
Cererea de schimbare a numelui, împreună cu actele depuse de solicitant şi cu eventualele
opoziţii se trimite de către serviciul public local către serviciul public judeţean (ori al municipiului
Bucureşti), care analizează temeinicia cererii şi propune motivat preşedintelui consiliului judeţan
emiterea dispoziţiei de admitere sau de respingere a cererii de schimbare a numelui. Dispoziţia de
respingere a cererii se comunică solicitantului de către serviciul public judeţean în termen de 10 zile
de la emitere şi poate fi contestată în condiţiile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004.
Persoana căreia i s-a respins cererea de schimbare a numelui poate formula o nouă cerere dacă au
intervenit motive noi.
Dispoziţia prin care s-a admis schimbarea numelui se comunică serviciului public la care a
fost înregistrată cererea, care îl va înştiinţa imediat pe solicitant. Făcând dovada achitării taxei
legale, petentul va primi o copie a dispoziţiei de admitere a schimbării numelui, care face dovada
schimbării numelui. Schimbarea numelui se înscrie, prin menţiune, pe marginea actului de naştere
(şi de căsătorie, dacă este cazul), în acest scop serviciul public local va trimite, din oficiu, serviciilor
publice care au în evidenţă actele de stare civilă câte o copie de pe dispoziţia de schimbare a
numelui (art. 15). Dispoziţia de schimbare a numelui produce efecte de la data înscrierii menţiunii
corespunzătoare pe marginea actului de naştere, dată de la care solicitantul va purta numai numele
dobândit prin această dispoziţie (art 16).

Intervenţia terţilor interesaţi în procedura administrativă a schimbării numelui.

Știm că dreptul de a se opune la folosirea numelui, de către o altă persoană, fără îndreptăţire, este o
prerogativă a dreptului nepatrimonial civil la nume. În exercitarea acestei prerogative a titularului
numelui, legea recunoaşte şi posibilitatea de a interveni în procedura administrativă declanşată de o
altă persoană pentru a-şi schimba numele. În acest sens, art. 11 alin. 1 din Ordonanţa nr. 41/2003
prevede că „orice persoană interesată poate face opoziţie la cererea de schimbare a numelui, în
termen de 30 de zile de la publicarea extrasului de cerere de schimbarea a numelui în Monitorul
Oficial”, cu excepţia situaţiei în care numele a cărui schimbare se solicită este format din expresii
indecente, ridicole ori transformat prin traducere sau în alt mod.
Opoziţia se face în scris, trebuie motivată şi se depune la serviciul public de la domiciliul
persoanei care solicită schimbarea numelui. Ea va fi trimisă, împreună cu dosarul de schimbare a
numelui, serviciului judeţean, iar dacă cererea de schimbare a numelui este respinsă ca urmare a

16
admiterii opoziţiei, o altă cerere, prin care se solicită acelaşi nume, nu poate fi formulată decât dacă
încetează cauzele care au determinat admiterea opoziţiei. Legea pretinde ca opoziţia să fie motivată,
însă nu prevede expres ce situaţii ar putea să o justifice. Dacă se admite că dreptul de a purta un
nume în mod legitim este în strânsă legătură cu ideea de familie şi de filiaţie, se poate înţelege de ce
„un nume onorabil şi glorios nu poate fi luat de oricine”. De asemenea, în situaţia în care „prin
puţina răspândire a unui nume în specifica lui îmbinare dintre numele de familie şi prenume, este
posibilă confuzia dintre titularul numelui”, care formulează opoziţia, şi cel care solicită să poarte pe
viitor acel nume.
Numele este un element al personalităţii şi un semn distinctiv, care are ca scop
individualizarea titularului în societate. De aceea, cel care formulează opoziţie în această materie
trebuie să probeze o „atingere a numelui său”, el nu se poate opune pur şi simplu ca cel interesat să
îşi schimbe numele, ci se va opune ca acesta să poarte pe viitor numele său (al persoanei care face
opoziţia). În acest cadru, pare greşită prevederea legală care interzice opoziţia în situaţia în care
„numele a cărui schimbare se solicită este format din expresii indecente, ridicole” (art. 11). Dacă
este uşor să admitem interesul persoanei de a scăpa de un nume ridicol/ indecent, trebuie să
observăm că nu este exclus ca alegerea altui nume să aducă atingere altei persoane. Practic,
opoziţia în această situaţie nu este făcută pentru a bloca renunţarea la un nume, ci pentru a
împiedica dobândirea unui nume, aşa încât interzicerea formulării unei opoziţii depăşeşte interesul
celui ocrotit (titularul numelui ridicol) şi prejudiciază dreptul altor persoane (oponentul). Cel care
formulează opoziţie nu cere ca persoana cu un nume indecent ori ridicol să fie obligată să îl poarte
mai departe (ceea ce ar fi absurd şi, deci, inadmisibil), ci pretinde ca solicitantul să nu dobândească
numele de familie al oponentului. Acest demers poate fi legitim, aşa încât în această situaţie
opoziţia trebuie primită, motiv pentru care credem că dispoziţia legală în cauză - art. 11 alin. 1-
trebuie interpretată în acest fel.
Cel care a formulat opoziţie la cererea de schimbare a numelui, care a fost respinsă, poate
ataca dispoziţia prin care s-a admis schimbarea numelui în contencios administrativ potrivit Legii
nr. 554/2004.
Pe de altă parte, art. 21 din Ordonanţa nr. 41/2003 prevede că „în cazul admiterii unei cereri
de schimbare a numelui pe cale administrativă, persona căreia i-a fost vătămat un drept sau un
interes legitim recunoscut de lege poate solicita, pe cale judecătorească, anularea dispoziţiei de
schimbare a numelui”, în condiţiile Legii contenciosului administrativ. Legea prevede în această
situaţie un termen de 6 luni de la data la care a luat la cunoştinţă de schimbarea numelui şi prevede
obligaţia persoanei de a dovedi că „din motive obiective, neimputabile ei, nu a putut formula
opoziţie”. Pe fond, în această situaţie vor fi verificate aceleaşi elemente ca şi în situaţia opoziţiei,
dar persona interesată trebuie să probeze în prealabil că a fost în imposibilitate să formuleze
opoziţie în termen de 30 de zile de la publicare extrasului din cererea de schimbare a numelui.
Observăm că asemenea motive pot fi invocate, spre exemplu, în cazul schimbării unui nume
indecent ori ridicol, pentru că cererea de schimbare a numelui nu se publică (dacă se admite
interpretarea propusă mai sus).

Retranscrierea numelui de familie

Schimbarea numelui de familie pe cale administrativă, analizată mai sus, nu se confundă cu
retranscrierea numelui de familie, reglementată de art. 20 din Ordonanţa nr. 41/2003.
Potrivit textului, persoana al cărei nume de familie a fost înregistrat în actele de stare civilă
tradus în altă limbă decât cea maternă ori cu ortografia altei limbi poate cere înscrierea, prin
menţiunea pe aceste acte, a numelui de familie retradus sau cu ortografia limbii materne, atât la
rubricile privind pe titular, cât şi la cele privind pe părinţii săi.
Cererea de retranscriere se depune la serviciul public care are în păstrarea registrul de stare
civilă şi se aprobă de primar. Pe baza acestei aprobări, se efectuează menţiunea pe marginea actelor
de stare civilă respective. Efectele aprobării se extind asupra copiilor minori, iar când soţii au un
nume de familie comun, şi asupra celuilalt soţ (dacă acesta îşi dă consimţământul). În situaţia în
care soţii nu se înţeleg cu privire la extinderea efectelor aprobării asupra copiilor minori, decide
autoritatea tutelară, care va verifica interesul superior al copiilor.

17
 În caz de respingere a cererii, petiţionarul are calea contenciosului administrativ.

PRENUMELE PERSOANEI FIZICE

Prenumele este acea parte a numelui lato sensu, care individualizezază persoana fizică, mai
ales în raport cu ceilalţi membri ai familiei din care aceasta face parte, dar şi în raport cu alte
persoane ce au acelaşi nume de familie.
Prenumele apare astăzi ca un accesoriu necesar şi obligatoriu al numelui de familie, de care
se apropie atât de mult încât este supus aceloraşi reguli. În consecinţă, asupra prenumelui persoana
titulară are un drept subiectiv civil, care are, în principiu, acelaşi conţinut ca şi dreptul subiectiv
asupra numelui de familie. În plus, caracterele juridice ale numelui – lato sensu – privesc atât
numele de familie, cât şi prenumele, aşa încât aceasta va avea următoarele trăsături: legalitate (cu
aspectul său important - obligativitatea), generalitate, egalitate, inalienabilitate („transmisibilitatea”
numelui de familie, prin efectul filiaţie, nu priveşte şi prenumele persoanei fizice), intangibilitate,
universalitate, opozabilitate erga omnes, imprescriptibilitate şi personalitate.
Cu privire la stabilirea prenumelui art. 2 alin. 2 din Ordonanţa nr. 41/2003 dispune cu
valoare de principiu: „Prenumele se stabileşte la data înregistrării naşterii, pe baza declaraţiei de
naştere făcute de persoana care declară naşterea”. Pentru situaţia specială a copilului găsit, născut
din părinţi necunoscuţi, precum şi în situaţia în care copilul este abandonat de către mamă în spital,
iar identitatea acesteia nu a fost stabilită în termen de 30 de zile de la constatarea abandonului, se
prevede că numele de familie şi prenumele „se stabilesc prin dispoziţia primarului comunei,
oraşului, municipiului sau al sectorului municipiului Bucureşti, în a cărui rază a fost găsit copilul ori
s-a constatat abandonul acestuia, în condițiile Legii nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă”
(art. 2 alin. 3).
Pe de altă parte, Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului
conţine dispoziţii privind „stabilirea şi păstrarea identităţii” copilului şi oferă soluţii în această
materie în dispoziţii cuprinse în capitolul al II-lea, „Drepturile copilului”, secţiunea 1, „Drepturi şi
libertăţi civile”, art. 8-13.

Principiul libertăţii părinţilor în alegerea prenumelui copilului

Dispoziţiile legale potrivit cărora, pe de o parte, prenumele se stabileşte „pe baza declaraţiei de
naştere făcute de persoana care declară naşterea” (art. 2 alin. 2 din Ordonanţa nr. 41/2003), iar, pe
de altă parte, au obligaţia de a face declaraţia de naştere „oricare dintre părinţi”, dar, în subsidiar, şi
„medicul, persoanele care au fost de faţă la naştere, personalul din unitatea în care avut loc naşterea,
rudele ori vecinii care au luat cunoştinţă despre naşterea unui copil” (art. 19 din Legea nr. 119/1996
privind actele de stare civilă), ar putea fi înţelese, la prima vedere, în sensul că „cel care declară
naşterea, stabileşte prenumele copilului”. Şi, forţând interpretare, s-ar putea susţine, greşit, că,
având în vedere că enumerarea persoanelor obligate să declare naşterea este exemplificativă, iar nu
limitativă, „oricine declară naşterea, stabileşte prenumele copilului”.
Este adevărat că declararea naşterii copilului poate fi făcută, în cele din urmă, de orice
persoană, de vreme ce interesul general este ca orice naştere să fie înregistrată, şi este, de asemenea,
exact că prenumele este „înscris” în această declaraţie. Dar, declararea naşterii nu se confundă cu
alegerea prenumelui. Mai exact, este exclus ca prenumele copilului să fie ales (dat) de oricine,
pentru că, în realitate, el este stabilit de părinţi, chiar dacă in concreto anunţarea oficială a naşterii
aparţine altei persoane. Dispoziţiile art. 8 alin. 3 din Legea nr. 272/2004 sunt clare în acest sens:
„părinţii aleg numele şi prenumele copilului, în condiţiile legii”, dar acest drept natural al părinţilor
nu a fost niciodată contestat anterior acestei reglementări exprese (în acelaşi sens, art. 57 alin.2. C.
civ. fr. dispune că „prenumele copilului sunt alese de părinţi” în exercitarea autorităţii părinteşti,
sugerând că poate fi vorba de „mai multe prenume”, practică de altfel curentă în sistemul francez).
Dacă numele de familie se transmite prin filiaţie, materie în care legea cuprinde dispoziţii
lămuritoare, cu privire la alegerea prenumelui copilului prevederile legale mai degrabă lipsesc. Se
admite că stabilirea prenumelui copilului este guvernată de principiul libertăţii părinţilor în alegerea
acestuia, cu menţiunea că această libertate poate avea două laturi. Mai întâi, ea implică libertatea

18
alegerii cuvântului care va primi rolul de prenume, iar, pe de altă parte, ea priveşte libertatea
alegerii numărului cuvintelor care vor primi această semnificaţie. Împreună, cele două laturi, dau
conţinut libertăţii părinţilor aici, care decid ce şi câte prenume va avea copilul.
Afirmând libertatea părinţilor în această materie, apare imediat problema întinderii acestei
libertăţi sau, mai exact, a limitelor în care poate fi exercitată. Practica socială a demonstrat în timp
că, oricât de sensibilă este problema alegerii prenumelui copilului şi oricât de delicată ar fi o
intervenţie legislativă (care trebuie să fie extrem de prudentă) o libertate absolută este riscantă şi
poate afecta interesele generale. În doctrina mai veche s-a arătat că lipsa unor restricţii a dat loc la
anarhie cu privire la prenumele persoanelor, iar fantezia părinţilor este uimitoare aşa încât alături de
persoane purtând prenume răsunătoare de eroi antici, se întâlnesc altele cu nume de plante.
Exemplele din timpurile noastre sunt la fel de neobişnuite oriunde ar fi întâlnite. Iată situaţia unui
vietmanez care şi-a numit copilul „Amendat cu 6500” (Mai Phat Sau Nghin Ruoi), pentru „a
protesta” (?) împotriva dispoziţiilor legale care prevăd amenzi pentru cei care au mai mult de un
copil; la insistenţele autorităţilor a admis să-i schimbe numele şi, când copilul a împlinit 20 de ani!,
l-a rebotezat „Dragonul de aur”. În România, un arădean şi-a înregistrat recent fetiţa cu prenumele
„SLK”, după cunoscutul model de la Mercedes, susţinând că „iubeşte foarte mult maşinile de
lux”(!?), iar dacă ar fi avut un băiat i-ar fi pus numele „BMW”. Copii care au prenume neobişnuite
sau mai multe prenume, nu de puţine ori, „prea multe” (ori, de ce nu?, şi multe şi neobişnuite), sunt
din ce în ce mai des întâlniţi, iar responsabilitatea acestor situaţii aparţine, întotdeauna, părinţilor. În
acest cadru, devine tot mai clar faptul că astfel de „excese” (considerate, culmea!, „demonstraţii de
dragoste părintească”) trebuie temperate, oprite, dar, după cum vom vedea, soluţiile nu sunt uşor de
găsit şi nici de impus.

Limitele libertăţii părinţilor în alegerea prenumelui copilului.

Codul civil - Art. 84. Dobândirea numelui. (2) Prenumele se stabileşte la data înregistrării
naşterii, pe baza declaraţiei de naştere. Este interzisă înregistrarea de către ofiţerul de stare civilă a
prenumelor indecente, ridicole şi a altora asemenea, de natură a afecta ordinea publică şi bunele
moravuri ori interesele copilului, după caz.

De o manieră generală se proclamă, ab initio, că părinţii aleg numele şi prenumele copilului,

„în condiţiile legii” (art. 8 alin. 3 din Legea nr. 272/2004). În acelaşi sens, art. 18 din Legea nr.
119/1996 prevede că „numele de familie şi prenumele copilului se stabilesc potrivit legii”.
Legea interzice ferm ca prenumele ales de părinţi să fie format din „cuvinte indecente ori
ridicole”. Se afirmă, absolut îndreptăţit, că nu pot fi încălcate aici regulile decenţei, că părinţii care
aleg prenumele copilului trebuie să respecte bunele moravuri, buna-cuviinţă, pudoarea. În plus,
legea respinge clar caraghioslâcurile şi opreşte folosirea cuvintelor care „ar stârni râsul” (lat.
ridiculus). De amintit că art. 4 alin. 2 lit. a din Ordonanţa nr. 41/2003 prevede, printre altele, că
prenumelui alcătuit din expresii indecente ori ridicole este un motiv temeinic pentru schimbarea
acestuia pe cale administrativă, aşa încât dacă ofiţerul de stare civilă înregistrează totuşi un astfel de
prenume, el poate fi înlăturat, relativ uşor, prin procedura administrativă specială.
Când părinţii nu sunt de acord cu refuzul autorităţii de a înregistra un prenume ales (calificat
ca indecent ori ridicol) sau când contestă soluţia dată prin dispoziţie scrisă, în cazul neînţelegerilor
existente între ei cu privire la prenumele copilului, litigiul poate fi adus în faţa judecătorului care va
decide în funcţie de interesele aflate în concurs (interesul părinţilor, interesul general şi, mai ales,
interesul copilului).
Libertatea părinților în această materie este ţărmurită de principiul general al interesului
superior al copilului, după cum vom arăta mai departe. Practic, părinţii sunt liberi să decidă asupra
cuvântului şi numărului cuvintelor ce vor primi semnificaţia de prenume pentru copil, în limitele
impuse de acest principiu, care stă la baza raporturilor dintre părinţi şi copiii lor minori şi care „va
prevala în toate demersurile şi deciziile care privesc copiii” (art. 2 alin. 3 din Legea nr. 272/2004).
Mai întâi, să observăm că alegerea părinţilor în această materie este, în acelaşi timp, „un
drept şi o obligaţie”. Posibilitatea de a alege prenumele copilului apare ca un drept al părinţilor dacă

19
este analizată, spre exemplu, în raport cu terţii (alte persoane care s-ar considera îndreptăţite să
„participe” la alegere, cum ar fi cele din „familia extinsă” sau, nu-i aşa?, în tradiţia populară, naşii
copilului), pe care, prin poziţia lor, părinţii îi înlătură aici de la orice decizie. În schimb, faţă de
copil, părinţii au obligaţia de a-i alege un prenume (alcătuit din unul sau mai multe cuvinte) care să
corespundă interesului său superior. Dacă acest lucru nu a fost niciodată contestat, cel puţin nu
direct, astăzi este expres şi clar reglementat. Astfel, art. 8 din Legea nr. 272/2004 prevede: „copilul
are dreptul la stabilirea şi păstrarea identităţii sale” (1); „copilul este înregistrat imediat după
naştere şi are de la această dată (data naşterii, nu data înregistrării – p. n.) dreptul la un nume,
dreptul de a dobândi o cetăţenie şi, dacă este posibil, de a-şi cunoaşte părinţii şi de a fi îngrijit,
crescut şi educat de aceştia” (2)- s.n.; „copilul are dreptul de a-şi păstra cetăţenia, numele şi
relaţiile de familie, în condiţiile prevăzute de lege, fără nicio ingerinţă” – s.n. (4); „dacă se constată
că un copil este lipsit, în mod ilegal, de elementele constitutive ale identităţii sale sau de unele
dintre acestea, instituţiile şi autorităţile publice sunt obligate să ia de urgenţă toate măsurile
necesare în vederea restabilirii identităţii copilului”.
Libertatea părinţilor de a alege cuvântul/cuvintele care va/vor primi semnificaţia de prenume
nu este limitată direct, prin menţionarea prenumelor permise ori a celor interzise, ci indirect, prin
excluderea cuvintelor „indecente ori ridicole”, după cum am văzut. Mai întâi, ofiţerul de stare civilă
este chemat să observe dacă prenumele ales este indecent ori ridicol. Chiar dacă legea prevede că
acesta „poate” refuza înscrierea în actul de naştere a unor astfel de cuvinte, se poate admite că, în
interesul copilului, el „trebuie” să refuze.
Pe de altă parte, libertatea părinţilor în alegerea numărului cuvintelor care pot fi atribuite cu
titlu de prenume nu are nicio limită expresă. În doctrina noastră, în perioada în care era în vigoare
Decretul nr. 975/1968 (dar care nu avea reguli foarte diferite de cele din prezent, în materia
prenumelui), s-a subliniat că, dată fiind funcţia social-juridică a prenumelui, de lege ferenda, ar
trebui să se limiteze numărul cuvintelor care desemnează prenumele unei persoane, eventual, cel
mult două. Între timp au fost adoptate alte dispoziţii legale în materia numelui, care nu conţin însă
vreo dispoziţie expresă în chestiunea în discuţie.
Nu există o practică, socială ori judiciară, clară în această materie, dar considerăm că nu se
poate admite, nici aici, o libertate deplină a părinţilor. Se poate afirma că, într-o anumită perioadă,
există tendinţa, obiceiul, prenumelui simplu, duplu, triplu, etc., pot fi analizate cauzele care
determină asemenea „practici”, dar nu se poate admite că voinţa părinţilor este aici discreţionară.
Este dificil de impus prin lege un „număr maxim de prenume”, dar înclinăm să credem că
propunerea menţionată deja îşi păstrează actualitatea, însă limitarea unor practici excesive poate fi
impusă aici, mai de grabă, „prin convingerea” părinţilor, printr-o consiliere de specialitate.
În proiectul privind Codul civil adoptat de Senatul României în septembrie 2004, art. 53
alin. 2 are următorul cuprins: „Prenumele se stabileşte la data înregistrării naşterii, pe baza
declaraţiei de naştere şi poate fi alcătuit din cel mult trei cuvinte”. Această soluție nu se regăsește în
actualul Cod civil.
Considerăm că principiul interesului superior al copilului este cel care impune şi aici
limitele libertăţii părinţilor. Legea nu prevede expres, în prezent, dar credem că ofiţerul de stare
civilă are posibilitatea să refuze şi înscrierea unui număr exagerat de prenume, iar un astfel de
„filtru administrativ” poate fi întemeiat pe dispoziţiile legale care obligă autorităţile publice să ia
măsuri atunci când este în joc interesul superior al copilului şi dreptul său la identitate. În astfel de
situaţii, părinţii pot să renunţe la unul sau mai multe dintre prenumele alese, păstrând un număr
„rezonabil”, ori au posibilitatea să se adreseze instanţei de judecată.

Drept comparat
În sistemul francez, titlul I al legii din 11 germinal, anul al XI-lea, prevedea că nu se poate da
copiilor ca prenume decât cele „întrebuinţate de diferite calendare” sau prenume ale persoanelor
„istoriei vechi”. Măsura a fost impusă pentru a opri un obicei frecvent în epoca revoluţionară,
preluat din Anglia şi America, şi care consta în a da copiilor prenumele persoanelor contemporane,
care trăiau încă (Robespierre, Marat, etc.). Dar legea a omis să spună ce trebuie înţeles prin „istoria
veche”, dacă aceasta cuprinde „ultimele secole” ori „legendele”, aşa încât mult timp s-a discutat

20
dacă pot fi admise prenumele de „Voltaire” sau „Franklin”, ori, pentru fete, prenumele de „Urgél”
sau „Mélusine”. Chiar dacă o circulară ministerială din 1865 conţinea enumerarea prenumelor care
pot fi acceptate de către ofiţerii de stare civilă, s-a afirmat că, în această materie, domneşte un fel de
„anarhie moderată de arbitrariul administrativ”. Este de amintit că, după modelul francez, în
proiectul iniţial al Legii numelui din 1895 exista o pronunere asemănătoare şi în sistemul nostru,
care a fost însă respinsă (considerându-se, printre altele, că s-ar impune ofiţerului de stare civilă „o
competenţă istorică şi bisericească” greu de atins) şi înlocuită cu prevederea că „nu se poate lua ca
prenume numele patronimic de familie”(art. 2 din lege).
Legea din 11 germinal a rămas în vigoare până la reforma impusă prin legea din 8 ianuarie
1993. În practică restricţiile vechii reglementări nu mai erau respectate, admiţându-se de mult
numele unor personaje din istoria contemporană, feminizarea prenumelor masculine ori prenumele
străine. O instrucţiune ministerială din 12 aprilie 1966 încuraja liberalismul ofiţerilor de stare civilă
şi îi sfătuia să admită prenume aparţinând mitologiei, ori proprii anumitor idiomuri locale, ori
prenume străine care să fie atribuite copiilor francezi. Jurisprudenţa franceză susţinea că, în
principiu, restricţiile vechii legi nu sunt contrare CEDO, iar în difierite speţe au fost respinse
prenume precum: Cerise (calendarul republican din 1974), Manhattan, Felur de Marie. În ideea de
a lărgi libertatea părinţilor de a alege prenumele copiilor, legea din 1993 a abrogat legea din 11
germinal şi a înlocuit ultimele două alineate ale art. 57 C.civ.fr. prin trei noi alineate.
Potrivit noilor reglementări, părinţii sunt liberi să stabilească prenumele copilului, fără a fi
ţinuţi de prenumele din „diferite calendare ori din istoria veche”. În situaţia în care prenumele alese
sau unul dintre ele, singur ori asociat altor prenume sau nume, apar contrare intereselor copilului
sau intereselor unor terţe persoane de a avea protejat patronimul lor, ofiţerul de stare civilă este
obligat să anunţe imediat procurorul care, la rândul său, poate să sesizeze judecătorul specializat în
litigii de familie (art. 57 alin. 3). Instanţa este competentă să verifice dacă prenumele contravin
interesului copilului sau încalcă dreptul terţilor cu privire la protejarea patronimului. Când acest
lucru se întâmplă, judecătorul dispune înlăturarea prenumelui din registrele de stare civilă şi atribuie
copilului un alt prenume, ales chiar de el dacă părinţii nu fac o nouă alegere sau aceasta este
contrară intereselor menţionate. În actele de stare civilă ale copilului se vor face menţiunile
corespunzătoare cu privire la decizia respectivă. Legea instituie astfel un important control judiciar,
posibil la iniţiativa procurorului care sesizează instanţa competentă.

Jurisprudenţa CEDO în materia alegerii prenumelui copilului

Curtea europeană a drepturilor omului a avut ocazia să se pronunţe în această materie, chiar într-un
caz împotriva Franţei, prin hotărârea din 24 octombrie 1996. Soţii Guillot au ales ca prenume pentru
fiica lor, născută la 7 aprilie 1983, „Fleur de Marie (după numele eroinei lui Eugene Sue din
"Misterele Parisului"), Armine, Angéle”. Ofiţerul de stare civilă refuză primul dintre aceste nume pe
motiv că el nu figurează în nici un fel de calendar, iar copilul este declarat la primărie fără
menţionarea primului prenume. Tribunalul de mare instanţă din Nanterre respinge cererea părinţilor
de a ordona adăugarea prenumelui în litigiu ca prim prenume al fiicei lor, în special pe motiv că un
prenume „nu putea fi compus (...) dintr-un amalgam constituit dintr-un dublu cuvânt articulat în
jurul unei prepoziţii”. Tribunalul acceptă însă cererea subsidiară referitoare la adăugarea cuvintelor
„Fleur-Marie”. Curtea de Apel din Versailles confirmă acestă hotărâre judecătorească, iar Curtea de
Casaţie respinge recursul petiţionarilor.
În cererea adresată Curţii, soţii Guillot au susţinut că a fost violat dreptul lor la respect
pentru viaţa privată şi de familie (art. 8 din Convenţie), ca urmare a refuzului autorităţilor publice
de a înscrie în actul de naştere prenumele ales de ei pentru fiica lor, precum şi o serie de drepturi la
apărare (art. 6). În hotărârea sa Curtea arată, mai întâi, că articolul 8 nu conţine dispoziţii explicite
în materie de prenume. Totuşi, în calitate de mijloc de identificare în sânul familiei şi în societate,
prenumele unei persoane ca patronim priveşte viaţa sa privată şi familială. Mai mult, alegerea
prenumelui copilului de către părinţi îmbracă un caracter intim şi afectiv şi intră, deci, în sfera
privată a acestora din urmă, aşa încât decide că articolul 8 se aplică (unanimitate). Curtea înţelege
că soţii Guillot au fost afectaţi prin refuzarea prenumelui pe care l-au ales pentru fiica lor, care nu
poate figura în actele oficiale. Diferenţa între prenumele legal şi prenumele utilizat al copilului - ea

21
este chemată "Fleur de Marie" de către membrii familiei sale şi este identificată ca atare în societate,
poate să producă anumite complicaţii pentru petiţionari cu ocazia demersurilor pe care ei le
efectuează în calitate de reprezentanţi legali. Totuşi, nu se contestă faptul că respectivul copil poartă
în mod curent şi fără piedici prenumele în litigiu, iar jurisdicţiile franceze - care au luat în
considerare interesele copilului - au acceptat cererea subsidiară de înscriere a prenumelui "Fleur-
Marie". În consecinţă, Curtea a considerat că neplăcerile denunţate de petiţionar nu sunt suficiente
pentru a pune problema unei lipse de respect a vieţii private şi familiale prin prisma articolului 8 (7
voturi pentru, 2 împotrivă).

Schimbarea prenumelui pe cale administrativă şi retranscrierea. Spre deosebire de numele de

familie, care este supus modificării ca urmare a schimbărilor în starea civilă, prenumele nu este
supus unor asemenea modificări. El poate fi supus schimbării pe cale administrativă. Regimul
juridic al schimbării pe cale administrativă a numelui de familie se aplică şi schimbării prenumelui,
aşa încât cele menţionate deja sunt perfect aplicabile.
Printre motivele temeinice prevăzute de art. 4 alin. 2 şi 3 din Ordonanţa nr. 41/2003 se
observă că unele sunt aplicabile numai numelui de familie, iar altele sunt aplicabile şi prenumelui.
În acelaşi fel, retranscrierea reglementată de art. 20 din Ordonanţa nr. 41/2003 priveşte, în
egală măsură, şi prenumele, pentru că se referă expres, nu numai la retranscrierea numelui de
familie, ci şi la retranscrierea prenumelui.

Elemente accesorii de identificare a persoanei fizice

Pseudonimul. Pseudonimul este, alături de nume, un mijloc de identificare a persoanei fizice, care
constă, ca şi acesta, într-un cuvânt ori un grup de cuvinte având această semnificaţie. Dacă numele
de familie, prin excelenţă, individualizează persoana în societate, iar prenumele în familie,
pseudonimul este acela care individualizează omul într-un anumit domeniu de activitate (mai ales,
artistic ori publicistic). Pseudonimul este un nume de împrumut, de fantezie, ales liber de cel care îl
poartă pentru a-şi ascunde identitatea, în cadrul unei activităţi profesionale ori unor acte private, cu
condiţia ca aceasta să nu aibă ca scop înşelarea sau lezarea terţilor.
Pseudonimul formează obiectul unui drept subiectiv civil din categoria drepturilor personale
nepatrimoniale, dreptul la pseudonim. În acest sens, art. 54 din Decretul nr. 31/1954 dispunea că
persoana care a suferit o atingere în dreptul său la nume ori „la pseudonim” va putea cere instanţei
judecătoreşti „încetarea săvârşirii faptei care aduce atingere” drepturilor respective. De asemenea,
Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe, conţine dispoziţii privitoare la
pseudonim. Astfel, art. 4 prevede: (1) „Se prezumă a fi autor, până la proba contrară, persoana sub
numele căreia opera a fost adusă pentru prima dată la cunoştinţa publică”. (2) „Când opera a fost
adusă la cunoştinţa publică sub formă anonimă sau sub un pseudonim care nu permite identificarea
autorului, dreptul de autor se exercită de persoana fizică sau juridică ce o face publică având
consimţământul autorului, atât timp cât acesta nu îşi dezvăluie identitatea” - s.n. De asemenea, art.
10 (din capitolul IV- Conţinutul dreptului de autor), menţionează printre drepturile morale ale
autorului şi dreptul de a decide sub ce nume va fi adusă opera la cunoştinţa publică (lit. c). În fine,
art. 96 menţionează, în acelaşi fel, printre drepturile morale ale artistului interpret sau executant,
dreptul de a pretinde ca numele sau pseudonimul său să fie indicat ori comunicat la fiecare spectacol
şi la fiecare utilizare a înregistrării acestuia (lit. b).
Autodesemnarea constituie caracteristica dominantă a pseudonimului, aşa încât el se
deosebeşte de nume prin aceea că nu este supus regulilor care acţionează în cazul acestuia din urmă
privind stabilirea, modificarea, schimbarea pe cale administrativă ori reînscrierea. În doctrina
noastră s-a subliniat că „alegerea pseudonimului este liberă şi nu presupune nici un fel de procedură
specială pentru înregistrare. Simpla sa folosire este suficientă pentru a crea dreptul asupra lui”.
Libertatea alegerii pseudonimului nu poate fi însă privită ca absolută, aşa încât cel puţin
două precizări se impun. Mai întâi, o dată folosit un pseudonim de o anumită persoană, este evident

22
că el nu mai poate fi folosit de altă persoană (chiar dacă activitatea celor două persoane nu se
identifică, fiind în domenii diferite). Pe de altă parte, alegerea ca pseudonim a unui cuvânt care
pentru altă persoană are semnificaţia de nume, mai ales de nume de familie, poatre atrage acţiunea
acesteia în sensul încetării folosirii acestui pseudonim (art. 54 din Decretul nr. 31/1954). Dar, prin
noua reglementare a schimbării administrative a numelui se admite că persoana care a folosit în
mod permanent, în exercitarea profesiei, şi care dovedeşte că este cunoscută în societate sub un
anumit nume, poate cere ca pe viitor să poarte acel nume (art. 4 alin. 2 lit. b din Ordonanţa nr.
41/2003). Legea prevede, după cum am arătat, posibilitatea ca pseudonimul să fie transformat în
nume.
Caracterul imprescriptibil al numelui impune ideea că acesta nu poate fi piedut printr-un
neuz prelungit, după cum nu poate fi nici dobândit astfel. În această materie, jurisprudenţa franceză
a atenuat această soluţie şi a admis că posesia foarte îndelungată (centenară, spre exemplu) a unui
nume poate permite unei familii să-l păstreze, dacă a fost vorba de o folosinţă „loială, sinceră,
necontestată”. Se consideră că judecătorul trebuie să verifice, mai ales, durata şi vechimea
posesiilor, precum şi circumstanţele invocate, pentru a aprecia dacă o asemenea cerere este
admisibilă. Pe de altă parte, cel care contestă folosirea numelui său ca pseudonim, trebuie să
dovedească „o confuzie generatoare de prejudicii”. În sistemul nostru, acest aspect poate fi invocat
printr-o opoziţie la cererea de schimbare a numelui depusă de titularul pseudonimului ori pe calea
deschisă de art. 21 din Ordonanţa nr. 31/2003, despre care am vorbit deja. Rămâne de verificat în
timp dacă noua reglementare nu încurajează alegerea unor nume fanteziste şi atingerea rolului
tradiţional al numelui.
Există mai multe motive pentru care artiştii, scritorii, ziariştii ajung să adopte, pentru a
semna lucrările, alt nume decât cel real: teama de persecuţii, rangul social nu admite publicitatea
(spre exemplu, multă vreme actorii au fost desconsideraţi), numele autentic este banal, iar
pseudonimul poate rezuma într-un fel ceea ce purtătorul vrea să exprime prin opera sa. De
asemenea, există mai multe posibilităţi de a forma un pseudonim: folosirea iniţialelor – un
epigramist, Nicolae Grigore Mihăileascu a folosit semnătura Nigrim; anagrama, spre exemplu
Voltaire este în loc de Arouet l(e) J(eune), adică „Arouet junior”; folosirea unui nume geografic:
Barbu Ştefănescu este cunoscut sub pseudonimul Delavrancea; Alexandru Graur a folosit multă
vreme pseudonimul Gh. Reviga, după comuna în care a copilărit.

Porecla. În limbajul uzual, porecla este considerată un „supranume” dat unei persoane, de obicei
„în bătaie de joc”, atribuit în legătură cu o trăsătură caracteristică a fizicului sau a pshicului său ori a
activităţii sale. În Franţa, în virtutea unei legii din perioada Revoluţiei, este interzisă alăturarea
vreunei porecle la propriul nume, cu excepţia situaţiei în care acesta a fost folosit pentru
diferenţierea membrilor aceleiaşi familii, dacă nu aminteşte titluri feudale şi nobiliare.
Porecla nu se confundă cu pseudonimul, deşi, ea constă, ca şi acesta, dintr-un cuvânt sau o
grupare de cuvinte, prin aceea că nu este protejată juridiceşte întrucât nu formează obiectul unui
drept subiectiv.
Adesea însă, porecla se „încetăţeneşte” în aşa măsură încât, faptic, ajută la identificarea unei
persoane. În plus, în materia cazierului judiciar porecla este menţionată expres într-o rubrică
specială a formularelor-tip pentru comunicările din acest domeniu.
Din cele menţionate rezultă că obligativitatea caracterizează numai numele de familie şi
prenumele persoanei fizice, iar nu şi pseudonimul şi porecla. Aşadar, prin opoziţie cu obligativitatea
numelui, pseudonimul şi porecla sunt facultative.

Identificarea persoanei prin cifre. Dezvoltarea societăţii omeneşti a cunoscut în ultima vreme o
dezvoltare fără precedent, în cadrul căreia o latură importantă o constituie computerizarea şi
informatizarea, privite ca elementele de bază ale saltului tehnologic. Dezvoltarea sistemelor
informatice a permis realizarea unor baze de date utile sistemelor bancare, burselor de valori,
sistemelor de evidenţă a populaţiei, etc. realizate la nivelul întregii ţări. Din punct de vedere tehnic,
astfel de baze de date ridică unele probleme legate de faptul că, în mod curent, apar persoane cu
acelaşi nume sau prenume, cu domiciliul în aceeaşi localitate, aşa încât identificarea lor prin

23
utilizarea elementelor clasice este dificilă. A apărut astfel necesitatea găsirii unui element care să
înlăture toate aceste inconveniente, soluţia fiind, se pare, codul numeric personal.
Reglementarea juridică actuală este cuprinsă de Ordonanţa de urgenţă nr. 97/2005 privind
evidenţa, domiciliul, reşedinţa şi actele de identitate ale cetăţenilor, Legea 119/1996 cu privire la
actele de stare civilă şi art. 106 - 112 din Metodologia de pentru aplicarea unitară a dispoziţiilor
Legii nr. 119/1996 (Capitolul VI, Atribuirea, înscrierea şi gestionarea codului numeric personal).
Potrivit dispoziţiilor art. 6 alin 1 din OUG nr. 97/2005, codul numeric personal este un
număr semnificativ ce individualizează o persoană fizică şi constituie singurul identificator pentru
toate sistemele informatice care prelucrează date nominale privind persoana fizică. Fiecărei
persoane i se atribuie, începând de la naştere, un C.N.P. care se înscrie în actele şi certificatele de
stare civilă şi se preia în celelalte acte cu caracter oficial, emise pe numele persoanei respective,
precum şi în Registrul naţional de evidenţă a populaţiei (art. 6 alin. 2). Atribuirea se face pe baza
datelor înscrise în actul de naştere, referitoare la sex si la data naşterii, iar schimbarea sa este
posibilă numai în cazurile în care se modifică, potrivit legii, datele privind sexul şi data naşterii; la
întocmirea unui nou act de naştere, ca urmare a adopţiei, se preia codul atribuit anterior (art. 106 din
Metodologie). În momentul întocmirii actului de naştere al persoanei şi al completării buletinului
statistic al actului de naştere, funcţionarul competent extrage primul cod numeric personal liber din
lista precalculată care să corespundă datei de naştere şi sexului persoanei. Acest cod numeric
personal se preia integral în actul de naştere, în certificatul de naştere, în buletinul statistic şi
comunicarea de naştere pentru luarea în evidenţa populaţiei (art. 109 alin. 1 din Metodologie).
Codul numeric personal se atribuie tuturor copiilor născuţi vii, chiar dacă în momentul înregistrării
naşterii nu se mai aflau în viaţă (art. 109 alin. 3 din Metodologie).
În doctrina noastră s-a sugerat că, alături de nume, domiciliu şi stare civilă, codul numeric
personal este un mijloc prin care se realizează individualizarea persoanei fizice. Realitatea este că
acest identificator (cum îl numeşte legea) câştigă din ce în ce mai mult teren, iar practica socială şi
chiar legea îi acordă din ce în ce mai multă atenţie. Dar trebuie să observăm că el nu face parte din
categoria juridică a atributelor persoanei fizice, aşa încât este greşit să-l alăturăm acestora; codul
numeric personal nu este mai mult decât legea spune expres: „singurul identificator pentru toate
sistemele informatice care prelucrează date cu caracter personal privind persoana fizică”.
Cel puţin până în prezent, sistemele de identificarea a persoanei fizice au în vedere două
repere fundamentale: a) ataşamentul persoanei la un grup social; b) singularitatea persoanei în
sânul grupului. Folosirea numerelor pentru desemnarea persoanei poate să apară ca un semn al
dezumanizării care îl îndepărtează pe om de spiritul şi tehnica dreptului. Nu se poate contesta
utilitatea practică a numerelor în evidenţa persoanelor şi folosirea lor în numeroase situaţii (actele
de identitate au o serie şi un număr, suntem obişnuiţi cu numerele de cont, de cod, de membru în
diferite asociaţii, de client, de telefon, etc.). Chiar dacă în societatea modernă identificarea prin cifre
tinde (cantitativ) să o depăşească pe cea realizată prin nume, iar raţiuni de protecţie a sistemelor
informatice au determinat găsirea unei soluţii tehnice, este dificil să admitem că persoana se
individualizează în familie şi societate printr-un „identificator cifric”. Nu este exclus ca progresul
tehnicii să conducă la realizarea unei identificări complete a identităţii juridice a persoanei fizice cu
ajutorul numerelor, dar aceasta poate atrage pierderea conştiinţei propriei identităţii a persoanei
fizice, ceea ce nu este de dorit.
Este adevărat că există un interes general pentru existenţa unui element care să aducă un
plus de siguranţă în materia identificării persoanei fizice în sistemele informatice şi să răspundă
nevoilor moderne privind verificarea cu celeritate a exactităţii datelor din această materie. Nu
excludem nici posibilitatea existenţei unor drepturi subiective în raporturile juridice privind codul
numeric personal: în ipotezele prevăzute de lege pentru schimbarea acestuia, procedura poate fi
declanşată la cererea persoanei, aşa încât există posibilitatea persoanei de a pretinde schimbarea
codului. Poate fi admis şi avantajul codului numeric personal de a se bucură de o stabilitate foarte
mare, fiind practic imuabil, spre deosebire de „mijloacele clasice”.
Dar observăm că în această materie se vorbeşte de atribuirea codului numeric personal şi de
faptul că acesta se înscrie în actele de stare civilă şi se preia în toate actele cu caracter oficial emise
pe numele persoanei respective. Toate aceste operaţiuni exprimă, mai degrabă, obligaţii ale

24
autorităţii competente (competenţe administrative), decât prerogative conferite persoanei. Ele sunt
îndeplinite indiferent de voinţa persoanei, care nu se poate opune în niciun fel. În acest context, nu
credem că persoana fizică se poate recunoaşte într-un număr la alegerea căruia nu participă în
niciun fel (direct ori prin alte persoane apropiate), fiind doar subiectul unei înmatriculări. În
concluzie, codul numeric personal este mijloc modern, rapid, foarte eficient şi extrem de sigur care
identifică persoana numai în „mediul informatic”, iar nu în societate ori în familie.

25