Povesti Terapeut FINAL

etween the font size and the Lozzlis should not be changed.
f the Lozzlis are always in the order as shown below. The Lozzli on the right (red) is
foreground.
GHID METODOLOGIC
ministerul
MINISTERULeducației, centrul republican
MINISTERUL
culturii și cercetării
EDUCAȚIEI, CULTURII de asistență
EDUCAȚIEI, CULTURII
ȘI CERCETĂRII
al republicii moldova ȘI CERCETĂRII
psiho-pedagogică
Owner: Assistant PI 1 / 10
Consilierea
Copiilor
prin povești
terapeutice
GHID METODOLOGIC
pEnTru prOfEsIoniștii
1 care asistă copiii
Consilierea copiilor prin povești terapeutice
Această publicație a fost elaborată în cadrul inițiativei „Fortificarea suportului

psihologic în cadrul sistemului educațional în perioada pandemică și
post-pandemică COVID-19”, implementată de Fundația pentru copiii
„Pestalozzi children’s village” (Elveția), în parteneriat cu Ministerul Educației,
Culturii și Cercetării și Centrul Republican de Asistență Psihopedagogică
Coordonatori:
• Olga Morozan, doctorandă în psihologie, Ofițer Educație, Fundația pentru copiii
„Pestalozzi children’s village”
• Virginia Rusnac, doctor în psihologie, grad didactic superior, director al
Centrului Republican de Asistență psihopedagogică
Autor:
Tatiana Turchină, psiholog, psihoterapeut de familie și cuplu, lector universitar,
Universitatea de Stat din Moldova
Lucrarea dată reprezintă un suport metodologic pentru profesioniștii care asistă

copiii, pentru psihologi, psihoterapeuți și oferă răspunsuri pentru o serie de
provocări cu care se confruntă copiii. Astfel, prin utilizarea acestui material,
specialiștii achiziționează un instrument de lucru pentru a fi aplicat în consilierea
copiilor și a părinților în vederea observării, analizării şi prevenirii diferitelor
situații/probleme; a optimizării autocunoașterii şi dezvoltării personale; a remiterii
problemelor emoționale, cognitive şi de comportament.
Recenzenți:
• Oxana Paladi, doctor în psihologie, conferențiar universitar, Institutul de Științe
ale Educației
• Dana Lichii, magistru în psihologie, grad didactic superior, șef al Serviciului de
Asistență Psihopedagogică Bălți
• Olga Pînzari, psiholog, grad didactic întâi, director adjunct educație, grad
managerial doi, LT Orizont, mun. Chișinău
Redactor/corector:
2
GHID METODOLOGIC
CUPRINS
Prefață 5
Misiunea ghidului metodologic 7

Puterea vindecătoare a poveștilor și a metaforelor 8
Îndrumări pentru aplicarea eficientă a poveștilor terapeutice 13
Personalitatea „povestitorului” 16
Metode de utilizare a poveștilor terapeutice 17
CAPITOLUL 1.
MESAJE TERAPEUTICE PENTRU COPII
Veverel vine iarăși la grădiniță 18

Puiul mic de urs 21
Povestea aricelului Ionuț 22
Iepurașul Ureche-Gri și Pădurea 24
Povestea lui Archik – ceainicul din magazin 26
Cum a învățat elefănțelul să nu-și mai supere burtica 28
Povestea cățelușului pe nume Tobik 30
Poveste despre Pomodoro – jucăria de pluș 32
Povestea ursulețului Martinică 34
Povestea celor cinci puișori 36
Cum a devenit Ana prietenă cu comportamentele bune 38
Povestea unui arici ce-și dorea multă atenție 40
Vrăjitoarea Indiferența și magicianul din Țara Speranței 42
Povestea nourașului Pufuleț 45
Povestea lui Chiț-Chiț 47
Călătorie pe mare 50
Cercetează tu însuți! 52
Ursulețul Martin și prietenii lui 55
Micul Codiță 57
3
A bate furia în cutie 59

Fii tu însăți! 61
Povestea peştişorului curcubeu 64
Învățarea unor noi trucuri 66
Tigrul din cuşcă 70
Fii deasupra destinului! 72
Plăntuța cea perseverentă 74
Prinsă la mijloc: o poveste pentru copii 75
Este momentul să devii un lac! 78
Metafora stejarului 79
Povestea punctului negru 80
Hoțul și masca 81
Alegerile vieții 84
Povestea broscuței 85
CAPITOLUL 2.
MESAJE TERAPEUTICE PENTRU PĂRINȚI
Despre meseria de părinte 87

Micul copac curajos 88
Inima înfometată 90
Te iubesc, fiule! 94
O moștenire de dragoste 95
Povestea copacului-mamă 96
CAPITOLUL 3.
MESAJE TERAPEUTICE SCRISE DE COPIL 98
Final 101
Bibliografie 102
4
GHID METODOLOGIC
PREFAȚĂ
Republica Moldova trece printr-o situație fără precedent din cauza răspân-
dirii epidemiei virusului COVID-19, care a influențat toate domeniile societății,
inclusiv sistemul educațional. Una dintre problemele majore pe care sistemul
educațional le înfruntă în perioada pandemică și de tranziție post-pandemică
este asigurarea psihoeducației, a stabilității emoționale a copiilor, a părinților
și a cadrelor didactice, oferindu-le suport în gestionarea comportamentului și
stării psiho-emoționale în situații de criză.
În acest context, în scopul promovării menținerii unui echilibru psiho-
emoțional al cetățenilor (copii, părinți, cadre didactice) și al prevenirii riscurilor
legate de starea de bine a acestora, Fundația pentru copii „Pestalozzi children’s
village”, în calitate de partener strategic al Ministerului Educației, Culturii și Cer-
cetării (MECC) din Republica Moldova, vine să sprijine MECC și Centrul Republi-
can de Asistență Psihologică în implementarea Ordinului nr. 380 din 26.03. 2020
cu privire la aprobarea Instrucțiunii privind organizarea asistenței psihologice a
copiilor/elevilor, părinților și cadrelor didactice pe perioada suspendării procesu-
lui educațional.
Una dintre acțiunile propuse în cadrul acestui parteneriat este elaborarea
Ghidului Consilierea copiilor prin povești terapeutice, adresat specialiștilor psi-
hologi. Această lucrare metodologică pune accent pe aplicarea poveștii tera-
peutice, ca instrument de lucru util pentru profesioniști, în consilierea copiilor
pentru dezvoltarea unei atitudini noi a acestora față de situația inedită în care se
află, față de conflictele lor, acestea fiind realizabile tocmai prin suportul intuitiv
pe care povestea îl oferă – descoperirea de sine și restructurarea gândurilor/
convingerilor personale. Prin povești se transmit comportamente, valori, con-
vingeri, se creează modele de eroi, pe care copiii doresc să le urmeze. Poveștile
terapeutice fac mai mult de atât: oferă soluții pentru probleme asemănătoare
cu ale copilului, îl ajută să privească lucrurile din altă perspectivă, îi dezvoltă în-
crederea în sine, îl determină să creadă în schimbare, să se împace cu sine și cu
ceilalți fără a-i judeca, să își depășească fricile sau traumele. Stilul de povestire,
ritmul de pronunțare, intonația, volumul, implicarea afectivă sunt câteva tehnici
propuse de autor, de care ne putem ghida în utilizarea poveștilor terapeutice.
5
Ghidul oferă mesaje terapeutice pentru copii și părinți, mesaje terapeutice

scrise de copil, toate fiind însoțite de notițe și întrebări pentru reflecție. Toto-
dată, poveștile din acest ghid sunt niște surse concise, selectate cu grijă, care
vizează o gamă largă de probleme, identificate în această perioadă de pandemie:
adaptarea la condiții noi, separarea și atașamentul anxios în raport cu părinții,
comunicarea cu semenii și integrarea în grup, problemele emoționale/afective;
sentimentul de inferioritate, frica de întuneric, de monștri; tulburările de compor-
tament: hiperactivitate, agresivitate și comportament distructiv, cauzate de lipsa
atenției; experiența pierderii siguranței, anxietatea și sentimentul de vinovăție;
abilitatea de rezolvare a problemelor și identificare a soluțiilor; dezvoltarea în-
crederii în sine, a rezilienței, depășirea frustrărilor etc. Specialiștii psihologi pot
utiliza aceste povestiri ca pe niște „semințe” plantate în mentalul copilului, care
își vor arăta, ulterior, „fructele”, efectele pozitive în viața emoțională a acestuia.
Natalia BALTA,
magistru în Resurse umane și Integrare
Europeană, Reprezentant pe țară al Fundației
pentru Copii „Pestalozzi children’s village”
Tatiana LUNGU,
magistru în psihologie, psiholog, șef secție
psihologie, grad didactic superior, Centrul
Republican de Asistență Psihopedagogică
6
GHID METODOLOGIC
INTRODUCERE
Misiunea ghidului metodologic

A fost odată ca niciodată...
De câte ori aud copiii acest început de poveste, povestioară, basm, istorioară,
care-i suspendă într-o altă realitate, în care orice este posibil? De câte ori adul-
tul, părinte, educator sau specialist care oferă servicii de îngrijire a copilului, face
acest exercițiu de exprimare, de destindere, de fugă în lumea minunată a copi-
lăriei? O diversitate de acţiuni, emoţii, experienţe trăite... Aproape în fiecare
basm are loc o luptă fie cu dragonul, balaurul, căpcăunul, fie cu ursul, lupul sau
vrăjitoarele rele. Şi, de regulă, există un „erou” care învinge răul, iar atmosfera
basmului se destinde, devine luminoasă, după ce a fost tensionată şi plină de
suspans.
Ştie cineva ce simte copilul în acest timp? Noi, adulţii, am privit vreodată chi-
pul acestuia care, cu multă răbdare, ascultă povestea? Ne-am întrebat vreodată
ce se întâmplă în mintea sa în acest timp? Ce învaţă din poveşti şi basme? Ce
ne dorim să ajungă în sufleţelul fraged al copilului? Se identifică copiii cu vreun
personaj – model a ceea ce ei doresc să devină? De câte ori cugetăm asupra
modului în care o poveste, oricât de scurtă, contribuie, în final, la dezvoltarea
sau educaţia copilului?
Dacă am intra acum în librărie, vom vedea cumpărători de toate vârstele
în căutare de „povești”. Doar că fiecare cere în maniera sa. Cel mic va spune:
„Citește-mi povestea!”, iar odată cu trecerea anilor, se va adresa: „Pot să-mi iau o
carte nouă?”. Mai târziu, poate fi: „Pot să descarc cartea pe dispozitiv?”. Dorința
de a învăța, de a fi informați, de a găsi răspunsuri la întrebări vitale sau căi de
soluționare a diverselor probleme rămâne a fi impulsul nativ al ființei umane.
Ce-și propune acest ghid?

Lucrarea de față va ghida treptat cititorul prin labirintul transformării
poveștilor, a povestioarelor și a istorioarelor în tehnici terapeutice. Acestea, fiind
aplicate cu mare iscusință, vor ajuta copilul în procesul cunoașterii și descoperirii
de sine, al recuperării psiho-emoționale și al dezvoltării personale.
7
Cine este destinatarul ghidului de față?

Beneficiarul principal al lucrării propuse este COPILUL. Cei care vor diri-
ja mesajul terapeutic al poveștii vor fi psihologii, psihoterapeuții care lucrea-
ză nemijlocit cu copiii și adolescenții. Părinții, la fel, vor beneficia de susținerea
specialiștilor fie prin consolidarea competențelor parentale, fie prin încurajarea
acestora de a le nara povești copiilor.
Structura ghidului
Prima parte a Ghidului metodologic prevede demersul teoretico-științific
al utilizării poveștilor în scop terapeutic. Cititorul va găsi în această lucrare
semnificația expresiei „puterea vindecătoare a metaforei”, instrucțiuni de utiliza-
re a tehnicii metaforei sau a poveștii terapeutice în lucrul cu copiii și adolescenții,
informații despre cum să fie și să se comporte „povestitorul”.
A doua parte a Ghidului prezintă o colecție de povești și povestioare terape-
utice. Pentru fiecare poveste este menționată limita de vârstă pentru care se
recomandă, inclusiv categoria de probleme vizate. Fiecare poveste este însoțită
de câteva instrucțiuni specifice de aplicare.
Poveștile, povestioarele pentru părinți incluse în ghid pot fi utilizate fie în
consilierea parentală individuală, fie în cadrul sesiunilor de training de educație
parentală. Textele expuse sunt focusate pe conștientizarea rolului parental și
a importanței satisfacerii necesităților pentru dezvoltarea sănătoasă a copiilor.
În ghid sunt expuse sugestii și recomandări pentru utilizarea tehnicii creării
poveștii în timpul sesiunii terapeutice. Se consideră că poveștile copilului sunt
mai ușor de analizat decât visurile, asociațiile libere sau alte producții ale adul-
tului.
Sperăm că prin acest ghid să sensibilizăm pe toți cei care doresc să-și spo-
rească eficiența profesională privind consilierea psihologică a copiilor și a
adolescenților.
Puterea vindecătoare a poveștilor și a metaforelor

De-a lungul timpului, povestea terapeutică s-a dovedit a fi un instrument
eficient de comunicare relațională, întrucât asigură ascultătorului doar baza de
identificare (cu personajul principal și cu problema vizată), fără a-l expune di-
rect confruntării cu problema psihoemoțională. Această caracteristică a poveștii
terapeutice generează consecințe directe, resimțite în planul rezistențelor, al
mecanismelor de apărare ale ascultătorului, în sensul atenuării semnificative a
acestora. Identificarea nu este „stabilită de la bun început”, subiectul „poate
înțelege povestea în felul său și se poate reflecta în ea în felul său personal” (Pe-
seschkian, 2007, p. 200), însă rămâne a fi procesul esențial în demersul folosirii
8
GHID METODOLOGIC
poveștii terapeutice, deoarece, în lipsa identificării, producerea unei modificări

la nivelul percepției, al emoțiilor, respectiv al comportamentelor ascultătorului,
este practic imposibilă.
Povestea sau metafora terapeutică se folosește cu scopul de a propune sce-
narii alternative pentru situaţii noi, individuale, pentru a prezenta modalități de
acțiune în contextul evenimentelor apărute, având capacitatea de a trezi în indi-
vid convingeri şi idei care au fost în stare latentă până în momentul identificării
problemei clientului. „Povestea terapeutică nu este o istorioară hazlie, nici nu e
vreo relatare fără cap și fără coadă, așa cum se mai povestește la câte o petre-
cere. Prin metaforă sau poveste terapeutică, se referă la o poveste construită
intenționat, care are un scop terapeutic clar, rațional și etic.” (George W. Burns,
2011, p. 23)
J. A. Malarewicz spunea că prin „intermediul povestirilor, basmelor, simbo-
lismului, alegoriilor, comparațiilor analogice şi metaforelor, terapeutul propune
pacientului o nouă construcţie, o nouă înţelegere a realităţii”. Metaforele psiho-
terapeutice se prezintă sub forma unor povestiri cu final neaşteptat; cuprinsul
lor se aseamănă cu ceea ce a trăit pacientul, iar soluţia este propusă pentru cre-
area unui nou cadru de rezolvare; sugerează o cale nouă de abordare a proble-
mei fără să constrângă, de aceea, ele nu trebuie să aibă calităţi literare, ci doar
să stabilească o punte de legătură între pacient, terapeut şi problema primului
(Dafinoiu, 2000, p. 151).
Metaforele construite pot fi comparate cu piesele muzicale, cu tablourile. Ele
sunt compuse cu o anumită intenţie şi doresc să transmită un mesaj, numai că
pentru fiecare dintre cei care ascultă sau privesc tabloul respectiv pot să apară
şi alte reprezentări, care să rezoneze individual. Şi aceasta tocmai datorită in-
tervenţiei subconştientului. A fost odată ca niciodată... plasează clientul într-un
timp interior. Informaţia care urmează acestei formulări nu mai este importantă
în sine, ci pentru inconştient. Metaforele exprimă adevăruri, oferă adevăruri,
deschid alternative şi posibilităţi dincolo de modalităţile uzuale de acţiune.
Esența poveștii de viață a clientului, rostită metaforic de către psihoterapeut,
reușește să dizolve, să înmoaie rezistențele, acesta fiind capabil sa verbalizeze
propria experiență de viață, să-și exprime nevoile și emoțiile.
Milton Erickson este unul dintre psihoterapeuţii care iubesc metafora şi, aju-
tat de experienţa personală şi de cea dobândită cu ajutorul pacienţilor săi, a
reuşit să elaboreze teorii în acest domeniu. El a excelat în comunicarea pe „două
nivele”: conştient – inconştient, subliniind faptul că, în timp ce conştientul este
ocupat cu prelucrarea mesajului transmis prin poveste, inconştientul poate cap-
ta un alt mesaj folosind analogiile. Fiecare şedinţă terapeutică a sa începea cu
o poveste care avea sau nu legătură cu problema pacientului tocmai pentru a-l
9
introduce pe acesta în lumea metaforelor şi niciodată nu a explicat pacienţilor

sensul acestora. Prin metafore, Erickson provoacă schimbare evitând transfor-
marea mesajului sau a acţiunii într-un discurs raţional, conştient că ar putea dă-
una profunzimii schimbării (Dafinoiu, 2000, p. 156).
Bruno Bettelheim, în cartea „Psihanaliza poveștilor cu zâne” (1976),
menționează că basmele se adresează „eu-lui fraged” al copilului și favorizea-
ză dezvoltarea sa, totodată eliberând presiunile inconștiente și preconștiente.
Tărâmul basmelor îi dezvoltă copilului capacitatea de a-și construi și a verbaliza
trăirile și proiecțiile, fără să-l primejduiască nici esențial, nici etic. Copilul are
nevoie „de ceva” care să-l facă să vadă toate avantajele unui comportament
conform cu morala, nu prin intermediul preceptelor etice clasice, ci prin spec-
tacolul „aspectelor tangibile ale binelui și ale răului”, care au atunci pentru el
o semnificație anume. Copilul poate să învețe prin basme „că lupta contra gra-
velor dificultăți din viață face parte din existența umană, dar că, în loc de a se
ascunde, el trebuie să înfrunte în mod ferm încercările neașteptate și adesea
injuste (Mitrofan, 1997, p. 178).
Poveștile terapeutice nu sunt simple povești. Acestea reprezintă expresia cea
mai pură și mai simplă a conținuturilor psihice inconștiente. Ele transmit întot-
deauna un mesaj bine definit și au un scop precis. Poveștile au o adevărată pu-
tere terapeutică în viața copiilor: ele îi pot influența profund și pozitiv, deoarece
li se adresează acestora într-un limbaj simbolic și ușor accesibil, vorbindu-le la
nivelul imaginilor și al sentimentelor.
Rolul poveștilor terapeutice este de a pune copilul în contact cu nevoile,
dorințele, problemele sale. În momentul în care se întâmplă acest lucru, copi-
lul se identifică cu personajul respectiv din poveste și găsește posibile soluții la
problemele sale. Desigur, acest lucru nu se întâmplă în primul moment în care
copilului i se citește povestea. El are nevoie s-o interiorizeze și să proceseze
informațiile acumulate.
Nu orice poveste este terapeutică. O poveste terapeutică trebuie bine aleasă,
în funcție de situația în care se află copilul în momentul respectiv, în funcție de
problematica pe care psihologul, terapeutul se gândește s-o abordeze. Poveștile
terapeutice au ca personaje oameni, animale sau chiar obiecte. Pentru un copil,
de exemplu, contează prea puțin dacă personajele sunt oameni sau obiecte, el
se va identifica exact cu acel personaj în care se „vede” pe sine sau în care dis-
tinge problema lui sau chiar rezolvarea unei situații în care se află. Copilul nu se
simte evaluat, nu simte că el este „defect”. Lumea poveștilor este magică pentru
copii, plină de imaginație, culoare, întâmplări și aventuri frumoase. Copilul va ști
să ia din povestea terapeutică exact ceea de ce are nevoie.
10
GHID METODOLOGIC
Simplul fapt de a asculta o poveste este deja terapeutic; dacă „micuții

pacienți” sunt receptivi, imaginile poveștii acționează asupra lor. Anumite moti-
ve îi pot bulversa mai puternic decât altele. Ne referim la motivele care exprimă
ceea ce un copil simte într-o manieră în care nimic altceva nu o poate face.
Povestea terapeutică reprezintă câștigarea unei experiențe de către copil,
care învață prin experiențe. Astfel, copilul nu se simte direct implicat, nu simte
nevoia sa opună rezistență, pentru că „nu este vorba despre el”. Totodată, copi-
lul poate realiza că nu este singur în a avea trăiri sau experiențe negative, că sunt
și alții care trec prin situații similare și care găsesc rezolvări pentru problemele
lor.
Poveștile terapeutice au teme va-
riate. Ele se focalizează, în general, „Exact așa cum poveștile
pe aspecte negative, cum ar fi: agre- explică, la fel ele pot transmite
sivitatea, furia, tristețea, decesul, valori, standarde și tipare
separarea etc., dar au însă ca teme
acceptabile de comportament.
și evenimentele frumoase din viața
copilului, ce pot genera emoții și sen- Ele ne educă în a face față
timente variate: adopția, plecarea de situațiilor pe care e posibil
la grădiniță, începerea școlii, nașterea să le întâlnim în viață și ne
unui frățior/surioară etc. învață cum putem să abordăm
Atunci când un copil ascultă o po-
veste, se poate identifica cu un perso-
cel mai bine provocările care
naj, cu o temă sau un cu eveniment stau în fața noastră.”
din poveste. Dacă se întâmplă astfel, George W. Burns (2011)
atunci aproape sigur copilul reflectă
în sine propria situație din viață. Interesul său față de gândurile, emoțiile și
comportamentele personajelor din poveste îi permit, la un anumit nivel, să
dezvăluie trăirile eroilor și să proiecteze în aceștia credințele, gândurile și tră-
irile emoționale. În plus, copilul va recunoaște relațiile dintre evenimentele și
temele din poveste cu cele din propria viață. Când se întâmplă aceasta, „micuții
pacienți” au oportunitatea de a-și înfrunta și a-și depăși propriile probleme.
Funcţiile poveștilor terapeutice

Sempronia Filipoi (2012) indică 3 funcții esențiale ale poveștii terapeutice și
anume:
a) Funcția de oglindă – se referă la faptul că în poveste sunt reflectate nevoi,
dorințe, conflicte ale ascultătorului; această oglindire permite subiectului
să se distanțeze de conflict și de experimentarea acestuia în viața reală.
Rezistența sa fiind minimă, este mai predispus să accepte că există soluții
pentru problema cu care se confruntă.
11
b) Funcția de model – poveștile abordează diferite situații conflictuale și pre-

zintă moduri posibile prin care acestea pot fi soluționate, drept urmare,
am putea afirma că susțin învățarea prin intermediul unui model, fără a-l
încărca însă cu rigiditate sau a-l impune ca fiind unicul răspuns la căutări-
le ascultătorului. Dimpotrivă, metafora (căreia îi sunt adăugate sensurile
proprii ale subiectului) îi permite acestuia să interpreteze soluția și să o
adapteze structurii sale interne.
c) Funcția de mediator (sau funcția de
filtru – Peseschkian, 2007) sublini-
„Obiectivul poveștilor este să ază faptul că povestea terapeutică
«păcălească» subiectul prin este resimțită de către subiect ca
blocarea mecanismelor sale de fiind un spațiu securizat, în care
apărare și intrarea în contact cu identitatea sa este protejată, întru-
cât eroul poveștii este cel care se
inconștientul și multitudinea de
confruntă cu situația conflictuală,
soluții depozitate în acesta.” nu el însuși. Așadar, prin poves-
Maria Dorina Pașca (2008)
te i se pot comunica subiectului
anumite aspecte sensibile, pe care
acesta puțin probabil că le-ar accepta dacă i-ar fi comunicate în mod direct.
De asemenea, prezența acestui filtru îi oferă subiectului posibilitatea de a
purta discuții libere pe marginea poveștii, în cadrul acestora conturându-se
date relevante despre subiect, dificil de obținut prin alte modalități (Filipoi,
2012. p. 6).
La acestea se adaugă, de asemenea, funcția de resemnificare (adresându-se
direct inconștientului, poveștile terapeutice aduc la suprafață semnificații noi și,
prin urmare, oferă subiectului posibilitatea de a se raporta diferit la conflictele
sale interioare) și cea regresivă – se referă la regresia într-un timp interior, dar și
în perioada copilăriei (Dafinoiu, 2000, p. 170).
Scopurile generale ale tehnicii utilizarea poveștilor terapeutice sunt:

• a-l încuraja pe copil să-și recunoască propria anxietate sau supărare identifi-
cându-se cu personajele sau situațiile din poveste;
• a-l ajuta pe copil să descopere teme și emoții ce apar uneori în viața lui. De
exemplu, copilul poate descoperi că îi este frică să rămână singur, că îi e tea-
mă de trădare sau că are sentimente excesive de responsabilitate față de
alții. Devenind conștient de astfel de sentimente, copilul le poate depăși și
găsi rezolvarea la probleme înrudite;
• a-l ajuta pe copil să se gândească și să exploreze soluții alternative pentru
probleme. Aceste scopuri pot fi atinse schimbând poveștile, astfel încât ele
să aibă rezultate diferite.
12
GHID METODOLOGIC
Scopurile specifice ale tehnicii utilizarea poveștilor terapeutice sunt:

• a-l ajuta pe copil să normalizeze evenimentele din viața sa lăsându-l să afle că
și alții au avut experiențe similare. Acest scop poate fi îndeplinit prin citirea
poveștilor cu teme similare experiențelor proprii;
• a-i ajuta să reducă stigmatizarea cu referire la trăirile inacceptabile. De exem-
plu, copiii care au trăit violență domestică se simt mai bine când știu că alți
copii au avut experiențe similare și au aceleași gânduri;
• a-l ajuta pe copil să recunoască că unele întâmplări sunt de evitat. De exem-
plu, un copil care s-a îmbolnăvit și este internat în spital poate fi ajutat prin
citirea unei povești despre alt copil ce merge la spital și se poate identifica cu
unele dintre sentimentele de frică și speranță ale acestuia.
Îndrumări pentru aplicarea eficientă a poveștilor terapeutice

George W. Burns (2011) menționează că „există trei variabile esențiale pentru
povestirea eficientă. Prima e povestitorul, a doua e formată din ascultător sau
ascultători și a treia e procesul de comunicare care se desfășoară între aceștia.”
(George W. Burns, 2011, p. 61).
În demersul folosirii poveștii terapeutice, se va ține cont de respectarea anu-
mitor cerințe legate de:
• particularitățile de vârstă și de dezvoltare ale subiectului;
• selectarea poveștilor (centrată pe relevanța conținutului pentru subiect);
• crearea mediului în care se va desfășura activitatea etc.
Autorii preocupați de utilizarea metaforelor și poveștilor în terapie sugerează

următoarele îndrumări pentru aplicarea eficientă a acestora:
• Arta povestirii nu începe de la zero. Fiecare este un povestitor în sine, deoa-
rece asta a făcut toată viața. Un psiholog/psihoterapeut își îmbunătățește
și rafinează, pe parcurs, abilitatea de a povesti și a folosi povestea în mod
eficient în terapie.
• Poveștile nu trebuie să corespundă întocmai cu realitatea. Cerul poate fi
verde, copacii pot vorbi. Dar poveștile, în ciuda fanteziei, conțin o realitate
care comunică un adevăr, o valoare sau un mod de a fi, aceasta fiind partea
frumoasă a poveștii. Ea oferă ascultătorului paradoxul suspendării restului
realității la un nivel, prezentând, în același timp, un mesaj foarte real pe un
alt nivel.
• Psihologul va ține cont de vârsta copiilor: preșcolarii tind să comunice meta-
foric în jocul cu jucării; în școala primară populare sunt poveștile cu animale;
la preadolescenți se pretează povești ai căror protagoniști pot varia de la
personaje de desene animate la personaje de film.
13
• Elemente importante, care nu trebuie trecute cu vederea, sunt: eroul ar tre-

bui să fie asemănător copilului prin comportament, obiceiuri, caracter; în
poveste ar fi bine să fie redate câteva elemente din viața reală a copilului,
pentru ca el să se identifice cu eroul.
• Povestea poate fi completată cu
detalii pentru a fi cât mai reală
„Povestea terapeutică NU se atât pentru terapeut, cât și pen-
citește, ci se relatează, tonul tru copil. Utilizarea cuvintelor
vocii, intensitatea, amplitudinea, descriptive, a adjectivelor care
mimica și gestica fiind deosebite izbesc simțurile și a dialogurilor
dă un plus de realitate, ca și to-
în acest caz.”
Maria Dorina Pașca (2008) nul, dispoziția și emoția povesti-
rii. Se va descrie sunete și toate
variațiile experienței auditive. Se
va include descrierea senzațiilor tactile, gustative. Adăugarea detaliilor aju-
tă la comunicarea experienței poveștii.
• Nu se recomandă relatarea unei povești cuvânt cu cuvânt sau citirea acesteia
asemenea unui actor care narează cu fidelitate un text dintr-o operă. Terape-
utul dezvoltă o schiță a poveștii, care va permite comunicarea colaborativă
cu copilul, permițând astfel un proces mai interactiv.
• După ce a fost selectată schița de poveste, se recomandă ca aceasta să fie
citită în voce, să fie ascultată pentru a-și contura o idee despre cum va suna
înainte de a o povesti copilului. Se recomandă dezvoltarea, adaptarea pe ni-
vele de vârstă, genuri, medii culturale. Principiul este simplu: cu cât terape-
utul este mai familiarizat cu un material, cu atât e mai ușor să fie flexibil,
spontan și adaptabil în folosirea poveștii.
• Relatarea ar fi bine să înceapă folosind ingredientul cel mai important: pro-
priul entuziasm – Uau, n-o să crezi ce mi s-a întâmplat azi! Este entuziasmul
ce oferă spontaneitate și viață povestirii. Copiilor li se va relata mai degrabă
cu plăcere și realism, decât concentrându-se pe tehnicile de narare.
• Povestea trebuie spusă neintenționat, în mod firesc și dezinvolt. Copilul nu
trebuie să simtă influența psihologică. Povestea trebuie povestită într-un mo-
ment relaxant, în timpul jocului sau atunci când copilul desenează.
• În timpul povestirii e bine să fie observat comportamentul copiilor – postura,
nivelul atenției, contactul vizual, agitația, tonusul muscular.
• Este de preferat ca povestirea să fie relatată în întregime, înainte de inițierea
unei discuții sau interpretări. În cazul în care copilul intervine cu o întrebare,
trebuie să se dea dovadă de empatie: să fie ascultat și să se deducă motivul
preocupării. Mai mult, este de preferat să i se adreseze și lui aceeași întrebare.
14
GHID METODOLOGIC
• Sfârșitul trebuie să fie neapărat pozitiv, dar nu moralizator; nu este cazul

să faceți sumarizare sau să formulați concluzii. Copilul le poate face singur!
După ceva timp, puteți să-l încurajați să-și expună părerea despre poveste și
personajele principale. La următoarea ședință, solicitați copilului să-și amin-
tească povestea și să deseneze un element/un moment de care-și amintește.
• Uneori copiii preferă să nu discute despre ceea ce tocmai a fost citit. Este de-
osebit de important să le fie respectată nevoia de a trece la o altă preocupare
dorită.
• Copilul poate fi întrebat ce părere are despre povestea în cauză și dacă sunt
anumite pasaje pe care ar dori să le discute. Puteți să analizați doar un frag-
ment al textului, unul în care personajul își exprimă sentimentele, și să cereți
copilului să își expună gândurile sau sentimentele referitor la acel fragment.
Ați putea chiar să îl provocați la o discuție despre o experiență similară, pe
care s-ar fi putut să o aibă.
În viziunea lui Milton Erikson, pentru ca mesajul să fie recepționat de

inconștient, este preferabil ca, înainte de relatarea propriu-zisă, să se creeze un
moment de confuzie, pregătind, astfel, terenul, povestind lucruri fără legătură
cu problema subiectului (a clientului), dar care are drept scop dezorganizarea
sau destabilizarea conștientului (Maria Dorina Pașca, 2008, p. 26).
Pentru a crea acea dezorganizare la nivelul conștientului, Stăvărache C. (2002)
propune adresarea întrebărilor de genul:
• Ce culoare are somnul? De ce?
• Ce este mai grea: o inimă întristată sau o piatră de râu?
• Ce este mai dulce: un zâmbet sau o bomboană? De ce?
• Care animal seamănă cel mai mult cu o bucată de elastic? De ce?
• Cu ce animal semeni cel mai bine? De ce?
• Cu care floare semeni cel mai mult? De ce?
La fel de important este să înțelegem că povestea terapeutică nu se explică,

în cazul în care se încearcă o traducere a acesteia, or, altfel, practic ar fi anulat tot
procesul prin care subiectul ar avea posibilitatea de a descoperi propriile sensuri.
Adesea este avansată ideea potrivit căreia există o relație de echivalență între
explicarea mesajului poveștii și discuțiile pe marginea acesteia. În cazul în care
subiectul dorește să vorbească totuși despre poveste, nu îi va fi ignorată această
nevoie, ce poate fi înțeleasă și ca o oportunitate prin care subiectul manifestă
deschidere spre relatarea propriei experiențe în receptarea poveștii. Dacă între-
bările sale sunt însă legate de semnificația mesajului poveștii, se recomandă ca
răspunsurile să fie de genul: „Care este părerea ta?”/„Tu ce crezi despre asta?”,
tocmai pentru a nu-i distorsiona percepțiile inițiale.
15
Pentru că mesajul trebuie să alunece în zona subconștientului, nu se va insis-

ta asupra faptului ca povestea să fie perfect înțeleasă de copil și nu se va forța
această explorare, descoperire.
Pentru a transmite valori, terapeuții sau părinții pot citi povești clasice sau
pot să-l îndrume pe copil să le citească el însuși ca temă pentru acasă. Ulterior,
povestea poate fi discutată după lecturare, la următoarea ședință de terapie. O
asemenea discuție poate cuprinde întrebări deschise ca:
• Ce personaj ți-a plăcut cel mai mult?
• Ce a făcut el sau ea pentru a ajuta la rezolvarea problemei?
• Cine a avut ideile cele mai bune/mai de ajutor/mai practice pentru a repa-
ra lucrurile?
• Cum au fost puse în practică?
• Dacă ai fi fost în aceeași situație, ce ai fi făcut?
• Ce altceva crezi că ar fi de ajutor?
• Cum crezi că s-ar simți personajul principal când totul ar finaliza cu bine?
„O modalitate simplă, dar eficientă o reprezintă tehnica celor cinci

sentimente: tristeţea, furia, fericirea, frica şi singurătatea. Este foarte
important să nu se anticipeze şi nici să nu se sugereze răspunsul
copilului. Se urmăreşte consonanţa dintre comportamentul verbal şi cel
nonverbal al copilului.”
Mitrofan I. (2002)
Personalitatea „povestitorului”
„Ceea ce face un povestitor pentru a ajunge la desăvârșire e egal cu ceea
ce a făcut orice actor, atlet sau alt profesionist competent. El a studiat modele,
a lucrat la construirea abilităților adecvate și, apoi, a exersat, a exersat și iar a
exersat.” (George W. Burns, 2011, p. 61)
Povestitorul trebuie sa aibă abilitatea de a modula tonul, dispoziția, emoțiile,
de a folosi simțurile pentru a povesti și a comunica copilului subtilitățile luminii,
culorii, umbrei, formei.
Pentru povestitor, vocea este principalul instrument de lucru, este modul
primar de comunicare. Chiar dacă sunt folosite alte elemente precum cărțile,
păpușile sau jucăriile, rostirea rămâne principalul instrument de comunicare a
mesajului terapeutic, respectiv de provocare a schimbării.
Sempronia Filipoi (2012) subliniază câteva calități pe care un psiholog trebuie
să le aibă pentru a fi eficient în aplicarea poveștilor terapeutice: să fie în mod
16
GHID METODOLOGIC
echilibrat creativ, intuitiv, cu o capacitate empatică excelentă, să descopere și să

simtă farmecul basmului, să se centreze pe pacient, să fie un bun observator al
realității și să nu se grăbească (Filipoi, 2012, p. 9).
Metode de utilizare a poveștilor terapeutice

Osipova A. A. (2000) recomandă următoarele direcții de utilizare a poveștilor
terapeutice:
1. Utilizarea poveștilor în calitate de metafore. Textul poveștilor generează
asociații libere, care se referă în mod direct la viața copilului. Apoi aceste
metafore și asociații pot fi analizate.
2. Utilizarea desenului în baza poveștii. În desen intervin asociațiile libere, iar,
mai târziu, materialul grafic poate fi analizat.
3. Analiza comportamentului și a acțiunilor personajelor din poveste – ceea ce
va permite identificarea și conștientizarea sistemului de valori al copilului.
4. Punerea în scenă a unor episoade din poveste în consilierea individuală sau în
grup. Fiecare membru al grupului terapeutic poate interpreta același rol din
poveste pentru a experimenta/a conștientiza/a exterioriza emoția persona-
jului. Scena poate fi jucată în nisip, cu jucării mici sau sub forma unui teatru
de păpuși/marionete.
5. Utilizarea poveștii în calitate de parabolă, care sugerează ascultătorului căi de
soluționare a problemei.
6. Rescrierea sau completarea poveștii. Această metodă este utilă atunci când
copilul sau adolescentul nu este de acord cu anumite momente, acțiuni, nu-i
sunt pe plac unele situații din poveste sau finalul acesteia. Ceea ce va exprima
copilul sau adolescentul poate fi utilizat în scop diagnostic sau terapeutic.
Clientul alege scenariul potrivit stării lui interioare și găsește acea variantă de
soluționare care îi permite eliberarea de tensiune internă.
Notiță:
• Atunci când copilul/adolescentul se află în plin eveniment traumatizant, po-
vestea terapeutică este ineficientă.
• La necesitate și în cazuri concrete, psihologul va adapta anumite elemente
flexibile ale poveștii terapeutice.
• Cunoașterea datelor anamnestice permite modificarea detaliilor în așa fel,
încât personajele poveștii să aibă însușiri cât mai apropiate de cele cunoscu-
te de copil. Astfel, personajul principal trebuie să fie de același sex precum
copilul, să existe același anturaj familial, cu aceleași păreri, înfățișări.
17
CAPITOLUL 1
MESAJE TERAPEUTICE
PENTRU COPII
VEVEREL VINE IARĂȘI LA GRĂDINIȚĂ1

Vârstă: 3 – 6 ani
Probleme abordate: dificultatea de adaptare la condiții noi, dificultatea de se-

parare, atașamentul anxios în raport cu părinții, problemele de comportament,
frustrarea asociată schimbării mediului, toleranța scăzută la frustrare.
Astăzi e o zi specială la grădiniţa din pădure: după două zile de weekend,

toate animăluţele se întorc cu drag la grădiniță. Sunt cu toatele nerăbdătoare să
pornească în drumeţia despre care educatoarea le-a vorbit.
Dar ce se aude? E plânsul lui Veverel, care răsună în toată pădurea. Veverel
a şi uitat de drumeţie. El vrea doar să stea acasă cu mami, aşa cum a stat în
weekend. Ce bine a fost acasă! Ce bine s-a distrat! Ce mult i-au plăcut poveştile
spuse de mami!
Doamna Veveriţă e tristă şi îngrijorată pentru puiul ei. „Ce s-o fi întâmplat cu
Veverel?” se întreabă ea. „O fi bolnav? O fi speriat?” Doamna Veveriță îl ia acasă.
Acasă, ca prin minune, toate problemele lui Veverel dispar. Vrea din nou să se
joace, să asculte poveşti. Numai că mami e tare îngrijorată pentru că nu a putut
merge la serviciu şi pentru că are o mulţime de lucruri de făcut.
În zilele următoare Veverel e tot mai neînţelegător: cum se trezeşte, începe
să strige că nu vrea să meargă la grădi. Ţipă atât de tare, încât toate animăluţele
fug din calea lui cu mâinile la urechi. Mami îl ia din nou acasă. Aşa se face că, de
câteva zile bune, Veverel stă acasă şi la fel şi mami.
Zi de zi Veverel se joacă cu jucăriile lui şi vrea ca mami să fie mereu lângă el
pentru a se juca împreună de-a construitul, cu maşinile, cu trenul cel nou, care
merge pe şine. Mami însă nu are timp de joacă: ea trebuie să facă cumpărături,
să pregătească de mâncare. În plus e zi de zi tot mai îngândurată. A auzit-o vor-
bind cu buni la telefon că nu mai are bani să cumpere jucării, hăinuţe noi, cărţi.
Nici bicicleta nouă, pe care i-a promis-o, nu va mai putea să o cumpere. E îngri-
jorată şi că Veverel nu mai învaţă poezii, poveşti noi, nu mai scrie cifre sau litere.
https://maramuresfiliala.wordpress.com
1
18
GHID METODOLOGIC
Veverel e nedumerit: de ce nu mai are mami bani? El ar dori nişte jucării

noi, pentru că tare s-a plictisit de jucăriile de acasă, cu care s-a jucat zi de zi, de
dimineaţă până-n seara. Şi cărţile s-au rupt, creioanele colorate s-au consumat,
iar cărţile de colorat sunt colorate în întregime. „Hmmm! Nu sunt prea multe de
făcut aici acasă...” şi-a spus Veverel. Micuțul a început să se plictisească de unul
singur. Nu ştia ce ar putea face pentru a se amuza un pic. Cum nu i-a venit nicio
idee mai bună, a ieşit în faţa scorburii în care locuia şi s-a aşezat pe o băncuţă:
râsete zglobii se auzeau tot mai clar. Erau Iepurilă, Bursucilă şi Vulpiţa Niţa. Erau
aşa de atenţi la jocul lor, încât nici nu l-au văzut pe Veverel.
– Hei, ce faceţi? i-a întrebat Veverel.
– A, Veverel, am şi uitat de tine! Noi ne jucăm. Uite, am învăţat un joc tare
interesant la grădi. Nu avem timp de stat. În plus, mâine vom merge cu educa-
toarea la plimbare în pădure şi trebuie să ne pregătim hăinuţele. La revedere!
Nu după mult timp au apărut pe cărare Căprioara şi cu puiul ei.
– Mami, azi m-am jucat foarte frumos la grădi cu iepuraşul şi cu puiul de mis-
treţ. Sunt prietenii mei. Avem o mulţime de jucării la grădi! Şi am luat şi bulină
roşie, uite!
Căprioara era tare mulţumită de puiul ei.
– Sunt mândră de tine! Mami o să-ţi cumpere revista pe care ţi-am promis-o.
Hai, să mergem repede la magazin!
Apar şi ariciul cu tatăl lui.
– Tati, o să-i fac o surpriză lui mami! Azi am învăţat o poezie tare frumoasă la
grădi. Când mami va veni de la serviciu, i-o voi spune şi ei.
– Cred că e o idee foarte bună! a spus tati. Fiecare mămică se bucură când
puiul învaţă lucruri noi.
Veverel s-a întristat şi mai mult. Ce lucruri interesante făceau celelalte anima-
le! Şi el credea că cel mai bine e acasă...
– Da, Veverel, aşa este! s-a auzit o voce de undeva de sus.
– Bună ziua, doamnă Bufniţă! Credeam că dormiţi ziua.
– De obicei, aşa se întâmplă, dar astăzi te-am auzit că oftezi şi eşti supărat,
continuă doamna Bufniţă. Să ştii că fiecare animăluţ, fie că e mai mare, fie că e
mai mic, aşa ca tine, are rostul lui în pădurea aceasta: cei mari trebuie să mun-
cească pentru a avea bani pentru haine, mâncare, jucării şi alte lucruri, iar cei
mici trebuie să înveţe. Când cei mici nu vor să meargă la grădiniţă, părinţii lor
nu mai pot munci. Am văzut că eşti supărat şi am auzit că îţi doreşti jucării noi.
Mama ta nu ţi le poate cumpăra, pentru că nu mai merge la serviciu. De asta e
tot mai îngrijorată pe zi ce trece.
Veverel s-a gândit mult la ce i-a spus doamna Bufniţă şi şi-a dat seama cât de
mult a greşit. Şi-a dat seama că aşa cum nu putem sta la grădiniţă fără să mai
19
mergem acasă, la fel nu putem sta acasă fără să mai mergem la grădiniţă. Mami
îi poate citi poveşti seara şi se poate juca cu el în weekend, dar nu poate înlocui
jocurile de la grădiniţă, prietenii de care îi era dor.
A doua zi Veverel s-a trezit mai repede, s-a spălat, s-a îmbrăcat, şi-a luat gen-
tuţa de grădiniţă şi s-a dus la mama:
– Mami, hai la grădiniţă! Hai să mergem repede ca să nu întârzii nici tu la
serviciu!
Pe faţa mamei a apărut un zâmbet mare şi a spus:
– Se vede că am un băiat mare!
Veverel nici nu a ştiut cât de repede a trecut ziua printre atâtea jocuri, cânte-
ce şi poveşti la grădiniţă. Şi când a ajuns acasă, din prag l-a întâmpinat un miros
ademenitor şi un zâmbet cald, de care îi fusese dor.
– Bine ai venit acasă, Veverel cel Mare! Uite, ţi-am făcut prăjitura ta preferată
cu banii pe care i-am câştigat astăzi la serviciu!
Din acea zi Veverel a mers zi de zi cu drag la grădiniţă, deşi se bucura în con-
tinuare de zilele de weekend sau de zilele de vacanţă pe care le petrecea acasă.
Ştia că are nevoie de amândouă pentru a fi mulţumit.
Întrebări pentru reflecții

• Ți-a plăcut o secvență anume din poveste? De ce?
• Cine dintre personaje îți place?
• Ce ai face tu dacă ai fi în locul lui Veverel?
Notițe
Fiind propusă pentru vârste mici, reflecțiile în baza poveștii se recomandă a fi
succinte. Povestea poate fi redată utilizând jucării-animăluțe, marionete, jucării
de pluș. Psihologul va urmări atent reacțiile copilului atunci când se povestește
despre acțiunile protagonistului.
20
GHID METODOLOGIC
PUIUL MIC DE URS2

Probleme abordate: comportamente inadecvate (agresive), dificultatea de inte-

grare în grup, dificultăți de comunicare cu semenii, probleme emoționale asoci-
ate lipsei de abilități sociale.
O să vă povestesc ce s-a întâmplat la o grădiniță în care merg diferite animale

din pădure. În fiecare dimineață, pădurea se deștepta sub razele calde ale soare-
lui, care încălzeau pământul, cântecele păsărilor trezeau animalele din pădure,
iar părinții își duceau puii la grădinița din pădure.
Nu departe de grădiniță locuiește Ursulică. Niciunul dintre animale nu
prietenește cu el, deoarece este bătăuș.
– Toată lumea vrea să mă jignească, să mă facă să mă simt rău. De aceea,
trebuie să mă apăr, pentru că dacă nu mă lupt, alte animale mă vor jigni, spunea
Ursulică.
Într-o zi, simțindu-se trist, a mers la plimbare. Mergea, mergea prin pădure și
de-odată a ajuns la Grădiniță, unde animăluțele se jucau.
– Uitați-vă cine a venit la noi – Ursulică! Poate va fi noul nostru prieten, a spus
veverița.
– Fiți atenți! a strigat iepurașul. El și-a încleștat pumnii și vrea să ne bată!
Ursulețul nu a auzit conversația și, strângându-și din ce în ce mai mult pumnii,
s-a gândit: „Ei, acum pun la cale cum să mă jignească și eu va trebui să mă apăr.”
– Vrem să fim prieteni cu el, iar el vrea să ne bată! strigau animalele. O să ne
apărăm!
Și au fugit spre Ursulică. Acesta, văzând animalele alergând, era foarte înspăi-
mântat. Și-a încleștat pumnii și mai tare și s-a pregătit să lupte.
– Măi, tu! Noi am vrut să fim prieteni cu tine, iar tu vrei să ne lovești! au spus
speriate animalele. Am crezut că ești noul nostru prieten, dar tu... ehh! Noi nu
mai vrem să ne împrietenim cu tine!
Și a rămas Ursulețul singur. Simțea că-i este rușine pentru faptul că voia să-i
lovească. Tristețea a umplut inima Ursulețului, iar lacrimile – ochii. Se simțea
foarte rău pentru că toată lumea se temea de el și nu avea prieteni. „Ce să fac,
cum să mă împrietenesc cu animalele?”. Deodată a văzut că pumnii lui sunt încă
încleștați și lacrimile picură pe ei.
– Am înțeles, trebuie să-mi deschid pumnii, pentru că, probabil, din cauza lor,
animalele au crezut că voi lupta cu ei! a decis Ursulică.

2
https://maramuresfiliala.wordpress.com
21
A doua zi, Ursulică a venit la grădiniță și nu și-a încleștat pumnii. Animalele au

văzut că este deschis cu ei și au decis să facă cunoștință, să se împrietenească.
Ursulică și animalele au început să se joace împreună jocuri amuzante, să cânte
și să danseze. Au râs și și-au spus povești interesante. Jucându-se cu animalele,
Ursulică s-a gândit: Nu voi mai strânge niciodată pumnii și nu voi lupta fără niciun
motiv, pentru că celelalte animale nu intenționau să mă jignească. Ce bine este
că mi-am descleștat pumnii și mi-am dat seama că nu sunt bătăuș! Și de la acest
gând Ursulică se simțea grozav de satisfăcut.

• Ce s-a întâmplat cu Ursulică?
• De ce copiii de la grădiniță nu voiau să prietenească cu Ursulică?
• Ce l-a ajutat pe Ursulică să se împrietenească cu animalele?
• Dacă ai fi prietenul lui Ursulică, ce l-ai sfătui să facă pentru a avea mai
mulți prieteni?
Notițe:
Psihologul va urmări atent reacțiile copilului atunci când se povestește despre
acțiunile protagonistului, în mod special, comportamentul non-verbal – poziția
mâinilor, picioarelor, mimica.
Deschiderea sau respingerea discuției în baza poveștii pot fi semnale de iden-
tificare sau non-identificare cu protagonistul. Povestea dată poate fi utilizată
inclusiv în scop diagnostic, pentru a înțelege/a identifica motivele tendințelor
agresive ale copilului.
POVESTEA ARICELULUI IONUȚ3

Probleme abordate: dificultăți în comunicarea cu semenii, sentimentul de infe-

rioritate, imagine de sine nefavorabilă, lipsa susținerii și aprecierii din partea
celorlalți, toleranță scăzută la observații.
Într-o pădure, sub un pin bătrân, trăia micul aricel pe nume Ionuț. Era un
aricel cenușiu, cu labele strâmbe și multe ace pe spate. Ionuț nu se simțea bine
deloc în acea pădure. Niciunul dintre animale nu voia să se împrietenească cu el.
– Uite cât de frumoasă și pufoasă este coada mea! Cum pot să fiu prieten cu
un „ghimpe” atât de cenușiu ca tine? spunea vulpea.
3
https://skazkibasni.com/terapevticheskie-skazki-skazkoterapiya-dlya-dete
22
GHID METODOLOGIC
– Ești prea mic! Din greșeală, te pot zdrobi dintr-o mișcare, mornăia ursul.
– Ești atât de stângaci! Cu tine nu poți nici să sări, nici să alergi, spunea iepu-
rele.
– Nu ai nici voce, nici auz. Broaștele din mlaștină cântă mai bine decât tine, îi
șoptea la ureche privighetoarea.
Bietul aricel era foarte năcăjit să audă astfel de cuvinte. Aricelul Ionuț se
așeză pe malul iazului din pădure și-și privi un timp îndelungat reflecția în apă.
„Păi, de ce sunt atât de mic, atât de prost, de penibil, de ce nu am auz muzical?”
plângea aricelul. Micile lacrimi picurau în apa iazului, dar nu era nimeni să-i dea
o mână de susținere. Ionuț era atât de trist și îngrijorat că nimeni nu voia să pri-
etenească cu el, încât mai să se îmbolnăvească.
Într-o dimineață, Ionuț, ca de obicei, a mers în poiana din pădure să caute
ciuperci și fructe pentru micul dejun. Ariciul pășea încet pe cărărușă, pierdut în
gândurile sale triste, când, dintr-o dată, o vulpe s-a repezit pe lângă el și mai să-l
dea jos de pe picioare. Ionuț s-a uitat în jur și a observat un vânător cu o armă,
care alerga după vulpe. Aricelul era foarte speriat. Și în momentul cela i-a trecut
prin minte: „Vânătorul este atât de mare, iar eu sunt atât de mic!”. Dar, în ciuda
fricii, Ionuț, fără nicio ezitare, s-a ghemuit ca o minge și s-a cotilit la picioarele
vânătorului.
Vânătorul s-a împiedicat de ghemul ascuțit și a căzut. În timp ce vânătorul
se ridica în picioare, vulpea reușise deja să scape, iar ariciul se grăbi să se as-
cundă sub tufiș. Acolo, tremurând de frică, Ionuț aștepta să plece vânătorul.
Șchiopătând, aricelul se târa tip-til spre vizuina lui. Salvând vulpea, și-a rănit pi-
ciorul și acum îi era foarte greu să meargă, pentru că îl durea tare. Ajungând spre
seară lângă pinul cel bătrân, văzu că vulpea îl aștepta acolo.
– Mulțumesc, aricel. Ești foarte curajos. Toți cei din pădure s-au speriat de
vânător și s-au ascuns în vizuinile lor. Nimeni nu a îndrăznit să mă ajute, dar tu nu
te-ai temut și m-ai salvat. Ești un prieten adevărat, spuse vulpea.
De atunci, aricelul și vulpea au devenit cei mai buni prieteni. Vulpea avea grijă
de Ionuț și îi aducea plante medicinale, ciuperci și fructe de pădure, cât timp
piciorul lui era bolnăvior. Aricelul repede și-a revenind, pentru că acum nu era
singur, acum avea un prieten adevărat.
La urma urmei, un prieten adevărat nu este cel care are o coadă frumoasă, o
voce magnifică sau picioare rapide. Un prieten adevărat este unul care nu te va
lăsa în necaz, ci va fi alături dacă ai nevoie de ajutor.
23

• De ce plângea și era trist aricelul?
• Ce eveniment a schimbat viața aricelului?
• Ce ți-a plăcut din poveste?
• Cu cine ai dori să fii prieten dacă ai locui în pădurea din poveste?
• Dacă ai fi în locul aricelului, ce ai face?
Notițe
Povestea abordează una dintre frecventele probleme ale copiilor – încrede-
rea în sine și imaginea de sine –, care, în mare parte, sunt o consecință a mesaje-
lor, a atitudinii transmise de către adulți, în mod special, de părinți. Astfel, pen-
tru acești copiii, ai căror imagine de sine nu este consolidată, părerea celorlalți
contează, având nevoie în permanență să se raporteze la exterior. Când au suc-
ces, se simt bine, dar pentru puțin timp, devenind dependenți de succes, de acel
sentiment benefic, iar când eșuează, se blamează excesiv. Aceștia trăiesc într-o
permanentă incertitudine și neliniște, fiind mereu vulnerabili, pentru că imagi-
nea lor de sine este dependentă de factorii exteriori.
Psihologul va completa povestea de mai sus cu alte tehnici, ce contribuie la
creșterea încrederii în sine prin valorificarea sinelui. În timpul poveștii, psiholo-
gul va atrage atenția la emoțiile copilului. Povestea poate fi redată, timp în care
copilul desenează ceva. Totodată, se vor urmări schimbările/dinamica în grafică,
în culorile desenului, viteza hașurărilor, pentru a planifica ulterioarele acțiuni
terapeutice.
IEPURAȘUL URECHE-GRI ȘI PĂDUREA4

Probleme abordate: frica de întuneric, de monștri.
Într-o pădure trăia un iepuraș pe nume Ureche-Gri, care avea mulți, mulți
prieteni. Odată prietenul său, ariciul Picioare-Mici, l-a invitat pe iepuraș la ziua
sa de naștere. Iepurașul a fost încântat de invitație. S-a dus într-o poiană înde-
părtată și a cules un coș întreg de căpșuni pentru ariciul Picioare-Mici, apoi a
plecat în vizită.
În calea lui soarele strălucea și iepurașul vesel a ajuns repede la casa priete-
nului său. Ariciul era foarte fericit văzându-l pe iepuraș. Apoi au sosit veverița
4
https://skazkibasni.com/terapevticheskie-skazki-skazkoterapiya-dlya-dete
24
GHID METODOLOGIC
Roșcata și bursucul Burtă-mică. Toți au dansat și s-au jucat împreună, au băut

ceai cu prăjitură și căpșuni. Era multă distracție, timpul fugea rapid. Se făcuse în-
tuneric, era timpul ca oaspeții să ajungă pe la casele lor, unde-i așteptau părinții.
Prietenii și-au luat rămas bun de la arici și au plecat. Și Iepurașul nostru a plecat
spre casă. La început, a mers repede, atâta timp cât poteca era clar vizibilă, dar
în curând a devenit complet întunecată. Iepurașul s-a cam speriat.
Se opri și ascultă sunetul pădurii întunecoase. Dintr-odată a auzit un foșnet
ciudat. Iepurașul s-a tupilat printre firele de iarbă și tremura înfricoșat. Vântul a
suflat și urecheatul a auzit un scârțâit groaznic, s-a uitat la dreapta și a văzut ceva
uriaș și îngrozitor: avea multe mâini lungi și strâmbe, cu care flutura și scotea un
sunet groaznic.
Iepurașul era foarte speriat. Credea că această Fiară îl va lua cu mâinile ei
strâmbe și îl va mânca. Bietul iepurică își acoperise urechile cu labele și închise
ochii ca să nu vadă și să nu audă Fiara cumplită și începu să-și aștepte moartea.
A trecut ceva timp și... nu s-a întâmplat nimic. Atunci iepurașul și-a spus: Oare
chiar voi sta aici culcat și voi muri de frică? Ce se va întâmpla cu mama mea dacă
voi muri? Ea nu va supraviețui! Iepurașul și-a căutat și adunat puterea și curajul,
a deschis ochii și s-a uitat îndrăzneț la Fiară. Și, deodată, a observat că Fiara nu
era deloc o Fiară, ci un Stejar bătrân, cu care iepurașul se întâlnea în fiecare
dimineață, iar brațele uriașe erau doar ramuri pe care cântau păsările în timpul
zilei. Stejarul bătrân a scârțâit din cauza că vechea coroană crăpată se balansa în
vânt. Iepurașul a râs tare pentru că i-a fost teamă de vechiul său prieten – bunul
Stejar.
Și-a continuat drumul spre casă, știa acum că nu poate fi nimic în neregulă cu
pădurea. Și după acest incident, iepurașul Ureche-Gri nu s-a mai temut niciodată
de pădurea întunecată.

• Unde a fost invitat iepurașul Ureche-Gri?
• Cum s-a simțit iepurașul?
• De cine îi era teamă urecheatului?
• Ce i-ai sugera iepurașului?
• Cum ai proceda tu în locul iepurașului?
Notițe
Unele frici fac parte din evoluția normală a copilului, altele sunt semn al unui
dezechilibru emoțional și afectează dezvoltarea personalității acestuia. Multe
frici sunt rezultatul dificultăților copilului mic de a distinge între real și imaginar.
Pe măsură ce cresc, copiii capătă nu doar simțul realității, ci și capacitatea de a
prezice și a controla schimbările din mediul ce îl înconjoară. În timp ce „fricile
25
normale” apar și dispar pe etape de vârstă, odată cu achiziția de către copil a

competențelor cognitive, emoționale și sociale necesare pentru a le gestiona
singur, cele „anormale” rămân și perturbă funcționarea copilului. Astfel, cata-
logarea fricii ca fiind „normală” sau „anormală” depinde de vârsta și etapa de
dezvoltare în care se află copilul. (Consultați: https://suntparinte.md/cele-mai-
mari-frici-ale-copilului-tau-in-functie-de-varsta-infografic/)
Pentru copiii de 2 – 6 ani, frica de obiecte și lucruri pe care nu le înțeleg și
asupra cărora nu au control este din categoria „normală”. De aceea, povestea
țintește în cunoașterea mediului, a realității ca strategie de depășire a fricii. E bi-
nevenită tehnica desenului, cu scopul de a completa povestea, timp în care pot fi
animate discuții cu copilul pe marginea poveștii. Discuția va derula în funcție de
răspunsurile acestuia. Astfel, povestea poate atinge, concomitent, atât un scop
diagnostic, cât și altul terapeutic.
POVESTEA LUI ARCHIK –

CEAININCUL DIN MAGAZIN5
Probleme abordate: capacitatea redusă de control al furiei și al impulsurilor

agresive.
Trăia odată într-un magazin un ceainic pe nume Archik. Era atât de simpa-
tic, cu mâner, năsuc, un pic rotofei și de culoare albă. Și iată că într-o zi a fost
cumpărat. L-au adus acasă, l-au spălat, l-au umplut cu apă proaspătă și l-au pus
pe foc. Lui Archik i-a plăcut foarte mult. Îi plăceau oamenii, îi plăceau tigăile și
cratițele care erau în apropiere. S-a îndrăgostit imediat de acest loc – bucătăria.
Ceainicul a fost informat încă din magazin că va avea rolul de a încălzi apa pen-
tru ceaiul aromat din plante. Știa că oamenii nu pot trăi fără ceainic, toți vor să
prietenească cu el.
Într-un moment, ceva a început să se întâmple în interiorul lui Archik – apa
bolborosea, el gâfâia și a devenit foarte fierbinte. Capacul începu să sară și un
șuierat asurzitor începu să sune din nas. Ceainicul nostru s-a speriat și a început
să stropească cu apă în toate direcțiile. Era furios pe tot ceea ce îl face să se sim-
tă neînțeles și groaznic. Archik scuipa, se certa cu prietenii noi. Era foarte furios.
Oamenii au alergat într-un suflet, dar nu se puteau apropia de Archik, deoa-
rece acesta, de furios ce era, stropea cu apă fierbinte. Toată lumea era îngrijora-
https://fairytales.happyfamily.expert/
5
26
GHID METODOLOGIC
tă și se ținea de cap strigând: „Nu se poate așa! Calmează-te!” Dar toate acestea
nu au făcut altceva decât să-l înfurie pe Archik și mai mult, iar apa fierbinte
țâșnea și mai zgomotos.
Deodată fierbătorul nostru a simțit că nu are cu ce să scuipe și fluierul asur-
zitor a devenit mai liniștit. Oamenii au alergat repede și au stins focul sub el.
Archik s-a simțit imediat mai bine. Nu mai era furios, nu mai stropea cu apă. Dar,
din păcate, nici apă pentru ceaiul aromat nu mai rămase.
Ceainicul a fost dat deoparte și nimeni altcineva nu s-a apropiat de el. Archik
s-a simțit foarte trist, pentru că a visat atât de mult la o familie și prieteni. Însă
din cauza comportamentului său, ei nu vor să comunice cu el.
Chiar în seara aceea, o zână bună a zburat pe lângă fereastra lui. Se răsuci în
jurul ceainicului și se așeză lângă el. Zâna a întrebat:
– Ce s-a întâmplat, dragă Archik? De ce ești așa trist?
Archik a răspuns:
– Nimeni nu vrea să comunice cu mine, pentru că vorbesc urât, stropesc cu
apă și devin foarte fierbinte.
– Te pot ajuta, dar trebuie și tu să depui efort, a răspuns zâna.
– Voi face tot ce-mi stă în puteri, zână bună, spuse ceainicul.
– Deci, când începi să fierbi apa, fredonează o melodie amuzantă. În același
timp, ține capacul bine închis pentru a preveni stropirea cu apă. Atunci oamenii
vor veni la tine și vor stinge focul. Tu, astfel, îi poți servi cu ceai aromat, a spus
zâna și a dispărut.
A doua zi dimineață, o femeie s-a apropiat de ceainic. L-a privit din toate
părțile o perioadă de timp, dar totuși a decis să toarne apă și să-l pună pe foc.
După un timp, Archik a simțit din nou căldura, dar acum știa ce să facă. Ceainicul
a cântat o melodie veselă cu fluierul său. Femeia a venit și a stins calm focul.
Archik a înțeles care era misiunea lui și se bucură nespus. Era mândru de sine și
strălucea cu burtica lui durdulie. Cratițe, tigăi, ceșcuțe, linguri s-au apropiat de
Archik. Toată lumea voia să discute cu noul prieten.
Archik a învățat să-și folosească abilitățile – a fierbe apa – pentru a oferi alto-
ra căldură și ceai aromat și gustos.

• Cum era ceainicul Archik?
• Ce s-a întâmplat cu ceainicul când a fost adus acasă?
• Cum se simțea Archik?
• Ce făcea ceainicul?
• Cine l-a ajutat pe Archik?
• Ce ai face tu într-o astfel de situație?
27
Notițe
În cazul copiilor cu manifestări intense ale furiei, povestea vine în ajutor pen-
tru a sugera o strategie de gestionare a emoțiilor negative. Psihologul va oferi
modele adecvate de exprimare a emoției. Furia copiilor și crizele specifice aces-
teia nu trebuie privite întotdeauna ca niște probleme majore. Ele trebuie recu-
noscute și tratate cu respect.
Majoritatea copiilor au crize de furie. Uneori pot exploda dacă sunt frustrați
sau pot deveni sfidători dacă li se cere să facă ceea ce nu vor. Dar când fac acest
lucru în mod repetat sau nu-și pot controla izbucnirile de furie în cea mai mare
parte a timpului, ar putea fi mai mult decât un comportament tipic. Când furia
la copii se manifestă destul de repetat, este necesar a înțelege ce declanșează
comportamentul copilului.
CUM A ÎNVĂȚAT ELEFĂNȚELUL

SĂ NU-ȘI MAI SUPERE BURTICA
Probleme abordate: comportament manipulator față de părinți/alți adulți, expri-

marea dorințelor prin somatizare, dorința de a fi în atenția părinților.
A fost odată ca niciodată o familie de elefănței: mama elefant, tata elefant și

puiul de elefant. Toată lumea era foarte fericită. Părinții mergeau la serviciu, iar
puiuțul de elefant pleca la grădinița elefanților. Îi plăcea foarte mult la grădiniță,
pentru că acolo se juca și învăța tot felul de lucruri: să coloreze, să cânte, să
danseze, să scrie, să socotească. Tot acolo avea și o mulțime de prieteni. Puiul de
elefant era acum elefănțel mare și era foarte mândru de asta. Părinții lui erau la
fel de mândri și îl iubeau enorm. Elefănțelul reușea să mănânce singur, să facă
pipi la wc-ul elefanților.
Într-o zi i s-a întâmplat să facă pipi pe el. Acest lucru a îngrijorat-o pe mămica
lui. A doua zi elefănțelul nu a mai făcut pipi pe el și a observat că a primit cadou
pentru asta o ciocolată. Din acel moment, elefănțelul a început să ceară pentru
fiecare zi, în care nu făcea pipi pe el, câte o ciocolată. Dacă nu-și primea cioco-
lata, elefănțelul se supăra pe dată și făcea din nou pipi pe el. Din această cauză
mămica elefant era foarte necăjită. Ea știa că burtica elefănțelului suferea foarte
mult de la atâta ciocolată. După mai multe zile în care a tot mâncat ciocolată,
burtica elefănțelului nu a mai putut suporta, s-a supărat așa de tare, încât a
28
GHID METODOLOGIC
început să-l doară îngrozitor pe elefănțel. Degeaba încerca puiul de elefant să o

roage să se potolească. Ea i-a răspuns:
– Îmi face rău atâta ciocolată și tu nu vrei să înțelegi. Mereu ceri ciocolată și
cadouri. Eu te ajut în așa de multe privințe și nu-ți cer nimic pentru asta. Am grijă
să diger mâncarea pentru ca tu să poți avea putere să te joci. Mama ta merge
la serviciu în fiecare zi pentru ca să poată câștiga bani și nu cere cadouri pentru
asta în fiecare zi. Azorel își apără stăpânul în fiecare zi și se mulțumește să pri-
mească câteodată un os. Nu cere în fiecare zi oase. Iar tu ceri ciocolată de fiecare
dată când reușești să faci pipi la closet, ca un băiețel mare ce ești.
Elefănțelul și-a dat seama cât rău îi făcea burticii sale, care îl ajuta foarte
mult. A doua zi nu a mai cerut ciocolată sau alte cadouri. Deja cadoul devenise
faptul că era elefănțel mare, puternic și ascultător. Era cel mai important dar pe
care îl putea primi și era mândru de el.

• Ce a pățit elefănțelul?
• Cum s-a simțit mama?
• Cum a reacționat elefănțelul?
• Cum a procedat mama cu puiul ei?
• Te-ai simțit vreodată în pielea elefănțelului? Când?
• Ce soluții putem găsi împreună cu mama și elefănțelul?
Notițe
Povestea se referă la necesitatea de maturizare afectivă a copilului care-și
dorește să rămână la etapa de vârstă anterioară celei actuale. Astfel, acesta în-
cearcă să manipuleze și să mențină relația cu părinții după bunul plac. Este cazul
copiilor care, inconștient, apelează la simptom pentru a păstra vechea homeos-
tazie în relații/familie sau pentru a avea beneficii secundare.
Povestea poate fi relatată fără discuții și reflecții. La următoarea ședință psi-
hologul poate iniția o discuție pentru a verifica impactul poveștii. Discuția poate
fi abordată prin formulări de genul: „Știi, după ce ți-am povestit istorioara lui
elefănțel, m-am tot gândit la el. Oare de ce se comporta așa? Oare cum stau lu-
crurile acum?” Psihologul nu va insista dacă copilul nu reacționează la cele spu-
se, va continua ședința conform obiectivului, dar va fi atent la comportamentul,
reacțiile verbale și nonverbale ale copilului.
29
POVESTEA CĂȚELUȘULUI PE NUME TOBIK6

Probleme abordate: emoții și sentimente negative (gelozie, ură etc.), asociate

cu nașterea fratelui/a surorii mai mici; experiențele asociate cu dificultatea de a
accepta rolul de copil mai mare.
Într-o familie trăia un câine pe nume Tobik. Stăpânii îl iubeau foarte mult, îl
mângâiau și se jucau deseori cu el. Ca toți câinii, Tobik putea face lucruri stupide,
dar stăpânii îl iertau de fiecare dată.
Viața lui Tobik era nespus de fericită, până într-o zi când în casă a apărut un
pisoi. Era mic și neputincios, iar stăpânii îi dedicau mai mult timp decât lui Tobik.
Pisoiul era hrănit din mâini, mângâiat și i se permitea totul, ceea ce era interzis
cățelului.
– Ești deja mare, i-au spus stăpânii. Comportă-te cum trebuie!
Stăpâna aproape că a uitat de săracul cățeluș fiind ocupată cu motănașul mai
tot timpul.
Tobik a înțeles că nu mai este iubit, și-a pierdut pofta de mâncare și a început
să doarmă prost noaptea. Odată, a urlat de dor, dar a fost pedepsit pentru asta.
Câinele a considerat că pisoiul este de vină pentru toate nenorocirile sale. Dar
cu cât se supăra mai mult pe motănel, cu atât stăpânii îl pedepseau mai des. De
aceea, Tobik îl ura de moarte.
Într-o zi pisoiul a înhățat mingea preferată a cățelului și se juca cu ea în jurul
casei. Tobik nu a mai rezistat și l-a mușcat de coadă. Pisicul a urlat de durere, iar
stăpânii l-au pedepsit pe Tobik.
Seara cățelușul a adormit cu o mare ciudă și ură pe pisoi.
În acea noapte Tobik avuse un vis ciudat. Era într-un oraș necunoscut, nu era
nimeni în preajmă. Alerga pe străzile pustii și nu-și găsea casa. În cele din urmă,
obosit și flămând, a decis să înnopteze undeva și a bătut la ușa cea mai apropia-
tă. Aceasta s-a deschis și din casă a ieșit... o pisică imensă!
– Pleacă de aici! a strigat pisica. Acesta este un oraș al pisicilor și nu ai loc aici.
Tobik se uită în jur și văzu că era înconjurat de o mulțime de pisici care șuierau
fioros și îl amenințau cu ghearele ascuțite. Înfricoșat, câinele s-a repezit să scape.
Era disperat: singur într-un oraș ciudat, toată lumea l-a alungat... și nu avea
ajutor de nicăieri. Deodată, un pisoi mic a ieșit în întâmpinarea lui, ca două pică-
turi de apă asemănător cu animăluțul stăpânilor.
– De ce ești așa necăjit? a întrebat pisoiul. Te pot ajuta cu ceva?
https://skazkibasni.com/terapevticheskie-skazki-skazkoterapiya-dlya-detej
6
30
GHID METODOLOGIC
Tobik i-a povestit despre nenorocirile sale, iar pisoiului i s-a făcut milă de el.
L-a invitat în casa lui, l-a hrănit și chiar i-a oferit patul său, iar el s-a așezat alături.
Ambii au dormit dulce.
Tobik s-a trezit acasă, dar lângă el era ceva cald și pufos. S-a dovedit a fi
motănașul care uitase de coada mutilată și venise să facă pace cu cățelul. Tobik
nu se mai supără pe pisoi, se simțea rușinat că l-a jignit. El l-a lins cu blândețe pe
frunte și de atunci sunt cei mai buni prieteni. Stăpânii erau pur și simplu fericiți,
pentru că, de fapt, îi iubeau la fel de mult.

• Ce l-a făcut pe Tobik să creadă că stăpânii nu-l mai iubesc?
• Care a fost cel mai important lucru din visul pe care l-a văzut Tobik?
• De ce Tobik a făcut pace cu un pisoi?
• Ce ți-a plăcut cel mai mult din povestea lui Tobik?
Notițe
Majoritatea copiilor își schimbă comportamentul când apare fratele mai mic.
Asta se poate întâmpla imediat după ce primul copil află că mama este însărcina-
tă, îndată după naștere sau la cinci luni după apariția noului membru al familiei,
când copilul își dă seama că bebelușul a venit să rămână și că, oricât ar încerca el
să fie de bun sau de rău, mami n-are de gând să-l returneze pe al doilea născut.
Rivalitatea dintre frați este un fenomen frecvent întâlnit. Copiii învață atât
despre sine, cât și despre ceilalți prin intermediul rivalității. În același timp,
învață să își poarte de grijă unul celuilalt.
Conflictele dintre frați sunt firești și nu au doar o semnificație negativă. Ele
reprezintă etape importante în procesul de dezvoltare a copiilor, având influențe
asupra nivelului de maturizare afectivă, asupra relațiilor interpersonale, a pro-
priei identități.
În acest caz, psihologul va avea misiunea să identifice și să faciliteze exteri-
orizarea emoțiilor și a sentimentelor copilului, asociate nașterii unui alt copil în
familie. Acceptarea și adaptarea este obiectivul intervenției psihologice.
31
POVESTE DESPRE POMODORO – JUCĂRIA DE PLUȘ7

Probleme abordate: dificultăți în comunicarea cu semenii, integrarea în grup

nou, frică și stare depresivă asociată cu adaptarea la grădiniță sau la școală.
Pe o stradă largă se afla un imens magazin de jucării pentru copii. La etajul

al treilea era cel mai mare departament, unde se vindeau jucării moi. În aceas-
tă secțiune trăia Pomodoro – o roșie mare și moale. Îi plăcea să râdă și să se
răsfețe, ca tuturor jucăriilor. Acest departament a fost cel mai distractiv și mai
zgomotos, deoarece toate jucăriile care se vindeau acolo erau cei mai buni pri-
eteni între ei. Au locuit mult timp împreună și nu s-au certat niciodată. Cea mai
bună prietenă a lui Pomodoro era vânzătoarea Irina. Și ea la fel îl iubea mult pe
Pomodoro și avea mare grijă de acesta, ca o mamă.
Dar într-o dimineață, totul s-a terminat. O femeie a venit la magazin și l-a
cumpărat pe Pomodoro. L-a dus acasă. Bietul Pomodoro era singur și trist, fără
prietenii lui, într-o cameră goală și înfiorătoare. În acest apartament mai erau ju-
cării, dar Pomodoro nu știa pe nimeni și se temea de ele. A fost pus pe un raft gol.
Pomodoro stătea acolo singur și, în tot acest timp, privea pe fereastră. Aceasta
era singura activitate pe care o putea avea. Mașinile mergeau în permanență
pe stradă, oamenii – la fel. Ploua. În sufletul lui Pomodoro era multă tristețe.
Își amintea magazinul mare și cât de bine era acolo, alături de prietenii lui. De
atâtea gânduri și tristețe, Pomodoro s-a îmbolnăvit. Era grav bolnav și credea că
nu se va mai recupera. Dar, și la ce bun? Doar nu are prieteni aici, iar iubita lui
vânzătoare Irina, probabil, nu-și mai amintește de el.
Într-o noapte, Pomodoro a avut un vis uimitor. A visat-o pe Irina, era îmbră-
cată într-o rochie galbenă, strălucitoare ca razele aurii ale soarelui, care își croiau
drum prin ferestrele magazinului preferat. Irina zâmbea blând, îl îmbrățișă pe
Pomodoro și îl întrebă de ce este atât de trist. Pomodoro a oftat greu și a început
să i se destăinuie:
– Mă simt atât de rău, mă plictisesc, nu am prieteni, nu am cu cine să mă joc.
– Nu plânge, spuse Irina, nimeni nu vine la tine, pentru că ești întotdeauna
supărat, nu zâmbești. Dacă vei fi binevoitor, vei zâmbi și nu îți va fi frică, vei avea
mulți prieteni. Trebuie doar să-ți dorești cu adevărat acest lucru și să încerci.
Atunci vei reuși!
– Adevărat? Pomodoro a fost surprins.
http://terapia-prin-povesti.blogspot.com/
7
32
GHID METODOLOGIC
– Desigur, a răspuns Irina. Îți promit! a spus ea și a dispărut în norul alb de

magie.
Deodată, Pomodoro s-a trezit. Visul lui i se părea atât de real. Era deja
dimineața și soarele strălucea ușor prin fereastră. „Voi avea prieteni aici”, și-a
spus Pomodoro. „Știu asta cu siguranță!” Imediat ce a spus acest lucru, o femeie
a intrat în cameră și l-a trezit pe fiul său: „La mulți ani, fiule!”, a spus ea și i-a
oferit în dar pe Pomodoro împreună cu alte jucării. Pomodoro zâmbi cât îl ținea
gura și, de fapt, radia de bucurie și fericire. Băiatul era, de asemenea, fericit și
zâmbitor. După-amiază avuse loc serbarea cu mulți copii. Pomodoro s-a simțit
cel mai fericit de pe Pământ pentru că a reușit să se bucure, să glumească, să
alerge, să se joace cu alte jucării, care i-au devenit prieteni în acea seară, și să se
distreze cu copiii care au venit la serbare.

• Ce s-a întâmplat cu Pomodoro?
• Cum se simțea Pomodoro în noua casă?
• De ce era trist?
• Ce sfaturi i-a dat Irina lui Pomodoro?
• Cum a reacționat Pomodoro în dimineața zilei de naștere a băiatului?
• Dacă ai întâlni copii care nu vor să meargă la grădiniță/școală, ce le-ai
spune?
Notițe
Adaptarea la grădiniță sau la școală este o perioadă prin care trece fiecare
copil. Unii se adaptează mai ușor, alți copii necesită o perioadă mai îndelungată.
După relatarea poveștii, nu este obligatorie discuția. Nu este cazul să așteptați
de la copil să fie de acord cu acțiunile personajului.
Povestea poate fi utilizată și în situațiile când copilul se confruntă cu dificulta-
tea de adaptare la orice alt grup – atelier de creație, sală de sport, tabără pentru
copii etc.
33
POVESTEA URSULEȚULUI MARTINICĂ

Vârstă: 5 – 7/8 ani
Probleme abordate: emoții de tristețe și supărare; dorința de a face lucrurile

perfect și frustrarea asociată pierderii sau eșecurilor; frica de a nu greși; strategii
de coping dezadaptative.
Ursuleţul Martinică era un ursuleţ foarte simpatic. Îi plăcea să se joace, să

cânte, să danseze, să construiască, să se uite la desene şi să meargă la grădiniță.
Da, îi plăcea tare mult să meargă la grădiniţă, pentru că acolo învăţa tot felul de
lucruri minunate. În plus, avea şi o mulţime de prieteni. Cel mai bine se împăca
cu o fetiţă ursuleţ, care era singura din grupa ursuleţilor. Nu-i păsa dacă unii
colegi răutăcioși spuneau că nu e potrivit să se joace cu fetiţele. Împreună cu
prietena sa, organizau o mulţime de jocuri interesante. Bineînțeles, avea şi prie-
teni băieţei ursuleţi.
În ultima vreme, ursuleţul nostru avea o mare îngrijorare: îi venise în minte
că el trebuie să facă toate lucrurile foarte, foarte bine. Dorea să îi impresioneze
pe Miss-ursoaică, pe prietenii lui, pe mami, pe doamna educatoare. De aceea,
ursuleţul Martinică se supăra foarte-foarte tare dacă se întâmpla să nu ştie ceva
la grădi, să greșească completarea unei fișe sau dacă depășea conturul atunci
când colora. Însă, în acelaşi timp, nu voia să se dea de gol şi să le arate şi celorlalţi
cât de supărat este în realitate.
Uneori îi venea să plângă de necaz, dar se gândea că se va face de ruşine. Aşa
că prefera să sufere în tăcere. Erau atâtea lacrimi adunate şi neplânse: trebuia să
scape cumva de ele. Aşa că cerea voie la baie de multe, multe ori, să mai scape
de povara de pe suflet. Credea că e soluţia cea mai bună. Într-o zi, obosite de
atâta mers la baie, picioarele ursuleţului au cerut ajutorul unei zâne care locuia
în pădure.
Zâna era tare înţeleaptă şi pricepută la tot felul de soluţii. Aşa că, într-o după-
amiază, pe când Martinică se întorcea de la grădiniţă, i-a ieşit în cale şi i-a spus:
– Ştiu despre supărarea ta. Îţi voi pune trei întrebări magice şi dacă vei şti
răspunsul la ele, supărarea ta va dispărea.
Prima întrebare a fost: Cine din întreaga pădure reuşeşte să facă întotdeauna
toate lucrurile bine, fără să greşească niciodată?
A doua întrebare a fost: Ce se întâmplă când greşim?
A treia întrebare a fost: Ce înseamnă prietenie?
Zâna i-a dat trei zile lui Martinică pentru a găsi răspunsurile. Ursulețul a cuge-
tat îndelung şi a încercat să le dea de capăt.
34
GHID METODOLOGIC
În prima zi a găsit răspunsul la prima întrebare: nimeni nu reușește să facă

întotdeauna toate lucrurile bine. La început, era cât pe ce să spună că Mami face
mereu totul perfect, dar şi-a adus aminte că şi mami uită uneori anumite lucruri,
că şi ea mai spune: „Vai, ce neatentă am fost!” După ce a găsit răspunsul la aceas-
tă întrebare, Martinică a simțit cum supărarea se mai împuţinase.
A doua zi a găsit răspunsul pentru a doua întrebare. Chiar s-a întâmplat să
greşească ceva la grădi. Era curios să vadă ce se va întâmpla atunci: prietena lui
l-a iubit la fel de mult, doamna educatoare Ursoaică nu l-a certat, mami şi tati
l-au mângâiat ca în fiecare zi, jocurile i-au părut la fel de amuzante şi plăcute, la
fel şi desenul animat. În plus, a avut şi o surpriză: pentru că nu s-a mai supărat
când a greşit, Zâna l-a ajutat să găsească soluţia potrivită pentru a-şi îndrepta
greşeala. Doamna educatoare l-a lăudat că şi-a recunoscut greșeala şi că a repa-
rat-o. Deja Martinică scăpase de o mare parte din supărare. Nici nu mai putea
să spună că nu reușește nimic, pentru că îşi dăduse seama că acest lucru nu era
deloc adevărat.
În sfârșit în a treia zi, Martinică a găsit răspunsul şi la a treia întrebare. S-a
gândit la fetița-ursuleț şi la ceilalți prieteni şi şi-a dat seama că îi iubeşte la fel de
mult chiar şi atunci când greşesc. Şi atunci, ca prin minune, odată cu frica de a-şi
pierde prietenii, a dispărut şi ultima picătură de supărare.
Martinică ştia că e posibil să se mai supere câteodată, dar, de asemenea, ştia
că orice problemă poate fi soluţionată. Mai ştia că supărarea împărtăşită cu ci-
neva trece mai uşor. În sfârşit picioarele au răsuflat liniştite, că nu mai erau puse
să muncească atât de mult și în zadar.

• Ți-a plăcut povestea despre Martinică?
• Ce te-a impresionat cel mai mult?
• Ce se întâmplase cu Martinică?
• Cum l-a ajutat Zâna pe Martinică?
• Cum crezi că s-a descurcat Martinică cu cele trei întrebări?
• Dacă ai fi fost în locul Zânei, ce i-ai fi spus lui Martinică?
Notițe
Teama de eșec este o tendință firească a tuturor. În cazul copiilor, de cele
mai multe ori, apare din două motive: atunci când părinții le spun mereu că nu
au voie să greșească, că trebuie să fie cei mai buni sau, invers, nu li s-a impus
niciodată vreun standard, nu au cunoscut spiritul competitiv. În ambele cazuri,
pentru acești copii, a pierde este un sentiment neplăcut, acompaniat de rușine
și scăderea stimei de sine. În acest sens, se retrag din orice situație în care există
o cât de mică șansă să eșueze.
35
De aceea, psihologul va observa atent reacțiile emoționale, mimica și gestica

copilului, în special în prima parte a poveștii. Refuzul de a discuta în baza poveștii
ar putea fi semn al intensității temerii de a avea eșec. Recomandabil este să se
discute cu părinții pentru a modifica standardele și așteptările față de copil.
POVESTEA CELOR CINCI PUIȘORI8

Probleme abordate: dezvoltarea abilității de asumare a responsabilității, adop-

tarea unei atitudini proactive, modelarea performanței, valorificarea resurselor.
Știți povestea celor cinci puișori? Ei bine, a fost odată ca niciodată cinci
puișori, care trăiau împreună cu mămica găină și tăticul cocoș. Într-o dimineață,
cei cinci puișori s-au trezit foarte flămânzi, la fel cum vă simțiți și voi dimineața,
când vă treziți, sau când ajungeți acasă de la grădiniță.
Primul a spus: „Mi-e foame. Aș vrea să-mi dea cineva un vierme mare și gras.”
și a început să viseze la viermele cel mare, să-și imagineze cum îl înghite și îi
ajunge în stomac.
Indiferent cât de mult și-a dorit primul puișor să-i dea cineva un vierme mare
și gras, acest lucru nu s-a întâmplat și, prin urmare, se simțea tot mai flămând.
Al doilea puișor era și el foarte flămând și, auzindu-l pe fratele său vorbind
despre ce își dorea să mănânce, a spus: „Și eu sunt mort de foame. Aș dori să
apară în fața mea o gâzuță grăsuță, pe care să o înghit cât ai zice «pește»”. Și-a
ridicat privirea să vadă dacă nu vine vreo gâzuță și, pe măsură, ce se tot uita, i se
făcea și mai foame.
Cel de-al treilea puișor se simțea la fel de flămând ca și frații săi. „Piu! Piu!
Piu!” a strigat sperând că cineva îl aude. „Aș vrea ca fermierul sa ne aducă un vas
mare cu boabe din acelea de care ne aduce adeseori.” Cu gândul acesta în minte,
a rămas uitându-se la portița pe care intra de obicei fermierul să aducă boabele,
sperând că-l va vedea și de această dată. Speranța lui a fost însă în zadar și se
simțea tot mai înfometat.
„Ah” spuse cel de-al patrulea puișor urmându-și frații, „dacă soția fermierului
ar veni și ne-ar aduce niște fărâmituri de la cina de aseară, ce bine ar fi!”. La fel ca
și cel de-al treilea puișor, cel de-al patrulea a rămas uitându-se în zadar la portița
din curte. Și i se făcea tot mai foame.
http://terapia-prin-povesti.blogspot.com/
8
36
GHID METODOLOGIC
Toate aceste discuții despre mâncare l-au făcut pe cel de-al cincilea puișor
să se simtă atât de flămând, încât ii venea să leșine. „Eu aș vrea iute niște grâu
crocant. Sau m-aș mulțumi și cu orice altceva”. Privirea lui a rămas ațintită spre
tăvița în care fermierul le punea grâu. Cu fiecare secundă care se scurgea, foa-
mea puișorului devenea tot mai mare.
Auzind dorințele celor cinci puișori, tăticul cocoș i-a strigat: „Veniți aici!”.
Adunându-i pe cei cinci puișori în jurul lui, le-a spus: „Ați observat ce facem eu
și mămica voastră atunci când ne este foame? Dacă doriți să luați micul dejun,
veniți după noi pe cărarea din grădină. Acolo veți putea învăța să scormoniți
pământul și să luați câtă mâncare doriți!”.

• Cum se simțeau puișorii? De ce?
• Ce așteptau puișorii?
• Ce ai fi făcut tu în locul unuia dintre puișori?
• Ce a făcut tata-cocoș?
• Hai să ne imaginăm că într-o zi... (psihologul va exemplifica printr-un com-
portament-problemă al copilului, pe care acesta îl poate soluționa). Ce vei
face?
Notițe
Povestea poate fi utilizată în consilierea individuală și în grup.
Aceasta transmite mesajul necesității implicării copilului în anumite
responsabilități corespunzător vârstei. În acest sens, povestea poate fi relatată
părinților ca o parabolă.
Pentru copii, povestea contribuie la dezvoltarea abilităților de rezolvare a
unei probleme. Căutarea soluțiilor este un alt obiectiv al poveștii. Copiii vor ob-
serva că soluția problemei este mult mai accesibilă decât credeau.
37
CUM A DEVENIT ANA PRIETENĂ

CU COMPORTAMENTELE BUNE9
Probleme abordate: dezvoltarea comportamentului de protecție/de prevenire

a abuzului.
Ana și Irina sunt două surori, care frecventează grădinița. Ana este în grupa
pregătitoare, iar sora ei, Irina, este în grupa mijlocie. Ana este mereu zglobie,
pusă pe șotii și, de asemenea, foarte curioasă. O necăjește mereu pe surioara
mai mică: îi pune piedică să cadă, dă vina pe Irina când face vreo poznă.
Mai nou, Ana a devenit interesată de următorul subiect: care e diferența din-
tre fetițe și băieței? Inițial, a vrut să se convingă că Irina face pipi la fel ca ea. Așa
că a urmărit-o cu atenție când mama o ajuta să se schimbe.
Deocamdată, nu e nimic neobișnuit. Mulți copii au astfel de curiozități. Însă,
de la o vreme, Ana a început să-i tragă surorii ei chiloțeii jos. I se părea amuzant
când sora ei se supăra din această cauză. Pentru că Ana a văzut că mama o certa
când făcea acest lucru, a înțeles că, dacă vrea să-și satisfacă în continuare curio-
zitatea, va trebui să găsească o cale să nu mai fie mereu mustrată. Așa că o pro-
voca mereu pe Irina să facă diverse năzbâtii: să-i ridice fustița verișoarei lor, să-i
dea pantalonii jos verișorului lor, să-l ude pe pantaloni și apoi să râdă că acesta
a făcut pipi, să-i urmărească la baie pe copiii de la grădiniță.
Ana credea că se poate distra la nesfârșit pe seama altora, până când, într-o
zi, surpriză, lucrurile au luat o întorsătură neașteptată. Un băiețel nou a venit la
ei în grupă: chiar din prima zi, Marin s-a dovedit a fi foarte năstrușnic și mai puțin
sensibil la nevoile colegilor lui. Așa că Ana s-a trezit că băiețelul îi ridică fustița
în cap și îi bagă mâna în chiloței. Ana s-a înroșit pe dată și nu știa cum să facă să
nu mai dea ochii cu colegii.
Așa că în acea zi nu a mai avut chef de joacă. A stat retrasă într-un colț și, de
fiecare dată când își amintea de ceea ce s-a întâmplat, îi venea să plângă. Cum
a putut face acel băiețel un lucru atât de urât? Nu s-a gândit că îi va face rău?
Deodată, Ana și-a amintit de cuvintele mamei ei: Toate părțile corpului care sunt
acoperite de costumul de baie sunt considerate intime. Acest lucru înseamnă că
nu putem să atingem aceste părți ale altor persoane, că nu le arătăm când ne
jucăm cu alți copii. Singurele situații când este permis să le arătăm sunt atunci
când facem baie, când ne schimbăm chiloțeii și când mergem la doctor, dacă
http://cristinatohanean.ro
9
38
GHID METODOLOGIC
doctorul ne cere acest lucru. Abia acum a înțeles Ana cât de importante sunt
aceste lucruri. A înțeles și că dacă va continua să stea supărată, nu va rezolva ni-
mic. Așa că s-a dus la educatoare și a rugat-o să facă o lecție în care să le explice
tuturor copiilor aceste reguli. Tot din acea zi, Ana a încetat să o mai îndemne la
lucruri rele pe Irina.
Toți copiii din grupă au înțeles că, dacă sunt curioși cu privire la părțile intime,
aceste informații pot sa le afle de la activitățile cu educatoarea, de la părinți sau
de la medici. Și Marin a înțeles repede care erau regulile grupei. În curând, grupa
lor a devenit cea mai disciplinată din grădiniță. De multe ori educatoarele de la
celelalte grupe îi dădeau drept exemplu de bună purtare.
Notițe
Între 3 și 6 ani, copilul traversează așa numita perioadă falică (Freud). De
asemenea, la vârsta de 5 ani copilul conservă noțiunea de gen (înțelegerea con-
stantei genului feminin sau masculin în ciuda unor schimbări superficiale ale as-
pectului fizic). În acest context, copilul devine curios în legătură cu părțile sale
intime, cu diferențele dintre sexe. Jena părinților și a educatorilor de a satisface
curiozitatea copiilor pe această temă îi determină pe unii copii să caute ei înșiși
răspunsuri la aceste întrebări: își „spionează” colegii de grădiniță, părinții atunci
când sunt la baie, ridică fustițele colegelor sau trag jos pantalonii colegilor etc.
Povestea vizează aceste tipuri de comportamente indezirabile. Atinge un su-
biect sensibil, respectiv abordarea copilului trebuie să fie foarte atentă din par-
tea psihologului, în funcție de obiectivul propus. Recomandăm utilizarea acestei
povești în scop:
• de prevenție – diferențierea situațiilor de siguranță și nesiguranță; aplica-
rea regulilor de siguranță; comunicarea persoanelor de încredere despre
situațiile amenințătoare; capacitarea copiilor cu atitudinea toleranței zero
față de violență;
• de evaluare – observarea reacțiilor copilului pe parcursul povestirii poate
servi drept temei pentru nuanțarea evaluării în vederea (non-)identificării
existenței unei situații de insecuritate a copilului, a situației de abuz sexu-
al, a capacității de reacții dezirabile în raport cu amenințările;
• terapeutic – povestea poate servi ca imbold pentru eliberarea emoțiilor
refulate asociate situației amenințătoare în care se află copilul.
39
POVESTEA UNUI ARICI

CE-ȘI DOREA MULTĂ ATENȚIE10
Probleme abordate: tulburări de comportament – hiperactivitate, agresivitate și

comportament distructiv – cauzate de lipsa atenției.
Departe, departe, peste mări, dincolo de munți și pădurile înalte, există o

mică poiană minunată. Pe această pajiște trăiau tot felul de animale: veverițe,
iepuri, maimuțe, papagali și chiar un hipopotam mic. Printre ei, se număra un
arici pe nume Kiki, care era foarte mândru de spinii lui. Kiki însă era deosebit –
mai mult decât orice, îi plăcea când i se acorda atenție. Atât de mult voia să fie
luat în seamă, încât i se părea că toți oamenii îi acordă mai puțină atenție decât
celorlalți. Kiki dorea ca el să fie cel mai văzut, cel mai ascultat.
Dimineața, Kiki își scoate pijamaua și o aruncă. Indignată, mama strigă la el:
„Unde ai aruncat-o?”. Deși e supărată, îi vorbește. La școală, veverița educatoare
abia începe ora, că Kiki mormăie tare. Toată lumea râde, se uită la el, iar educa-
toarea îl scoate din poiană.
Apoi aricelul se duce la copii. Aceștia construiesc un castel de nisip. Kiki se
apropie de ei din stânga, din dreapta – nimeni nu-l observă, nu se uită la el.
Atunci Kiki își ia avânt și ajunge cu piciorul drept în castelul de nisip. Mare nevo-
ie! Fetele plâng, iar băieții își încleștează pumnii – vor să-l bată.
Și așa în fiecare zi. Totul pare să fie bine, dar o astfel de viață a început să-l
enerveze pe Kiki. Da, el primește multă atenție – este plăcut –, însă era și certat,
ceea ce îl întrista enorm. Cu aceste gânduri, Kiki a mers la culcare.
În acea noapte, ariciul avu un vis. Visă că un vrăjitor uriaș, într-o mantie bro-
dată cu fire de aur, zbură spre el și îi spuse: „Ascultă, ariciule! Eu te voi transfor-
ma!” Ariciul se speriase, scâncind: „Nu, nu e nevoie, nu… nu…”.
„Nu te teme”, a zâmbit vrăjitorul. „Mai bine ia aminte la vraja mea. Te voi tri-
mite în două lumi, mai întâi în una și apoi în alta. Într-una dintre ele tu ai fost, în
cealaltă, nu ai fost niciodată. Când te vei întoarce, îmi vei spune unde ți-a plăcut
mai mult.”
Vrăjitorul a fluturat bagheta magică și... ariciul se pomeni într-un regat ne-
cunoscut. Dar cel mai curios fapt era că el însuși se comporta într-un fel ciudat:
ajuta pe toată lumea, făcea fapte bune, asculta cu atenție ceea ce i se spunea, nu
rupea jucăriile altora, ci, dimpotrivă, le repara. Cei din jur îi acordau atâta atenție
mulțumindu-i, încât îi era rușine. Kiki era fericit, ca și ceilalți.
10
40
GHID METODOLOGIC
Ariciul era lăudat, apreciat, toți vorbeau despre bunătatea și cumsecădenia

lui, de parcă l-ar fi mângâiat pe cap.
Dintr-o dată, totul a început să se schimbe. Trosnind, șuierând, a trecut vră-
jitorul prin fața ochilor și ajunge Kiki într-o altă lume. Totul era invers – ca în
viața reală. Lumea îl privea supărată pentru că a mormăit, a strigat sau a lovit
pe cineva. Toți îl sperie și îl ceartă. În final, toți: mama, tata, profesorul, vecinul,
rudele, copiii din grupă l-au înconjurat. Fiecare dintre ei îi reproșa ceva, nimic nu
era clar, dar Kiki știa că a greșit în fața lor. Făcu un pas înapoi, un alt pas. Ariciul
se retrage, animalele – după el. Mai făcu alt pas și parcă Kiki căzu într-un hău,
doar un strigăt se auzi: „Nu vreeeeeeeeau aici”.
Ariciul Kiki s-a trezit, a sărit din pat și și-a amintit visul. Voia să-și arunce pija-
maua, doar ca mama să-l privească și să-l certe, dar s-a oprit și s-a gândit: „Ce-ar
fi dacă aș face contrariul. Ca în prima lume din vis?” Și așa s-a întâmplat. A așezat
pijamaua pe un scaun și o aștepta pe mama. Ea a venit, gata să strige și... și-a
ridicat doar mâinile: „O, dragul meu. Ce bravo ești!”. Kiki era iar fericit, aceeași
senzație plăcută ca cea din vis. Și-a scărpinat unul dintre acele din frunte și a
decis să nu se oprească aici.
S-a dus în poiană. Acolo educatoarea-veveriță învăța animalele să numere.
Kiki s-a strecurat în liniște și a așteptat. Veverița întreabă: „Cât e doi plus trei?”.
Cât timp animalele numărau ciorile, ariciul răspunse bucuros primul: „Cinci!”. „Ia
uitați-vă, învățați cu toții cum să fiți atenți.”, a spus veverița. Ariciul era mulțumit.
Când s-a terminat lecția, a plecat la grămada de nisip.
Acolo construirea castelului era în toi. S-a apropiat liniștit, a atins umărul ur-
sului și a șoptit: „Pot să mă joc cu voi?”. Ursul se uită la el și mormăi nemulțumit:
„Ei bine, stai jos”. Ariciul s-a așezat și așa, dintr-o dată, a sculptat turnul cas-
telului, încât în curând toate animalele au aruncat privirea spre el: „Uau, dar
nu știam că poți face asta!” se auzea din toate părțile. „Eu însumi nu știam”, a
răspuns ariciul confuz.
Când se lăsă seara, ariciul obosit, dar mulțumit, a venit acasă. Iar acasă... aca-
să îl aștepta o plăcintă. „Crezi că nu am observat că de astăzi ai devenit complet
diferit?”, a spus mama cu afecțiune. „Cred că acest lucru ar trebui să fie cele-
brat.” Ariciul nu s-a opus.
„Ce bine și plăcut este atunci când cei din jur îți atrag atenția atunci când faci
ceva bine!”
41

• Prin ce era deosebit Kiki de ceilalți arici?
• Cum se comporta el acasă, la grădiniță/școală?
• Cum se simțea Kiki?
• Ce l-a întristat?
• Ce s-a întâmplat în visul lui Kiki?
• Cum a procedat în continuare aricelul?
• Ce a avut de câștigat prin faptul că și-a schimbat comportamentul?
Notițe
Conform teoriei behavioriste, comportamentul poate fi învățat prin mai mul-
te căi: condiționare clasică, condiționare operantă, prin modelare, prin modifi-
care de convingeri. Primele trei căi sunt cel mai frecvent întâlnite în cazul copii-
lor. Unul dintre principiile teoriei este: comportamentul, odată învățat, poate fi
dezvățat, iar ceea ce nu s-a învățat poate fi învățat.
Povestea reflectă situația copilului care a însușit un comportament indezi-
rabil nu din propria voința. Este cazul copilului care nu conștientizează impac-
tul comportamentului său. Prin mesajul indirect al poveștii, copiii pot reacționa
mult mai eficient la tentativa de schimbare a comportamentului.
Problema „cerșirii” atenției pentru afirmarea de sine, demonstrarea sinelui,
consolidarea stimei de sine este frecvent întâlnită printre copii. Aceștia au des-
coperit prin condiționare operantă calea mai scurtă de a-și atinge scopurile. Po-
vestea oferă subtil calea adaptativă de a-și satisface nevoia de afirmare.
VRĂJITOAREA INDIFERENȚA ȘI MAGICIANUL

DIN ȚARA SPERANȚEI
Probleme abordate: experiența pierderii siguranței, anxietate și sentiment de

vinovăție asociate cu divorțul părinților.
În vremuri îndepărtate, în țara în care este întotdeauna vară, s-a întâmplat

această istorioară.
Era odată un băiat de ... ani. Era foarte asemănător cu tine: îi plăcea să se
plimbe cu bicicleta, să mănânce înghețată, să joace fotbal cu prietenii, să călăto-
rească sau să petreacă timpul cu părinții la sfârșit de săptămână.
42
GHID METODOLOGIC
Era foarte fericit în familia sa. Mama avea mare grijă de el, îl cuprindea, îl
mângâia și, în sinea ei, își dorea foarte mult ca fiul să crească la fel de bun ca tatăl
lui, care era un exemplu. Tata, de asemenea, își creștea băiatul cu grijă și iubire:
mergea la plimbare cu el, l-a învățat pe eroul nostru să meargă cu bicicleta și, cel
mai important, tata avea un alt prieten – o mașină, cu care, împreună, petreceau
mult timp. Tata era ocupat sub capotă, iar fiul, pentru a-l ajuta, apăsa pedalele
pentru ca tata să evalueze cum funcționează motorul. Și așa a continuat mult
timp.
Dar într-o zi, vrăjitoarea Indiferența i-a fermecat pe părinții băiatului. Mama
și tata au început să se certe des. Tot mai frecvent, seara, bunica era cea care,
lângă pătuț, îi citea povestea de seară. Părinții se contrau cu voce ridicată. În
aceste momente, băiatul voia să se ascundă pentru a nu auzi strigătele. Toto-
dată, voia să meargă în bucătărie pentru a întrerupe conversația părinților săi,
pentru a-i împiedica să se certe, pentru a-i împăca.
Dimineața toți se trezeau supărați, necăjiți, obosiți: mama – cu ochii în la-
crimi, tata – furios. Băiatul nostru era foarte trist și îndurerat. Atunci, vrăjitoarea
Indiferența a născocit o altă nenorocire – divorțul. Mama și tata au decis că nu
pot locui împreună și ar trebui să trăiască separat unul de celălalt. Băiatul a ră-
mas cu mama sa, pentru că era ea cea care avea grijă mai bine decât oricine de
fiul ei. Știa să-l asculte, să-l înțeleagă și să-l compătimească. Iar tata a plecat...
Băiatul și-a pierdut toată speranța. Gânduri triste îi treceau prin minte. I se
părea că tata plecase tocmai pentru că nu-l iubea. Credea că părinții s-au certat,
cu siguranță, din cauza lui, iar divorțul este o pedeapsă pentru comportamentul
său rău.
Într-o noapte, băiatul visează că este vizitat de un magician din Țara Speranței.
Era înalt și chipeș, vocea lui era ca a tatălui. L-a așezat pe băiat pe genunchi, așa
cum făcea tatăl când ambii vizionau fotbal. Era atât de minunat și plăcut. Magi-
cianul i-a explicat despre vrăjitoarea Indiferența și despre faptul că părinții lui îl
iubesc la fel de mult. Băiatul simți căldura, înțelegerea și bunătatea în vorbele
magicianului, astfel încât dimineața s-a trezit bucuros. Înainte de a intra în bu-
cătărie pentru a lua micul dejun, a auzit un apel telefonic. Era tata. Oprindu-și
respirația, băiatul ascultă, în timp ce tatăl său, la celălalt capăt al firului, l-a invi-
tat la plimbare cu bicicleta și, apoi, să meargă în garaj, să-l ajute să verifice dacă
funcționează bine motorul mașinii.
O, ce zi minunată s-a dovedit a fi! Razele jucăușe ale soarelui străluceau
printre spițele bicicletei, iar ochii tatălui și ai feciorului străluceau de fericire.
Se țineau de mâini. Și toate bunicile din curte spuneau că fiul seamănă cu tata.
Când s-au întors acasă, tata a cumpărat trei porții de înghețată spunându-i: „Una
e pentru mama”.
43
În acea zi, băiatul și-a dat seama de schimbările ce au avut loc în viața lui:
avea două case – una a mamei și alta a tatălui, iar părinții lui îl iubesc și îl apreci-
ază, fiecare dintre ei voind să-i fie alături toată viața. Și nimic – nici măcar vrăji-
toarea Indiferența – nu va curma această fericire, pentru că magicianul din Țara
Speranței va fi întotdeauna cu el.

• Ce a făcut vrăjitoarea Indiferența părinților și de ce băiatul s-a simțit atât
de trist?
• Crezi că băiatul avea dreptate când a crezut că tatăl a plecat din cauza lui?
• Ce a înțeles băiatul la finalul poveștii?
• Dacă ai fi în locul magicianului, ce magie ai aduce în viața băiatului?
Notițe
Copiii care au suferit mai puține schimbări de mediu, care au o imagine de
sine pozitivă, ai căror părinți au abilități de comunicare bune, se adaptează mai
bine divorțului părinților. Ceilalți însă sunt profund afectați.
La vârsta de 5-8 ani, copiii nu fac distincția clară dintre ceea ce simt ei și ce
simt părinții lor. Prin urmare, vor reacționa la divorț prin tristețe și sentimen-
te de abandon, sunt înspăimântați de incertitudinea situației, devin extrem de
anxioși, au coșmaruri, iar activitatea socială are de suferit în aceste condiții. Se
pot simți neiubiți de părintele absent și pot fi foarte furioși, deoarece consideră
că sunt rejectați.
Copiii de 8-12 ani pot separa nevoile lor de cele ale nevoile părinților. Ori-
cum însă pot avea sentimente de pierdere, rejecție, frică, singurătate, rușine că
părinții lor se despart. La această vârstă, ei pot manifesta simptome psihosoma-
tice. Sentimentele predominante sunt furia și tendința de a învinovăți pe unul
dintre părinți, de a-și descărca furia asupra acestuia.
La începutul povestioarei, consilierul va completa vârsta personajului, cores-
punzătoare vârstei copilului ce este în consiliere.
Obiectivele consilierii sunt următoarele:
• acceptarea de către copil că divorțul s-a întâmplat și că părinții săi nu mai
sunt căsătoriți;
• ieșirea din conflictul cu părinții și centrarea pe aspectele vieții lor;
• calmarea furiei și înlăturarea sentimentelor de învinovățire;
• acceptarea faptului că divorțul este un aranjament permanent și că
părinții lor nu se mai împacă;
• inițierea de noi relații (evitarea izolării sociale).
44
GHID METODOLOGIC
POVESTEA NOURAȘULUI PUFULEȚ11

Probleme abordate: dificultăți în comunicarea cu semenii, sentiment de inferio-

ritate, singurătate, sentimentul respingerii.
Departe-departe, după mări și țări, în Împărăția Cerurilor (lângă Soare și

Lună) locuia un copilaș-nouraș, pe care îl chema Pufuleț. Era foarte vesel și lipsit
de griji. Îi plăcea să se plimbe pe cer cu mama sa blândă și cu tatăl atotputernic,
care îl iubeau foarte mult. Adesea, în timpul plimbărilor, admirau natura mag-
nifică.
Odată Pufuleț a zburat la plimbare fără părinți. A fost distractiv și captivant
să privească în jos și să vadă copii mici ca el. Ei râdeau și se bucurau de vremea
bună și însorită. Însă, deodată, Pufuleț s-a întristat. Voia să se joace împreună
cu ei, să se bucure de soare, să-i prindă razele, să alerge și să se joace de-a v-ați
ascunselea. Astfel, a decis să se apropie de copii pentru a face cunoștință.
– Bună ziua! Mă numesc Pufuleț și locuiesc în cer. Hai să ne jucăm împreună!
Aș dori să fiu prieten cu voi.
– Și ce poți tu să faci? au întrebat copiii.
– Nu știu, spuse Pufuleț confuz.
– Poți să sari peste bariere? au întrebat copiii.
– Nu, nu pot, a răspuns nourașul.
– Dar să te joci cu mingea?
– Cu mingea? Nu, nu pot, nu am mâini ca voi.
– Și atunci cum vrei să te joci cu noi? Nu te pricepi la niciun joc. Nu, nu vom fi
prieteni cu tine. Nu ești bun, tu acoperi soarele. Tu nu ești ca noi și nu vei putea
să te joci cu noi. Pleacă, nu putem fi prietenii tăi, au repetat copiii încă o dată.
Atunci nourașul a zburat. Se simțea foarte trist, inutil, respins și abandonat.
„Nimeni nu mă iubește”, a suspinat printre lacrimi. „Nimeni nu vrea să se joace
cu mine, nu pot face nimic. De ce nu sunt ca acești copii?”
Voia să zboare departe, departe, pentru ca nimeni să nu-l vadă.
„Dacă nimeni nu mă iubește, atunci de ce sunt aici, de ce ar trebui să tră-
iesc?”, a gândit Pufuleț. „Și părinții, probabil, tot nu mă iubesc, lor le este milă de
mine pentru că nu știu nimic, nu reușesc.”
Nourașul zbura, zbura în cer până a ajuns în deșert. Simțindu-se trist, a iz-
bucnit în hohote de plâns, iar micile lacrimi, căzând pe pământ, au format un
frumos lac albastru. Pufuleț plângea și plângea până a auzit vocile animalelor și
11
45
ale păsărilor, ale plantelor și ale copacilor. Aceste voci venite de pe pământ i-au
mulțumit că și-au potolit setea și că le-au redat viață.
Atunci, micul nouraș neajutorat, pufos și blând și-a dat seama că poate face
ceva, și anume poate aduce bucurie celorlalți. Ba mai mult – a înțeles că iubește
tot ceea ce îl înconjoară și a simțit că cineva are într-adevăr nevoie de el, îl
iubește, îl așteaptă.
Toate animalele și păsările îl lăudau:
– Trăiască norul! Ești cel mai bun nor din lume! Ești atât de frumos, ușor și
pufos, te iubim foarte mult și dorim să devii prietenul nostru!
Pufuleț era fericit! El a coborât din nou în poiană, unde copiii se distrau. Nu
mai era supărat pe ei, de vreme ce înțelegea multe. Soarele strălucea, era foar-
te cald și toată lumea își dorea să se răcorească. Atunci Pufuleț a decis să facă
plăcere tuturor și a vărsat o ploaie blândă, de vară. Copiii au sărit cu entuziasm
printre bălți și și-au întins brațele spre cer. Și atunci au văzut în cer acel nor mic,
care le-a oferit o asemenea bucurie.
– Dragă nouraș, strigau ei, nu pleca, hai să ne jucăm de-a v-ați ascunselea.
Vrem să fim prieteni cu tine!
Pentru micul Pufuleț, dorința copiilor era cea mai mare recompensă pentru
munca sa. Și-a dat seama că nu trebuie decât să încerce și va găsi, cu siguranță,
mulți prieteni buni. Soarele strălucea, timpul era frumos, un mic nor alb pufos
plutea vesel pe cer, iar copiii alergau pe iarbă încercând să-l prindă pe noul lor
prieten.

• De ce a crezut Pufuleț că nimeni nu-l iubește?
• Cum se simțea Pufuleț?
• Ce a făcut nourașul de s-a schimbat situația sa?
• Ce ai fi făcut tu dacă ai fi fost în locul lui Pufuleț?
Notițe
O imagine de sine pozitivă este bine să fie formată copiilor încă de la vârste
fragede, învățându-i despre valoarea pe care fiecare dintre ei o are. Imaginea
de sine se dezvoltă în strânsă legătură cu stima de sine, cu sentimentul de în-
credere în forțele proprii și cel de autoapreciere. În formarea stimei de sine, un
rol important îl au aprecierile adulților: părinți, bunici, educatoare, învățătoare.
Povestea reflectă situația copilului care se simte foarte bine în spațiul social
limitat. Și, deoarece viața este construită astfel încât, în procesul creșterii, co-
pilul ajunge în alte medii sociale (grădiniță, școală, centre dezvoltative, cercuri
etc.), se descoperă inadaptabilitatea lui și inabilitatea de a construi relații, de a
comunica cu alții, ceea ce se datorează inclusiv unei imagini de sine false.
46
GHID METODOLOGIC
Povestea poate fi utilizată în scop de evaluare a stării afective a copilului care

este inclus într-un grup nou, în scop de exteriorizare cathartică a emoțiilor aso-
ciate insuccesului de a construi relații de prietenie, în scop de oferire a unei alte
perspective a problemei, care, în final, este soluționată.
POVESTEA LUI CHIȚ-CHIȚ

Probleme abordate: formarea conceptului și a identității de sine; acceptarea de

sine și a celorlalți; depășirea sentimentului inutilității și a lipsei valorii personale.
Chiţ-Chiţ se simţea foarte trist. El credea că este cel mai mic şi slab animal din
pădure. „Nu vreau sa fiu şoarece”, zise el. „Mi-aş dori să nu am acest corp mic,
picioare scurte şi codiţă subţire.”
Într-o zi, mergând prin pădure, Chiţ-Chiţ s-a întâlnit cu Leul – regele pădurii.
Acesta când răgea, toate animalele îngheţau şi făceau tot ce spunea el. Chiţ-Chiţ
îşi dorea să fie un mare conducător asemenea Leului. S-a uitat sus, spre rege, şi
a spus:
– Mi-ar plăcea să fiu conducătorul pădurii ca tine, Leule!
Leul a râs şi a spus:
– Eu sunt puternic, iar tu eşti prea mic şi slab!
Chiţ-Chiţ şi-a lăsat capul în jos şi a plecat trist.
După o vreme s-a întâlnit cu Gazela. Ea putea alerga mai repede decât vântul.
Chiţ-Chiţ a privit spre ea şi a spus:
– Mi-ar plăcea să pot să alerg şi eu ca tine!
Gazela a râs moale şi blând.
– Săracul de tine! spuse ea. Eu pot să alerg repede din cauza picioarelor mele
lungi. Uită-te la picioruşele tale scurte!
Chiţ-Chiţ se simţea mai trist ca niciodată. Umerii lui s-au încovoiat, şi-a lăsat
privirea în jos şi lacrimi au început să îi curgă pe obraji.
– Nu sunt bun de nimic, spuse el. Sunt doar un şoarece.
Chiţ-Chiţ era foarte mâhnit. Cum mergea el aşa prin pădure, s-a întâlnit cu
Maimuţa care sărea dintr-un copac în altul. Ea îşi folosea coada pentru a se legă-
na pe crengile copacilor.
– Mi-ar plăcea să pot să mă caţăr ca tine, spuse Chiţ-Chiţ.
Maimuţa chicoti:
– Eu pot să mă caţăr datorită cozii mele elegante, spuse ea. Uită-te la codiţa
ta subţire şi scurtă, nici măcar nu se răsuceşte!
47
Maimuţa s-a urcat în copac şi a plecat mai departe prin pădure.

Chiţ-Chiţ este foarte supărat. O lacrimă s-a format în colţul ochiului lui. „Nu
sunt bun de nimic, spuse el, sunt doar un şoarece…”
Însă Chiţ-Chiţ era prea trist ca să poată înțelege esențialul. El credea că toate
animalele din pădure erau speciale în felul lor şi numai el era doar un şoarece
mic, neimportant şi neputincios.
Rătăcind prin pădure, a găsit o gaură mică şi s-a ascuns în ea. Dintr-o dată,
Chiţ-Chiţ a auzit un zgomot teribil. Era un vuiet atât de puternic şi de înspăimân-
tător, încât inima a început să-i bată cu putere. Parcă toate animalele din pădure
strigau după ajutor în același timp. Îl auzea pe Leu cum răgea, pe Gazelă cum
plângea şi pe Maimuţă cum ţipa.
„Ce pot să fac?” se gândea el. „Sunt doar un şoricel mic! Cum pot eu să ajut
toate aceste animale mari?”
A scos nasul afară din gaură. Era foarte înspăimântat, dar trebuia să afle ce
se întâmplase. A fugit prin pădure până când zgomotul a devenit din ce în ce mai
puternic. Deodată, a ajuns într-un luminiş. Toate animalele erau prinse în nişte
cuşti cumplite. Vânătorii au venit în pădure şi le-au prins.
– Ajută-ne, ajută-ne! ţipau animalele disperate. Te rugăm, ajută-ne, Chiţ-Chiţ!
Dar șoricelul a răspuns trist:
– Sunt doar un mic şoarece. Nu pot să conduc ca tine, Leule, sau să alerg ca
tine, Gazelă, sau să mă caţăr ca tine, Maimuţă. Îmi pare rău, dar nu sunt destul
de bun să vă ajut!
Chiţ-Chiţ s-a întors şi a plecat. Animalele au strigat iarăşi după el:
– Ajută-ne, Chiţ-Chiţ, ajută-ne!
Micuța vietate se simţea atât de vinovată! Deşi îşi dorea să facă ceva pentru
a ajuta animalele, nu putea decât să-şi spună: „Nu sunt bun de nimic. Sunt doar
un şoarece.”
Deodată auzi o voce slabă, care venea din interiorul lui şi îi şoptea că şi el are
un dar special. S-a oprit o clipă şi, brusc, i-a venit în gând faptul că toate cuştile
erau legate cu sfoară.
Vocea din interior îi spunea: „Du-te înapoi, Chiţ-Chiţ, du-te înapoi! Ai dinţi
fantastic de ascuţiţi, care sunt perfecți pentru ros. Ai încredere în tine! Vei reuși!”
Chiţ-Chiţ s-a întors în fugă la animalele captive. A luat sfoara care lega fiecare
cuşcă şi a ros-o până când sfoara a cedat şi uşile s-au deschis. Toate animalele
erau libere.
Leul l-a apucat pe Chiţ-Chiţ cu fălcile lui puternice şi l-a ridicat pe spatele
Gazelei. Împreună au fugit până au ajuns departe de cuşti.
Când au simţit că sunt în siguranţă, s-au oprit. Gazela s-a întins pe jos şi Leul
l-a ridicat cu grijă pe Chiţ-Chiţ şi l-a pus pe pământ.
48
GHID METODOLOGIC
Gazela şi Maimuţa au venit primele şi i-au mulţumit pentru că le-a salvat. Leul
a fost ultimul:
– Eşti un erou, Chiţ-Chiţ, spuse el, ne-ai salvat de vânători. Cum putem să-ţi
mulţumim?
Șoricelul s-a gândit o clipă şi a spus:
– Deja mi-aţi dat tot ce-mi puteam dori vreodată. Mi-aţi arătat că „Este bine
să fiu eu!”

• Ce ți-a plăcut cel mai mult din poveste?
• De ce crezi că șoricelul era atât de trist?
• Ce l-a ajutat pe șoricel să roadă sfoara?
• Cum s-a simțit când a salvat animalele?
• Ce a înțeles șoricelul despre sine?
Notițe
Formarea conceptului și a imaginii de sine prin tendința de a fi „ca celălalt”
nu este varianta optimă a dezvoltării personale. A prelua modele de comporta-
ment și a le adapta la personalitatea proprie este un proces mult mai dezvolta-
tiv. O primă etapă a creșterii și a dezvoltării personale este cunoașterea și accep-
tarea de sine, acestea fiind variabile fundamentale în funcţionarea şi adaptarea
optimă la mediul social, în menţinerea sănătăţii mentale şi emoţionale. Un copil
sau adolescent are nevoie să simtă că nu este necesar ca el să fie premiant sau
olimpic pentru a fi iubit, acceptat şi respectat. Afecţiunea, aprecierea, respectul
nu trebuie condiţionate de rezultate și performanţe. Respectul, aprecierea, re-
compensa sunt stimuli ce încurajează dezvoltarea personală, previn şi remedia-
ză atitudini şi comportamente deficitare sau problematice.
Psihologul va încuraja copilul să identifice care sunt calitățile ce-l deosebesc
și îl ajută să fie el însuși, care sunt atuurile ce-i permit să se integreze în grup,
să realizeze diverse sarcini, să facă față dificultăților. Psihologul îl va ghida spre
identificarea punctelor pe care el le consideră a fi slabe. Misiunea psihologului
va fi să contribuie la formarea unei concepții de sine adecvate, prin acceptarea
acelor aspecte care nu pot fi schimbate (de exemplu, a fi scund).
49
CĂLĂTORIE PE MARE12
Probleme abordate: enurezisul.
Povestioara este despre o fetiță pe nume Lada. Ca oricare alt copil, Lada
avea foarte multe întrebări și era extrem de curioasă. Un lucru însă nu-l putea
înțelege: de ce ea bea apă limpede, suc roșu, compot roz, dar, întotdeauna, face
pipi de culoare galbenă? Cum se întâmplă asta? Cu acest gând, Lada a adormit.
În vis a venit un vrăjitor care purta o mantie lungă, cu stele și avea o baghetă
magică. Vrăjitorul îi spune: „Dragă Lada, ai atâtea întrebări! Astăzi vreau să merg
cu tine într-o călătorie spre vezica ta urinară și vei afla totul.”
Dintr-o dată Lada se afla pe o corabie, ea fiind căpitanul. Corabia plu-
tea pe mare. În depărtare, a văzut mai multe plute cu indicatoare. Pe ele era
scris: spre plămâni, spre stomac, spre vezică. Lada întoarse volanul spre vezică.
Continuându-și călătoria, văzu o insulă pe care era o vezică, iar cu ea mai erau
încă două doamne – rinichii. Apropiindu-se de ei, Lada i-a întrebat: „Spuneți-mi,
vă rog, voi cum lucrați? De ce beau apă albă și fac pipi de culoare galbenă?”
Atunci, organele i-au destăinuit toate secretele. Rinichii filtrează tot lichidul
pe care îl bea Lada – extrag ce este bun și transmit organismului, iar deșeurile,
împreună cu apa, sunt trimise vezicii. Aceste impurități colorează urina în gal-
ben. Când vezica este plină, ea transmite mesaj creierului să se îndrepte spre
closet. „Acum este clar, știu totul.” a spus Lada și s-a trezit.
A trecut ceva timp. Era vreme rece și umedă afară și Lada a petrecut mai mult
timp în frig. Drept urmare, a început să i se întâmple ceva ciudat vezicii urinare –
ea transmitea mesaje creierului, la fiecare 15 minute, să meargă la baie. Medicii
i-au explicat că vezica s-a contractat din cauza frigului și îi crea impresia că s-ar
putea umple prea mult.
Ladei nu i-a plăcut foarte mult acest răspuns și a decis să-și viziteze organele
din nou pe corabie, dar visul cu vrăjitorul se lăsa așteptat. Lada s-a gândit să
vorbească ea însăși cu vezica. Și-a frecat brațele pentru a le încălzi și le-a lipit de
partea de jos a abdomenului. A închis ochii și s-a concentrat. „Dragă vezică, eu
sunt stăpâna ta! Și chiar nu îmi place că mă deranjezi la fiecare 15 minute. Ești
deja caldă! Nu mai transmite mesaje creierului să mă trimită la closet. Trebuie să
aștepți până când ești plină și abia apoi să comunici creierului. Eu sunt responsa-
bilă. Trebuie să mă asculți! Și promit că n-o să mă urc pe scrânciobul rece.”
12
50
GHID METODOLOGIC
Spunând aceste cuvinte, Lada a deschis ochii și a simțit că ceva s-a schimbat.
De atunci, vezica așteaptă să se umple complet și nu o deranjează pe stăpâna ei
pentru lucruri minore.
Notițe
Factorii psihologici în enurezis sunt diverși. De exemplu, atunci când un copil
începe să aibă enurezis după luni sau ani de absență a problemei, acest lucru
poate reflecta teama sau lipsa de siguranță a copilului. Problema poate apărea
drept urmare a schimbărilor sau a evenimentelor care duc la nesiguranța co-
pilului, cum sunt: mutarea într-o casa nouă, divorțul părinților, pierderea unui
membru al familiei sau nașterea unui frate. Printre factorii psihologici, se regă-
sesc manierele educaționale rigide, teama și anxietatea copilului la introducerea
forțată într-o colectivitate, insuccesele sau frustrările, existența unor conflicte în
familie. De multe ori este o modalitate prin care copilul încearcă inconștient să
atragă atenția celor din jur asupra unei situații pe care nu o poate tolera. Une-
ori enurezisul apare, deoarece învățatul mersului la toaletă a fost prea stresant
pentru copil.
Povestea se recomandă în situația când problema enurezisului ar avea mai
mult cauze fiziologice, organice, decât psihologice. Povestea explică pe înțelesul
copiilor cum funcționează tractul urinar, oferă o soluție copilului cum își poate
fi el însuși de ajutor. Psihologul va continua discuția în funcție de obiectivul pro-
pus, va răspunde la întrebările copilului, va satisface curiozitățile acestuia.
Povestea poate ținti:
• cunoașterea funcționării tractului urinar;
• învățarea exercițiului de contractare a mușchilor vezicii urinare;
• dezvoltarea capacității și încrederii copilului în propriile puteri de a-și con-
trola vezica urinară.
51
CERCETEAZĂ TU ÎNSUȚI13
Probleme abordate: frica, evaluarea incorectă a situației, lipsa simțului realității,

credința în tot ce gândești, ascultarea celorlalți fără o analiză critică.
A fost odată un iepure alb, pufos și timid, care locuia pe malul unui lac al-
bastru și strălucitor. (Ai vrea să-i dăm un nume iepurelui? Sau să-i spunem doar
micul iepure alb și pufos?) De când își amintea, micul iepure alb și pufos fusese
speriat și timid și, deși micului iepuraș nu-i plăcea să se simtă așa, știa că a te
simți înfricoșat și timorat putea uneori să fie foarte util – mai ales când ești un
mic urecheat. Dacă iepurașul auzea un sunet puternic și neașteptat, se speria,
alerga tare și se ascundea în vizuina sa cea sigură.
Într-o zi, când bea liniștit apă din lac, a auzit un zgomot puternic, ceva de
genul Pleosc! Iepurașul alb și pufos s-a speriat și a alergat din toate puterile, dar,
în graba lui, a uitat unde avea vizuina și, astfel, a continuat să fugă cât îl țineau
picioarele.
– Ajutor! a strigat el pentru a-i avertiza pe ceilalți. Am auzit un Pleosc fioros!
Vine după noi!
O maimuță l-a zărit, printre frunzele copacului în care era, pe iepurașul alb și
pufos, ce țipa înspăimântat. Temându-se că urma să se întâmple ceva îngrozitor,
maimuța a sărit din copac și l-a urmat pe micul iepure, alăturându-se țipetelor
acestuia.
– Ajutor, ajutor! Fiorosul Pleosc! Vine după noi!
Un cerb s-a oprit din păscut când au trecut cei doi fricoși și a luat-o la goană,
strigând:
– Fugiți, fugiți să vă salvați! Pleosc vine după noi!
Au mai trecut pe lângă un hipopotam ce lenevea în noroi pe malul unui râu,
pe lângă o girafă ce păștea frunzele proaspete ale coroanei unui copac, pe lângă
un rinocer ce râma prin tufișuri și un elefant care se stropea cu apă din propria-i
trompă. Cu toții s-au alăturat corului de țipete înspăimântate:
– Ajutor! Ajutor! Ne vânează un Pleosc!
Strigătele mulțimii îngrozite l-au trezit pe un leu care se bronza pe o stâncă
fierbinte.
– Stați! a urlat regele animalelor.
Toate animalele s-au oprit îndată, mai înspăimântate de leu decât de Pleosc.
Adaptată după George W. Burns (2011). 101 povești vindecătoare pentru copii și adolescenți.
13
Folosirea metaforelor în terapie. Editura Trei, București (p. 191 -195)
52
GHID METODOLOGIC
– Ce e cu toată gălăgia asta? a întrebat leul, sperând să readucă pacea și or-

dinea în jungla sa.
– Ne vânează un Pleosc rău și oribil, a spus elefantul. Mi-a spus rinocerul când
toți fugeau pe lângă mine.
– Da, a confirmat rinocerul. Girafa cu gâtul lung mi-a spus în timp ce alerga
cu celelalte animale.
– Am auzit de la hipopotam, a spus girafa. Cred că e ceva serios dacă un hipo-
potam își părăsește baia de noroi și o ia la sănătoasa.
– Când l-am văzut pe cerb alergând, a spus hipopotamul, am știut că ceva
trebuie să fie în neregulă. Cerbul fuge numai când are necazuri serioase, așa că
am fugit după el.
– Maimuța mi-a spus, a zis cerbul, privind-o pe maimuță peste umăr. Ea a
strigat că ne urmărește un Pleosc și că trebuie să fugim în grabă.
– Da, a zis maimuța. Eu doar l-am urmat pe iepurașul alb și pufos. El m-a aver-
tizat. Alerga și țipa speriat de moarte.
– Ei bine? a întrebat gânditor leul, privindu-l direct pe iepurașul alb și pufos,
unde e? Unde e acest Pleosc? Nu văd nimic. Pe niciunul nu pare să vă vâneze
nimeni.
– E acolo, a spus micul iepure alb și pufos, arătând în spate, dar, întorcân-
du-se, nu văzu altceva decât o cărare pustie. Chiar l-am auzit, a încercat el să-și
întărească spusele, însă parcă nu mai era așa de sigur pe el. M-a speriat. Chiar
a făcut-o.
– Unde l-ai auzit? a întrebat leul cu blândețe.
– Lângă lac, a răspuns micul iepuraș. Și acestea fiind spuse, leul a pornit în
fața animalelor înapoi pe unde veniseră. Au căutat și au cercetat fiecare cotlon
de pe poteca pe care veniseră, fără să găsească nicio urmă de Pleosc. Apoi, chiar
când se pregăteau să plece, o stâncă s-a rostogolit de pe o costișă de pe partea
cealaltă a lacului. S-a rostogolit în aer, căzând în lac cu un puternic „pleosc”.
– Uite-l! a strigat iepurașul alb și pufos, adunându-și picioarele din spate sub
el și pregătindu-se să fugă din nou.
– Așteptați! a strigat leul printre hohote de râs. Micuțul iepuraș s-a simțit
rușinat când a aflat ce cauzase acel „pleosc’’. Celorlalte animale le era rușine,
deoarece crezuseră ceea ce li se spusese și nu verificaseră ele însele despre ce
este vorba.
Blândul leu, așezându-se pe marginea unei stânci, le-a explicat că nu era ca-
zul să le fie rușine.
– Frica, a explicat el, e un lucru pe care-l trăiesc toate animalele și toți oame-
nii dintr-un motiv foarte întemeiat. Să ne uităm, de exemplu, la micul iepure alb
și pufos. Nu are multe metode de a se apăra de unele animale mari și periculoa-
se, care ar vrea să-i facă rău sau chiar să-l mănânce. Iepurașii nu au dinți ascuțiți,
53
gheare lungi sau o statură impunătoare. Deci, dacă acest Pleosc ar fi existat, ar fi
putut fi periculos și a fost înțelept din partea micului iepure alb și pufos să alerge
și să-i avertizeze pe ceilalți. Dar, uneori, a continuat leul, ne speriem de lucrurile
pe care doar ni le imaginăm, de care nu trebuie să ne temem, căci, poate, ele
nici nu există. Trebuie să învățăm să ne dăm seama de ce trebuie cu adevărat să
ne fie frică și de ce nu. Dacă auzim un „pleosc”, la fel ca micul iepure alb și pufos,
ar putea fi util să ne oprim și să ne întrebăm: e ceva de care trebuie să mă tem?
Dacă este, atunci e important să vă apărați. Dacă nu, nu există niciun motiv de
teamă.
Iepurașul alb și pufos a învățat să bea apă liniștit din lacul albastru și străluci-
tor chiar și când se mai auzea, întâmplător, câte un „pleosc”. De fapt, acum zgo-
motul îi trezea urecheatului zâmbete, pentru că îi amintea de lecția importantă
pe care tocmai o învățase.

• Cu ce s-a confruntat iepurașul?
• Ce a crezut că se întâmplă?
• Ceea ce credea iepurașul corespundea cu realitatea sau nu?
• Cum se simțea micul urecheat, fiind sigur că ceva groaznic îl vânează?
• Ce l-a ajutat pe iepuraș să scape de frică?
• Ai cunoscut pe cineva în aceeași situație, crezând că cineva îl vânează?
• Dacă ai întâlni pe cineva în așa situație, ce vei face?
• Ce părere ai despre reacția celorlalte animale, care îl întâlneau pe iepuraș?
• Ce părere ai despre reacția leului?
Notițe
Povestea dată o putem include în abordarea terapeutică cognitiv-compor-
tamentală, care este pe larg aplicată la copii și adolescenți. Ideea centrală a te-
rapiei cognitiv-comportamentale constă în influența percepției distorsionate a
realității externe și interne asupra sferei emoționale și a comportamentului, iar
percepția distorsionată este cauzată de gândirea irațională.
Schemele cognitive se formează din copilărie, de aceea, cu cât mai precoce
va fi înzestrat copilul cu un set de convingeri raționale, cu atât va fi mai adaptativ
în viața de zi cu zi și va fi capabil să dezvolte strategii eficiente de soluționare a
dificultăților și a problemelor.
Planul terapeutic pentru copil va fi personalizat, în armonie cu problemele
specifice ale fiecăruia. Psihologul va ajuta copiii să conștientizeze legătura dintre
emoții, senzații somatice, gânduri și comportamente. Va lucra cu copilul/adoles-
centul în vederea schimbării gândurilor disfuncționale și a înlocuirii acestora cu
unele funcționale și adaptative.
54
GHID METODOLOGIC
URSULEȚUL MARTIN ȘI PRIETENII LUI

Probleme abordate: confruntarea cu comportamentul agresiv; identificarea

consecințelor comportamentului agresiv; dezvoltarea empatiei; învățarea
soluțiilor de rezolvare a conflictelor.
Ursulețul Martin, puiul Pui și rățușca Mac erau foarte buni prieteni. Erau toți
în clasa a II-a și erau colegi încă din grădiniță. Cât timp au fost la grădiniță, totul
era perfect, se jucau frumos împreună, mâncau și dormeau toți la un loc. Sigur
că se mai și certau pentru câte o jucărie, dar destul de rar și, de fiecare dată când
se certau, ei își cereau scuze și se împăcau pe loc. Ce vremuri frumoase! Ce bine
era să ai cei mai buni prieteni din lume, pe care să te poți baza întotdeauna!
– Țin minte, spuse Mac, atunci când am fost răcită și am avut febră, Martin
și cu Pui m-au vizitat în fiecare zi și-mi povesteau ce s-a întâmplat la grădiniță.
Martin mi-a adus chiar trenulețul din plastilină, pe care l-a modelat cu ajutorul
doamnei educatoare. Avea doar un vagon, dar era cel mai frumos trenuleț din
lume! Și Pui mi-a adus un fluturaș colorat chiar de el. Eram atât de bucuroasă că
am așa prieteni!
Dar lucrurile n-au mai fost la fel de când au mers la școală. Ceva se schimba-
se. Martin era întotdeauna nervos și se certa cu toată lumea, chiar și cu Pui și
Mac. Până și doamna învățătoare era supărată pe el, deoarece nu avea chef să
scrie la ore și voia să se joace tot timpul.
Odată l-a împins pe Pui așa de tare, încât acesta a căzut și a început să plângă,
iar Martin nici măcar nu și-a cerut scuze. Rățușca Mac era la fel de nedumerită
de comportamentul lui Martin și a încercat să stea de vorbă cu el:
– Martin, ce s-a întâmplat cu tine? De ce te comporți așa? De ce te cerți, înjuri
și bați mereu copiii?
– Lasă-mă în pace, spuse Martin, fac ce vreau, că acum sunt mare! Nu mai
sunt la grădiniță și pot să fac ce vreau!
– Bine, Martin, dar nu trebuie să te bați și să înjuri doar pentru că ești mare.
Problemele pot fi rezolvate și altfel, cu calm, de exemplu.
– Ce spui tu acolo? Auzi la ea – cu calm… Ce vrei, să spună copiii că sunt un
bleg?! Nu, Mac, dacă mă bat, atunci sunt cel mai tare!
– Bine, Martin, dar, în felul acesta, o să rămâi fără prieteni, singur-singurel,
nimeni nu o să se mai joace cu tine, iar doamna învățătoare va fi foarte supărată,
la fel și mama ta atunci când va afla.
– Ce-mi pasă mie?
55
– Nu-ți pasă nici de Pui, așa-i? Știi cum s-a simțit Pui atunci când l-ai împins și
a căzut? A început să plângă. Se lovise sărmanul la un genunchi, dar cel mai rău
îl durea faptul că tu, care erai prietenul lui, te-ai comportat așa cu el. I-ai înșelat
încrederea. Pui e trist și supărat.
– Las’ că-i trece, doar ne știm din grădiniță.
– Martin, să știi că până nu-ți schimbi comportamentul, noi nu mai vorbim cu
tine și nici nu ne mai jucăm cu tine. Nu mai suntem prietenii tăi!
Și rățușca se ținu de cuvânt – nimeni nu se mai juca cu Martin, nimeni nu
mai vorbea cu el, nimeni nu mai voia să stea lângă el la masă. Martin se simțea
singur, încerca să le arate că nu-i pasă, dar nu era așa. Fără prieteni, nu era deloc
bine. Atunci și-a dat seama că greșise, credea că dacă se bate, va fi considerat ca
fiind cel mai tare, dar sfârșise prin a fi singur.
Atunci Martin își zise: „Prefer să nu fiu considerat cel mai bun la bătaie, ci cel
mai bun prieten!” și fugi într-un suflet la Pui și Mac să le ceară iertare și să se
împace.

• Ți-a plăcut povestea? Ce ți-a plăcut cel mai mult?
• Cine s-a comportat cel mai frumos în poveste?
• Cine s-a comportat urât în poveste?
• Ce au făcut prietenii lui Martin atunci când el s-a comportat urât?
• Cum s-a simțit Pui atunci când a fost împins și a căzut?
• Cu cine ai vrea să fii prieten dintre personajele din poveste? De ce?
• Cu cine nu ai vrea să fii prieten dintre personajele din poveste? De ce?
• Ce a făcut la sfârșitul poveștii ursulețul Martin? De ce?
Notițe
Povestea poate fi utilizată ca o reflecție de oglindă în cazul copiilor care, din
varii motive, își schimbă comportamentul, anterior pozitiv, spre unul negativ.
Prin ascultarea poveștii, copilul poate sesiza că personajul este asemănător lui.
Pentru psiholog, poate nu este atât de importantă renunțarea la comportamen-
tul negativ, cât identificarea și înțelegerea cauzelor care au determinat devierea
comportamentului.
Schimbarea bruscă a comportamentului copilului în raport cu sine sau cu
ceilalți poate avea cauze emoționale, sociale, familiale. Partea pozitivă este că
acest copil are achiziționate abilități de relaționare, deci psihologul îl va ghida
spre valorificarea acestora.
56
GHID METODOLOGIC
MICUL CODIȚĂ
Probleme abordate: formarea conceptului de sine, acceptarea de sine, depășirea

sentimentului de inferioritate.
În umbra răcoroasă a castanilor înalți și întunecați trăia familia Codiță. În fie-

care dimineață, toți făceau băi de soare pe o poiană imensă din pădure și, apoi,
se întorceau acasă, umplând cartierul cu voci, râsete și țipete. Mama încerca
în zadar să oprească râsul „huliganilor”, iar apoi, dădea a lehamite din mână și
râdea puternic împreună cu ei.
Doar cel mai mic dintre șoricei nu se distra la fel ca frații și surorile. Micul
Codiță era preocupat de gândurile lui sumbre. Familia Coadă locuia alături de ei,
unul dintre membrii acesteia chiar învăța cu el în aceeași clasă. Micul Codiță s-a
gândit cât de grozav sună numele Coadă – atât de grandios și maiestuos. Tare
voia și el să poarte mândru numele Coadă. Părinții familiei Coadă sunt cei mai
respectabili cetățeni ai Pădurii de Cristal, iar portretul bunicului familiei Coadă e
afișat pe peretele de onoare din școala lor. „Ar fi minunat să avem un astfel de
nume – Coadă!” se gândi micul Codiță.
Trist și abătut, micul Codiță a plecat la școală. Acolo vede același lucru – pro-
fesorii încep din nou să-l laude pe colegul său de clasă. Copilul familiei Coadă
este cel mai inteligent dintre ei, cel mai chipeș și cel mai curajos. Își ajută mereu
tovarășii și scrie cel mai bine testele. Ei bine, cu siguranță, cu așa părinți, nu poți
să nu ai succes. Eh, de ce nu este el Coadă, ci doar un oarecare Codiță?
Într-o zi, plimbându-se pe malul râului, micul Codiță l-a zărit pe colegul de
clasă Coadă. „Doar te gândești la el și este îndată aici.” a murmurat micul Codiță.
Dar ce se întâmplă? Micul Codiță vede cum colegul său alerga de colo colo de-a
lungul țărmului, strângându-și capul în mâini, apoi se opri și rămase încremenit.
Alți colegi din clasă stăteau în apropiere, discutau ceva, arătând cu mâna spre
râu.
Micul Codiță a urmat direcția mâinii lor și a văzut o fată în râu. Era evident
că nu-i mai rămăsese aproape nicio forță pentru a rămâne pe linia de plutire.
Dădea disperată din mâini și cerea ajutor. Micul Codiță, fără ezitare, și-a aruncat
pantofii și geanta și s-a aruncat în apă. În cap nu-i rămase decât un singur gând:
„Să reușesc! Să reușesc! Sper să nu fie prea târziu!”. Și a reușit. Deja, pe țărm, a
recunoscut-o pe fata înspăimântată, care s-a dovedit a fi sora cea mai mică a lui
Coadă.
57
Mai târziu i-au fost adresate cuvinte de recunoștință din partea părinților
Coadă și chiar din partea directorului școlii. Portretul lui a fost atârnat printre
portretele celor mai buni elevi ai școlii și a devenit brusc foarte faimos în rândul
fetelor.
Acasă, tata i-a strâns mâna și a spus că este mândru că are un astfel de fiu. Și
mama în seara aceea l-a îmbrățișat și l-a mângâiat îndelung pe cap. Adormind,
Micul Codiță se gândea că nu este atât de rău să fii o Codiță. „Nu contează cine
sunt părinții tăi, contează cine ești. Acțiunile tale sunt importante: prin ele nu-
mele Codiță devine mândru și solemn.”

• Cum se simțea micul Codiță când îl vedea pe colegul său, care era mereu
luat în seama?
• Oare de ce se simțea așa micul Codiță?
• Ce părere ai despre comportamentul micului Codiță când a văzut fetița
speriată în râu?
• Prin ce se deosebește comportamentul lui de cel al colegului său, care, de
fapt, era fratele fetei?
• Ce ai face tu dacă ai vedea că cineva are nevoie de ajutor?
Notițe
Dacă povestea este relatată unui copil care frecventează grădinița, se va
substitui cuvântul „școală” cu „grădiniță”. Se recomandă în discuție cu copi-
lul care suferă de neîncredere în sine și stimă de sine redusă, să fie încurajat
să povestească experiențe din viața lui, cât de neînsemnate ar fi, în care a dat
dovadă de curaj, intenții pozitive, comportamente dezirabile. Copiii cu proble-
me de neîncredere în sine, de cele mei deseori, selectează și accentuează doar
experiențele negative, eclipsându-le, astfel, pe cele pozitive. Ei nu apreciază, nu
acordă atenție experiențelor pozitive, astfel menținându-și atitudinea proastă și
concepția negativă față de sine.
58
GHID METODOLOGIC
A BATE FURIA ÎN CUTIE14

Probleme abordate: gestionarea furiei și a crizelor nervoase; dezvoltarea încre-

derii în sine; dezvoltarea abilităților de rezolvare a problemelor și de căutare a
soluțiilor.
Marius era un băiat destul de bun. Îi plăceau prietenii și familia lui și, în gene-
ral, și ei îl plăceau pe el. Spun „în general”, pentru că, uneori, Marius se înfuria
foarte tare. Dacă lucrurile nu mergeau cum voia el, începea să țipe la oameni.
Trântea ușile, îi împingea pe ceilalți copii sau arunca toate obiectele pe care pu-
nea mâna. Mama și tatăl îi repetau de fiecare dată: „Ar fi bine să înveți să-ți con-
trolezi emoțiile, tinere, sau într-o zi ai să dai de bucluc.” Marius observa că unii
dintre prietenii lui de la școală tindeau să îl evite tot mai mult. Cu cât se înfuria
mai des, cu atât mai puțin voiau ei să-i fie în preajmă.
Asta îl îngrijora pe Marius. Îi plăceau prietenii lui. Nu voia să-i piardă, dar
nu știa ce să facă în această privință. El dintotdeauna fusese așa. Oricât s-ar fi
străduit, nu reușea să se autocontroleze, treptat nemulțumirile se acumulau ca
într-un vulcan și, în cele din urmă, erupeau. Marius nu reușea să le stăpânească.
Ce putea să facă?
Într-o dimineață de sâmbătă, tatăl lui s-a întors acasă de la magazinul de
materiale de construcții și a spus: „Marius, am un cadou pentru tine.” A scos
dintr-un pachet de cumpărături un ciocan nou-nouț și o pungă cu niște cuie stră-
lucitoare. A luat o cratiță veche și a vărsat cuiele în ea. Întinzându-i lui Marius
ciocanul nou-nouț și cratița cu cuie, a spus: „De fiecare dată când te înfurii, du-te
afară și bate un cui în gardul de lemn de lângă casă”.
Inițial Marius a crezut că tatăl înnebunise sau ceva de genul acesta și răspun-
se cu o ridicare din umeri. La urma urmei, încercase orice altceva, de ce să nu
facă și ce i-a propus tatăl său? De fiecare dată când se înfuria acasă, bătea un cui
în gard. Dacă se înfuria la școală, își amintea de câte ori își pierduse cumpătul și,
imediat ce ajungea acasă, se ducea și bătea numărul de cuie în gard.
Curând lui Marius i s-a părut plictisitor să bată cuie. Nu-i plăcea să contabili-
zeze de câte ori se supăra și apoi să meargă în magazie, să ia ciocanul și cuiele,
să meargă până la gard și să bată câteva cuie în plus, în special dacă era frig și
ploua. Surprinzător, Marius a descoperit că se înfuria din ce în ce mai puțin.
14
Folosirea metaforelor în terapie. Editura Trei, București (p. 270 -273)
59
De fapt, era mai ușor să-și controleze temperamentul decât să-și amintească
de câte ori nu o făcuse și să meargă să bată cuie în gard. După o săptămână în
care nu fusese nevoit să se confrunte cu gardul, nici măcar o dată, s-a dus mân-
dru să-i spună asta tatălui său.
„Bine, a spus tatăl său. Sunt mulțumit să aud asta. Acum, pentru fiecare zi pe
care o petreci fără să te enervezi, vreau să te duci și să scoți unul dintre cuiele
pe care le-ai bătut în gard.”
Zilele treceau și cuiele dispăreau unul câte unul, dar, tot scoțându-le, Ma-
rius a descoperit că rămâneau găuri în locul lor. Lemnul se umfla în jurul unora,
astupându-le puțin, în timp ce altele rămâneau cât grosimea cuiului. Băiatul a
început să fie preocupat de găurile rămase, chiar și după ce scosese toate cuiele.
Când i-a vorbit tatălui despre grijile sale, acesta a spus: „Asta seamănă un pic cu
ce se întâmplă când ne enervăm. Mânia poate răni și, uneori, lasă o rană sau o
cicatrice pe care oamenii o pot ține minte mult timp după ce mânia a trecut.”
În următoarele zile, Marius s-a gândit la cuvintele tatălui său – nu-i plăcea
faptul că făcuse găuri în gard. De fiecare dată când trecea pe acolo, vedea rănile
provocate de acțiunile lui. În weekendul viitor i-a cerut tatălui său niște clei și
a umplut găurile, dar totuși el încă vedea unde fuseseră. Marius voia să repare
ceea ce provocase, așa că l-a întrebat pe tatăl său dacă putea vopsi gardul în
weekendul următor.
„Ce culoare ai vrea să folosești?” l-a întrebat tatăl său. Marius avea câteva
idei. Putea vopsi gardul într-o singură culoare sau fiecare scândură într-o culoare
diferită... Ar fi putut crea chiar o pictură „murală” pe întreg gardul, să organizeze
o petrecere de vopsire a gardului, invitându-și prietenii să facă niște graffitti. În
timp ce se gândea la asta, a descoperit că erau multe lucruri pe care le putea
face pentru a schimba ceea ce-i pricinuise atâta mâhnire. Asta, se gândea Ma-
rius, e mult mai distractiv decât să tot bați cuie.

• De ce oamenii, uneori și copiii, ajung să fie furioși?
• Ai observat dintr-o parte o persoană care este furioasă?
• Cum arată? Ce face? Cum vorbește cu cei din jur?
• Cum crezi că se simt ceilalți în relație cu o persoană care este furioasă?
• Cât timp crezi că poate să dureze o prietenie, o relație dintre 2 colegi
atunci când unul dintre ei deseori este furios?
• Cum crezi, a fi furios este o stare firească, acceptabilă?
• Cum crezi că poate fi stăpânită furia?
60
GHID METODOLOGIC
Notițe
Semnificația și mesajul transmis de poveste ghidează copilul sau adolescen-
tul spre conștientizarea și recunoașterea sentimentelor de furie și a impactului
acestora în cazul exteriorizării neadecvate.
Furia este o emoție puternică. Ca orice emoție, furia poate fi constructivă,
însă, necontrolată, ea poate avea rezultate distructive în relațiile interpersonale.
Furia poate conduce la certuri cu cei din familie, cu colegii de școală, la distruge-
rea relațiilor personale, la abuz fizic și autoagresiune.
Abilitatea de gestionare a furiei se învață. Copii și adolescenții au nevoie de
modele constructive, de alternative comportamentale pentru a gestiona furia.
Psihologul poate relata povestirea de mai sus fără a iniția discuții reflexive. Se
recomandă ca, la următoarea ședință, copilul/adolescentul să fie întrebat dacă/
în ce măsură a reflectat asupra povestioarei. Indiferent de răspuns, psihologul va
ghida discuția spre atingerea obiectivelor consilierii.
FII TU INSĂȚI!
Probleme abordate: valorificarea resurselor, acceptarea necondiționată de sine,

ascultarea sfaturilor, legarea prieteniilor, ajutorarea celorlalți.
Gema era o girafă nemulțumită de faptul că era o girafă. S-a uitat la celelal-
te animale și s-a gândit că i-ar plăcea mai mult să fie ca ele. Când a văzut cum
aleargă zebrele în galop, și-a dorit să poată alerga cu mișcări la fel de grațioase
ca ale lor. Când a văzut elefantul, și-a dorit să aibă o trompă ca a lui, cu care să
soarbă apa și să o stropească, apoi, pe spinarea ei sau a prietenilor. Când a văzut
gazelele, și-a dorit să fie la fel de elegantă ca ele.
Gema și-a privit picioarele în oglinda unui lac și s-a gândit că sunt prea lungi și
deșirate. Gâtul ei arăta ca o bucată de gumă de mestecat întinsă între două de-
gete și lăsată apoi să atârne. Bineînțeles, ea nu știa ce era aceea o gumă de mes-
tecat, dar s-a gândit că nu mai era niciun animal în zonă cu un gât la fel de lung
și de urât ca al ei. Apoi avea și acele două cornițe haioase în vârful capului. Nu
erau la fel de mari și puternice ca ale antilopelor. La ce i-ar folosi aceste cornițe
dacă ar fi pusă în situația de a se apăra? Iar pielea girafei arăta, după părerea ei,
de parcă ar fi fost murdărită cu noroi.
„Nu-ți mai face atâtea griji! Ești pur și simplu o girafă și așa e firesc să arate o
girafă! Fii tu însăți!” încerca în zadar să o liniștească mama ei.
61
Într-o zi Gema era pe o plajă și s-a gândit că i-ar plăcea să se tăvălească în ni-
sip. Amintindu-și îndemnul mamei de a fi ea însăși, a decis că va face exact ceea
ce dorea să facă. Așa că s-a întins pe spate în nisip agitându-și lungile picioare în
aer și, rostogolindu-se de pe o parte pe alta, arăta ca o marionetă scăpată de sub
controlul păpușarului. Bineînțeles, Gema nu știa nici ce era acela un păpușar și
nici ce era o marionetă. Simțindu-se bine în pielea sa, auzi într-un tufiș râsetele
unor pui de hienă. S-a întors și a văzut că aceștia o priveau de ceva vreme și se
amuzau pe seama ei.
Gema s-a ridicat iute în picioare și s-a îndepărtat cu capul plecat, gândindu-se
că a plătit destul de scump pentru curajul de a fi ea însăși. Apoi, ca prin minune,
în fața ei a apărut zâna girafelor. Eu nu știu cum arată aceasta zână, dar sunt
sigură că voi v-o puteți imagina.
„Mama ta avea dreptate”, a spus zâna, de parcă i-ar fi citit gândurile micuței
girafe. „Este important să fii tu însăți, dar este la fel de important cum faci asta.
Nu contează ce nu ai sau cum nu ești, ci prin ce ești diferită de ceilalți, care sunt
calitățile tale speciale. Nu are importanță faptul că nu poți alerga ca o zebră, că nu
ești elegantă ca o gazelă sau că nu te poți juca iscusit cu apa ca un elefant. Con-
tează prin ce ești tu bună, ce poți tu sa faci.” Și cu aceste cuvinte, zâna a dispărut.
Gema și-a continuat drumul, înălțându-și un pic capul și gândindu-se la
înțelesul celor spuse de zână, când, deodată, a văzut o leoaică alergând spre
ea. La început Gema s-a speriat, dar leoaica a liniștit-o: „Nu te speria! Te rog,
ajută-mă! Puiul meu s-a cățărat într-un copac și nu pot să-l dau jos!” Gema s-a
ridicat pe vârfuri și și-a strecurat, cu ajutorul gâtului ei lung, capul printre crengi-
le copacului. L-a prins cu gura pe micuțul pui, la fel cum mămicile pisici își prind
puiuții când îi plimbă dintr-un loc într-altul, și l-a pus cu blândețe pe iarbă, lângă
mămica lui.
„Mulțumesc, mulțumesc, mulțumesc!” a spus cu adâncă recunoștință leoaica
bucurându-se că-și avea puiuțul din nou lângă ea.
Nu a mai mers mult Gema și a văzut o maimuță speriată sărind agitată pe
marginea unei stânci și strigând după ajutor: „Puiul meu a căzut de pe stâncă.
Abia se mai poate ține de rădăcina unui copac și eu nu ajung să-l prind. Dacă nu
îl salvează cineva repede, va cădea în prăpastie!”
Gema s-a așezat în genunchi pe marginea prăpastiei și și-a întins gâtul lung
spre puiul de maimuță: „Prinde-te bine de cornițele mele!” i-a spus micuțului.
Acesta s-a prins bine de cornițe și Gema l-a tras lângă mama lui.
„Mulțumesc, mulțumesc, mulțumesc!” nu se mai putea opri fericita mămică
să spună.
Gema se îndreptă spre casă ținându-și și mai sus capul, când zâna girafelor
a apărut din nou în fața ei: „Cred că nu mai e nevoie să-ți spun ceea ce tocmai
ai învățat făcând aceste lucruri, pe care numai tu le puteai face. Gheparzii au
62
GHID METODOLOGIC
devenit cele mai rapide animale din lume nu datorită faptului că își doreau să fie
asemeni broscuțelor țestoase, ci antrenându-și talentul nativ – de a alerga. Fă-
când ceea ce poți face, dezvoltându-ți talentele cu care ești înzestrată, vei putea
deveni tu însăți. Dar mă gândesc că poate ai învățat chiar mai mult.” a continuat
zâna. „Folosind ceea ce ai tu diferit, i-ai putut ajuta pe cei care nu sunt înzestrați
cu aceleași calități și ți-ai făcut, astfel, noi prieteni. Ba mai mult, cum a fost în
cazul leoaicei, ți-ai putut transforma un dușman în prieten.”
Și zâna a dispărut din nou.
Gema a plecat spre casă ținându-și gâtul atât de drept, încât capul ei, cu acele
cornițe drăguțe, care au ajutat-o pe maimuțică, atingeau parcă norii. Gema era
mândră de ea.

• Ce părere ai despre Gema?
• Ce credea Gema despre sine?
• Cum se comporta Gema din cauza că era nemulțumită de sine?
• Ce înseamnă să fii diferit de ceilalți?
• Ce ai tu diferit față de ceilalți? Care sunt calitățile tale speciale?
• Ce ai putea face cu acestea?
Notițe
Cunoaşterea de sine se dezvoltă odată cu vârsta şi cu experienţele prin care
trecem. Pe măsură ce persoana avansează în etate, dobândeşte o capacitate
mai mare şi mai acurată de autoreflexie. Cunoaşterea de sine nu este un proces
care se încheie odată cu adolescenţa sau tinereţea. Confruntarea cu diverse eve-
nimente poate scoate la iveală dimensiuni noi ale personalităţii sau le dezvoltă
pe cele subdimensionate. Cunoaşterea de sine este un proces cognitiv, afectiv şi
motivaţional individual, dar suportă influenţe puternice de mediu.
Povestea reflectă procesul de trecere, în timp, de la nemulțumire și neac-
ceptare de sine la consolidarea stimei și a conceptului de sine prin trăirea
experiențelor de viață.
Pentru copiii de vârstă mai mică, sursa cea mai importantă pentru forma-
rea conceptului de sine o constituie evaluările părinţilor. Mesajele transmise de
aceştia sunt interiorizate de către copil, conducând la sentimentul de inadecvare
sau adecvare ca persoană.
La elevii mai mari, relaţia evenimente – stimă de sine are un caracter circu-
lar şi sursa de formare a conceptului și a stimei de sine se extinde la grupul de
prieteni, colegi, la alte persoane din viaţa lor. Un obiectiv important al consilierii
este învăţarea modului de formare a stimei de sine şi a relaţiei dintre gânduri
(cogniţii), comportamente şi emoţii.
63
POVESTEA PEŞTIŞORULUI CURCUBEU

Vârstă: 7 –12 ani
Probleme abordate: supraestimare, imagine de sine narcisică, abilități reduse de

comunicare, de inițiere și menținere a prieteniilor, empatie redusă.
În marele ocean trăia odată un peşte curcubeu. Era cel mai frumos peşte şi
era foarte mândru de asta. Solzii lui străluceau şi aveau toate culorile curcubeu-
lui: roşu, albastru, verde, portocaliu, mov, galben. De aceea i se spunea peștele
curcubeu.
Ceilalți peşti se învârteau în jurul lui şi se minunau de frumusețea-i răvășitoare.
Într-o, zi peştişorul albastru s-a apropiat de el:
– Bună, pe mine mă cheamă Peştişorul albastru. Pe tine cum te cheamă?
– Pe mine mă cheamă Peştişorul curcubeu.
– Ce haine frumoase ai! Îmi dai şi mie un solz din hăinuţa ta, că îţi dau şi eu
unul din hăinuţa mea? Îmi plac foarte mult culorile pe care le porţi tu! Eu am
doar o singură culoare şi mi-aș dori să port o amintire de la tine.
– Cum să îmi stric eu frumuseţea de haină! Nu pot!
Peştele curcubeu s-a întors cu spatele şi a dat să plece.
– Stai nu pleca! Vrei să fim prieteni şi să ne jucăm împreună? Uite, îţi ofer eu
o amintire, un solz din hăinuţa mea!
– Cum să port eu un asemenea solz lipsit de culoare în haina mea strălucitoa-
re? Tu nu vezi că nu se potriveşte? Păstrează-l că nu am nevoie! Eu nu mă joc cu
peşti care au haine atât de ponosite şi de lipsite de culoare.
Peştişorul curcubeu i-a întors spatele şi a plecat mândru să înoate în altă par-
te. Peştişorul albastru era foarte trist că peştişorul curcubeu nu îi primise darul
şi nici nu dorise să se joace cu el.
– Nu-i nimic, o să merg în altă parte să caut alţi peştişori cu care să mă joc şi
pe care să mi-i fac prieteni.
Peştişorul albastru a mers la un grup de peştişori plaţi, care înotau puţin mai
departe şi i-a întrebat dacă doresc să se joace cu el. Peştişorii plaţi i-au povestit
că ei au dorit să se joace cu peştişorul curcubeu, dar că el nu a acceptat, deoa-
rece nu-i place să se joace cu peştişori care arată atât de ciudat. Ei l-au primit cu
drag pe peştişorul albastru în jocul lor şi au început să înoate împreună.
Pe zi ce trecea, peştişorul curcubeu se simţea tot mai trist. Nimeni nu mai ve-
nea să-l întrebe dacă vrea să se joace sau să împartă solzi. Ceilalţi peşti se jucau
şi înotau zglobii cât era ziua de lungă.
64
GHID METODOLOGIC
Într-o zi, peştişorul curcubeu, în timp ce plângea că este singur şi că nu are

niciun prieten, o întâlni pe caracatiţa cea înţeleaptă. Atunci i-a venit ideea că ar
putea să ceară ajutorul caracatiţei.
– Doamnă caracatiţă, sunt foarte trist şi am nevoie de ajutor. Nu am niciun
prieten şi niciun peştişor nu mai doreşte să se joace cu mine.
Peştişorul curcubeu îi povesti despre ce s-a întâmplat cu câteva zile în urmă,
cum a refuzat să împartă cu peştişorii din solzii lui strălucitori.
– Dragă peştişor, cheia prieteniei constă tocmai în acest lucru: să împarţi cu pri-
etenii din lucrurile tale şi să accepţi că ceilalţi sunt diferiţi de tine, iar diferenţa nu
înseamnă că sunt mai răi sau mai buni, ci că fiecare este frumos şi bun în felul său.
– Doriţi să spuneţi că dacă voi împărţi cu ceilalţi din solzii mei, voi avea şi eu
prieteni?
– Exact. Cum te simţi când cineva împarte cu tine ce are el?
– Sunt fericit.
– La fel se simte şi celălalt când tu îi oferi ceva al tău.
– Şi acum, hai să găsim ceva frumos la ceilalţi. Vezi, tu te-ai născut cu solzii
foarte frumoşi şi strălucitori. Alţi peşti, chiar dacă nu au hăinuţa atât de fru-
moasă ca a ta, cu siguranţă au alte lucruri, care pot fi pe placul tău. Fiecare este
frumos în felul său. Pentru mama lor, fiecare dintre ei este cel mai frumos. Hai să
descoperim ce au frumos prietenii tăi!
– Peştişorul albastru are ochii frumoşi.
– Super! spuse caracatiţa.
– Peştişorii plaţi au aripioarele puternice şi graţioase în acelaşi timp.
– Acum hai să le spunem ce îţi place la ei şi să îţi faci prieteni.
Peştişorul curcubeu a plecat către grupul de peşti care se jucau veseli puţin
mai departe. A pus în aplicare toate sfaturile înţelepte, pe care le primise de
la caracatiţă. Ba mai mult, le-a oferit peştişorilor câte un solz din frumoasa sa
hăinuţă. Când a venit seara, a plecat acasă fericit că și-a făcut mulţi prieteni.

• Cum se simţea peştişorul curcubeu când se uita la solzii săi coloraţi şi stră-
lucitori?
• De ce îşi dorea peştişorul albastru un solz de la peştişorul curcubeu?
• Cum credeţi că s-a simţit peştişorul albastru şi peştişorii plaţi când peşti-
şorul curcubeu a refuzat să se joace cu ei şi să împartă din solzii lui strălu-
citori?
• De ce se simţea peştişorul curcubeu singur şi trist?
• De ce se simţea peştişorul curcubeu fericit la finalul poveştii?
• Cum s-au simţit ceilalţi peştişori când peştişorul curcubeu a împărţit cu ei
din solzii săi coloraţi şi strălucitori?
65
Notițe
Povestea reflectă atitudinea și comportamentul copiilor care au un nivel înalt
de autoadmirație, care cred că sunt superiori și merită să fie tratați mai bine
decât oricine altcineva. Acești copii manifestă uneori indiferență față de senti-
mentele altora, nu înțeleg nevoile celorlalți, exagerează abilitățile personale, nu
acceptă critica și dau vina pe alții.
Aceste comportamente sunt achiziționate datorită unor factori educativi și
de familie, rolul părinților fiind unul crucial: părinții neglijenți, detașați, care nu
acordă atenție nevoilor copilului sau protecția exagerată, excesul de răsfăț și
laude în copilărie provoacă tipurile respective de comportament.
Psihologul va utiliza povestea pentru a reflecta comportamentul copilului și
a-i oferi o cale de integrare în grup. Acesta va fi atent la reacțiile copilului pe
parcursul povestirii. La final de poveste, poate fi propusă tehnica desenului sau
a jocului de rol pentru a oferi mai mult spațiu de identificare cu personajul.
ÎNVĂȚAREA UNOR NOI TRUCURI15

Probleme abordate: frica și rușinea privind enurezisul, probleme aparent incon-

trolabile; neîncrederea în sine.
Titus era un băiat pe care-l cunoscusem și căruia îi era jenă să vorbească

despre problemele sale. Vezi tu, nu cunoștea pe nimeni care să facă în pat sau
care să-i fi mărturisit așa ceva. Era inconfortabil să se trezească în patul umed și
rece în fiecare dimineață. Ura ideea de a avea mușama de plastic pe pat, când
sora lui nu avea. Din când în când, ea îl tachina. Nu putea să doarmă la prietenii
lui, deși, când alți copii făceau asta, îi era jenă să găsească scuze și o punea pe
mama lui să o facă, vorbind în șoaptă cu mămicile altor copii. Se temea că dacă
aflau, aveau să-l tachineze ca sora lui.
Părinții îi spuseseră că era timpul să se facă băiat mare și să scape de asta.
La naiba, că doar și el voia să se debaraseze de obiceiul ăsta. Au spus că vor lipi
steluțe pe calendarul din camera lui pentru fiecare seară în care patul rămânea
uscat... dar nu a primit niciuna. I-au promis să-i ofere bani de buzunar în plus
pentru nopțile uscate, dar, în ciuda faptului că s-a străduit, nu a primit nici bani
în plus. Se simțea prost, de parcă era vina lui. Voia să le facă pe plac, dar nimic
nu părea să funcționeze și nu știa ce altceva putea face.
15
Folosirea metaforelor în terapie. Editura Trei, București (p. 202-207)
66
GHID METODOLOGIC
Într-o zi, s-a întâmplat lucrul de care Titus se temea dintotdeauna: cel mai
bun prieten al lui, Cristi, l-a invitat să doarmă la el pentru petrecerea de ziua lui.
Titus își dorea să meargă, dar nu se putea abține să nu se gândească ce s-ar fi în-
tâmplat dacă ar fi udat patul cu toți prietenii lui acolo. Gândul îl îngrozea. Trebuia
să spună nu... dar nu voia să-l supere pe Cristi.
Titus a fost surprins – și mulțumit – când Cristi nu s-a arătat supărat. A spus
doar:
– Nicio problemă, dar ce-ar fi să vii sâmbăta asta și o să avem toată după-
amiaza să ne jucăm singuri? Titus a acceptat imediat. Îi plăcea să meargă la Cristi
acasă. Mai fusese acolo înainte și era întotdeauna fascinant. Tatăl lui Cristi era
proprietarul unui circ și, astfel, casa era întotdeauna plină de tot felul de lucruri
interesante. Erau costume în care te puteai îmbrăca pentru a pretinde că ești un
îmblânzitor de lei, săritor la trapez, maestru de menaj sau magician. Erau pălării
din care se puteau scoate iepuri (numai dacă știai cum), pantofi mari de clovn,
pe care nu puteai să îi încalți fără să te împiedici în hohote de râs, motociclete
cu care abia puteai să mergi trei secunde fără să cazi, bastoane de jonglat, care
păreau întotdeauna că vor să-ți cadă în cap când le aruncai în aer, și bice pe care
tatăl lui Cristi le putea face să pocnească foarte tare, dar din care Titus, și chiar
Cristi, nu puteau scoate niciun sunet.
Adesea, când venea Titus în vizită, tatăl lui Cristi era plecat la lucru, dar în
acea sâmbătă s-a întâmplat să fie acasă.
– Salut, Titus, a strigat el jovial la sosirea lui. Mă bucur să te văd. Tocmai îl
învățam pe Cristi să jongleze. Vrei și tu să iei niște lecții?
Apoi i-a aruncat lui Titus două mingi cât pumnul, umplute cu boabe de fasole.
La început, lui Titus îi tot cădeau, dar, ascultând instrucțiunile tatălui lui Cristi, a
început să fie din ce în ce mai bun. La sfârșitul după-amiezii, tatăl lui Cristi a spus:
– Înveți repede, Titus. Jonglatul cu două mingi ți-a ieșit perfect după o singu-
ră după-amiază. Ia mingile acasă ca să exersezi, dacă vrei. Arată-mi ce poți face
data viitoare când vii în vizită.
Titus a exersat și a tot exersat toată săptămâna. Era așa de interesant să
învețe să jongleze, că aproape a uitat de udatul patului. Accidentele erau la fel
de frecvente, doar că se gândea mai puțin la asta. Dacă înainte adormea gândin-
du-se dacă va uda din nou patul, acum se visa alături de un circ, ca tatăl lui Cristi.
În următoarea sâmbătă, Titus s-a dus iarăși la Cristi acasă și, când i-a arătat tată-
lui acestuia ce putea face, l-a uimit.
– Fantastic! a strigat tatăl lui Cristi. Vocea lui era întotdeauna tare, jovială și
fericită, de parcă ar fi fost încă în arena circului, adresându-se mulțimii. Hei, cu
siguranță ești printre cei mai rapizi învățăcei din câți am învățat eu să jongleze. A
trecut abia o săptămână și ești gata pentru figura cu trei mingi. Și, spunând asta,
67
i-a aruncat lui Titus încă o minge, arătându-i cum să o păstreze în aer alături de
primele două. La sfârșitul după-amiezii, tatăl lui Cristi a zis:
– Ești grozav. Dar, așa cum știe orice adevărat artist de circ, pentru a fi cel
mai bun, trebuie să exersezi, să exersezi și iar să exersezi. Ia-le cu tine acasă. Ți
le dăruiesc.
Titus n-ar fi fost așa de încântat nici dacă ar fi câștigat un milion de dolari. A
luat acasă mingile de jonglat și a tot exersat. Câteodată îi cădeau. Câteodată se
ciocneau în aer. „Asta nu contează’’, auzea în minte vocea tatălui lui Cristi încu-
rajându-l. „Învață din ceea ce faci. Fiecare scăpare te face mai bun data viitoare,
trebuie doar să încerci și să insiști’’.
Titus le ridica de jos și exersa în continuare, devenind mai bun pe zi ce trecea.
După câteva săptămâni, tatăl lui Cristi l-a învățat să jongleze cu bastoane adevă-
rate de circ, în loc de mingile pentru începători. Cu toate acestea, Titus nu putea
să nege un sentiment crescând de disconfort. Îi plăceau Cristi și tatăl acestuia,
dar se simțea destul de jenat pentru că nu se dusese să doarmă la ei. Nici măcar
nu le oferise o scuză decentă. Trebuia să o facă, și-a pus în minte. Oricât de greu
părea, trebuia să-i explice lui Cristi.
– Îmi pare rău cu adevărat că nu am venit la petrecerea ta, i-a spus lui Cristi
când au rămas singuri.
– E OK, a spus Cristi. Știu de ce nu ai venit.
Brusc, Titus și-a dorit ca pământul să se deschidă și să-l înghită într-un hău
fără fund. Mama lui, probabil, îi spusese mamei lui Cristi, iar ea, se pare, i-a spus
lui Cristi. De unde altundeva să afle? Secretul lui avea să iasă la iveală.
– Nu te teme, i-a spus Cristi, încurajându-l. Nu voi mai spune nimănui. Și eu
făceam în pat înainte.
A fost o surpriză pentru Titus, care nici măcar nu se gândise vreodată că era
posibil ca unii dintre prietenii să-i să aibă aceeași problemă. Seamănă un pic
cu învățatul jongleriei, a continuat Cristi. Nu te poți aștepta să-ți iasă bine de
la început, dar, cu cât exersezi mai mult – pas cu pas –, cu atât mai probabil să
reușești. Vezi tu, tata mi-a spus niște lucruri pe care puteam să le fac. Și el făcuse
în pat când fusese copil. Dacă Titus a fost surprins să afle că secretul lui ieșise la
iveală și, apoi, să afle că și Cristi udase patul, vestea despre tatăl lui Cristi l-a dat
gata.
Cristi spuse mai departe:
– Tata mi-a povestit că citise undeva despre un tip, un profesor, care, la un
moment dat, spusese că a învăța să-ți controlezi vezica era așa de dificil, încât
era surprins că numai așa de puțini copii aveau această problemă. Ce trebuie
să faci, mi-a spus, e să-ți antrenezi vezica așa cum îți antrenezi ochii și mâinile
pentru a jongla. O antrenezi nebând nimic cu câteva ore înainte de a merge la
68
GHID METODOLOGIC
culcare seara. O ții în formă asigurându-te că mergi la toaletă și te străduiești

să-ți golești vezica. Știi, dacă înveți să jonglezi, poți învăța să faci și alte lucruri.
Titus s-a dedicat antrenamentului vezicii la fel de mult cât se dăruise jongla-
tului. A exersat și a tot exersat. Nu-i ieșea întotdeauna – cel puțin la început. Așa
cum spusese Cristi, efectul nu apărea imediat. Ca și la jonglat, îți pot cădea bas-
toanele sau poți face o greșeală din când în când. Dar e OK. Învățând din greșeli,
Titus a devenit din ce în ce mai bun.
Într-o sâmbătă, când Titus a ajuns la Cristi acasă, tatăl lui l-a întrebat:
– Cum a fost săptămâna ta, Titus?
– Perfectă, a răspuns Titus. Nu am făcut nici măcar o greșeală.
– A, a zis înțelept tatăl lui Cristi, cu cât exersezi mai mult jonglatul, cu atât mai
bun devii.
Titus nu a spus-o cu voce tare, dar el se referise și la altceva pe lângă jongle-
rie.
– Dacă o ții tot așa, a zis tatăl lui Cristi, vei fi suficient destul de bun cât să
primești un post la circ.

• Cine dintre personaje ți-a plăcut mai mult? De ce?
• Ce-l oprea pe Titus să meargă în vizită pe noapte?
• Cum se simțea Titus?
• Cum s-a comportat Cristi cu Titus?
• De ce i-a plăcut lui Titus să vină în vizită la Cristi?
• Dacă povestioara dată ar fi o piesă de teatru, pe cine ai vrea să interpre-
tezi?
Notițe
Pe lângă problema de bază reflectată, povestea atinge și alte probleme cu
care se confruntă copiii – jena pentru o problemă de sănătate, implicarea redusă
a părinților în susținerea și ajutorul copiilor pentru a depăși problema, necesita-
tea nesatisfăcută de a fi înțeles și acceptat cu problema existentă, necesitatea
de încredere și motivare din exterior/din partea altor persoane; dificultatea de
căutare a soluțiilor, capacitatea redusă de a întemeia și a menține prietenii.
Povestea oferă traseul căutării și găsirii soluției la problema existentă, prin în-
curajarea efortului și a învățării de noi abilități, prin abordarea problemei dintr-o
altă perspectivă. Copiii vor învăța că succesul poate fi obținut prin practicare
și exersare, rezolvarea unei probleme constă în decentrarea de pe problemă și
centrarea pe abilități. Terapeutic vorbind, este demonstrată tehnica recadrării și
externalizării problemei.
69
TIGRUL DIN CUŞCĂ

Probleme abordate: gestionarea sentimentelor de furie sau mânie inadecvate şi

copleşitoare; dezvoltarea abilităților de relaționare.
A fost odată, demult, un tigru foarte frumos, ce locuia într-o cuşcă din grădi-
na zoologică, una foarte mică, pentru că tuturor oficialilor de la zoo le era frică
de el. Teama lor provenea din faptul că acest tigru era tot timpul mânios. Mai
mulţi antrenori doreau să se împrietenească cu el, dar, de câte ori se apropiau
de tigru, chiar şi cu mâncare, acesta răgea şi îi ataca. În scurt timp, nimeni nu mai
îndrăznea să se apropie de tigru, pentru că se temeau de furia sa. Ei îi aruncau
mâncarea pe uşă, după care o închideau rapid. Tigrul era furios pentru că nu
primea mâncarea pe care şi-ar fi dorit-o şi, fiindcă stătea într-o cuşcă mică, el tot
timpul răgea, se târâia pe jos şi mârâia.
Când oamenii veneau să viziteze tigrul, stăteau cât mai departe de cuşcă,
pentru că acesta le-a dat de înţeles că nu vrea ca cineva să se apropie de el.
Modul în care se comporta tigrul şi starea interioară pe care o avea erau
absolut diferite. De fapt, tigrul era foarte, foarte supărat. Lui nu-i plăcea cuşca
mică şi strâmtă în care era ţinut, nu-i plăcea că se afla în captivitate, fără a avea
în preajmă alţi tigri. Adăpostul său i se părea plictisitor şi singuratic. Astfel, tigrul
era mohorât, simțind în piept o gaură mare și neagră. Dar în loc să lase lumea
să-i vadă tristeţea, el le arăta furia. Chiar nu ştia un alt mod de a se comporta.
Însă tigrul nu conștientiza faptul că acest comportament îl împiedica să devină
fericit, să obţină ce râvnea. Oficialii de la grădina zoologică ar fi fost mai mult de-
cât fericiţi să-l mute într-o cuşcă mai mare, într-o zonă de junglă, sub cerul senin,
împreună cu alte feline, dar din cauza furiei şi a temperamentului său instabil,
aveau temerea că fiorosul animal le va ataca pe celelalte feline sau pe oamenii
veniţi să le vadă. Aşa că viaţa deveni tot mai grea pentru tigru, iar el era tot mai
nervos.
Într-o zi s-a întâmplat ca îngrijitorul de tigri să aibă probleme familiale, astfel,
din lipsă de timp, renunţă să se mai ocupe de felina furioasă, care muşca mereu
barele cuştii sale. A hotărât să mute cuşca tigrului în spate, unde nu putea să-l
vadă nimeni. Tigrul începu să se simtă din ce în ce mai singur.
Mai târziu, pentru că numărul animalelor din grădina zoologică a crescut, ofi-
cialii au angajat un nou îngrijitor – o femeie care se pricepea foarte bine în a
înţelege animalele. După câteva zile în care a explorat grădina zoologică, femeia
70
GHID METODOLOGIC
descoperi tigrul. Ea l-a urmărit cu atenţie în timp ce acesta răgea şi se prindea

cu ghearele de barele cuştii, de parcă ar fi intenţionat să o atace. Tigrul i-a întors
spatele şi s-a făcut că doarme, refuzând să se înfrupte din mâncarea adusă de
femeie.
Dar această îngrijitoare nu era ca ceilalţi care hrăneau tigrul, îi făceau curat în
cuşcă, după care se îndepărtau cât de repede puteau. Ea a văzut dincolo de furia
şi încercările lui de a o ataca şi ştia motivul real al acestui comportament agresiv.
Ea începu să vorbească în mod regulat cu tigrul, lăsându-l să înţeleagă că îi recu-
noştea tristeţea şi că îl va ajuta. Deşi iniţial tigrul a oferit un adevărat spectacol
– îşi arăta colţii şi răgea – treptat, a început să înţeleagă că acest îngrijitor ar
putea să-l ajute să scape de tristeţea ce-l măcina şi, astfel, deveni mai ascultător.
Odată cu trecerea timpului, au apărut schimbări şi a venit ziua în care tigrul a
fost mutat în zona de junglă a grădinii zoologice, împreună cu celelalte feline. Era
liber să hoinărească, să stea la soare sau să se joace cu celelalte animale. La înce-
put, tigrul a întâmpinat probleme în a se împrieteni cu animalele din preajma sa,
dar îngrijitorul cel special, care ştia că tigrul învăţa repede, l-a ajutat să devină
un membru binevenit al grupului. Ceilalți îngrijitori erau miraţi de transformările
de comportament ale tigrului şi susțineau că, în curând, el va redeveni animalul
furios din trecut. Dar îngrijitorul ştia că acest lucru nu se va întâmpla, pentru
că ea îl ajutase pe tigru să vadă viaţa, să depășească sentimentele de tristeţe şi
furie, să perceapă totul într-o altă lumină. Tigrul a descoperit în curând că i se
vindecase gaura din piept.
De atunci, de fiecare dată când tigrul o vedea pe îngrijitoare, începea să toar-
că atât de puternic, încât sunetul produs răsuna în toată grădina zoologică.

• Cât de fioros nu ar fi părut tigrul, totuși, cum se simțea el cu adevărat?
• Ai cunoscut colegi sau alte persoane care erau supărați, furioși ca tigrul
din poveste?
• Dacă ai fi fost în locul îngrijitoarei, cum te-ai fi comportat?
• Dacă tigrul ar vorbi, cum crezi, ce i-ar spune îngrijitoarei?
Notițe
Povestea este potrivită să fie relatată copiilor, adolescenților cu manifestări
agresive, impulsate de supărare și furie, pentru a conștientiza impactul compor-
tamentului neadecvat asupra celor din jur, dar și asupra stării personale. Des-
cărcarea furiei prin strategii neadecvate nu asigură echilibrul emoțional. Fără
a înțelege care este sursa stării de nemulțumire, supărare și furie, nu poate fi
înlăturat comportamentul agresiv.
71
Psihologul poate utiliza povestea și în scop diagnostic, identificând, astfel,

factorii ce mențin starea de furie, de supărare a copilului.
Totodată, povestea vine cu un mesaj către părinții, ale căror reacții și com-
portamente influențează starea emoțională a copiilor și atitudinea acestora, or
copiii dețin competențe reduse de gestionare a propriilor emoții.
FII DEASUPRA DESTINULUI!

Probleme abordate: dezvoltarea încrederii în sine, a rezilienței, depășirea frus-

trărilor.
Povestea spune că era odată o fată care, lovindu-se de greutățile vieții, a

mers la tatăl ei să se plângă că nimic nu-i ieșea așa cum își dorește. Obosise să
lupte fără a obține rezultatele pe care le aștepta. Nu știa cum să depășească
obstacolele vieții, simțindu-se epuizată. Avea impresia că de câte ori rezolva o
problemă, apărea alta.
Tatăl ei a ascultat-o atent și, apoi, a invitat-o să pregătească împreună micul
dejun. Ajunși în bucătărie, el a luat trei oale cu apă și le-a pus la fiert. Când au
început să fiarbă a pus într-una morcovi, în alta – ouă și în cea de a treia – cafea.
Le-a lăsat să fiarbă fără să spună niciun cuvânt. Doar îi zâmbea fiicei. Ea
aștepta cu nerăbdare, întrebându-se ce voia să facă tatăl ei. După 20 de minute,
tatăl a stins focul, a pus ouăle într-un castron, morcovii într-o farfurie și a turnat
cafeaua într-o ceașcă.
Apoi a întrebat-o: „Draga mea, ce vezi aici?” „Ouă, morcovi și cafea”, a răs-
puns ea.
Atunci a îndemnat-o să atingă morcovii. Ea îi atinse și observă că erau moi.
Apoi i-a cerut să curețe un ou de coajă și ea observă, astfel, că oul era foarte
tare. În continuare, i-a spus să guste din cafea. Curioasă, ea sorbi din lichidul
parfumat și întrebă: „Ce înseamnă toate astea, tată?”
Atunci el i-a explicat că toate cele trei elemente avuseseră de înfruntat
aceeași adversitate: apa fiartă. Doar că acestea au reacționat complet diferit:
morcovii s-au înmuiat și au devenit ușor de sfărâmat, ouăle au devenit foarte
tari, iar cafeaua a schimbat cu aroma ei apa.
„Cu care dintre acestea trei crezi că te asemeni tu?” își întrebă el fata. „Când
adversitatea bate la ușa ta, cum răspunzi? Ești ca un morcov aparent tare, dar
72
GHID METODOLOGIC
când durerea te atinge, te înmoi și-ți pierzi puterea? Ești asemenea oului care
începe cu o inimă maleabilă și un spirit fluid, dar după un eveniment nefericit,
devine dur și inflexibil? Pe dinafară rămâi la fel, dar pe dinăuntru ai inima amară?
Sau ești ca un grăunte de cafea? Cafeaua schimbă apa fiartă, elementul care îi
cauzează durerea. Când apa ajunge la punctul maxim de fierbere, cafeaua lasă
cea mai bună aromă și savoare. Care dintre ele ești tu?” și-a întrebat fiica. „Când
adversitatea bate la ușa ta, tu cum răspunzi? Ești un morcov, un ou sau un bob
de cafea?”

Gândește-te: Cine ești?
• Ești morcovul care pare puternic, dar pe care durerea și adversitatea îl
face să își piardă puterile, să devină fragil?
• Ești oul care, inițial, are o inimă maleabilă, care se schimbă odată cu
creșterea căldurii? Ai un spirit fluid, care, după o despărțire, probleme de
școală, de familie sau alte greutăți, se asprește? Exteriorul tău e mereu
același, dar în interior zace o inimă împietrită?
• Sau ești precum cafeaua? Atunci când apele devin fierbinți, reușești să
schimbi situațiile din jurul tău și să dai tot ce ai mai bun din tine?
Notițe
Capacitatea de a face față adversităților se formează atunci când copilul/ado-
lescentul se confruntă cu circumstanțe nefavorabile. Știința spune că unii copii
dezvoltă reziliență, abilitatea de a depăși cu bine adversitatea, un necaz, în timp
ce alții – nu. Atunci când mecanismele de apărare funcționează optim, ele încli-
nă „balanța” cu o greutate pozitivă și optimizează reziliența în contexte diverse
și multiple. Factorii care contrabalansează pozitiv sunt: facilitarea relației supor-
tive adult-copil/adolescent; creșterea sentimentului de autoeficacitate și control
autoperceput; oferirea de oportunități pentru întărirea aptitudinilor adaptative
de autoreglare; mobilizarea resurselor de credință, speranță și tradiții culturale
specifice.
Povestioara transmite copilului/adolescentului mesajul că nu tot stresul
este nociv. În viața fiecăruia există numeroase experiențe, ce presupun situații
stresante, cărora copilul/adolescentul le poate face față. Fiecare depășește
dificultățile în felul său și e responsabil de decizia luată. Povestioara poate fi
relatată fără a fi discutată imediat. La următoarea sesiune, psihologul poate în-
treba copilul/adolescentul dacă își mai amintește povestioara.
73
PLĂNTUȚA CEA PERSEVERENTĂ16

Probleme abordate: conștientizarea traumei, fortificarea Eu-lui traumatizat.
S-a întâmplat odată ca sămânța unei flori, purtată de vânt, să aterizeze pe o

cărare cu pământ puțin, dar cu mult pietriș. O adiere a rostogolit-o până a căzut
printre bulgării de pământ, iar când a venit ploaia, a început să crească. Floricica
a reușit să se înalțe pe cărare.
Din păcate însă, de câte ori încerca să se întindă mai mult, cineva călca peste
ea. Fie îi era strivită o frunză, fie era frânt chiar vârful florii. Micuța plantă încer-
ca iar și iar să scoată la iveală câte o frunzuliță sau un bobocel de floare. Însă, cu
toate eforturile ei, se găsea cineva care să o rupă – turtind-o cu pantoful sau cu
roata bicicletei. Până la urmă, biata plăntuță s-a văzut silită să renunțe la dorința
de a se mai înălța. A hotărât să încerce doar să supraviețuiască rămânând mereu
la fel. Însă și acest lucru era greu de înfăptuit, pentru că primea prea puțin soare
și prea puțină hrană.
Într-o zi, un grădinar a trecut pe acolo și a observat mica plantă pe cărare.
– Ei, ei, nu crești într-un loc prea bun, a spus el. Tu ar trebui să te afli într-o
grădină unde să poți crește cât mai frumos.
Grădinarul a plecat acasă și s-a întors cu o sapă și o găleată. Apoi s-a apucat
să sape, asigurându-se că a reușit să cuprindă toate firicelele rădăcinii fără să le
rupă. A luat planta în grădina sa, a găsit un loc cu pământ hrănitor, unde a fixat-o,
iar apoi a stropit-o grijuliu cu multă apă.
– Acum ești într-un loc mai potrivit, micuță plantă, i-a zis el. Aici vei putea să
crești și să te dezvolți exact așa cum le este dat tuturor celor ca tine și, pentru că
te-ai străduit atât de mult să supraviețuiești, în mod sigur vei crește și vei deveni
cea mai frumoasă floare din această grădină.
Mica plăntuță era foarte speriată. Se chinui să stea în același loc atât de mult
timp, încât îi era pur și simplu frică acum, când i se oferea această nouă posibi-
litate de a se schimba total. Grădinarul a băgat de seamă că micuța plantă era
îngrijorată, așa că i-a vorbit din nou.
– Avem nevoie să ne fie frică, dar nu trebuie ca teama să ne oprească să
creștem și să ne dezvoltăm, i-a spus blând plăntuței. Pentru ca să ajungi exact
ceea ce poți cu adevărat să fii, este nevoie să găsești forța în tine însuți, să te
îndrepți și să te deschizi chiar tu către soare. Abia atunci vei reuși să te vezi în
adevărata lumină.
Sempronia Filipoi, Basme terapeutice pentru copii, adolescenți și părinți. Editura ASCR,
16
Cluj-Napoca, 2012 (p. 147-149)
74
GHID METODOLOGIC
Bietei plăntuțe îi era încă frică, dar s-a hotărât să nu scape această ocazie, așa
că a căutat și a găsit în ea puterea de a se deschide spre lumină. Foarte curând
s-a ivit o frunzuliță, iar apoi un bobocel de floare, urmate de altele și de altele.
Plăntuța a căpătat încredere și a început să se simtă mai puternică și mai cura-
joasă. Nu după mult timp, s-a acoperit cu o mulțime de flori minunate.
Grădinarul povestea tuturor prietenilor săi despre noua, extraordinara plan-
tă din grădina sa. Foarte multă lume a început să viziteze grădina ca să admire
florile acestei plante atât de speciale. Planta auzea din ce în ce mai des cuvintele
cu care vizitatorii îi lăudau frumusețea și își dădea seama ce mult se schimbase și
crescuse. Acum că era vindecată, planta a înțeles cu adevărat că pentru a atinge
frumusețea deplină, la care râvnea, a trebuit să aibă foarte multă încredere și
curaj ca să se înalțe spre soare prin propriile puteri.
Notițe
Povestea poate fi utilizată în situațiile când nu este cunoscut evenimentul
traumatic, oferind teren de deschidere și încredere în psiholog. Uneori, până
a ajunge la situația care a provocat trauma copilului, este necesar să se insiste
mai mult pe dobândirea încrederii, pe consolidarea relației copil – psiholog, pe
fortificarea conceptului de sine al copilului.
Psihologul va fi atent la reacțiile verbale și nonverbale ale copilului, dacă aces-
ta este sau nu receptiv, dacă îl întrerupe cu întrebări de curiozitate sau pentru a
înceta povestitul. Oricare semnal este bine să fie luat în calcul de către psiholog,
ceea ce va fi util pentru evoluția și dinamica consilierii.
Povestioara se recomandă a fi relatată fără discuții.
PRINSĂ LA MIJLOC: O POVESTE PENTRU COPII17

Probleme abordate: acceptarea deciziei de separare a părinților; acceptarea

lucrurilor ce nu pot fi schimbate; eliberarea de lupta pentru celălalt părinte.
A fost odată ca niciodată o păpuşă foarte frumoasă, care se numea Paula

Priscila. Ea era o păpuşă unică, creată din materiale deosebite, pe care orice co-
lecţionar de păpuşi ar fi fost încântat să o aibă – cu excepţia proprietarilor ei – i
se părea Paulei. În consecinţă, biata păpuşă nu se gândea la ea ca la o făptură
specială. De fapt, se considera a fi o păpuşă banală.
17
Folosirea metaforelor în terapie. Editura Trei, București (p. 221-223)
75
Într-o zi, păpuşica Paula a ajuns la licitaţie. Ştiţi ce este aceea? S-ar putea să
fi văzut licitaţii la TV: mai mulţi oameni doresc acelaşi lucru şi fiecare dintre ei
oferă bani până când cea mai mare ofertă este acceptată.
Paula nu prea înţelegea cum ajunsese în postura respectivă şi de mai multe
ori s-a întrebat dacă făcuse ceva ca să ajungă acolo. Cumva, simţea că licitaţia nu
era în regulă, dar nu putea să facă nimic pentru a întrerupe ceea ce se întâmpla
şi nici nu se simţea prea bine.
Într-o parte a camerei era un bărbat care licita pentru păpuşica Paula. Părea
să fie un bărbat drăguţ, cumsecade, care o dorea cu adevărat în casa sa. În cea-
laltă parte a camerei era o femeie care, de asemenea, licita pentru Paula. Şi ea
părea drăguţă şi cumsecade, la fel de hotărâtă să o ducă pe Paula la ea acasă. Pe
măsură ce fiecare îşi depunea oferta, Paulei i se părea că îi aude zicând: „Haide,
locuieşte cu mine! Voi avea grijă de tine. Îţi voi oferi tot de ce ai nevoie. Te vreau
în casa mea.” Dacă o păpuşă ar putea să-și arate emoțiile, atunci cu siguranţă
biata Paula ar fi arătat foarte tristă... pentru că aşa se simţea. Nu-i plăcea să fie
prinsă la mijloc, să se decidă pentru ea în ce casă să locuiască și chiar de ar fi avut
posibilitatea să aleagă ea, simțea că nu ar fi reușit să se hotărască.
Pe măsură ce bărbatul licita pe o parte şi femeia – pe cealaltă –, păpuşica
Paula a început să se gândească la alternative. „Ce drăguț ar fi, a început să se
gândească, dacă ar putea locui cu amândoi. Dacă asta nu se va întâmpla, poate
ar putea locui o parte din timp cu unul dintre ei şi altă parte – cu celălalt. Poate
există posibilitatea ca amândoi să fie fericiţi?”
Bărbatul a început să vorbească mai tare când licita. Femeia a devenit mai
disperată. Păpuşica Paula începu să creadă că, poate, ar fi mai bine dacă ar că-
dea de pe raftul pe care era expusă. Dacă ar fi fost crăpată sau spartă, poate
bătaia pentru ea s-ar fi oprit. Apoi şi-a dat seama că dacă lucrul acesta s-ar fi
întâmplat, nimeni nu ar fi fost fericit, nici măcar ea însăşi. „Oare de ce bărbatul
vorbea aşa de tare şi femeia era aşa de disperată?” s-a întrebat. „Era oare pentru
că fiecare dintre ei o iubea aşa de tare, încât gândeau că ar fi putut fi fericiţi doar
dacă ar fi fost unicii posesori ai păpuşii?” Pe măsură ce a început să se gândeas-
că la faptul că ei o iubesc şi o doresc, se simțea mai bine. Nu conta cine câştiga
şi cu cine urma să locuiască, exista ceva ce urma să rămână neschimbat: atât
bărbatul, cât şi femeia licitau pentru că o doreau, pentru că era specială şi unică,
pentru că era iubită şi preţuită.
Orice s-a întâmplat în camera de licitaţie în ziua aceea, în zilele dinainte sau
în zilele care au urmat, păpuşa Paula ştia că era – şi că va rămâne întotdeauna
– specială. Uneori uita, dar în acele momente era util să-şi amintească sieşi: s-ar
putea să nu fie de acord unul cu celălalt, dar mă iubesc. Da, putea fi iubită şi pre-
76
GHID METODOLOGIC
ţuită şi, într-un anume fel, se simţea mai bine dacă îşi amintea lucrul acesta. Era
mândră să se știe o Paula Priscila, dar „era mai important, s-a gândit ea, faptul
că se simţea foarte bine în propria piele”.
Notițe
Povestea reflectă situația tipică când părinții se separă și copilul se trezește
prins la mijlocul conflictului – lupta părinților pentru custodie. Suferința copilului
în astfel de situații îl blochează, iar soluții ale problemei nu găsește. În mod spe-
cial, acest lucru se întâmplă când copilul ține foarte mult la ambii părinți.
Consilierea psihologică realizată cu copiii ai căror părinți au divorțat trebuie
focalizată pe sprijinul și ajutorul acordate acestora pentru:
• a înțelege corect, în mod realist evenimentul,
• a spori abilitățile de a înțelege și de a-și exprima sentimentele față de
divorț,
• a depăși stările de disconfort, neliniște, teamă etc. generate de acest fe-
nomen,
• a realiza autocontrolul comportamental,
• a accepta faptul că este necesar să se adapteze unei noi situații,
• a conștientiza că și alți copii au probleme asemănătoare și trăiesc
experiențe similare,
• a învăța că nevoile și aspirațiile părinților pot fi diferite de cele ale copiilor,
• a-și îmbunătăți imaginea de sine și atitudinea față de părinți.
Principala problemă a copiilor cu părinți divorțați este gestionarea propriilor
idei și sentimente negative față de acest fenomen și adaptarea cât mai rapidă și
neproblematică la noua situație.
Povestea poate fi completată cu alte tehnici terapeutice: validarea și norma-
lizarea trăirilor exprimate de copil, tehnici de relaxare, jurnalul ghidat (copilul
scrie ceea ce simte, apoi analizează, împreună cu consilierul, sentimentele nega-
tive), imageria ghidată.
Reflecția în baza povestioarei va avea loc doar dacă copilul transmite psiho-
logului mesajul că-și dorește să se întâmple cu adevărat. Altfel, psihologul nu va
iniția discuția post-povestire. În orice situație, psihologul va urmări comporta-
mentul copilului pe parcursul povestirii.
77
ESTE MOMENTUL SĂ DEVII UN LAC!

Problemele abordate: eclipsarea soluțiilor datorită focusării pe problemă și su-

prageneralizarea acesteia.
Odată, un băiat copleşit de probleme şi extrem de nefericit a decis să meargă

la un bătrân maestru din sat şi să îi ceară ajutorul. Tânărul i-a spus înțeleptului
că duce o viaţă tristă şi are nevoie de ajutor şi de o soluţie ca lucrurile să se
schimbe.
Imediat ce i-a auzit povestea, bătrânul i-a cerut băiatului să pună un pumn
plin de sare într-un pahar cu apă, pe care apoi să îl bea.
– Ce gust are? a întrebat maestrul.
– Groaznic! a spus tânărul.
Bătrânul a zâmbit, apoi i-a cerut tânărului să ia un pumn de sare şi să îl arun-
ce într-un lac. Cei doi au mers în apropierea unei ape în care băiatul a aruncat
pumnul de sare.
Bătrânul înţelept a spus:
– Acum bea apa din lac şi spune-mi ce gust are?
– Este bună, a spus băiatul.
– Simţi gustul de sare? a întrebat maestrul.
– Nu, deloc, a răspuns tânărul băiat.
Atunci înţeleptul maestru s-a aşezat lângă băiatul nefericit, care venise la el,
s-a uitat fix în ochii lui şi i-a spus:
– Durerea din viaţa fiecăruia dintre noi este sare curată. Cantitatea de durere
din viaţă rămâne aceeaşi. Dar cantitatea de durere pe care o gustăm depinde de
recipientul în care o punem. Aşadar, ţine minte: atunci când este ceva ce te face
să suferi, nu-ți rămâne decât să lărgești forma lucrurilor. Încetează să mai fii un
pahar. E momentul să începi să devii un lac”.

• Ce asocieri ți-au trecut prin minte când vorbeam de pumnul de sare arun-
cat în pahar, apoi în lac?
• Cum îți par problemele acum?
• Cum pot fi depășite aceste probleme?
Notițe
Focusarea pe problemă, deseori, duce la blocarea capacității de căutare
a soluțiilor. Copilul învață acest mod de depășire a situațiilor-problemă de la
78
GHID METODOLOGIC
adulți. A învăța să cauți, să formulezi soluții este o abilitate care se dezvoltă în

timp.
Povestioara se ancorează bine în tehnicile cognitive, orientate spre schim-
barea percepției asupra lucrurilor prin eliminarea distorsiunilor logice, spre
dezvoltarea capacității de a vedea situația din altă perspectivă și asumarea
responsabilității privind durerea, suferința, problema, în sensul implicării în
soluționarea acesteia.
Totodată, povestioara se asociază cu terapia centrată de soluții, principiul de
bază fiind – clientul este agent activ al propriilor schimbări. Accentul este pus pe
responsabilitatea personală, pe descoperirea resurselor proprii pentru a deveni
independent emoțional, mental şi spiritual. Copilul/adolescentul are nevoie de
suport emoţional şi raţional pentru a accesa resursele necesare pentru elabora-
rea soluțiilor pertinente în situaţiile experienţiale existente.
METAFORA STEJARULUI
Problemele abordate: conflicte interioare, căutarea sinelui, stare de tensiune in-

ternă generată de nerezolvarea problemelor.
Imaginează-ți că urci pe o potecă de munte în ritmul tău, pas după pas – sta-
re simțită cu toți porii corpului. Simți cum fiecare parte a acestuia funcționează
într-o unitate desăvârșită. Te oprești la umbra unui stejar, cel mai falnic pe care
l-ai văzut… și te odihnești. Deslușești în taină povestea stejarului și nu știi dacă o
auzi cu adevărat sau e doar o iluzie:
– Iată-mă, spune stejarul, în ramurile mele și-au făcut cuib și cântec atâ-
tea păsări. Din locul în care mă aflu văd întreaga pădure și mă bucur de felul
cum trăiesc. Știu că peste puțin timp frunzele vor începe să cadă una câte una,
păsările își vor lua zborul, vântul rece va rupe multe crengi, iarna îmi vor îngheța
ramurile, voi fi troienit de zăpezi și voi înfrunta vântul rece.
Oricât de grea ar fi iarna, un singur gând îmi dă putere și speranță. De peste
100 de ani de când trăiesc, de fiecare dată, după iarnă a urmat primăvara – ni-
ciodată nu s-a întâmplat altfel. În locul unei crengi rupte apare una nouă, noi
muguri. Fiecare primăvara mă face mai puternic și, deși nu știu sigur când va veni
primăvara, știu, cu siguranță, că va veni. Acest gând îmi dă puterea de a rezista
vântului, înghețului, zăpezii. Speranța primăverii, speranța vieții mă salvează… și
așa va fi cum a fost de o veșnicie de ani.
79
Nu știi dacă această poveste a fost iluzie sau ai auzit-o aievea, însă trecând pe
sub frunzele stejarului, o parte din tine a învățat o lecție prețioasă: orice obsta-
col te face mai puternic și așa va fi întotdeauna...
Continuă să te adâncești în starea de echilibru și repaus. Uitându-te în
urmă, poți descoperi că ai învățat lucruri importante din situații absolut bana-
le. Putem pierde orice se află în exteriorul nostru: obiecte, bani, ființe dragi,
dar nimic din ceea ce e în interiorul nostru. Nimeni nu ne poate lua învățările,
experiența, sentimentele, totul există în noi dintotdeauna. Caută în tine
și vei găsi...
Sunt atâtea lucruri pe care le știi, dar nu ești conștient că le știi… Când vei ști
că nu știi ce știi, vei ști cu adevărat. Foarte bine… Acum cel mai important lucru
este ceea ce ai învățat tu despre tine în această reverie și mai puțin important
este ce ți-am spus eu…
Notițe
Povestioara poate fi utilizată în combinație cu tehnica Imageriei dirijate, prin
care psihologul induce copilul/adolescentul într-o stare de relaxare fizică, apoi
generează mental scene liniștitoare. Poate fi o modalitate excelentă de a evoca
răspunsul de relaxare. În starea această de calm interior, psihologul va relata
povestioara.
POVESTEA PUNCTULUI NEGRU

Probleme abordate: fixație pe o anumită problemă, distorsiuni cognitive – ra-

dicalizare, deformare selectivă, stare de depresie, tristețe profundă, pesimism,
incapacitatea de a formula scopuri de viitor.
Într-o zi, un profesor a intrat în clasă și le-a cerut elevilor să se pregătească

pentru un test-surpriză. Toți așteptau concentrați, în băncile lor, subiectele.
Profesorul le-a înmânat câte o foaie de hârtie, așa cum proceda întotdeauna.
Când a terminat de împărțit testele, le-a spus să întoarcă foaia, dar, spre surpriza
tuturor, nu au găsit acolo nicio întrebare, ci doar un singur punct negru în centrul
paginii.
Văzând mirarea de pe fețele lor, profesorul le-a spus: „Vreau să scrieți despre
ce vedeți acolo”. Confuzi, elevii au început să scrie încercând să răspundă testu-
lui ce li se părea totuși inexplicabil.
80
GHID METODOLOGIC
La sfârșitul orei, profesorul a adunat foile și a început să citească cu voce tare

răspunsurile.
Toți, fără excepție, încercaseră să definească punctul negru, culoarea, mări-
mea, poziția lui în centrul paginii. Când toate lucrările au fost citite, în clasă s-a
lăsat liniștea.
Profesorul i-a privit și le-a spus: „N-am să vă dau note pentru această lucrare,
vreau însă să vă propun o temă de gândire. Niciunul dintre voi nu a scris des-
pre partea albă a paginii. Toți v-ați concentrat pe punctul negru și, uneori, asta
se întâmplă și în viața noastră. Insistăm să ne concentrăm pe punctul negru,
care poate fi orice, o lipsă temporară a banilor, o relație complicată în familie,
o dezamăgire pe care ne-a provocat-o un prieten, o supărare sau o problemă
trecătoare. Punctul negru este adesea foarte mic în comparație cu tot restul pe
care-l avem în viața noastră, dar el tinde să ne domine întreaga minte. Încercați
să priviți dincolo de punctul negru, bucurați-vă de fiecare moment pe care viața
vi-l oferă”.
Notițe
Povestioara se recomandă a fi utilizată în combinație cu tehnici cognitiv-
comportamentale și experiențiale pentru a debloca percepția irațională asupra
lucrurilor. Adolescenții cu percepții negative despre sine, despre mediul înconju-
rător și viitor se confruntă, deseori, cu eșecuri, au probleme în relațiile cu ceilalți,
inclusiv probleme academice. În timpul povestirii, psihologul poate face pauză
înainte de a relata concluziile profesorului și să adreseze întrebări copilului/ado-
lescentului: Dacă ai fi fost în acea clasă, despre ce ai fi scris? Apoi va continua
povestirea. Doar la final va iniția o discuție în baza întrebării: Ce părere ai despre
spusele profesorului?
Psihologul va ghida copilul/adolescentul spre schimbarea percepției lucruri-
lor cu tact și empatie.
HOȚUL ȘI MASCA
Probleme abordate: comportamente inadecvate, tendința de a perturba lu-

crurile cu scopul de a obține ceva ușor, fără efort.
Trăia odată un împărat înțelept, care avea o fiică frumoasă. Când venise tim-
pul ca aceasta să se căsătorească, tatăl a poruncit ca toţi mirii să sosească în
împărăția sa. Au fost înaintate două condiţii: să dea dovadă de o reputaţie bună,
81
condiție din partea împăratului, şi de frumuseţe, cerinţa prinţesei. Printre aceşti

candidaţi, era şi un hoţ. Viaţa lui plină de minciuni a lăsat amprente pe chipul
său, ridurile au apărut ca semne ale minciunii şi ale trădărilor sale, căci, cândva,
el fusese foarte frumos. Fiind viclean de fire, hoțul a decis să lupte pentru mâna
prințesei.
– Vei vedea cum îi întrec pe ceilalți, își spuse hoțul.
În taină, l-a vizitat pe un cunoscut creator de măşti şi a comandat una care
să-i transforme chipul într-unul de tânăr inocent. Cu ajutorul măştii, hoţul a tre-
cut fără dificultate prima etapă, reușind cu ușurință să-i mintă pe consilierii îm-
păratului.
– Ce prostălani! gândi el, privindu-și în oglindă chipul.
Dar, peste câteva săptămâni, a înţeles că situaţia nu era chiar atât de simplă.
Au fost selectați ultimii 20 de candidaţi la mâna prinţesei, care urmau să trea-
că ultimele probe. Pozele pretendenților au fost publicate în ziar, iar jurnaliştii
stăteau tot timpul în faţa caselor acestora şi le adresau întrebări. Hoțul refuza
categoric să răspundă, se prefăcea a fi modest şi afirma că nu va reuși să treacă
acest concurs. Totodată, hoţul nu risca să scoată masca nici noaptea, nici ziua şi
trăia cu frică mare că va fi demascat.
De curând, află că este în lista ultimilor trei candidaţi. Ştiind că în cazul în care
va fi demascat, risca să fie executat, decise să plece din ţară. Dar, când ieșise din
casă, afară îl aşteptau doi ostaşi trimişi de împărat. Era prea târziu. În ultima zi
de concurs, hoţul s-a dus la palat, aşteptând să se întâmple tot сe este mai rău.
Totuşi, avea speranţa că nu va fi el alesul inimii prinţesei. Domnişoara făcuse
deja alegerea şi nu dialoga cu nimeni decât din politeţe. Ea s-a apropiat de hoţ,
l-a apucat de mână şi l-a prezentat tatălui său. În disperare, el l-a luat pe împărat
într-o parte și i-a spus: se poate de amânat logodna pentru un an? Împăratul,
bucuros, a căzut de acord.
– Maiestate, pentru mine este o mare onoare, dar am nevoie de ceva timp
pentru pregătire.
La început, i-a venit print minte să fugă din ţară, dar era imposibil, deoarece
oamenii erau cu ochii pe el, dorind să-l cunoască pe viitorul împărat. Devenise
a doua cea mai cunoscută persoană din ţară. Era invitat să ţină cuvântări, să fie
prezent la ceremonii, era nevoit să sărute copiii, deși nu-i suporta deloc. Totuși,
el trebuia să se arate a fi o persoană demnă şi bună, străduindu-se să corespun-
dă așteptărilor prințesei. Hoțul se blestema pe sine, pentru ziua în care a cumpă-
rat masca. Anul întreg suporta chinurile şi nimănui nu-i trecea prin minte ce se
poate ascunde sub chipul frumos și blajin al acestuia, adică un hoţ. A sosit ziua
logodnei. Sigur pe faptul că îl aşteaptă demascarea şi moartea, el a sosit la palat
cu sufletul tâng. Prinţesa a ieşit să-şi întâmpine iubitul. Hoţul a rugat-o să stea
82
GHID METODOLOGIC
puţin timp de vorbă cu el. Fata se gândea că alesul vrea să o sărute, dar acesta a
îngenuncheat în faţa ei și i-a zis:
– Maiestatea Dumneavoastră, plângea hoţul. Eu trebuie să vă declar ceva
important, vă rog să mă iertaţi. Fără a sta mult pe gânduri, i-a povestit toată
povestea, că nu este prinţ, ci doar un hoţ ordinar. S-a lăsat o linişte deplină.
În sfârșit, prinţesa a vorbit.
– Eu te rog să-mi îndeplineşti o singură condiţie. Scoate-ţi masca şi arată-mi
chipul tău adevărat. Cu mâna tremurândă de frică şi pocăință, hoțul și-a scos
masca şi s-a întors cu fața spre prinţesă.
– Monstrule! a strigat ea şi i-a dat o palmă.
– Da, da, eu ştiu... merit asta...
– Ce glumă proastă e aceasta!? a strigat ea. Ce vrei să obții cu toate acestea,
adăugă ea şi îi dădu oglinda să-și privească chipul.
Hoțul aruncă o privire în oglindă şi, nedumerit, tot privea ba spre mască, ba
spre oglindă. Dar văzu același chip. Datorită modului de viață pe care l-a avut
timp de un an, chipul hoțului se schimbase, dar, de asemenea, şi trăsăturile de
caracter, chiar dacă el nu sesizase acest lucru. Dar îndoieli nu erau, el se pre-
schimbase. Din fericire, prințesa, înțelegătoare din fire, l-a iertat și a decis să nu-i
destăinuie împăratului cele întâmplate.
Când au devenit ei conducătorii ţării, oamenii îl considerau pe fostul hoţ сel
mai înţelept şi mai corect împărat dintre toţi.

• Ce l-a făcut pe hoț să participe la concursul mirilor?
• În ce a constat înțelepciunea împăratului?
• Ce s-a întâmplat pe parcursul anului cu hoțul?
• Cum apreciezi comportamentul prințesei?
• Cum crezi, este posibilă transformarea din „hoț” în „prinț”?
Notițe
Povestioara țintește mai multe obiective:
• modificarea comportamentului sub influența atitudinii și a abordării con-
structive, binevoitoare, încrezătoare din partea celorlalți. În acest sens,
povestioara poate fi relatată părinților pentru a conștientiza importanța
tactului și strategiei educative voit alese în funcție de personalitatea copi-
lului.
• modificarea atitudinii față de oameni, schimbarea percepției față de sine,
descoperirea resurselor personale, deschiderea spre schimbare și dezvol-
tare de noi abilități – toate ducând spre înlocuirea comportamentului in-
dezirabil cu unul adaptativ și funcțional.
83
ALEGERILE VIEȚII
Probleme abordate: rezolvarea problemelor, rigiditatea cognitivă, dificultatea de

a lua decizii.
Se spune că erau odată trei prieteni, care își doreau să urce în vârful unui
munte, pentru că acolo trăia un bătrân plin de înțelepciune, pe care își doreau
să-l cunoască.
Tot mergând, au ajuns la o răscruce și fiecare dintre ei și-a continuat drumul
după cum îl îndemna sufletul.
Primul a ales o cărare abruptă, ce urca drept către vârf. Nu-i păsa de pericole,
dorea să ajungă la bătrânul înțelept cât mai curând.
A doua cale nu era chiar atât de abruptă, dar străbătea un canion îngust și acci-
dentat, devastat de vânturi puternice.
Al treilea a ales o cărare mai lungă, care ocolea muntele șerpuind în pante
line.
După 7 zile, cel care urcase pe calea cea abruptă a ajuns pe culmile munților
extenuat și plin de răni sângerânde. Nerăbdător, s-a așezat să-și aștepte priete-
nii.
După 7 săptămâni, amețit de vânturile puternice care i se împotriviseră, ajun-
se și al doilea. Se așeză în tăcere lângă cel dintâi, așteptând sosirea ultimului
prieten.
După 7 luni, sosi și cel de al treilea, cu fața strălucindu-i de fericire, semn al
unei profunde stări de liniște și mulțumire interioară.
Cei doi erau furioși pentru că drumul lor a fost anevoios și au avut mult de
așteptat, în timp ce drumul ultimului sosit a fost o adevărată plăcere. Așa că au
decis să-l întrebe pe bătrânul înțelept cine a ales cel mai bine.
– Ce ai învățat tu? îl întrebă bătrânul pe primul prieten.
– Că viața este grea, plină de pericole și obstacole, de suferință și, deseori,
ceea ce întâlnesc în cale îmi poate provoca răni, iar pentru fiecare pas înainte
trebuie să duc o luptă încrâncenată, care mă sleiește de puteri. Așadar, am ales
eu calea cea mai bună către tine?
– Da, ai ales bine. Și tu, ce ai învățat? îl întrebă pe al doilea.
– Că în viață multe lucruri mă pot abate din cale, că uneori pot să pierd dru-
mul, ajungând cu totul altundeva decât acolo unde îmi doresc? Dar dacă nu îmi
pierd încrederea, reușesc până la urmă. Așadar, am ales eu calea cea mai bună
către tine?
– Da, ai ales bine. Tu ce ai învățat? îl întrebă pe ultimul.
84
GHID METODOLOGIC
– Că mă pot bucura de fiecare pas pe care îl fac, dacă aleg să am răbdare, că,
dacă privesc cu înțelegere, viața nu este o povară grea, ci un miracol de care mă
pot bucura, că iubirea care mă înconjoară din toate părțile îmi poate lumina su-
fletul dacă îi dau voie să pătrundă acolo. Așadar, am ales eu calea cea mai bună
către tine?
– Da, ai ales bine.
Uimiți de răspunsurile bătrânului, cei trei prieteni au căzut pe gânduri.

• Ce asociații ți-au trecut prin minte auzind experiența celor trei prieteni?
• Care dintre ei crezi că a ales varianta potrivită pentru a urca pe munte?
• Crezi că ar mai exista o variantă de urcare pe munte?
• Ce ai face tu dacă ai fi la poalele unui munte și ai avea sarcina de a urca?
• Ce situații din viață sunt similare cu cele relatate în istorioară?
Notițe
Povestea țintește spre unul dintre aspectele majore ale dezvoltării
personalității – asumarea responsabilității pentru decizia luată. Fiecare este în
drept să aleagă și să decidă, respectiv viața este rezultatul alegerilor făcute de-a
lungul ei.
Nu există decizie bună sau rea, deoarece funcționalitatea și adaptabilitatea
deciziei depind de factorii de context, situaționali, sociali, economici, culturali,
de personalitate, ceea ce înseamnă că o decizie potrivită pentru o anumită
situație/un anumit context poate să nu fie potrivită pentru un alt context.
POVESTEA BROSCUȚEI
Vârstă: pentru toate vârstele
Probleme abordate: fortificarea încrederii în sine, curajul de a-și urma scopul,

dorința, visul.
A fost odată ca niciodată un grup de broscuțe care au hotărât să se ia la între-

cere. Astfel, și-au propus să ajungă în vârful unui turn foarte înalt. S-au adunat
spectatori curioși să vadă cursa și să le încurajeze pe broscuțe, deși erau cam
sceptici că vreuna dintre ele va reuși să ajungă în vârful turnului.
Prima broscuță a început să urce, iar de jos auzea: „Ce obositor! Nu are cum
să reușească!”. Totuși, broscuța a continuat să urce până a ajuns la jumătatea
turnului, după care a renunțat. Cea de-a doua broscuță a urcat puțin mai sus
85
decât prima, dar a abandonat și ea cursa. Cea de-a treia broscuță a urcat mai sus
decât celelalte două, dar, după puțin timp, a cedat și ea. În ultimul moment, a
mai venit o broscuță vioaie, care a început să urce pe turn până a ajuns la jumă-
tatea acestuia. Spectatorii erau uimiți și continuau să spună că turnul este prea
înalt și că broscuța sigur a obosit și nu o să reușească. Însă broscuța a continuat
să urce până a ajuns în vârful turnului. Când s-a coborât, toate broscuțele s-au
strâns în jurul ei și au întrebat-o cum a reușit. Atunci, broscuța le-a făcut semn
că nu aude, căci era surdă.
Notițe
Poate și noi ar trebui să fim uneori „surzi” la spusele celor care încearcă să ne
descurajeze. Poate ar fi bine să învățăm să ne urmăm visurile, să nu îi lăsăm pe
ceilalți să ne demoralizeze pentru că nu au reușit ei.
Poate uneori facem alegeri greșite, însă alteori alegerile pot fi corecte. Prin
urmare, curajul de a face o alegere și de a ne asuma urmările acesteia – pozitive
sau negative – este de preferat decât să renunțăm din start de teama că putem
eșua sau, mai rău, să nu facem nicio alegere.
Învață să îți asculți gândurile, intuiția, să îți urmezi visurile și să ai curajul de
a face alegeri, de a-ți învinge temerile, altfel, toată viața te vei întreba: „Ce ar fi
fost dacă aș fi încercat să ajung în vârful turnului?”.
86
GHID METODOLOGIC
CAPITOLUL 2
MESAJE TERAPEUTICE
PENTRU PĂRINȚI
Încurajarea familiei să-şi exercite cu succes funcţia educativă se realizează

atât prin consiliere, cât şi prin educaţie. Intervenţia în ambele forme este de tip
socio-educaţional.
Consilierea parentală se adresează, în special, părinţilor şi prevede întărirea
rolului acestora în acţiunile ce favorizează educaţia şi păstrarea coeziunii familiei.
Consilierea părinților vizează constituirea unor deprinderi, atitudini, capacități și
competențe parentale și familiale. Sunt acțiuni proiectate profesional, care își
propun să sprijine familia.
Deoarece nu există facultate care să elibereze diploma de studii în meseria de
Părinte, aceasta se învață. După cum știm, învățarea este continuă. Omul învață
cât trăiește, atât din experiența altora, cât și din propria experiență. Învățarea
poate fi spontană, neintenționată sau organizată și dirijată, atât într-un cadru
instituționalizat, cât și în afara acestuia, în contexte formale, nonformale și in-
formale.
Povestioarele listate în acest capitol sunt destinate părinților, indiferent dacă
aceștia au sau nu dezvoltate competențele parentale. Ca și copiii, adulții sunt
receptivi la mesajele indirecte, asimilând mai ușor o metaforă, o istorioară, o
poveste ori experiența cuiva. În acest sens, recomandăm utilizarea tehnicii me-
taforei și a poveștilor terapeutice în lucru cu părinții.
Similar situației de lucru cu copii/adolescenții, psihologul poate iniția discuții
după relatarea povestioarei sau poate oferi spațiu de reflecții personale ascul-
tătorului-părinte.
DESPRE MESERIA DE PĂRINTE 18

Kahlil Gibran
Copiii voştri nu sunt copiii voştri.

Ei sunt fiii şi fiicele dorului Vieţii de ea însăşi îndrăgostită.
Ei vin prin voi, dar nu din voi,
Şi, deşi sunt cu voi, ei nu sunt ai voştri.
Jack Canfield și Mark Victor Hansen. Supă de pui pentru suflet. 101 povestiri pentru mângâie-
18
rea inimii și înviorarea sufletului. Ed. AMALTEA, Buc. 1998
87
Puteţi să le daţi dragostea, nu însă şi gândurile voastre,

Fiindcă ei au gândurile lor.
Le puteţi găzdui trupul, dar nu şi sufletul,
Fiindcă sufletele lor locuiesc în casa zilei de mâine,
pe care voi nu o puteţi vizita nici chiar în vis.
Puteţi năzui să fiţi ca ei, dar nu căutaţi să îi faceţi asemenea vouă,
Pentru că viaţa nu merge înapoi, nici zăboveşte în ziua de ieri.
Voi sunteţi arcul din care copiii voştri, ca nişte săgeţi vii,
sunt azvârliţi pe drumul nesfârşirii.
Arcaşul vede ţinta şi cu puterea Lui vă încordează,
astfel ca săgeţile-i să poată zbura iute şi departe.
Şi puterea voastră, prin mâna Arcaşului, să vă aducă bucurie,
Căci, precum El iubeşte săgeata călătoare,
tot la fel iubeşte şi arcul cel statornic.
MICUL COPAC CURAJOS

Scop: Povestea poate fi adresată părinților pentru a-i sensibiliza față de ne-
voile copiilor și de consecințele nesatisfacerii acestora. De asemenea, povestea
poate fi povestită copiilor care trăiesc intens sentimentul de vinovăție sau se
autoblamează pentru experiențele de viață. În legătură cu acestea, copilul se
simte diferit de ceilalți. Mesajul povestioarei promovează dezvoltarea rezilienței
și credinței copilului în propria putere și curaj, prin supraviețuire și adaptarea
mecanismelor de coping. Povestioara îndeamnă copiii să-și cultive speranța și
încrederea în grija din partea celorlalți.
Această poveste este despre unul dintre cei mai curajoși copaci pe care i-am
întâlnit. Istoria a început acum câțiva ani, când acest copac special a fost plantat
pentru prima dată împreună cu toți ceilalți copaci. A fost sădit ultimul și a fost
așezat în mijlocul unui câmp imens.
Câmpul se afla chiar la capătul pământului și, din păcate, nimeni nu locuia
lângă el, așa că părea a fi un pic neîngrijit. Totuși, copacul nostru curajos a fost
capabil să crească în continuare, chiar dacă era dificil. Într-o zi, când se uita în jur
la ceilalți copaci, se gândi că el nu arăta la fel ca ei și că ramurile lui nu erau la
fel de mari sau de tari. Acest lucru l-a întristat și, uneori, era nemilos cu el însuși,
tachinându-se, deoarece considera că nu este tot atât de bun ca ceilalți arbori.
Într-o zi, copacul nostru a fost vizitat de o pasăre numită Robin. Păsăruica
voia să aterizeze pe unul dintre ramurile copacului, dar și-a dat seama că erau
prea slabe ca să o țină, așa că s-a așezat în preajmă pentru a nu-l speria.
88
GHID METODOLOGIC
– Bună, a spus Robin.

Copacul nu a răspuns.
– Cum te numești?
Copacul tăcu.
La început, comportamentul copacului i se părea ciudat lui Robin, întrucât
toți ceilalți copaci i-au răspuns atunci când le-a vorbit. Dar, ceea de ce nu și-a dat
seama Robin inițial este că nimeni nu i s-a mai adresat copacului vreodată, de
aceea acesta nu știa ce să facă și se simțea foarte speriat.
Robin s-a gândit mult la copac și a continuat să-l viziteze în fiecare zi, salutân-
du-l și întrebându-l care este numele lui. Uneori, prietenii lui Robin îl întrebau
de ce se deranjează să viziteze copacul dacă acesta nu-i vorbește niciodată, alții,
mai nemiloși, îi atribuiau nume neplăcute copacului. Robin le tot spunea prie-
tenilor săi că are încredere în copac și simte că, dacă va continua să-l viziteze,
într-o zi arborele va prinde curaj să-i vorbească.
Pasărea a continuat să viziteze copacul multe zile la rând și apoi, într-o zi,
tocmai când era pe punctul de a pleca, a auzit o voce foarte liniștită spunând
„bună”. Robin a crezut că i s-a părut, dar apoi a auzit-o din nou și, cu siguranță,
era copacul care îl salutase. Robin a fost foarte încântat, s-a întors repede și a
zburat puțin mai aproape de copac.
– Bună, a spus Robin.
– Bună, a răspuns copacul.
– Cum te numești? a întrebat Robin.
– Nu sunt sigur... Nimeni nu mi-a dat vreun nume vreodată.
Robin se întristă și vru să ajute copacul. Petrecu cea mai mare parte a zilei cu
el și îi promise să se întoarcă a doua zi.
Când Robin sosi a doua zi, găsi copacul plângând.
– De ce plângi? întrebă Robin.
Copacul se uită în sus și întrebă:
– Robin, de ce sunt diferit de ceilalți copaci? Toți arată fericiți. Au ramuri pu-
ternice, mari, cu multe frunze verzi pe ele și o mulțime de vietăți doresc să tră-
iască lângă ei. Am fost plantat exact ca ei, am rădăcini ca ale lor, dar sunt inutil!
Ce am făcut greșit?!
Robin era o pasăre înțeleaptă și i-a explicat copacului:
– Nu este absolut nimic în neregulă cu tine și nu ești inutil! Doar nu ți s-a acor-
dat aceeași grijă ca și celorlalți, ceea ce, cu siguranță, NU a fost vina ta!
Copacul era confuz și consternat:
– Bineînțeles că este! Toți am fost plantați în același timp și la fel. Cu mine
este ceva în neregulă!
– Da, ai dreptate, ai fost plantat în aceleași condiții, dar asta nu este tot de ce
ai nevoie ca să crești! Uită-te în jur la ceilalți copaci... ai observat că toți au case
89
cu oameni care locuiesc în apropierea lor? Și câmpurile lor, uite, cât de diferite
sunt de al tău.
Copacul curajos nu mai observase acest lucru înainte, nu văzuse decât ce era
diferit la sine, nu și în jurul său. L-a întrebat pe Robin ce avea de-a face asta cu
creșterea sa. Pasărea îi explică:
– Creșterea nu înseamnă doar a fi plantat. Arborii tineri trebuie îngrijiți în
fiecare zi. Pentru o dezvoltare armonioasă, au nevoie de apă, mâncare și soare.
Oamenii care trăiesc în case îi ajută, le oferă apă în fiecare zi, taie ramurile din
jurul lor pentru ca pomul să nu fie întotdeauna la umbră, să poată fi mângâiat
de razele calde ale soarelui. De asemenea, oamenii se asigură că rădăcinile sale
sunt sub pământ pentru a obține mâncarea potrivită din sol. Toate aceste acțiuni
ale oamenilor îi ajută să crească.
– Și cum se numesc toate astea?, a întrebat copacul uimit.
– IUBIRE și ÎNGRIJIRE, a răspuns Robin.
În acel moment, totul a devenit clar pentru copac și a spus:
– Deci nu este vina mea că nu sunt la fel ca ceilalți copaci! Pur și simplu nu mi
s-a acordat aceeași grijă și ajutor ca celorlalți.
Robin dădu din cap aprobându-i spusele.
Copacul s-a simțit mai bine aflând că nu este vina lui, dar era trist că nu cu-
noscuse ce este DRAGOSTEA. Robin dorea cu disperare să ofere copacului ceea
de ce avea nevoie, dar știa că nu era suficient de mare și avea nevoie de ajutor
din partea oamenilor.
Chiar a doua zi, pasărea a întrebat pe toată lumea dacă știe cum poate fi aju-
tat acest copac curajos, dar, din păcate, nimeni nu știau. Tocmai când Robin cre-
dea că nu mai rămase nicio speranță, a auzit câteva persoane care mergeau pe
câmp. A zburat spre copac și a început să cânte cât mai tare ca să poată fi auzită.
Oamenii au auzit cântecul și s-au apropiat să audă mai bine, apoi au observat
copacul nostru curajos. Au vrut să ajute arborele firav, așa că primul lucru pe
care l-au făcut a fost să îi dea acestuia un nume pe potrivă.
INIMA ÎNFOMETATĂ19
Scop: Povestea poate fi povestită părinților, familiilor cu copii adoptați pen-
tru sensibilizarea față de nevoile fundamentale ale copiilor abandonați/neglijați,
care se angajează în comportamente obsesive pentru a-și compensa lipsurile
sau pentru a-și diminua efectele traumatice. Aceasta este o poveste minunată,
care poate ajuta părinții excesiv de critici să identifice „rădăcinile” traumelor
copilului și să dezvolte empatie pentru copil.
Pernicano P. (2014). Using trauma-focused therapy stories: Interventions for therapists,
19
children and their caregivers. New York: Routledge.
90
GHID METODOLOGIC
Povestea poate fi povestită copiilor pentru sensibilizarea față de probleme-

le emoționale și de atașament ale copiilor crescuți fără părinți sau ale copiilor
abuzați și neglijați; este utilă pentru cultivarea empatiei și toleranței, pentru
dezvoltarea abilităților de susținere și ajutorare. Pentru copilul izolat, retras
sau incert, povestea recadrează comportamentele care pot duce la rușine și la
autoeficiență scăzută.
– Ce faci? l-a întrebat bufnița pe Veverel. Cuibul tău e plin de nuci și tu încerci
să mai aduni?
Într-adevăr, cuibul lui Veverel, o adâncitură mare și confortabilă într-un stejar,
era plin de nuci. Erau înghesuite acolo strâns, ca sardinele într-o cutie. Bufnița
a adăugat:
– De fapt, sunt atât de multe nuci în cuibul tău, încât nu mai este loc pentru
tine.
– Așa e, a zis Veverel, e adevărat, eu dorm afară, sub copac.
– Nu ești în siguranță dormind afară, a zis Bufnița. Există animale periculoase,
care pot să te rănească, nemaivorbind de furtuni și vânători.
Bufnița a continuat:
– Sunt destule nuci acolo pentru zece veverițe și te hrănești doar tu.
Veverel s-a uitat la Bufniță cu un zâmbet și dându-și ochii peste cap, i-a spus:
– Bufniță prostuță, nu știi despre ce vorbești. Am nevoie de ele când îmi este
foame și îmi este foame mai mereu. Am nevoie de ele pentru a supraviețui iarna.
Și îmi sunt necesare în orice caz.
– În orice caz? a întrebat Bufnița.
– În caz că cineva le fură pe cele pe care le-am adunat sau în caz că nu-mi vor
ajunge. Și dacă mama revine...
Ah... Erau mai multe detalii în povestea veveriței. Bufnița a întrebat:
– În cazul în care mama ta revine?
Veverel nu intenționase cu adevărat să spună asta, dar era în mintea lui și îi
scăpase. El a privit în jos foarte tăcut, pentru o clipă. Nu-i plăcea să se gândească
sau să vorbească despre mama. Îl făcea foarte trist. Dar bufnița era prietena lui
Veverel și avea încredere în ea, așa că a decis să-i povestească despre mama.
Veverel a continuat:
– Uneori o visez. Într-un vis o văd jucându-se cu o veveriță frumoasă și tra-
versând un fir de telefon.
– În visul meu preferat, ea se cuibărește lângă mine și adorm cu blana ei caldă
înfășurată în jurul meu.
– Poate că nu este un vis, a spus Bufnița. Poate asta este o amintire fericită
cu mama ta iubindu-te.
91
– Ar putea fi o amintire, a spus veverița. Acesta este un gând frumos.

Privind în jos spuse:
– În visele mele rele, un vânător o împușcă sau este lovită de o mașină. Poate
nu voi ști niciodată. Făcu o pauză lungă.
– Cum ai supraviețuit fără mama ta? întrebă Bufnița.
– A fost foarte dificil în prima iarnă, a spus veverița. Am fost foarte singur
și am plâns mult. Am rămas fără nuci și am îndurat foame. Dar, cumva, am
supraviețuit. Când a venit primăvara, am învățat cum să adun nuci urmărind alte
veverițe.
Veverița se uită la Bufniță:
– Știu că e stupid, dar, uneori, visez la revenirea ei. În acel vis nu rămân nicio-
dată fără nuci și sunt din nou în siguranță și fericit.
Bufnița a acoperit ușor cu aripa ei umerii lui Veverel și l-a îmbrățișat strâns.
– Nu este stupid deloc, spuse ea.
Veverel își sprijini capul pe Bufniță și oftă.
– Veverel, este o poveste greu de povestit. Îți mulțumesc că ai încredere în
mine, a spus Bufnița. Mă întreb dacă ai putea să-mi spui de unde ai toate aceste
nuci? Cu siguranță, nu le-ai cules pe toate din acest copac.
Veverița a spus:
– Nu pot să-ți spun, o să am probleme.
Bufnița îl încurajă:
– A spune adevărul este, de obicei, cel mai bun lucru”.
Veverel avea o privire vinovată.
– Știu că este greșit, dar noaptea, când toată lumea doarme, eu ies și adun
nucile care cad sub cei mai mari copaci. Mă îndoiesc că celelalte veverițe le duc
dorul.
Bufnița a răspuns:
– Da, însă acele nuci aparțin altor veverițe, chiar dacă tu crezi că nu le vor
duce dorul.
– Știu, a spus Veverel, este un obicei prost și nu mă pot opri. Îmi fac griji să nu
rămân flămând sau mă gândesc la mama mea și simt nevoia să ies.
– Știi, spuse Bufnița, nu ai o burtă flămândă. S-ar putea să te simți așa, dar
ai un alt tip de foame. Ai o INIMĂ FLĂMÂNDĂ, care tânjește după dragoste și
confort.
Veverel a reacționat printr-un „aha” brusc la ceea ce a spus Bufnița. Coada i
s-a răsucit de emoție.
Veverel exclamă:
– De ce nu am observat până acum? Am multă mâncare în scorbură, dar nici-
odată nu pare să fie suficientă. Asta pentru că am o inimă flămândă! Inima mea
este flămândă de dragoste și mângâiere.
92
GHID METODOLOGIC
Avea atât de mult sens. De la o vârstă foarte fragedă, Veverel a trebuit să

aibă grijă de sine și să supraviețuiască în lumea largă, care, uneori, e periculoasă.
Nu avea nevoie de mai multă mâncare. Avea nevoie de mai multă dragoste și
căldură.
– Veverel, a spus Bufnița, să ducem nucile în plus înapoi sub copacii de sub
care le-ai strâns. Vom păstra destule nuci ca să treci prin iarnă și să ai și ceva
spațiu în cuib pentru dormit. Iar dacă vei rămâne vreodată cu puține nuci, spu-
ne-mi și eu mă voi asigura că nu vei fi flămând.
Veverel a fost de acord cu Bufnița, iar în acea noapte, în timp ce toți ceilalți
dormeau, au întors nucile la copacii celorlalte veverițe. Apoi au revenit la cuibul
lui Veverel.
La poalele copacului se afla o grămadă mare de lucruri: o jucărie de pluș,
care arăta exact ca o veveriță, o luminiță de noapte, o jucărie de mestecat, o
mașinărie, care suna ca oceanul atunci când apăsai un buton, și o pătură mare,
foarte moale și pufoasă.
– De unde au apărut toate aceste lucruri? întrebă Veverel.
Bufnița a răspuns cu un zâmbet:
– Acestea sunt pentru inima ta flămândă. Celelalte veverițe din cartier nu
știau că locuiești aici singur și au vrut să te ajute. Mașinăria cu sunet poate să
blocheze zgomotele înfricoșătoare ale nopții. Luminița de noapte te ajută când
ești speriat de întuneric. Jucăria este pentru ca să o îmbrățișezi, iar pătura este
de la mine. De asemenea, a spus Bufnița, există o veveriță bunică, ce trăiește nu
departe și tocmai și-a pierdut soțul. Se simte tristă și solitară. Nu i-a plăcut gân-
dul că ești singur în cuibul tău, mai ales înainte de culcare. Ea s-a oferit să vină să
stea cu tine și să te cuprindă până adormi.
Veverel a fost de acord să o lase pe bunică să-i fie aproape. Până la urmă,
ea trecea printr-o perioadă tristă și singuratică, iar Veverel îi înțelegea durerea.
Bunica adoptată de Veverel, precum și vecinii, prietenii săi l-au ajutat să um-
ple spațiul gol din inima sa flămândă. A aflat că o inimă înfometată seamănă
foarte mult cu una frântă. Trebuie sa fii răbdător, pentru că vindecarea necesită
timp.
Nevoia de a lua nuci nu a dispărut – revenea din când în când – așa cum se
întâmplă cu orice obicei prost, dar Veverel a rezistat, văzând nucile din cuibul său
și știind că are destule. Veverel a înțeles că nu îi va fi niciodată foame atâta timp
cât va acorda o atenție deosebită nevoilor inimii sale.
93
TE IUBESC, FIULE!20
Victor B. Miller
Scop: Sensibilizarea față de necesitățile copilului, învățarea din experiența

altui părinte, care trece prin anumite emoții și gânduri referitoare la propriul
copil. Povestea este utilă în consilierea părinților care trăiesc anumite regrete,
se simt vinovați sau nu reușesc să comunice cu copiii lor, deoarece au anumite
prejudecăți privind apropierea și deschiderea față de copii.
Gândurile îmi rătăcesc prin minte în timp ce îmi duc fiul la școală: „Neața,
puștiule. Arăți tare bine în costumul ăsta de cercetaș, nu atât de umflat pe cât
era tatăl tău când era ca tine. Nu cred că aveam părul atât de lung până să merg
la colegiu, dar cred că te-aș recunoaște oricum prin felul tău de a fi: cu părul
ciufulit în dreptul urechilor, cu bătături la degete, cu julituri la genunchi... Ne-am
obișnuit unul cu altul...
Acum că ai opt ani, îmi dau seama că nu te mai văd așa de mult. De ziua lui
Columb ai plecat la nouă dimineața. Te-am văzut timp de 42 de secunde la prânz
și ai reapărut pe la 5, la cină. Mi-e dor de tine, dar știu că ai întrebări serioase
de soluționat. Cu siguranță, la fel de dificile, dacă nu chiar mai importante decât
ale celorlalți.
Trebuie să crești și asta este mult mai important decât să tai cupoane, să
aranjezi opțiunile la bursă sau să vinzi oamenilor asigurări. Trebuie să afli ce poți
tu să faci și ce nu poți – trebuie să înveți cum să faci față. Trebuie să înveți des-
pre oameni și despre cum se comportă ei când nu se simt bine în pielea lor – așa
cum sunt prostănacii cu biciclete, care îi hărțuiesc pe cei mici. Da, va trebui chiar
să înveți cum să te prefaci că nu te deranjează vorbele jignitoare. Te vor deranja
întotdeauna, dar va trebui să te prefaci că nu, altfel, data viitoare îți vor vorbi și
mai urât. Sper doar să nu uiți cum este atunci când și tu vei vrea să vorbești așa
altuia mai mic ca tine.
Când ți-am spus ultima oară ce mândru sunt de tine? Bănuiesc că dacă nu-mi
aduc aminte, aveam multă treabă de făcut. Îmi amintesc însă ultima dată când
am țipat la tine – ți-am zis că o să întârziem dacă nu te grăbești, dar, sincer,
așa cum zicea și Nixon, nu oferi atâtea mângâieri pe câte urlete. Doar ca să știi,
în caz că vei citi rândurile mele, sunt mândru de tine. Îmi place în mod special
independența ta, felul în care ai grijă de tine, chiar dacă, uneori, mă înspăimânți
puțin. Niciodată nu ai fost plângăcios și asta îți conferă rolul de puști deosebit
în cartea mea.
Jack Canfield și Mark Victor Hansen, Supă de pui pentru suflet. 101 povestiri pentru mângâie-
20
94
GHID METODOLOGIC
De ce le este taților atât de greu să își dea seama că un băiețel de 8 ani are
tot atâta nevoie de îmbrățișări pe cât are unul de 4? Dacă nu sunt atent, foarte
curând te voi apuca de braț și-ți voi striga: „Ce-ai spus, băiete?”, în loc să te iau în
brațe și să-ți spun că te iubesc. Viața este prea scurtă ca să-ți ascunzi afecțiunea.
De ce băiețeii de 8 ani se prind atât de greu că și cei de 36 de ani au nevoie de
tot atâta mângâiere, cât și cei de 4?
Am uitat să-ți spun ce mândru sunt că de fiecare dată mănânci bucatele ace-
lea nedigerabile de la prânz? Totuși, tu le mănânci și sunt bucuros că ai grijă de
corpul tău.
Aș vrea ca drumul până la școală să nu fie atât de scurt. Aș vrea să vorbim
despre seara trecută... când fratele tău mai mic dormea deja, iar noi te-am lăsat
să te uiți la meciul cu Yankeii. Aceste momente sunt așa de deosebite. Nu poți să
le planifici din timp. De câte ori încercăm să punem ceva la cale, nu este atât de
bine, important sau relaxant pe cât ne-am fi dorit să fie. Timp de câteva minute
scurte, era de parcă nu ai fi crescut și am mai fi stat de vorbă despre „Cum mai e
pe la școală, fiule?”. Îți verificasem deja tema la matematică, așa cum am putut –
cu un calculator. Ești mai bun la cifre decât am fost eu vreodată. Așa că am vorbit
despre meci și tu știai mai multe despre jucători decât mine, iar eu am învățat de
la tine. Am fost amândoi fericiți când Yankeii au câștigat.
Aș fi vrut să nu te fi dus azi la școală. Sunt atâtea lucruri pe care vreau să ți le
spun. Te dai jos din mașină atât de repede. Vreau să savurez momentul, dar tu
deja ai zărit doi colegi.
Nu voiam decât să-ți spun: „Te iubesc, fiule...”
O MOȘTENIRE DE DRAGOSTE21
Bobbie Gee
Scop: Sensibilizarea față de necesitățile copilului, conștientizarea faptului că
oricare copil, indiferent de tipul familiei, statutul socioeconomic, are nevoie să
știe că este iubit, acceptat și apreciat de către părinți. Nu asigurarea cu obiecte
de valoare este mesajul iubirii, ci atitudinea.
Al era un tânăr olar și un artist foarte talentat. Avea o soție și doi băieți
minunați. Într-o seară, pe fiul său cel mai mare îl duru stomacul foarte tare. Cre-
zând că este doar o indigestie banală, nici el, nici soția nu luară acuzele copilului
în serios. Dar băiatul suferea de apendicită acută și muri brusc în aceeași noapte.
Jack Canfield și Mark Victor Hansen, Supă de pui pentru suflet. 101 povestiri pentru mângâie-
21
95
Știind că moartea ar fi putut fi prevenită dacă ar fi avut o atitudine respon-

sabilă, sufletul lui Al se îmbolnăvi sub povara enormă a vinovăției. Pentru că un
necaz nu vine niciodată singur, la scurtă vreme, soția îl părăsi, lăsându-l singur cu
băiețelul de șase ani. Suferința și durerea provocate de aceste două evenimente
au fost mai mult decât putea să îndure Al, așa că, foarte curând, începu să-și
înece amarul în alcool. Cu timpul, el deveni un alcoolic notoriu.
Din cauza băuturii, Al muri singur într-o cameră de motel din San Francisco.
Când am auzit de moartea lui Al, am reacționat cu același dispreț pe care-l
arăta lumea celor care nu fac nimic concret toată viața lor. „Ce eșec total!” mă
gândeam. „Ce pierdere de vreme a fost viața lui!”.
Pe măsură ce timpul trecu, am început să-mi reevaluez judecățile mele aspre.
Vedeți voi, îl cunoșteam pe fiul lui Al, Ernie, care crescuse între timp. Este unul
dintre cei mai drăguți, amabili și adorabili bărbați pe care i-am întâlnit vreodată.
Îi priveam pe Ernie cu ai săi copiii și vedeam cum dragostea circula între ei ca un
flux continuu. Știam că grija și bunătatea aceasta trebuiau să vină de undeva.
Nu-l auzisem pe Ernie vorbind prea mult despre tatăl lui. Este atât de greu
să iei apărarea unui alcoolic. Într-o zi, mi-am luat inima în dinți și l-am întrebat:
„Știi... mă nedumerește ceva. În principiu, tatăl tău a fost singurul care te-a cres-
cut. Ce, Doamne iartă-mă, a făcut de ai devenit o persoană așa de specială?”
Ernie a tăcut și a cugetat câteva momente, apoi mi-a spus: „De când mă știu,
din primele zile ale copilăriei și până când am plecat de-acasă, la 18 ani, tata
intra în camera mea în fiecare seară, mă săruta și îmi spunea: „Te iubesc, fiule”.
Ochii mi s-au umplut de lacrimi și mi-am dat seama ce prost am fost când îl
numeam pe Al un ratat. Nu lăsase nicio avere în urma lui, dar fusese un tată bun
și iubitor, oferind societății unul dintre cei mai buni oameni pe care mi-a fost dat
să-i cunosc.
POVESTEA COPACULUI-MAMĂ22
Scop: poveste pentru părinții iubitori, dar mereu îngrijorați de viața copiilor
lor, pentru părinții hiperprotectori.
Pe-o insulă îndepărtată se înălța un copac minunat. Era neobișnuit prin faptul
că pe fiecare ram al său înfloreau diverse flori, din care se dezvoltau fructe dife-
rite. Nici copacul nu știa cum era posibilă această minune. A fost întotdeauna o
surpriză. În același timp, era un pic neliniștit, deoarece fiecare fruct are nevoie
de propria abordare – unul are nevoie de mai mult soare, altul – de mai puțin,
22
96
GHID METODOLOGIC
un fruct crește mai bine pe o ramură mai groasă, altul însă – pe una mai subțire,
unul se coace mai devreme, iar altul are nevoie de mai mult timp.
Copacul-Mamă își iubea toate fructele.
Fiecare fruct primea atenție în funcție de nevoile sale. Copacul-Mamă încer-
ca să găsească punctul de echilibru, astfel încât toate fructele să se simtă bine.
Desigur, au avut și probleme: fie fructele nu puteau împărți creanga, fie
un fruct era deja copt și voia să plece de pe ramul matern, pe când celălalt, în
același timp, avea nevoie de mai multă dragoste și grijă deosebită, fie începeau
să concureze: cine este mai frumos și mai copt?
Copacul-mamă privea micile griji ale copiilor și era fericit că aceștia cresc,
hrănindu-se cu sucurile ei, conectându-se cu ea.
Copacul-mamă știa că nu doar o dată ei vor trebui să renască, să se desco-
pere, să-și schimbe viziunea, opiniile. Acum însă era fericită și mulțumită pentru
copiii ei – le oferea totul pentru o dezvoltare armonioasă. Dragostea ei nu era
umbrită de conflictele minore și discordiile de moment. Ea privea viitorul fiecă-
rui fruct: cine și ce copac va deveni, cine și unde va încolți, va prinde rădăcini.
Copacul-mamă oferea cel mai important dar – dragostea și sprijinul său. Fructele
acestui copac, fiecare la timpul său, vor dezvolta ramurile și vor avea propriul
drum, în căutarea unui loc sub soare, în misiunea de a da început unei noi vieți.
97
CAPITOLUL 3
MESAJE TERAPEUTICE SCRISE

DE COPIL
O alternativă la citirea poveștilor dintr-o carte este a-l încuraja pe copil să

creeze propria istorioară: copilul, cu siguranță, va proiecta ideile din propria
viață personajelor din povești. Se poate include el însuși ca un personaj din po-
veste sau poate descrie evenimente ce au avut loc în propria viață.
Când poveștile se dezvoltă cooperând cu un copil, ele ar putea avea un im-
pact terapeutic mai puternic decât dacă ar fi sugerate de către psiholog, căci
copilul e un participant activ la crearea poveștii, la rezolvarea problemei și la
atingerea obiectivelor.
Prin crearea de povești se urmărește: a-l ajuta pe copil să trăiască dorințe,
speranțe și fantezii, emoții și sentimente, să caute soluții, să comunice, să exte-
riorizeze gânduri, trăiri.
Realizarea acestui scop este în special de folos copiilor care au trăit situații de
viață dureroase și cărora li se relatează povești neadecvate, în vederea atenuării
durerii de a face față realității. De exemplu, un copil care nu are părinți poate fi
rușinat că este diferit de prietenii săi și poate crede că este prea dureros să le
spună adevărul. În consecință, ar putea să le spună prietenilor că părinții săi sunt
faimoși și lucrează în altă parte. Folosind povestea, consilierul este capabil să-l
ajute pe copil să recunoască faptul că această istorie nu este adevărată, dar este,
de fapt, expresia unei dorințe.
Relatarea poveștilor este un proces interactiv, ce se desfășoară între copil și
consilier. De obicei, copiilor nu le place să scrie în timpul ședinței de consiliere.
De aceea, se recomandă ca procesul de creare a unei povești să fie o experiență
ușoară, plăcută și pozitivă. Când copilul dezvoltă treptat povestea, se recoman-
dă ca psihologul să o scrie folosind un creion colorat și o foaie mare de hârtie.
Povestea creată poate fi înregistrată.
În general, copiii au nevoie de modele diferite propuse de către consilier pen-
tru a înțelege procesul de creare a poveștilor. Se recomandă să înceapă procesul
de creare prin a le spune copiilor: Astăzi ne vom spune povești unul altuia și Eu
voi începe, iar când mă opresc, aș vrea ca tu să continui. În acest mod, psihologul
are posibilitatea să aleagă o temă și să încurajeze copiii să exploreze problemele
asemănătoare cu ale lor.
98
GHID METODOLOGIC
Psihologul poate continua să spună povestea. Aceasta va avea un început, un

conținut propriu-zis și un deznodământ: Voi începe... A fost odată un prinț și o
prințesă... psihologul poate înceta nararea la mijlocul propoziției, invitându-l pe
copil să spună cum este prințul. Copilul poate răspunde – călare pe cal. Atunci
psihologul va continua: Când prințul călărea prin țară a realizat că... Aici consi-
lierul din nou se oprește, astfel încât copilul umple golul din poveste. Relatarea
poveștii poate continua în acest fel până poate fi formulată o concluzie sau până
la un deznodământ al acțiunii.
George W. Burns sugerează: „Lăsați-l pe copil să exploreze posibilele soluții,
ghidându-l cu întrebări care presupun un rezultat satisfăcător, cum ar fi: Ce tre-
buie să facă personajul pentru a rezolva problema? Cum crezi că ar putea el să
se simtă, să gândească sau să se comporte? Ce ar face el pentru a ieși din acest
necaz și pentru a fi fericit din nou?” (George W. Burns, 2011, p. 113).
Când povestea este completă, psihologul va cere copilului să se identifice cu
unul dintre personajele din poveste: Cu care dintre personajele din poveste ai
vrea să semeni cel mai mult?
Copilul poate fi încurajat să exploreze propriul comportament: Dacă ai fi
prinț, ai proceda la fel sau ai acționa diferit? și Ce anume ai face?
În final, psihologul poate mulțumi copilului pentru povestea creată.
Când copilul e destul de mare și are suficiente deprinderi pentru a face o
compunere, i se poate cere să completeze povestea până la ședința următoare,
explorând întrebări ca: Cine crezi că-l poate ajuta să rezolve problema? Ce va
trebui să facă pentru a trece peste asta? Care va fi rezultatul și cum crezi că se va
simți mai apoi? Dacă micuțul pacient are aptitudini verbale bune, i se va cere să
povestească continuarea poveștii la proxima ședință. Dacă talentele lui se ma-
nifestă mai degrabă în zona artistică, i se poate cere să deseneze personajele și
întâmplările care duc povestea către un deznodământ.
O alterativă este a-l încuraja pe copil să spună o poveste despre o imagine
pe care o vede. Psihologul îi poate prezenta copilului o imagine și îi solicită să
relateze o poveste despre oamenii, animalele sau obiectele din ea. Este de folos
să-i reamintim copilului încă o dată că povestea va avea un început, un mijloc și
un deznodământ.
Pentru ca un basm sau o poveste să câștige forță și să fie de ajutor sau cu im-
pact de vindecare, se recomandă respectarea unor reguli pentru crearea acesteia:
1. Povestea creată ar trebui să fie oarecum identică cu problema copilului, dar
în niciun caz să nu aibă o asemănare directă cu aceasta. Povestea ar trebui,
tangențial, să se apropie de problema copilului.
99
2. Povestea ar trebui să ofere o experiență substitutivă, astfel încât, fiind auzită

și trecută prin filtrele problemelor sale, un copil să poată „vedea” noi soluții.
Dacă un copil este incapabil să facă o alegere pe cont propriu, psihologul îi
oferă opțiuni de soluționare a unor probleme similare.
3. Scenariul poveștii trebuie să se desfășoare într-o anumită consecutivitate:
1. A fost odată ca niciodată... Începutul poveștii, întâlnirea cu personaje-

le/eroii (este recomandat ca aceștia să fie
cunoscuți copilului). Se recomandă ca, pen-
tru copiii de 3-4 ani, personajele să fie ju-
cării și animăluțe. Începând cu 5 ani, pot fi
incluși – zâne, magicieni, vrăjitori, prințese
etc. De la 5-6 ani, copiii preferă povești magi-
ce. Preadolescenții și adolescenții sunt atrași,
mai ales, de metafore și povești existențiale.
2. Și dintr-odată.... Personajul principal se confruntă cu o proble-
Și iată, într-una din zile... mă, un conflict, un disconfort asemănător cu
problema copilului.
3. Iată de ce... Se schimbă direcția poveștii pentru a demon-
stra în ce constă rezolvarea problemei și cum
procedează personajele.
În această etapă pot fi incluse zâne și magi-
cieni cu care eroul principal se întâlnește în
realitate sau în vis și care îi comunică soluția
problemei sau a conflictului.
4. Punctul culminant Personajele poveștii rezolvă problema.
5. Deznodământul Rezultatul acțiunilor eroilor poveștii:
„–” – personajele negative sunt pedepsite;
„+” – personajele care trec prin diverse provo-
cări și soluționează problema sunt remunerați
sau apreciați.
Finalul poveștii trebuie să fie pozitiv.
6. Lecția/mesajul poveștii Eroii din poveste învață din acțiunile proprii și
viața lor se schimbă radical.
Este important ca povestea creată de copil să fie acceptată fără a fi judecată

decât prin prisma dorinței copiilor de a comunica CEVA ca parte a Sinelui, căci
inocența și seriozitatea vârstei multiplică felul în care înțelegerea și acceptarea,
suferința și durerea sunt percepute la această vârstă.
100
GHID METODOLOGIC
FINAL
Și dacă beneficiarul principal al lucrării de față este COPILUL, propunem, spre
final, câteva citate din cărțile pentru copii.
– De ce?
– Deoarece sunt spuse de copiii și pentru copiii mici și mari.
„Limpede nu vezi decât cu inima. Miezul lucrurilor nu poate fi văzut cu
ochii.” („Micul prinţ”, Antoine de Saint-Exupéry).
„Nu e nimic mai dulce în această lume tristă decât sunetul glasului cuiva care
te iubeşte, care te strigă pe nume.” („Povestea lui Despereaux”, Kate DiCamillo).
„Ce zi e azi? întrebă Winnie the Pooh. „E azi”, guiţă Piglet. „Ziua mea prefera-
tă”, spuse Pooh.” („Winnie the Pooh”, A. A. Milne).
„Căci ceea ce vezi şi auzi depinde în mare măsură de locul în care te afli. De-
pinde, de asemenea, de felul de om care eşti.” („Cronicile din Narnia: Nepotul
magicianului”, C. S. Lewis).
„În momentul în care te îndoieşti că poţi zbura, încetezi definitiv să
zbori.” („Peter Pan”, J. M. Barrie).
„Fericirea poate fi găsită şi în cele mai negre timpuri. Trebuie doar să îţi amin-
teşti să aprinzi lumina.” („Harry Potter”, J. K. Rowling).
101
Bibliografie
1. Burns, George W. 101 povești vindecătoare pentru copii și adolescenți. Folo-

sirea metaforelor în terapie. București: Editura Trei, 2011.
2. Burns, George W. 101 povești vindecătoare pentru adulți. Folosirea metafo-
relor în terapie. București: Editura Trei, 2012.
3. Dafinoiu, Ion. Sugestie şi hipnoză. Bucureşti: Editura Ştiinţă şi Tehnică, 1996.
4. Dafinoiu, Ion. Elemente de Psihoterapie integrative. Iași: Editura Polirom-
Colecția Collegium, 2001.
5. Dafinoiu, Ion, Vargha, Jeno-Laszlo. Psihoterapii scurte: strategii, metode, teh-
nici. Iași: Editura Polirom-Colecția Collegium, 2005.
6. Dafinoiu, Ion, Vargha, Jeno-Laszlo. Hipnoza clinică. Iaşi: Ed. Polirom, 2003.
7. Drugaș, Ioana, Bîrle, Delia. Educăm și vindecăm prin… POVEȘTI. Oradea: Edi-
tura Universității din Oradea, 2008.
8. Filipoi, Sempronia. Basme terapeutice pentru copii, adolescenți și părinți.
Cluj-Napoca: Editura ASCR, 2012.
9. Holdevici, Irina. Elemente de psihoterapie. București: Edit. ALL, 1998.
10. Knight, Sue. Tehnicile programării neuro-lingvistice. Bucureşti: Editura Cur-
tea veche, 2004.
11. Lakoff, George, Johnson, Mark. Metaphors We Live By. University of Chicago
Press, 1980, p. 4.
12. Neculau, Adrian, Ferreol, Gilles. Psihosociologia schimbării. Iaşi: Edit. Poli-
rom, 1998.
13. Paşca, Maria Dorina. Povestea Terapeutică. Mureș: Editura Ardealul, 2004.
14. Peseschkian, Nossrat. Poveşti orientale ca instrumente de psihoterapie. Bu-
cureşti: Editura Trei, 2005.
15. Salome, Jacques. Povești pentru a iubi, povești pentru a ne iubi. Bucureşti:
Editura Ascendent, 2007.
102
GHID METODOLOGIC
Pentru notițe
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
103
- The relat
- The colo
always in
Version from 22.07.2
104

Povesti Terapeut FINAL

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Povesti Terapeut FINAL

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

etween the font size and the Lozzlis should not be changed.

Această publicație a fost elaborată în cadrul inițiativei „Fortificarea suportului

Lucrarea dată reprezintă un suport metodologic pentru profesioniștii care asistă

Misiunea ghidului metodologic 7

Veverel vine iarăși la grădiniță 18

A bate furia în cutie 59

Despre meseria de părinte 87

Ghidul oferă mesaje terapeutice pentru copii și părinți, mesaje terapeutice

Misiunea ghidului metodologic

Ce-și propune acest ghid?

Cine este destinatarul ghidului de față?

Puterea vindecătoare a poveștilor și a metaforelor

poveștii terapeutice, deoarece, în lipsa identificării, producerea unei modificări

introduce pe acesta în lumea metaforelor şi niciodată nu a explicat pacienţilor

Simplul fapt de a asculta o poveste este deja terapeutic; dacă „micuții

Funcţiile poveștilor terapeutice

b) Funcția de model – poveștile abordează diferite situații conflictuale și pre-

Scopurile generale ale tehnicii utilizarea poveștilor terapeutice sunt:

Scopurile specifice ale tehnicii utilizarea poveștilor terapeutice sunt:

Îndrumări pentru aplicarea eficientă a poveștilor terapeutice

Autorii preocupați de utilizarea metaforelor și poveștilor în terapie sugerează

• Elemente importante, care nu trebuie trecute cu vederea, sunt: eroul ar tre-

• Sfârșitul trebuie să fie neapărat pozitiv, dar nu moralizator; nu este cazul

În viziunea lui Milton Erikson, pentru ca mesajul să fie recepționat de

La fel de important este să înțelegem că povestea terapeutică nu se explică,

Pentru că mesajul trebuie să alunece în zona subconștientului, nu se va insis-

„O modalitate simplă, dar eficientă o reprezintă tehnica celor cinci

echilibrat creativ, intuitiv, cu o capacitate empatică excelentă, să descopere și să

Metode de utilizare a poveștilor terapeutice

VEVEREL VINE IARĂȘI LA GRĂDINIȚĂ1

Probleme abordate: dificultatea de adaptare la condiții noi, dificultatea de se-

Astăzi e o zi specială la grădiniţa din pădure: după două zile de weekend,

Veverel e nedumerit: de ce nu mai are mami bani? El ar dori nişte jucării

Întrebări pentru reflecții

PUIUL MIC DE URS2

Probleme abordate: comportamente inadecvate (agresive), dificultatea de inte-

O să vă povestesc ce s-a întâmplat la o grădiniță în care merg diferite animale

A doua zi, Ursulică a venit la grădiniță și nu și-a încleștat pumnii. Animalele au

Întrebări pentru reflecții

POVESTEA ARICELULUI IONUȚ3

Probleme abordate: dificultăți în comunicarea cu semenii, sentimentul de infe-

Întrebări pentru reflecții

IEPURAȘUL URECHE-GRI ȘI PĂDUREA4

Probleme abordate: frica de întuneric, de monștri.

Roșcata și bursucul Burtă-mică. Toți au dansat și s-au jucat împreună, au băut

Întrebări pentru reflecții

normale” apar și dispar pe etape de vârstă, odată cu achiziția de către copil a

POVESTEA LUI ARCHIK –

Probleme abordate: capacitatea redusă de control al furiei și al impulsurilor

Întrebări pentru reflecții

CUM A ÎNVĂȚAT ELEFĂNȚELUL

Probleme abordate: comportament manipulator față de părinți/alți adulți, expri-

A fost odată ca niciodată o familie de elefănței: mama elefant, tata elefant și

început să-l doară îngrozitor pe elefănțel. Degeaba încerca puiul de elefant să o

Întrebări pentru reflecții

POVESTEA CĂȚELUȘULUI PE NUME TOBIK6

Probleme abordate: emoții și sentimente negative (gelozie, ură etc.), asociate

Întrebări pentru reflecții

POVESTE DESPRE POMODORO – JUCĂRIA DE PLUȘ7

Probleme abordate: dificultăți în comunicarea cu semenii, integrarea în grup

Pe o stradă largă se afla un imens magazin de jucării pentru copii. La etajul

– Desigur, a răspuns Irina. Îți promit! a spus ea și a dispărut în norul alb de

Întrebări pentru reflecții