Curs1 teoretic pentru facultățile cu profil nesportiv

1
Prezentul curs este adaptat după:
Gh. Cârstea „Teoria și metodica educației fizice și sportului”, Editura AN-DA, București 2000
 Sistemul metodelor de predare

în educație fizică şi sport

Conform unei concepții moderne de clasificare a sistemului de metode din EFS, se au în vedere trei
criterii:
1. In funcție de criteriul comunicare metodele pot fi:
a) Metode expositive: descrierea, explicația, prelegerea, instructajul, instruirea prin radio,
conferința;
b) Metode interogative: conversația euristică, discuția, dezbaterea, consultația în grup,
brainstorming (asaltul de idei), discuția dirijată etc.;
c) Metode bazate pe problematizare: rezolvarea de probleme (problem solving);
d) Metode de comunicare tipărită: lectura, informarea, documentarea etc.;
2. In funcție de criteriul explorării directe a realității metodele pot fi:
a) Observația sistematică: experimentarea, investigarea, studiul comparativ al
modelelor, ancheta;
b) Metode demonstrative: demonstrația practică, argumentarea faptică;
c) Metode de modelare: elaborarea de modele ale instruirii;
3. In funcție de criteriul acțiune metodele pot fi:
a) Metode de acțiune efectivă: exersarea sub toate formele ei (exersarea independentă
a deprinderilor şi priceperilor motrice, mai întâi global şi apoi parțial; exersarea mai
multor deprinderi şi priceperi prin legarea întro succesiune logică a mai multor acțiuni
simultane – dribling; exersarea complexelor pentru dezvoltarea fizică armonioasă;
exersarea pentru dezvoltarea calităților motrice prin procedee metodice specifice
fiecărei calități motrice de bază;
b) Metode de acțiune simulată: jocuri didactice, studiul de caz, învățarea prin
descoperire, jocul de rol, incidentul critic;
o Jocul didactic = trasee aplicative de mişcare sau/şi de creație care îşi
propun să îmbine, cu rezultate pozitive, spontanul şi imaginativul, din
structura psihicului infantil, cu efortul programat şi solicitant de energii
intelectuale şi fizice, propriu acțiunilor de instruire;
o Jocul de rol (role playing) = elevul este pus să conducă în locul profesorului;
o Studiul de caz (case study) = modalitatea de a analiza multilateral un
fenomen real sau ipotetic ce există într-o acțiune, sistem, proces de orice
natură. Se poate studia modelul, se pot analiza acțiunile tehnico-tactice ale
adversarului;
o Incidentul critic = întâmplare extremă, ca model de protecție în demersul
procesului instructiv-formativ;

2
 c) Metode de instruire programată, care trebuie să corespundă următoarelor principii:
o Principiul paşilor mici (este vorba de paşii metodici);
o Principiul răspunsului activ;
o Principiul verificării imediate a răspunsului;
o Principiul răspunsurilor corecte;
o Principiul sistemului propriu, al travaliului motric.

Modalități de acționare pentru dezvoltarea calităților motrice

(metode, procedee metodice, tehnici)

Dezvoltarea calităților motrice se realizează prin căi şi mijloace, prin metode, procedee şi tehnici
specifice, dintre acestea amintind următoarele:
1. Prin folosirea deprinderilor motrice de bază şi a procedeelor tehnice specifice diferitelor
ramuri sportive;
2. Prin folosirea metodelor, procedeelor şi mijloacelor specifice dezvoltării calităților motrice;
3. Prin stabilirea sistemului de acționare în diferite perioade (etape);
4. Prin aplicarea consecvent şi continuu a sistemului de acționare pe întreaga perioadă
planificată pentru dezvoltarea unei calități motrice;
5. Prin stabilirea unui număr optim de repetări, a volumului şi intensității efortului, în raport cu
specificul fiecărei calități motrice;
6. Prin încadrarea exercițiilor selecționate pentru dezvoltarea fiecărei calități motrice, în
sisteme precise de acționare, a căror structură motrică (şi efortul) se va schimba atunci când
nu dau randamentul scontat;
7. Prin tempo-ul şi ritmul execuției, valoarea încărcăturilor, durata execuțiilor, distanțele şi
pauzele dintre repetări, care sunt elemente de bază prin care se apreciază progresul în cazul
fiecărui sistem de acționare;
8. Prin testări periodice ale valorilor atinse, pentru ca, dependent de acestea, să se intervină
cu modificările necesare;
9. Prin păstrarea unei evidențe precise a rezultatelor şi mijloacelor folosite.

1 Metode, procedee şi tehnici specifice pentru dezvoltarea vitezei

Modalitățile pentru dezvoltarea vitezei sunt şi trebuie să fie multiple, aplicate cu priorități diferite
în raport cu particularitățile dezvoltării şi maturizării funcțiilor organelor sau în raport cu obiectivele
pedagogice.

Principala cale pentru dezvoltarea vitezei o constituie, în practică, folosirea unor exerciții sau acțiuni,
a eforturilor mari, în condițiile sarcinii cu încărcături mici. Sistemele de exerciții efectuate pentru
optimizarea indicilor calitativi trebuie să respecte următoarele cerințe:

3
 1. Să asigure solicitarea indicilor maximali ai vitezei în timpul execuției;
2. Structura mişcării să fie astfel consolidată încât să permită efortul pentru obținerea unei
execuții cu viteză maximă a acțiunii;
3. Exercițiul durează cât timp se poate menține viteza de execuție;
4. La reluarea exercițiilor trebuie să se promoveze ideea că trebuie depăşită performanța
anterioară.

Referitor la tipurile de efort cu care se operează în vederea dezvoltării vitezei, ele trebuie realizate
apelând la:
a. Eforturi specifice probei, prestate în condiții normale şi cu viteză maximă; repetarea efortului cu
gradare crescândă a vitezei până la punctul maxim; repetarea efortului cu valori maxime de la
început;
b. Eforturi specifice probei, prestate în condiții variabile, în favoarea măririi vitezei de execuție, în
cazul formării acțiunilor motrice sau procedeelor tehnice:
o reducerea încărcăturii, materiale sportive mai uşoare, terenuri cu dimensiuni
reduse;
o reducerea amplitudinii mişcării pentru realizarea unui tempo ridicat;
o utilizarea unor factori externi - vânt din spate, piste înclinate, trambuline etc.;
o utilizarea unor stimuli externi specifici – adversari superiori, întreceri cu
handicap, adversari artificiali, muzică stimulatoare etc.;
c. Eforturi specifice cu viteze maxime, realizate în condiții de îngreunare; distanțe mai mari,
încărcături mai mari, sarcini suplimentare peste greutatea proprie.

In funcție de formele ei de manifestare, în procesul formativ, viteza utilizează următoarele metode:

1.1 Metode pentru dezvoltarea vitezei de reacție

a. metoda repetărilor – în cadrul unor acțiuni identice ca efort;

b. metoda fracționată – în cadrul repetării acțiunilor motrice, influențează fiecare element
component de care depinde viteza maximă a acțiunii (tehnică, forță, mobilitate);
c. metoda senzorială – se bazează pe dezvoltarea capacității de percepere a intervalelor
implicate în reacția de răspuns, pe compararea permanentă a senzațiilor proprii cu
rezultatele concrete, pe aprecierea cât mai obiectivă a timpului realizat.

1.2 Metode pentru dezvoltarea vitezei de execuție

a. metoda repetărilor;
b. metoda fracționată;
c. metoda integrală - repetarea integrală a acțiunii, în condiții concrete de aplicare.

4
1.3 Metode pentru dezvoltarea vitezei de repetiție

a. metoda repetărilor;
b. metoda alternativă.

Mijlocul principal prin care se dezvoltă viteza îl constituie alergarea în regim maxim. De asemenea,
capacitatea de a executa procedeele tehnice proprii ramurilor sportive în acest regim. Activitatea se
va desfăşura pe fond de odihnă a organismului.

2 Metode, procedee şi tehnici specifice pentru dezvoltarea forței

Sunt multiple, foarte bine structurate în succesiunea lor metodică, dintre acestea amintind:
a. metoda contracțiilor izometrice;
b. metoda Power-Training;
c. metoda halterofilului;
d. metoda culturistă;
e. antrenamentul în circuit.

2.1 Metoda contracțiilor izometrice

Contracția izometrică presupune menținerea într-o stare de tensiune a grupelor musculare într-un
interval de timp scurt. Contracțiile izometrice pot fi obținute prin:
o încercări de ridicare a supragreutăților în raport cu posibilitățile executantului;
o împingeri sau tracțiuni aplicate unui obiect fix;
o prin contracția unor grupe musculare care opun rezistență muşchilor ce lucrează în sens
opus;

Ca metodă de lucru, contracțiile izometrice se realizează prin:

o combinarea contracțiilor izometrice cu cele izotonice, într-un raport egal;
o contracții intermediare cu acțiune încetinită de întindere şi scurtare a muşchiului;
o combinarea contracțiilor intermediare cu cele izotonice, în general printr-o mişcare
încetinită de întindere sau scurtare a muşchiului, combinată cu 2-3 opriri scurte pe
parcursul acțiunii;
o combinarea contracțiilor intermediare cu cele izotonice.

2.2 Metoda Power – Training

Urmăreşte dezvoltarea detentei (forță explozivă), ca rezultat al combinării forței cu viteza şi se

practică prin trei grupe mari de exerciții:
o exerciții cu greutăți;

5
 o exerciții cu mingi medicinale;
o exerciții acrobatice.

In general, exercițiile sunt în număr de 12 sau 16, împărțite pe 3-4 grupe, cu patru exerciții fiecare.
Lucrul se începe cu o încărcătură sub posibilități, se execută 6 repetări, apoi dublăm repetările. Dacă
şi repetările se execută cu viteza dorită, se măreşte încărcătura şi se reîncepe lucrul pornind de la 6
repetări. După executarea fiecărei grupe de exerciții se acordă o pauză de aproximativ 4 minute.

2.3 Metoda halterofilului

Este considerată cea mai eficientă metodă. Indicatorii calitativi ai metodei îşi manifestă progresul
prin creşterea intensității efortului pe baza creşterii încărcăturii. Aceasta se realizează prin 4
procedee metodice:
o creşterea continuă a încărcăturii, greutatea utilizată calculându-se în raport cu posibilitățile
maxime ale individului;
o creşterea în trepte a încărcăturii;
o creşterea şi descreşterea continuă, în care încărcătura creşte progresiv până aproape de
posibilitățile maxime şi descreşte până la valorile de start;
o creşterea în val: încărcătura creşte, apoi se reduce uşor, crescând apoi brusc peste valoarea
maximă atinsă anterior.

2.4 Metoda culturistă

Dezvoltă forța generală, având scopul de a influența masa musculară puternic reliefată prin
prelucrarea analitică a grupelor musculare, a fiecărui segment sau parte componentă a
organismului. Este bazată pe structuri de exerciții fizice, precis şi riguros eşalonate, urmărind
finalitățile propuse.

2.5 Metoda antrenamentului în circuit

După Adamson şi Morgan (creatorii ei), antrenamentul în circuit, prin structură şi conținut stă la
baza unei pregătiri fizice generale realizată prin creşterea forței generale, creşterea rezistenței
musculare şi creşterea rezistenței cardiovasculare. Sportivii sunt dispuşi într-un cadru specific, pe
grupe de lucru, în cadrul cărora executanții practică succesiv exercițiile fizice.

Metoda are următoarele modalități de organizare:

a. după numărul de exerciții care compun circuitul:

o circuit scurt, 4 – 6 exerciții;

o circuit mediu, 6 – 8 exerciții;

6
 o circuit lung, 8 - 12 exerciții.
b. după felul şi gradul de solicitare al efortului:

o circuit uşor, exerciții în care se utilizează numai greutatea propriului corp sau
obiecte uşoare reprezentând până la 20% din posibilitățile maxime;
o circuit mediu, efortul reprezentând până la 40% din posibilitățile maxime;
o circuit greu, efortul reprezentând peste 50% din posibilitățile maxime;
c. după formele de lucru:
o circuit de durată sau circuit extensiv;
o circuit cu intervale sau circuit intensiv.

3 Metode, procedee şi tehnici specifice pentru dezvoltarea

rezistenței

Rezistența este calitatea motrică preponderent perfectibilă, care foloseşte procedee şi metode în

structura cărora dinamica efortului fizic sub forma volum-intensitate are ca suport de susținere

capacitatea respiratorie pusă în legătură cu dinamica aparatului locomotor.

a. metode bazate pe variația volumului;

b. metode bazate pe variația intensității;
c. metode bazate pe variația volum-intensitate.

3.1 Metode bazate pe variația volumului de efort:

o metoda eforturilor uniforme continue se caracterizează prin uniformitatea intensității
efortului fizic, prin continuitatea şi durata acestuia, specifică efortului fizic aerob;
o metoda eforturilor fizice repetate se caracterizează prin repetarea aceluiaşi tip de efort;
o metoda maraton se caracterizează prin alergare zilnică în regim de efort repetat şi uniform.

3.2 Metode bazate pe variația intensității efortului:

o metoda eforturilor variabile se caracterizează prin modificarea intensității efortului, prin
schimbarea tempo-ului de alergare, sau a factorilor interni, determinanți în schimbarea
voluntară şi repetată a efortului;
o metoda eforturilor progresive se caracterizează prin dinamica exclusiv ascendentă a
efortului în cadrul repetărilor succesive; stă la baza dezvoltării rezistenței specifice,
eforturilor maximale (ciclism, natație, canotaj);

7
 o metoda Fartlek reglează intensitatea efortului prin tempo-uri diferite, în cadrul unor
alergări neprogramate în grafice de timp;

3.3 Metode bazate pe variația volum-intensitate:

o metoda antrenamentului fracționat (pe sau cu intervale) este foarte eficientă pentru
dezvoltarea capacității de efort aerob care, apărută mai întâi în atletism, s-a generalizat şi
în alte ramuri sportive.
Metoda constă în repetarea fragmentată a efortului în legătură directă cu obținerea unor indici
superiori ai ritmului cardiac. Este, de fapt, un antrenament al aparatului cardio-vascular care, prin
efortul mecanic al aparatului locomotor, îşi măreşte capacitatea de transport a oxigenului în
organism, determinând o mare rezistență la efort. Efortul se bazează pe alergări sau exerciții care
să asigure, într-o primă fază, o creştere a frecvenței cardiace până la 120-130 bătăi pe minut. De la
acest platou, în faza a doua, începe antrenamentul sportiv care, prin exercițiile respective, trebuie
să asigure un regim de efort corespunzător unei frecvențe cardiace de 170-180 bătăi pe minut într-
o unitate de timp limitată. In faza a treia, pauza obligatorie este caracterizată printr-un regim de
efort minim, care să reducă pulsul la valorile primei faze (120-130). Efortul se reia cu intensitatea
necesară atingerii plafonului optim al regimului cardiac, ciclul repetându-se conform graficului
propus. Timpul de revenire este de 45-90 secunde.

4 Metode, procedee şi tehnici specifice pentru dezvoltarea

îndemânării

a. repetarea procedeelor specifice acțiunilor practice;

b. sporirea treptată a dificultăților de coordonare;
c. aplicarea deprinderilor şi priceperilor motrice în condiții schimbătoare.

Pe lângă aceste 3 variante metodice, se mai pot adăuga exerciții de gândire, exerciții de coordonare,

exerciții de echilibru, exerciții de suplețe, care pot fi chiar intercalate în variantele mai sus

menționate.

8
5 Metode, procedee şi tehnici specifice pentru dezvoltarea

mobilității
a. exerciții active libere, cu încărcătură, cu şi la aparate; ele pot fi exerciții statice şi exerciții
acrobatice
b. exerciții pasive care contribuie, prin acțiunea lor, la amplificarea mobilității articulare

6 Metode, procedee şi tehnici specifice pentru dezvoltarea

supleței

Sunt folosite, în general, şi cele pentru dezvoltarea mobilității. Amplitudinea mişcării se realizează

prin accentuarea la maxim a capacității de mobilitate a sistemului articular în funcție de

particularitățile individului sau de necesitățile impuse de mişcare.

a. Stretching-ul, procedeu adaptat în practica de specialitate;

b. relaxarea, replică a încordării musculare, asigură dezamorsarea efortului şi crează condiții
de reangajare a muşchilor într-o nouă încordare;
c. alternarea suprasolicitărilor unităților articulație-muşchi cu relaxarea – contribuie la
dezvoltarea indicilor calitativi ai fibrelor musculare.

9
Bibliografie

1. Alexe N. – Antrenamentul sportiv modern, Editura Editis, București, 1993

2. Cârstea Gh. – Teoria și Metodica Educației Fizice și Sportului, Editura Universul, București,
1993
3. Chiriță Georgeta – Optimizarea lecției de Educație Fizică, Editura Stadion, București, 1972
4. Diaconescu C. – Note de curs
5. Dicționarul Stiinței Sportului – Editura Karl Hofmann, 1992
6. Drăgan I. – Medicină sportivă aplicată, Editura pentru Tineret și Sport, București, 1994
7. Impactul Sportului asupra Sănătății – CCPS, București, 1996
8. Impactul Sportului asupra Socializării – CCPS, București, 1996
9. Kirițescu C. – Palestrica, Editura UCFS, București, 1964
10. Matveev L.P., Novikov A.D. – Teoria și Metodica Educației Fizice și Sportului, Editura Sport-
Turism, București, 1980
11. Ministerul Educației Naționale - Curriculum Național – Programe școlare pentru
învățământul gimnazial, București, 1999
12. Scarlat E. – Lecția de Educație Fizică, Metode și Mijloace, Editura Sport-Turism, București,
1981

10