METODELE DE INSTRUIRE ÎN EDUCAŢIE FIZICĂ

Metode din domeniul nostru sunt:

- metode de instruire propriu-zisă

- metode de educație
- metode de corectare a greșelilor de execuție
- metode de verificare și apreciere
- metode de refacere a capacității de efort.

Unul dintre criteriile de clasificarea a metodelor este după modul de utilizare a informaţiei.
Acestea se împart în:

1.Metode verbale care cuprind:

- explicaţia
- expunerea
- prelegerea
- povestirea
- convorbirea
- brainstormingul
- studiul de caz
- problematizare
- algoritmizare
2.Metode nonverbale:
- exersare
- evaluare practică
- intuitive: demonstraţia, observarea execuţiei, materiale iconografice.

După extensia sferei de aplicare:

- generale

- particulare
- relaţia efort-odihnă

- parte-întreg (analogie, modelare)

După funcţia didactică:

- predare
- învăţare
- fixare
- consolidare
- verificare şi apreciere
După modul de administrare a experienţei:

- algoritmice
- euristice
- modelare
După formele de organizare a activităţii:

- individuale
- frontale
- pe grupe omogene
- pe cupluri
- pe compartimente

Metodele de instruire propriu-zisă vizează în educația fizică următoarele obiective specifice:

- însușirea, consolidarea sau perfecționarea cunoștințelor, deprinderilor și priceperilor motrice;

- dezvoltarea calităților motrice;
- influențarea indicilor de dezvoltare fizică;
- însușirea unor cunoștințe de specialitate;
- formarea capacității de practicare independent a exercițiilor fizice.

Subsistemul de instruire este format din:

I. Metode verbale
II. Metode intuitive
 III. Metode practice
I. Metodele verbale în educația fizică sunt următoarele:
1. Expunerea verbală, realizată prin limbaj, trebuie să fie accesibilă nivelului de înțelegere
a colectivelor de subiecți. Ea cuprinde:
a) Povestirea este folosită la subiecții de vârstă mică, până la 8-9 ani. Ea trebuie să fie sugestivă
și să se bazeze pe realități cunoscute de copii fie direct din viața cotidiană fie din mijloacele
mass-media.
b) Explicația este foarte importantă în instruirea copiilor de vârstă școlară, ea trebuind să fie
clară, logică, concisă și oportună. În relația cu demonstrația ea poate să preceadă, să
însoțească sau să urmeze acesteia.
c) Prelegerea se folosește cu precădere în învățământul superior, însă este recomandată și la
clasele terminale de liceu. La baza înțelegerii stă o argumentare științifică a temelor
abordate.
2. Conversația – se referă la dialogul permanent pe care cadrul didactic îl poartă cu cei
implicați în procesul de instruire și educație (elevii). Se poate dialog ape problemele obiectivelor
instruirii, modalităților de evaluare, cauzele greșelilor de execuție, nivelul de înțelegere a procedeelor
metodice folosite în predare, etc.
3. Studiul individual trebuie îndrumat, orientat și controlat de cadrul didactic, pe
probleme specific educației fizice.
4. Brain stormingul se folosește mai rar, la niveluri mai mari.

II. Metode intuitive

- ajută la formarea unei reprezentări clare despre ceea ce urmează să se învețe. Există trei
principale metode intuitive:
1. Demonstrația- se folosește în strânsă legătură cu explicația sau povestirea (la vârste mici). Ea
reprezintă cea mai eficientă metodă intuitivă de instruire, condiția fiind să fie realizată corect. Sunt
două procedee metodice prin care se poate realize demonstrația:
- nemijlocită- când este realizată de conducătorul procesului instructiv-educativ;
- mijlocită- realizată de un subiect din cadrul grupului care stăpânește foarte bine tehnica de
execuție a unor acte sau acțiuni motrice.
2. Folosirea unor material iconografice se recomandă în special când demonstrația nu poate fi
realizată la nivel de model. Se realizează prin folosirea a două tipuri de material iconografice:
clasice (planșe, scheme, grafice, etc) și moderne (diapozitive, filme, casete video, etc.)

3. Observarea execuției altor subiecți – se realizează în cadrul lecțiilor de educație fizică prin
urmărirea atentă de către colectiv a evoluțiilor unor membrii ai acestuia. Această observare vizează în
majoritatea cazurilor desprinderea aspectelor esențiale positive ale execuției, dar și a celor negative,
fapt care indică și nivelul de conștientizare a execuției corecte.

III. Metoda practică

Există o singură și unică metodă practică prin care subiecții își însușesc ceea ce se predă și
anume metoda exersării (mai poartă denumirea și de metoda repetării). Implică repetarea sistematică,
conștientă, continuă efectuată cu scopul îndeplinirii unor obiective precise.

Exersarea în domeniul nostru are mai multe tipuri:

a) Exersarea pentru formarea deprinderilor și priceperilor motrice care poate avea următoarele
variante:
- exersarea unei singure deprinderi sau priceperi motrice, numită și exersare independentă se
întâlnește în mod frecvent în primele faze ale formării acestora. Exersarea se poate realize global și
parțial. De regulă, se începe cu exersarea global, în întregime a deprinderii motrice respective și apoi
pentru finisarea tehnicii de execuție a unor părți component esențiale ale deprinderii se trece și la
exersarea parțială, analitică (numai dacă este cazul). Pentru început, poate fi realizată în condiții ușurate
(elan redus, mingi mai ușoare) sau într-un ritm mai lent.
- Exersarea mai multor deprinderi sau priceperi motrice numită și exersare simultană presupune
legarea, înlănțuirea unui număr de acțiuni în concordanță cu cerințele pe care le solicită concursurile
sportive sau alte activități practice.
b) Exersarea pentru dezvoltarea – educarea calităților motrice se realizează diferențiat pentru
fiecare calitate motrică. Astfel avem:
- exersarea pentru dezvoltarea-educarea vitezei
- exersarea pentru dezvoltarea-educarea îndemânării
- exersarea pentru dezvoltarea-educarea rezistenței
- exersarea pentru dezvoltarea-educarea forței
c) Exersarea pentru optimizarea dezvoltării fizice
Acest tip de exersare se realizează în special în veriga a-III-a din lecția de educație fizică
dar și pe parcursul altor verigi. În veriga a treia se realizează complexe de 6-8 exerciții efectuate
 liber, cu obiecte (mingi, eșarfe, corzi, bastoane) cu partener (în perechi) sau la aparate (bancă de
gimnastică, scară fixă, etc).

Deprinderile motrice de bază

a) Etapa I
Aceasta reprezintă etapa inițierii în bazele tehnice de execuție a deprinderilor
motrice. Urmărește în primul rând, formarea unei reprezentări corecte, clare despre deprinderile
motrice care urmează a fi învățate. Crearea reprezentării corecte se realizează cu ajutorul
demonstrației și explicației.

b) Etapa II
Este etapa consolidării, fixării deprinderilor motrice

Fixarea se realizează în condițiile repetării multiple a deprinderii motrice, a elementului

sau exercițiului întreg.

Repetarea îndelungată a exercițiilor, a deprinderilor motrice, face ca treptat, execuția

greoaie și puțin cursivă (caracteristică începutului) să se realizeze cu ușurință și coerență,
calitatea execuției îmbunătățindu-se.

c) Etapa a III-a
Reprezintă etapa perfecționării, automatizării deprinderii motrice.

Se realizează printr-o activitate de repetare perseverentă ce urmărește întărirea

deprinderilor motrice, automatizarea lor. Are ca și obiective:

- lărgirea variantelor de execuție a fiecărei deprinderi;

- exersarea deprinderii în condiții cât mai variate și apropiate de cele întâlnite în practică
(mai ales în competiții);
- includerea deprinderii într-o înlănțuire de alte deprinderi și executarea acestor combinații
cu ușurință, cursivitate și eficiență.

Categorii (tipuri) de deprinderi motrice:

 în funcție de nivelul de automatizare avem:

- elementare - care sunt complet automatizate (deprinderi cu caracter ciclic: mers, alergare, înot,
ciclism, etc.);
 - complexe – parțial automatizate (deprinderi aciclice: gimnastică, săritură, aruncări, box, lupte, în
special jocurile sportive)
 după finalitatea lor:
- de bază și utilitar-aplicative- cele necesare în activitatea cotidiană și în cea sportivă;
- specifice ramurilor și probelor sportive- elemente și procedee tehnice din ramuri și probe
sportive.
 după nivelul participării sistemului nervos la formarea și valorificarea lor avem
deprinderi:
- propriu-zise- obținute prin repetări stereotipe și efectuate de un număr foarte mare de ori
(deprinderi din gimnastică, patinaj, etc.)
- perceptiv-motrice- învățarea este influențată de ambianță (deprinderi din oină, tir, jocurile
copiilor)
- inteligent-motrice- sunt cele unde apare „adversarul”, care este opozitiv și intensiv (deprinderi
din jocurile sportive, lupte, judo, scrimă, box, etc.)

Deprinderile motrice de bază sunt: mersul, alergarea, săritura, aruncarea.

Mersul

Este o formă de deplasare care constă din deplasarea corpului printr-o succesiune de pași
care variază în funcție de modul în care se cere executarea deplasării.

Mișcarea se execută cu spatele drept, prin îndreptarea coloanei vertebrale, gâtul ușor pe
spate, pieptul scos în afară, capul cu bărbia ușor îndreptate oblic-sus. Brațele se mișcă natural,
liber, dar activ din articulația scapulo-humerală. Vârful piciorului ia primul contact cu solul,
pasul este mai lung și ferm, coordonat cu mișcarea brațelor.

Alergarea

Reprezintă tot un mod de deplasare a corpului în tempo și cu viteză variată, la care

intervine o mică fază de zbor, atunci când se face trecerea de pe un picior pe altul.

Alergarea corectă se face cu o ușoară înclinare a trunchiului înainte, ridicarea genunchilor

sus, rularea completă și elastică a tălpilor pe sol, balansarea alternativă a brațelor înainte și
înapoi, ușor îndoite, cu degetele flexate; mișcarea brațelor fiind coordonată cu cea a picioarelor.
Inspirația se face pe nas iar expirația pe gură.
 Săritura

Prin săritură se înțelege desprinderea bruscă de la sol și ridicarea corpului în aer, pentru
scurt timp, prin deplasarea în înălțime sau lungime, urmată de revenirea pe loc sau trecerea peste
un obstacol.

Săriturile pot fi executate: cu desprinderi de pe sol simple sau repetate, cu picioarele

apropiate sau depărtate, cu îndoirea genunchilor înainte sau cu ducerea gambelor înapoi; cu
înălțarea corpului pe vertical și cu aterizare pe ambele picioare. Săriturile pot fi combinate în
difrite feluri.

Clasificarea săriturilor după Săvulescu I.:

 săritură dreaptă
 săritură cu îndoirea genunchilor:
- înainte
- cu gambele înapoi
 săritură cu depărtarea picioarelor:
- lateral
- înainte-înapoi (antero-posterior)
 săritură ca mingea:
- cu îndoirea genunchilor
- cu întoarcere la stânga și la dreapta
- cu diferite poziții și mișcări de brațe
 săritură cu deplasare
- înainte
- înapoi
- cu întoarcere 90 grade, 180, 360 la stânga și la dreapta
 săritură cu trecere peste obstacole mici, la distanțe mici
 săritură cu atingerea unui obiect
- cu brațul întins
 - cu capul

Aruncarea- prinderea mingii (sau a altor obiecte)

Aruncarea este acțiunea de azvârlire sau de lansare a unui obiect, căruia i s-a imprimat o
mișcare lentă sau rapidă și o anumită viteză pentru a ajunge la o distanță oarecare, la țintă fixă
sau mobilă.

Se execută din pozițiile: stand, stand depărtat sau stand cu piciorul stâng înainte, cu toate
articulațiile ușor flectate, spatele ușor rotunjit, brațele relaxate, palmele ținute căuș, în față la
nivelul taliei sau pieptului. Obiectul este lansat sau aruncat prin imprimarea unei mișcări lente
sau rapide, realizată prin balansarea brațelor de jos în sus, oblic-sus, concomitent cu îndoirea și
întinderea genunchilor.

Prinderea mingii (sau a altui obiect) este o acțiune de recuperare a unui obiect transmis
de un partener, ricoșat din perete, panou, sol, etc. Se execută din pozițiile stand sau stand
depărtat, cu articulațiile ușor flectate, cu palmele în formă de căuș, dar depărtate, ținute la nivelul
taliei pentru ca împreună cu degetele să cuprindă obiectul pe o porțiune cât mai mare.

DEPRINDERILE MOTRICE UTILITAR-APLICATIVE

Deprinderile motrice utilitar-aplicative pe care le vom trata în acest modul sunt: căţărarea,
escaladarea, târârea, echilibrul.

Cățărarea

Prin cățărare se înțelege urcarea cu ajutorul mâinilor și picioarelor pe scară, buturugă sau pe un
aparat de gimnastică (bancă, ladă, scară fixă) care poate fi: fix, înclinat, etc.

a) Cățărare pe scară cu ajutorul brațelor și picioarelor (aceeași șipcă pentru brațe și

picioare, dar mai jos).
b) Cățărarea pe scară cu mâna și piciorul opus (pe șipci diferite la brațe și pe aceeași șipcă
pentru picioare)
c) Cățărarea pe scară cu brațul și piciorul de aceeași parte
 d) Cățărarea pe scară fixă cu deplasare laterală

Escaladarea

Prin aceasta se înțelege cățărarea pe o parte a obstacolului și coborârea pe partea cealaltă.

Obstacolul poate fi reprezentat de: măsuță, scăunele, bancă, ladă, bârnă joasă, trunchi de copac
răsturnat, buturugă, etc.

a) prin pășire directă pe aparat – implică ca acesta să fie bine fixat și la o înălțime mică;
b) prin apucarea aparatului cu mâinile, după care urmează sprijinirea pieptului și a
abdomenului de aparat, tracțiunea în brațe și urcarea cu genunchii pe aparat.

Târârea

Se înțelege acțiunea “de a înainta prin mișcări specifice, cu trupul lipit de pământ”, sau “a înainta
sprijinindu-se pe pământ cu genunchii și cu coatele”. În cadrul învățării metodice se utilizează
următoarea ordine:

- târâre pe genunchi și pe palme (mersul pisicii);

- târâre pe antebrațe și palme (mersul șopârlei) cu brațul și piciorul opus sau de aceeași parte;
- târâre pe o parte, sprijinit pe antebraț, picioarele împingând corpul înainte;
- târâre joasă se realizează prin împingere în piciorul care se află îndoit, cu genunchiul în afară, în
timp ce brațul opus se așează înainte, cât mai departe;
- târâre pe antebrațe cu deplasarea trunchiului prin împingere cu vârfurile picioarelor, cu brațele
sprijinite pe antebrațe;
- târâre cu deplasarea trunchiului prin mișcări alternative ale umerilor, cu ușoare răsuciri laterale
de trunchi (târâre ca șarpele).

Echilibrul

Reprezintă ”o situație a unui corp asupra căruia se exercită forțe care nu-i schimbă starea de
mișcare”.

Variante de exerciții de echilibru utilizate în cadrul lecțiilor de educație fizică sunt:

 a) exerciții de echilibru static (de pe loc) utilizate în veriga a-II-a a lecției;
b) exerciții de echilibru dinamic (din deplasare) folosite în verigile a-II-a și a III-a a lecției.
Gradare execițiilor de echilibru se realizează prin:

- micșorarea suprafeței de sprijin;

- schimbarea suprafeței de sprijin și mărirea înălțimii aparatului pe care se execută exercițiul (sol,
bancă, obiecte din natură, etc.);
- executarea unor exerciții de brațe sau trunchi în timpul mersului pe aparat cum ar fi: transportul
unor obiecte (mingi, bastoane, caiete, coșulețe, etc.), schimbarea direcției de deplasare;
- trecerea peste un obstacol așezat (fix) pe aparat;
- trecerea de pe un aparat pe altul (de pe bancă pe lada sau de pe bancă pe scara fixă, etc.);
- mărirea unghiului de înclinare a aparatului pe care se execută deplasarea.

Caracteristici ale priceperilor motrice:

- sunt componente neautomatizate ale activității motrice voluntare;

- sunt dependente de volumul de deprinderi motrice stăpânite de fiecare individ uman
(deci, de experiența motrică anterioară);
- exprimă măiestria practică în situații variabile;
- se bazează pe, și influențează procesele cognitive (memorie, imaginație, creativitate);
nivelul de manifestare a priceperilor motrice este condiționat și de plasticitatea scoarței
cerebrale.

CONȚINUTUL ȘI STRUCTURA LECȚIEI DE

EDUCAȚIE FIZICĂ; ALGORITMUL PREGĂTIRII ȘI
CONDUCERII LECȚIEI
1. Organizarea colectivului de elevi;
2. Pregătirea organismului pentru efort;
3. Influenţarea selectivă a aparatului locomotor;
4. Dezvoltarea calităţilor motrice: viteza şi îndemânarea;
5. Învăţarea, consolidarea, perfecţionarea sau verificarea deprinderilor şi
priceperilor motrice;
6. Dezvoltarea calităţilor motrice: forţa şi rezistenţa;
7. Revenirea organismului după efort;
8. Aprecierea asupra desfăşurării lecţiei şi recomandări pentru activitatea
ulterioară (inclusiv cea independentă);