Cursul 10

PREZENTAREA
METODOLOGIEI DE
FOLOSIRE A METODELOR
DIDACTICE
Obiective operaționale:
Studenții:
- să folosească metodele didactice, respectând demersul logic ;
- Să spună avantajele și dezavantajele folosirii metodelor didactice
 10.1. ASPECTE GENERALE
Pentru a forma cadre didactice eficiente capabile să realizeze un proces
instructiv-educativ de calitate, este necesară implicarea lor în activitatea
directă de predare, dar şi obișnuirea cu metodologia predării. În acest,
capitol vom prezenta tehnica praxiologică de folosire a 4 metode
didactice (descrierea, demonstrația, observația şi problematizarea),
des utilizate în procesul instructiv-educativ în predare.
Subliniem faptul că, prin intermediul acestor metode, se asigură cu
preponderență operația de transmitere în lecțiile practice a informațiilor
teoretice ce stau la baza asimilării și formării deprinderilor de mișcare
din educația fizică şi sport, la baza creării reprezentării, realizării
înțelegerii, dar și a memorării.
 10.1. METODA DIDACTICĂ DESCRIEREA
Descrierea este un procedeu metodic, derivat din expunere, cu mare eficiență în
practica sportivă, utilizată în predarea tuturor categoriilor de exerciții fizice. Este
considerată ca fiind procedeul metodic de bază în transmiterea informațiilor prin care se
asigură percepția şi înțelegerea a ceea ce urmează a fi executat. Așa cum consemnează A.,
Barta şi P Dragomir (1999, pag.21), descrierea este „metoda prin care se prezintă verbal
imaginea unui exercițiu, precizându-se mișcările, succesiunea lor, direcția, amplitudinea,
ritmul şi durata”.
Descrierea exercițiilor fizice constă într-o expunere terminologică ce presupune:
prezentarea poziției inițiale; prezentarea succesiunii mișcărilor, prezentarea poziției finale
cu toate componentele specifice (direcție, amplitudine, ritm, intensitate etc.). Ea poate fi
însoțită de indicații privind volumul de lucru, exprimat în durată sau număr de repetări,
durata pauzei, numărul de serii. Exemplu: se execută alergare cu genunchii sus, pe 20 m,
plecând de la linia trasată pe sol, pe lungimea terenului, în ritm alternat, rapid cu lent, din
5 în 5 metri, de 2 ori, cu accent pe ridicarea genunchilor la orizontală.
BARTA ,A., DRAGOMIR, P., (1999). Educație fizică – Manual pentru casa a X-a , Școli normale. Edit. Didactică şi Pedagogică – R.A București, p. 21
Folosirea descrierii în lecția de educație fizică presupune respectarea
următoarelor recomandări:
- să fie clară şi concisă, nu cu multe informații pentru a pute fi
reținute mai ușor;
- să fie prezentată într-o terminologie specifică, sugestivă şi
cunoscută de elevi/sportivi/studenți; cu explicații suplimentare
- să preceadă, să însoțească sau să urmeze demonstrația;
- poate să fie însoțită de planșe, machete, fotografii, scheme, când
prezintă aspecte complexe și când este folosită la clasele mici;
- să fie reluată ori de câte ori s-a constatat că apar dificultăți în
procesul de înțelegere, de reprezentare sau de execuție;
- să fie folosită cu precădere în momentul de inițiere, învățare a
unui exercițiu, a unei deprinderi motrice.
 Metodologia de organizare: Profesorul prezintă descrierea exercițiului fie:
- pentru tot colectivul când lucrează frontal;
- pe grupe când colectivul de elevi este scindat în unități mai mici /grupe;
- pentru fiecare individ când se lucrează individual, sau unui anumit elev îi este
necesară o explicație suplimentară.
Strategia (tehnica) de organizare: Descrierea poate fi realizată:
- de către profesor şi presupune accentuarea unor aspectele cheie ale execuției;
- ca o reproducere de către elev/sportiv/student;
- sau ca o prezentare directă.
În toate cazurile, este urmărită, dirijată, corectată de către profesor, care intervine cu
sau în repetarea descrierii, până în momentul în care a fost realizat/ însușită corect
exercițiul.
Situații de folosire: Se folosește în educația fizică în:
- prezentarea exercițiilor fizice noi sau vechi care se găsesc în stadiul de învățare,
consolidare, perfecționare;
- și în situațiile în care se constată lipsuri sau neînțelegeri.
 Avantaje: Se poate folosi:
- la toate nivelurile începând cu grupele de învățământ preșcolar şi terminând cu
grupe de vârsta a III-a;
- se poate adapta la particularitățile vârstei şi nivelului de cunoaștere a colectivelor
sau indivizilor cu care se lucrează.
Dezavantaje:
- nu întotdeauna se reușește să se realizeze o percepere şi înțelegere corectă a
aspectului descris și de aceea este bine să fie însoțită de demonstrație sau material
intuitiv.
Eficiență: Contribuie la:
- formarea unei reprezentări corecte;
- dezvoltă capacitatea de atenție și de concentrare;
- are posibilitatea de a compara descrierea curentă cu cele realizate/învățate
anterior, subliniind asemănările şi deosebirile.
 Din punct de vedere psihologic, așa cum menționa Mihai Epuran (2005, pag.192)
”descrierea este un proces complex în care un subiect dorește să comunice un
conținut faptic şi semnificativ asupra unui fenomen, situație, activitate, individ sau
grup, pe care l-a cunoscut, în mod direct sau prin intermediul unor informații la care
a avut acces”. Descrierea ca orice procedeu metodic folosit în predare trebuie să
asigure perceperea fenomenului, formarea senzațiilor şi transformarea senzațiilor
senzoriale în mesaje disponibile (pentru momentele viitoare). Mesajele pot fi de tip
informațional sau de tip practic-aplicativ. Importantă este forma de transmitere a
informațiilor care poate fi seacă, de prezentare cifrică, cu interpretare, cu sugerare
sau decizională. Folosirea descrierii trebuie să asigure elevilor, sportivilor,
studenților recepționarea, perceperea, înțelegerea, memorarea, îndemnul la/şi
utilizarea informațiilor.
EPURAN, M., (2005). Metodologia cercetării activităților corporale. Exerciții
fizice. Sport. Fitness, Ed. a 2-a, Edit. FEST, București, pag. 192.
 10.3. METODA DIDACTICĂ DEMONSTRAȚIA
Demonstrația este o metodă clasică tradițională ce se folosește în situații
educaționale în care se așteaptă un răspuns verbal sau practic după un model prezentat.
Se aplică, în special, în domeniile în care se urmărește achiziționarea de deprinderi şi
formarea de priceperi motrice sau se învață deprinderi manuale, tehnici, proceduri
bazate pe algoritmi.
Prin faptul că un algoritm procedural o tehnică de lucru se realizează prin
intermediul unui model oferit ce necesită a fi perceput, analizat şi înțeles, această
metodă are intense valențe formative. În esența ei, este limitativă, întrucât are un câmp
liniar de acțiune fondat pe repetarea identică a modelului. Nu permite adaptări,
ajustări, inițiative. În educația fizică, demonstrația (prin care se arată elevilor,
sportivilor, studenților ceea ce vor lucra în continuare, ceea ce trebuie să execute în
final) se realizează cu scopul de ușura modul de explorare a realității, al asigurării unui
suport perceptiv, suficient de sugestiv pentru a face accesibilă predarea şi învățarea
unor cunoștințe. Prin demonstrație, este facilitată execuția corectă a unor acțiuni şi
formarea unor deprinderi sau comportamente practice profesionale.
 Demonstrația didactică de tip practic, specifică educației fizice se folosește pentru a
produce o percepție senzorială vizuală, inductivă cu scopul de a ușura înțelegerea şi
executarea corectă a unor activități, acțiuni, acte motrice.
Cu ajutorul demonstrației, elevul se familiarizează cu deprinderea motrică, exercițiul
sau acțiunea ce urmează a fi învățată, consolidată, perfecționată sau evaluată. Datorită
posibilității de prezentare directă a exercițiilor, a mișcărilor, ea formează reprezentări
clare în multiple planuri privind structura deprinderilor motrice, privind succesiunea
rațională a actelor motrice.
Eficiența demonstrației crește atunci când:
- este însoțită de descriere sau explicație prin care subliniază anumite aspecte;
- este conștientizat scopul urmărit;
- reactualizează cunoștințele;
- se realizează într-o formă dinamică;
- are un ritm corespunzător de execuție, dând posibilitatea elevilor să vizualizeze
însușirea corectă;
- activizează întregul colectiv, grup sau individ.
 Folosirea unui anumit tip de demonstrație va ține cont de particularitățile
individuale ale subiecților. Atunci când se constată apariția unor greșeli tipice
(prezente la un număr mai mare de elevi), se poate recurge la:
- execuția unei demonstrații suplimentare corectă pentru a scoate în evidență
aspectele esențiale;
- la execuția unei demonstrației greșită cu scopul de a scoate în evidență
incorectitudinile apărute în execuția sau în înțelegerea mișcărilor.
Demonstrația prezentată de profesor îndeplinește :
- în didactica tradițională, (sau un elev motric) funcția de a imprima în mintea
elevilor imaginea reală a execuțiilor;
- în didactica modernă această metodă preia funcțiile stimulării operațiilor
logice, care asigură prelucrarea datelor concrete, analiza, sinteza, aplicarea
noțiunilor dobândite în condițiile de optimizare a mijloacelor şi situațiilor de
instruire.
 Demonstrația ca metodă prin care li se arată
copiilor/elevilor/sportivilor un model de mișcare, model ce
este reprodus, constituie o metodă complexă, care poate
avea eficiență în situația în care se aplică ținând cont de
particularitățile de vârstă.
Demonstrația prin reproducerea unui model vizualizat,
comparativ cu un model descris, depinde de capacitatea de
percepere (analizatori: vizual, auditiv), de înțelegere , de
analiză de decizie a celor ce vizualizează.
 Metodologia de organizare: Demonstrația practică prin model uman,
sau prin material intuitiv (planșe, video, schițe etc.) se poate realiza
pentru o clasă, pentru o grupă sau pentru un singur individ.
Strategia (tehnica) de folosire: Profesorul sau un elev priceput
demonstrează execuția unui exercițiu (deprinderi motrice) ceilalți elevi o
urmăresc, o privesc și preiau vizual informațiile.
Pentru a sublinia elementele esențiale şi a scoate în evidență aspectele
mai greu de executat, demonstrația poate fi însoțită de descriere,
explicație şi conversație. Ea poate fi realizată cu posibilități de
vizualizare din : față, spate , lateral dreapta, lateral stânga.
Situații de folosire: Se folosește în toate situațiile în care se însușește
o nouă deprindere, un nou exercițiu, o nouă structură, dar şi de fiecare
dată când s-a constatat că apar greutăți, dificultăți în prezentarea unei
mișcări.
 Avantaje: Se poate folosi la toate nivelurile de vârstă şi poate fi
făcută şi de elevii ce au o inteligență motrică deosebită, sau
potențial motric deosebit.
Dezavantaje: Are dezavantajul că nu poate fi realizată de către
profesor în anumite situații (vârstă, stare de sănătate, nivel de
pregătire etc.).
Eficiență: Contribuie la educarea percepției și reprezentării,
dezvoltă spiritul de observație, capacitatea de analiză şi de
comparare, dezvoltă memoria vizuală, fotografică.
 10.4. METODA DIDACTICĂ OBSERVAȚIA
Observația reprezintă metoda prin care elevul/ sportivul urmărește/ privește cu
atenție execuțiile colegilor/ partenerilor/ adversarilor, cu scopul:
- memorării informațiilor ce trebuie realizate practic;
- întăririi reprezentării mișcării;
- depistării greșelilor sau a aspectelor cheie ce ar putea influența execuția proprie.
Se realizează în mod dirijat de către profesor, pe parcursul desfășurării lecțiilor
şi, mai ales, în timpul demonstrațiilor prin îndrumarea urmăririi atente de către
colectivul de elevi / sportivi a celor mai bune execuții. Este indicat ca profesorii să
orienteze observația subiecților spre un anumit aspect, precizat dinainte şi să
stimuleze intervențiile pozitive sau negative ale acestora.
Observația dirijată poate fi efectuată şi asupra execuțiilor greșite pentru a scoate
în evidență aspectele negative şi a le înlătura din execuția personală.
 Ca metodă intuitivă, observația poate fi făcută asupra:
- execuției realizată de către alți executanți;
- execuției proprii.
Observația execuției altor subiecți (profesor, elev model, material
intuitiv etc.) vizează depistarea aspectelor esențiale ale execuției, dar şi
sesizarea aspectelor pozitive şi negative din execuția colegilor, ceea ce
permite formarea capacității de apreciere şi autoapreciere corectă a
execuției.
Observația dirijată asupra execuției proprii constă în acea percepere a
mișcării cu „ochii minții”, acea simțire, reprezentare şi control a propriei
mișcări, pe care foarte puțini elevi reușesc să o stăpânească şi care, în
procesul de antrenament, este foarte decizională/importantă.
 Metodologia de organizare: Observația presupune angrenarea în urmărirea unei
demonstrații practice speciale sau a unei exersări practice ce are loc în procesul de
învățare. Se poate realiza de toţi elevii odată, când demonstrația se face de către
profesor, sau de către un elev priceput sau de către un grup de elevi sau individual
când se urmăresc aspecte speciale, particulare.
Strategia (tehnica) de folosire: Profesorul sau un elev demonstrează în timp ce
restul elevilor observă aspectele, elementele indicate a fi urmărite. Elevul încearcă
să observe, să descopere cu privirea aspectele execuției realizată de profesor, un
coleg sau un adversar. În cazul execuției proprii, elevul, sportivul, studentul
încearcă să observe prin intermediul percepțiilor musculare şi a organelor de simț
punctele corecte şi incorecte ale exersării. Este vorba de acea observație interioară
„cu ochii minții”.
Situații de folosire: Se folosește în toate situațiile în care se exersează
deprinderile, exercițiile noi, când se abordează structuri noi, dar şi de fiecare dată
când se constată că apar greutăți în reprezentare şi exersare.
 Avantaje: Se folosește la toate nivelurile de vârstă şi poate fi făcută cu
multă ușurință atunci când este dirijată. Poate fi realizată şi de elevii
scutiți medical.
Dezavantaje: Are dezavantajul că nu poate cuprinde decât un număr
mic de elevi şi este greoaie şi incompletă când se lucrează cu colective
numeroase.
Eficiență: Contribuie la educarea percepției, spiritului de observație şi
capacității de analiză, la formarea capacității de evaluare.
Valoarea metodei este dată de faptul că poate stimula elevii în
aplicarea a tot ceea ce consideră că este nou şi eficient, le stimulează
gândirea creatoare, imaginația, le îmbogățeşte cunoștințele şi le dezvoltă
simțul observației şi capacitatea de analiză.
 10.5. METODA DIDACTICĂ PROBLEMATIZAREA
Problematizarea este considerată una din metodele cele mai eficiente şi
mai complexe de implicare a elevilor/studenților/sportivilor în procesul de
formare. Robert Gange (1975, pag.190), analizând modul de prezentare şi
implementare în procesul instructiv-educativ, accentuează ideea că ”după unii
este mai degrabă un sistem sau o îmbinare de metode şi procedee, iar după
alții un principiu, o nouă orientare în practica școlii” şi o denumește
”rezolvarea productivă de probleme”. Problematizarea presupune crearea unor
situații teoretice sau practice dificile care necesită din partea elevilor,
sportivilor, studenților o atenție deosebită în găsirea unor soluții noi de
rezolvare. Când un elev/student/sportiv se găsește în fața unei situații căreia nu
i s-a specificat modul de rezolvare, sau pe baza experienței anterioare nu poate
să dea un răspuns, această situație constituie o problemă.
GANGE, R.M., (1975). Condiţiile învăţării ,(trad.) Edit. Didactică şi pedagogică, Bucureşti. Pag. 190
 Situația problemă ce apare, determinată de necesitatea rezolvării, constituie, de fapt, esența
problematizării ce contribuie la evoluția propriu-zisă. Evoluția constituie rezultatul atât al
strădaniei de a găsi modalitatea de rezolvare apelând la experiența anterioară (cunoștințe,
deprinderi), cât şi al conștientizării dezacordului dintre nivelul de cunoaștere de moment şi cel
viitor. Conștientizarea provoacă în mintea elevilor necesitatea implicării în rezolvarea situațiilor
problemă şi are la bază “exersarea prin deducere şi gândire creatoare” rezultată în urma analizei şi
comparării situațiilor apărute sau provocate, în urma depistării relațiilor dintre cunoștințele,
deprinderile şi priceperile deja însușite.
Exersarea deprinderilor motrice, realizată în mod diferit şi în condiții de execuție cât mai
variate, impuse de situații neprevăzute constituie o modalitate de realizare a acelui tip de
“învățare aplicativ deductivă”, care stă la baza modificării comportamentelor şi personalității.
Paralel cu îndrumarea făcută de cadrul de specialitate, pe tot parcursul instruirii, se impune
angajarea elevilor/studenților/sportivilor în rezolvarea, în mod independent, a diferitelor
probleme, situații apărute, sau provocate, în căutarea unui răspuns pertinent, în găsirea unei
soluție pentru problema cu care se confruntă.
 O situație problemă poate fi reprezentată de:
- o dificultate cognitivă - rezolvarea ei necesitând un efort de gândire mai
mare sau un studiu suplimentar;
- apariția unei provocării - trezirea unui interes pentru rezolvarea ei
constituind o posibilitate de afirmare, de impunere în fața
elevului/colectivului;
- apariția unei noi cunoașteri şi posibilitatea unei noi orientări în direcția
rezolvării, aflării unei noi soluției - rezolvarea ei fiind posibilă prin
reamintirea cunoștințelor şi experiențelor dobândite anterior dar şi prin
încercarea de adaptare a celor noi.
 Angajarea elevilor/studenților/sportivilor într-o activitate independentă de însușire şi, mai ales,
de aplicare în situații diferite a celor învățate prin crearea de probleme contribuie la creșterea
interesului pentru găsirea celor mai eficiente şi mai adecvate soluții. Exersarea deprinderilor
motrice în mod diferit, în condiții de execuție cât mai variate, impusă de situații neprevăzute
constituie baza realizării acelui tip de “învățare aplicativ deductivă”, care asigură modificarea
comportamentelor şi personalității elevilor/studenților/sportivilor. Paralel cu îndrumarea făcută de
cadrul de specialitate, pe tot parcursul instruirii, se impune angajarea
elevilor/studenților/sportivilor în rezolvarea, în mod independent, a diferitelor probleme, situații
apărute, sau provocate.
 Ca şi celelalte metode, problematizare este o metodă cu mare eficiență
ce se poate combina cu dezbaterea, studiul de caz, învățarea prin
descoperire şi presupune folosirea ei atunci când se impune şi când se
poate folosi. Alături de celelalte metode verbale şi intuitive folosite în
transmiterea informațiilor în educația fizică şi sport ca şi în celelalte
discipline, contribuie la dezvoltarea capacităților intelectuale ale elevilor,
studenților, sportivilor.
Exemplu un parcurs aplicativ: Descrierea structurii (conținutului)
parcursului: alergare pe distanța de 5 m, trecere peste o bancă de
gimnastică, rostogolire pe o saltea, alergare pe distanța de 6 m, trecere pe
sub un obstacol, alergare la o scară fixă, urcare pe 5 șipci, coborâre pe
cealaltă scară, ridicarea unei mingi şi întoarcere, cu transportul acesteia,
în alergare la grupa proprie.
 Metodologia de organizare: Studenții sunt împărțiți în 4 grupe (A, B, C şi
D), egale ca număr.
- componenții grupei A şi B străbat parcursul aplicativ sub formă de
întrecere;
- membrii grupei C şi D înregistrează modalitățile de parcurgere a traseului
de către componenții primelor 2 grupe.
- fiecare membru al grupelor A şi B primește sarcina de a efectua parcursul
aplicativ în cel mai scurt timp. Timpul de lucru este nestabilit, dar se află
sub semnul întrecerii ceea ce înseamnă că este foarte scurt.
Parcursul cuprinde o succesiune de acțiuni ce trebuie rezolvate într-o
ordine impusă dar cu anumite puncte în care modalitatea de rezolvare este
gândită şi aleasă de fiecare elev/student în parte, ceea ce constituie „situația
problemă”. În parcurs, situațiile problemă sunt reprezentate de alegerea celor
mai eficiente modalități de trecere peste banca de gimnastică, pe sub obstacol,
de urcarea şi coborârea pe scară fixă, de transportul mingii la întoarcere.
 Strategia (tehnica) de lucru: Studenții din grupa A şi B parcurg
, în torent, traseul stabilit, fiecare student din grupa C şi D
reținând modalitatea de rezolvare a situației problemă a colegului
din grupa adversă, după care sunt evidențiați cei care au găsit
posibilitatea cea mai eficientă de rezolvare.
Se observă, din acest exemplu, că problematizarea presupune o
succesiune de momente reprezentate de crearea şi sesizarea
situației problemă; alegerea celei mai potrivite soluții; momentul
rezolvării problemei; momentul analizei soluției alese pentru
rezolvare.
Situații de folosire: Se folosește în educația fizică în jocuri dinamice şi
jocuri sportive, în parcursuri aplicative, în formarea şi, mai ales, în
rezolvarea unor structuri algoritmice de sisteme de acționare pentru
realizarea obiectivelor instructiv-educative. Așa cum sublinia Ioan
Cerghit (1980, pag. 129), „problematizarea îşi găsește utilizarea
pretutindeni unde se pot crea situații-problemă ce urmează a fi
soluționate prin gândire comună şi căutare, prin cercetare şi descoperire a
unor noi adevăruri, a unor noi reguli şi soluții de ordin superior ce devin
o parte integrantă a repertoriului individual de achiziții. Ea poate fi
aplicată în predarea tuturor disciplinelor de învățământ, în toate etapele
procesului didactic şi la nivelul tuturor ciclurilor școlare; intră ușor în
combinație cu alte metode (lucrări experimentale, analiza de caz,
dezbaterea, expunerea lucrărilor practice etc.)”.
 Avantaje: Se poate organiza pentru toată clasa, cu grupuri mari şi mici, se
poate organiza la toate nivelurile începând cu învățământul primar şi
terminând cu grupe de vârsta a III-a.
Dezavantaje: Are dezavantajul că necesită un anumit nivel de cunoștințe,
capacitate de analiză şi discernere formată, dar şi predispoziția profesorului
pentru nou, pentru perfecționare.
Eficiență: Contribuie la educarea curajului, a imaginației, a creativități, a
vitezei de decizie, a judecății etc. Angajarea într-o activitate independentă de
însușirea şi, îndeosebi, de aplicare în situații diferite a celor învățate prin
crearea de probleme educă imaginația, motivația şi interesul pentru găsirea
celor mai eficiente şi mai adecvate soluții ceea ce duce la îmbunătățirea
nivelului de cunoștințe, la dezvoltarea creativității, dar şi la orientarea gândirii
spre rezolvarea de situații ivite.
 Exemplu de situații problemă în cadrul formării capacității de predare
pot fi reprezentate de: dificultăți în comunicare (studentul care nu poate
să se exprime corect şi concis); dificultăți de atenție (studentul nu
înțelege ce spune profesorul la un moment dat întrucât nu poate fi atent);
dificultăți de ambianță (ambianța nu este de studiu, nu este armonie, nu
este liniște nu este respect etc.).
Descrierea, demonstrația, observația, problematizarea constituie
metodele de bază folosite în scopul formării unei percepții, a unei
reprezentări clare asupra mișcării ce trebuie executată.
Caracteristic disciplinei de educație fizică şi sport este faptul că
însușirea deprinderilor motrice, a cunoștințelor specifice acestora, dar şi
a celor ajutătoare se realizează în mod pregnant în lecția de educație
fizică prin exersarea repetată (proporție de 90%).
 Această caracteristică specifică impune profesorului de educație fizică alegerea
celor mai potrivite şi adaptate metode şi procedee metodice, în funcție de etapele
procesului instructiv-educativ (proiectarea, predarea, învățarea şi evaluarea) care să
stimuleze exersarea. Măiestria profesorului constă în realizarea combinației
diferitelor metode didactice care să asigure însușirea deprinderilor motrice, a
cunoștințelor de specialitate, dezvoltarea fizică armonioasă, dezvoltarea
aptitudinilor şi educarea moral volitivă.
Transmiterea, însușirea şi evaluarea cunoștințelor este un proces complex ce se
realizează prin folosirea combinației tuturor metodelor. Formarea unei imagini, a
unei reprezentări clare se realizează cu ajutorul metodelor verbale (explicației,
descrierii, povestirea, prelegerea, conversația), însă percepția şi înțelegerea reală
este întregită de o observare dirijată asupra unei demonstrații corecte şi repetate, iar
capacitatea de adaptare şi creație se educă prin problematizare.
 Bibliografie
1. BARTA ,A., DRAGOMIR, P., (1999). Educaţie fizică – Manual pentru casa a X-a , şcoli
normale. Edit. Didactică şi Pedagogică – R.A Bucureşti, pag. 21
2. EPURAN, M., (2005). Metodologia cercetării activităţilor corporale. Exerciţii fizice. Sport.
Fitness, Ed. a 2-a, Edit. FEST, Bucureşti, pag. 192.
3. GANGE, R.M., (1975). Condiţiile învăţării ,(trad.) Edit. Didactică şi pedagogică, Bucureşti.
4. RAŢĂ, G., RAŢĂ, B. C., RAŢĂ, M., Studiu privind educarea capacităţii de conducere
creativă a procesului instructiv–educativ din domeniul educaţie fizice şi spor., Volumul (CD)
Tradiţie şi perspectivă în educaţie Fizică şi Sport, Sesiunea Internaţională de Comunicări
Ştiinţifice dedicată celei de-a 85 – aniversare a ANEFS, ISBN – 978-973 -718- 755 -0, Edit.
Printech, Secţiunea educaţie Fizică şi Sportivă, Bucureşti, 2007
5. STĂNESCU, M., (2005). Fundamentarea ştiinţifică a metodei verbal-intuitive de predare a
exerciţiilor fizice, „Discobolul - Rev. SNEFS, de cultură, educaţie, sport şi kinetoterapie, nr. 2,
Bucureşti, pag 22.
6. ŞOITU, L., (1997). Pedagogia comunicării, Bucureşti, Edit. Didactică şi pedagogică, R.A.,
București, pag. 223.