ECHIPA DE SPECIALIŞTI

*Resursele umane sunt cele mai importante în realizarea unui

învăţământ special de calitate, reunind specialişti cu diverse
competenţe: coordonatorul programului adaptat, profesorul
de educaţie fizică, antrenorul, psihologul, medicul, asistentul
medical, personalul de întreţinere etc.

*Profesorul de educaţie fizică sau antrenorul va avea

responsabilităţi suplimentare în a participa într-o manieră
profesionistă, alături de ceilalţi membri ai echipei
interdisciplinare.

*Cu cât sunt mai severe cerinţele speciale ale copiilor, cu

atât este mai numeroasă echipa de experţi care este
implicată în programul complex de intervenţie.
Cele trei tipuri de echipe sunt:
1. Echipa multidisciplinară
- Echipa este condusă de către unul din specialiştii echipei, de
obicei profesorul de educaţie fizică adaptată sau antrenorul de sport
adaptat. Fiecare specialist evaluează şi lucrează separat cu subiectul în
cadrul specialităţii sale. Pe baza concluziilor, oferă conducătorului
echipei rezultatele obţinute, intr-un raport scris. Nu se consultă cu
ceilalţi specialişti din echipă şi nu face recomandări speciale
conducătorului echipei, responsabilitatea luării unei decizii privind
viitorul subiectului, revenind acestuia din urmă.
 2. Echipa interdisciplinară
* In acest caz, fiecare specialist are o relaţie interactiva şi cu
subiectul testat iar in momentul finalizării raportului, face
recomandări conducătorului echipei şi îşi asumă astfel o parte din
răspunderea luării unei decizii.
 3. Echipa transdisciplinară
- In cazul acestui tip de echipa, membrii echipei colaborează între
ei si iau împreună decizii privind implementarea programului şi
evaluarea strategiilor de lucru.
- Echipa transdisciplinară presupune un cumul de forţe şi relaţii de
grup între profesionişti.
 ORGANIZAREA ACTIVITĂŢII DE INSTRUIRE ÎN EDUCAŢIA FIZICĂ ŞI
SPORTUL ADAPTAT

1. Claritate - un profesor eficient trebuie să aibă în vedere un

algoritm clar atât în ceea ce priveşte pregătirea lecţiei (prin
formularea obiectivelor instruirii în termeni accesibili elevilor), cât
şi în ceea ce priveşte conducerea acesteia (metode de motivare, de
instruire şi evaluare utilizate).

2. Entuziasm - profesorul trebuie să participe afectiv la activităţile

pe care le conduce, în interacţiunea cu subiecţii, profesorul trebuie
să prezinte entuziasm faţă de progresele lor, faţă de lecţie în
general şi să acorde atenţie fiecăruia.

3. Flexibilitate - pentru o instruire eficientă, profesorul îşi

ajustează lecţia conform variabilelor neprevăzute, astfel încât să
nu se piardă eficienţa activităţii pe care o desfăşoară.
4. Orientarea spre sarcină - profesorul trebuie să-şi desfăşoare
activitatea astfel încât să realizeze obiectivele propuse,
utilizând un stil pozitiv şi nu unul coercitiv.
 
5. Oportunitatea exersării - exersarea este legată de eficienţa
organizării timpului alocat lecţiei. Cu cât se alocă un timp mai
scurt conducerii, cu atât va fi mai mult timp pentru exersare.
* 
6. Feedback-ul - profesorul trebuie să furnizeze elevilor feedback-
ui necesar pentru a fi realizate obiectivele instruirii.

Feedback: un răspuns la un stimul dat.

-Extern (extrinsec)
-Intern (intrinsec)
 INTERACŢIUNEA SUBIECŢILOR ÎN CADRUL ACTIVITĂŢILOR
MOTRICE

- În cadrul lecţiei, ca formă de bază a organizării activităţii

instructiv-educative din domeniu, se pot observa trei tipuri de
interacţiuni care se stabilesc:
* - interacţiunea specialist - subiect - în momentele
de demonstraţie, explicaţie, convorbire;
* - interacţiunea subiect - sarcina motrică - în momentele de
exersare;
* - interacţiunea subiect - subiect - fie în sensul colaborării, fie
al adversităţii presupuse de rezolvarea anumitor sarcini motrice.
 METODE DE INSTRUIRE ŞI MODALITĂŢI DE ORGANIZARE A
EXERSĂRII

- Metoda globală se utilizează în cazul învăţării deprinderilor

simple care pot fi abordate integral încă de la început sau în cazul
subiecţilor care au dificultăţi în legarea diferitelor părţi ale
deprinderii într-un tot. De asemenea, este o metodă utilă atunci
când subiecţii prezintă nivel scăzut de concentrare a atenţiei sau
când învaţă prin imitaţie. O cerinţă a acestei metode este ca
subiectul să fie capabil să memoreze şi să reproducă deprinderea,
cu toate elementele sale componente. Exemple tipice de
deprinderi care sunt însuşite prin metoda globală sunt: alegarea,
prinderea, săritura, lovirea etc.
- Metoda analitică se utilizează în situaţia în care deprinderea
poate fi fragmentată pe părţi componente şi apoi asamblate, pe
măsura însuşirii lor. Această metodă dă rezultate la subiecţii cu o
bună capacitate de concentrare pe sarcini limitate. Nu se
recomandă însă celor care au dificultăţi în integrarea părţilor
componente într-un ansamblu, chiar şi atunci când sunt orientaţi de
profesor. Subliniem faptul că fiecare parte a acţiunii care se învaţă
poate constitui un obiectiv de sine stătător în condiţii speciale. De
exemplu, părţile componente ale procedeului spate din înot
(plutire, alunecare pe spate, picioare spate, lucrul braţelor) pot fi
exersate cu succes şi separat, în condiţiile în care subiectul nu
poate stăpâni sau mobiliza toate segmentele implicate în mişcare.
 CERINŢE METODICE
*pentru a veni în întâmpinarea diferenţelor individuale,
folosiţi cât mai multe stiluri şi tehnici de instruire;
*sarcinile de învăţat se vor introduce doar atunci când subiecţii (copiii) au
atins un anumit nivel de dezvoltare;
*pentru a motiva subiecţii să continue învăţarea, stimulaţi şi
încurajaţi permanent eforturile lor;
*pentru a creşte performanţa, puneţi la dispoziţia subiecţilor
toate oportunităţile necesare;
*individualizarea este cheia atingerii pragurilor de reuşită ;
*pentru încurajarea subiecţilor, furnizaţi în permanenţă feed-back-ul
adecvat;
*pentru un progres rapid în învăţare, fixaţi obiective semnificative şi
realiste pentru subiecţi;
*pentru a favoriza reţinerea durabilă a deprinderilor, selectaţi acele
mişcări cu o anumită semnificaţie şi utilitate (pentru autoservire,
deplasare autonomă, petrecerea timpului liber etc);
 MODALITĂŢI DE ORGANIZARE A EXERSĂRII
- Lucrul în echipă vizează conducerea activităţilor fizice |
adaptate de către doi sau mai mulţi specialişti, în funcţie de
experienţa acestora şi de gravitatea deficienţelor subiecţilor.

- Lucrul cu însoţitor presupune un ajutor suplimentar asigurat de o

altă persoană (voluntar), în condiţiile în care subiectul participă la
lecţiile de educaţie fizică fără adaptări speciale. Această modalitate
este eficientă în momentul în care subiectul deficient începe
procesul de (re)integrare în colective obişnuite, acesta putându-se
concentra pe materialul care se învaţă şi mai puţin pe teama de
eşec.

- Lucrul independent dă elevilor oportunitatea de a progresa, fără a

fi condiţionaţi de respectarea unor modalităţi de exersare frontală,
în condiţiile în care subiectul nu poate realiza o anumită sarcină,
acesta primeşte o alta, accesibilă, menită să îi faciliteze învăţarea.
 STILURI DE PREDARE

Se poate defini ca "un set special de comportamente

selectate şi utilizate de instructor pentru a îndeplini
obiectivele operaţionale ale lecţiei".
Selectarea stilului de predare nu este o opţiune
întâmplătoare, ci una care ia în considerare o serie de factori
care privesc subiecţii cu care se lucrează, mediu şi cei care
ţin de personalitatea profesorului.
 STILUL DIRECTIV
Este unul dintre cele mai utilizate în activităţile fizice adaptate. Acesta are ca note
caracteristice:
*explicaţii scurte şi demonstraţia mişcării care se învaţă;
*exersarea mişcării înainte de alte indicaţii sau corectări de greşeli;
*comentarii expuse clasei despre performanţa realizată;
*explicaţii suplimentare şi demonstraţii, dacă este necesar;
*implementarea mişcării într-o activitate adecvată.
*În sinteză, deciziile se iau în majoritatea cazurilor de către profesor, în ceea ce priveşte
conţinutul în organizarea condiţiilor de instruire şi stabilirea standardelor de performanţă.
Avantaje:
*controlul permanent al situaţiei;
*organizare rapidă şi eficientă a grupului;
*cunoaşterea finalităţilor aşteptate.
Dezavantaje:
*insuficientă solicitare la nivelul cunoaşterii logice;
*creativitate redusă la nivelul răspunsului motric.

- Stilul directiv se aplică în cazul instruirii unor grupuri numeroase, în cazul

individualizării pregătirii sau când se doreşte o execuţie frontală a aceleiaşi acţiuni motrice.
Stilul "centrat pe sarcină" este oarecum apropiat celui directiv,
dar oferă o mai mare libertate şi flexibilitate în luarea deciziilor de
către elevi.

Stilul "descoperirii dirijate" ajută elevii să realizeze un anumit

obiectiv.

Stilul tip "rezolvare de probleme" este apropiat de stilul prezentat

anterior, cu deosebirea că elevul nu mai este orientat spre un
anumit răspuns motric, ci are posibilitatea să aleagă soluţii
multiple.