Familia este forma socială de bază realizată prin căsătorie, care îi unește pe soți (părinții și pe

descendenții acestora-copii necasatoriți)

Etimologie-termenul este de origine latină și provine de la termenul ,,famulus-școală de casa)”.
Întelesul cuvantului s-a schibat in decursul timpului. În trecut familia era în proprietatea
barbatului. Din perspectiva psihologică, casatoria însemnă o ,,relație psihologică între doi oameni
conștienți ca fiind o construcție complicată, alcatuită dintr-o serie întreagă de date subiective și
obiective avand indiscutabil o latură eterogenă). Ea este un proces interpersonal al devenirii si
maturizării noastre ca personalitate, de conștientizare, redirecționare si fructificare a tendențelor,
plusurilor si afinitaților inconștiente de autocunoaștere prin autocunoaștere.
Scopul familiei este creșterea personală prin experiența conjugalității si paternității. Cu alte
cuvinte, a trăi în cuplu implică manifestarea dar și dezvoltarea nostră ca ființe.
„ Specificul vieții de cuplu”-O familie trece prin mai multe etape în evoluția sa, iar în
funcție de acestea apar diverse transformari specifice fiecărei etape.
Fiind un sistem deschis, având numeroase diferețe din parte mediului și interacționând cu
acesta, familia se schimbă de la un moment la altul in funcție de momentele ce apar în interiorul sau
exteriorul acetuia. Acest sistem trebuie permanent sa se restructureze si sa se reorganizeze în funcție
de:
 apariția sau dispariția unor membrii (nașterea copiilor, nașterea nepoților, căsătoria copiilor,
moartea),
 creșterea și dezvoltarea membrilor ( copilul mic, adolescentul)
 conștientizarea rolului paternal de către părinte, înaintarea în varstă sau apariția unor
evenimente așteptate sau neașteptate ( intrarea la grădiniță sau la școală, mutarea copiilor,
pensionarea părinților, divorțul, o boală, obținerea sau pierderea unui loc de muncă).
Odata aparută o schimbare într-o generație, ea determină schimbari și în generațiile urmatoare,
astfel transformările ce au loc într-un subsistem familial produc influențe și în celelate subsisteme. O
concluzie este că în familie schimbările se produc uneori în salturi generatoare de stres.
De exemplu, când un copil începe să meargă la școală, toți ceilalți își vor schimba programul,
atitudinile și comportamentul unul față de celălalt sau în cazul plecării copiilor de acasă apare nevoia
de restabilire a vieții în doi. Cateva sfaturi practice pentru soț și soție dupa ce copiii au părăsit casa:
multe culpuri se confruntă cu mari provocari dupa ce copiii vcresc și parăsesc casa părintească.
Rămași singuri, soții se simt ca doi straini, nu știu cum să reânoade legatura conjugală, scrie Gory
Newman- consilier familiar.
Dupa plecarea copiilor păărinții constată că au puține lucruri despre care să vorbească sau pe
care să le împartășească. De ce?
Ani la rând copiii au fost pe primul loc.Având cele mai bune intenții, părinții pun necesitățile
copiilor mai presus de nevoile lor. Drept urmare ei se obișnuiesc atat de mult cu rolul de tată sau
mamă încât pierd legatura dintre ei ca soț și soție, lucru ce iese la iveală imediat ce copiii pleacă de
acasă. Cat timp copiii sunt acasă, cele mai multe familiii desfasoară activități împreună, dar dupa
plecarea lor, parcă ar avea vieți separate. Pentru a nu cadea în această pantă trebuie să aflăm câteva
lucruri general valabile despre modul de comunicare al bărbaților și cel al femeilor. Cartea ,, The
Seven Principles for Making Marriage Work” aduce în atenție urmatoarele:
 Femeile preferă să vorbească despre o problemă înainte de a găsi soluția . De fapt discuția în
sine este soluția.
 Bărbații în general se gândesc la soluții.
 E și firesc, întrucât un bărbat se simte util când rezolvă lucruri. Oferindu-i soluții soției sale,
soțul îi demonstrează că se poate baza pe el. Înainte de a da un sfat, soții trebuie să se asigure că
înțeleg situația.
Arată-i partenerului tău că înțelegi pe deplin situația și că te pui în lucul lui, apoi oferă o
sugestie. De multe ori partenerul nu-ți cere o soluție ci doar să fii unn bun ascultător.
Sfat pentru soți: făceți-vă un obicei de a asculta cu atenție; rezistă impulsului de a da soluții și sfaturi
dacă nu îți sunt cerute. Privește-o în ochi și ascultă cu atenție ce spune. Dă din cap apobator, asigură
că ai înțeles. Sfat pentru soții: spune-i soțului ce ai vrea să facă. Probabil că ne asteptăm ca soții noștrii
să stie exact ce ne dorim dar uneori trebuie să le spunem clar.
Sfat pentru ambii soți: avem tendința de ai trata pe alții așa cum am vrea să fim tratați noi. Pentru a
discuta cu succes o problemă, trebuie să vă gândiți cum ar vrea partenerul vostru să fie tratat.
Cartea ,, Dragostea ca fenomen și conccept. Teorii metaforice ale dragostei”- Mihai Stelian
Rusu prezintă următoarele teorii:
1. „Teoria etică a dragostei: dragostea ca poveste”. Dragostea este privită exclusiv metaforice.
Itterberg a elaborat teoria relațiilor romantice unde în grija centrală este dragostea ca poveste.
Premisa de bază a acestei teorii este narativitatea subiectivă a dragostei în sensul că majoritatea
indivizilor tind să raporteze, să înteleagă și să descrie dragostea în termeni narativi sub forma
de poveste.
2. „Teoria geometrică a dragostei”: imaginează dragostea ca un triunghi ale cărui unghiuri sunt
alcătuite din componentele principale ale fenomenului:
a) „Intimitatea”: plasată sus, susține actul emoțional alcătuit de sentimentul de apropiere,
conectivitate și în general un simț al comunicării dat de o legatură sufletească strânsă facilitată
de proximitatea spațială continuă. Ea însăși un fenomen compozit, intimitatea este exprimată
prin:
 „Dorința promovează bunăstarea celui iubit”
 „Resimțirea fericirii alaturi de celălalt”
 „Considerare pentru celălat”
 „Sentimentul că te poti baza la nevoie pe celălalt”
 „Intelegere reciprocă”
 „Impărtășirea bunurilor materiale cu celălalt”
 „Primirea de suport emoțional din partea celuilalt”
 „Oferirea de suport celui iubit”
 „Comunicarea intimă și prețuirea celui iubit în cursul vieții” ( Sternberg 1984)
Chiar dacă intimitatea pare să fie punctul cardinal al sentimentului general al dragostei în
relațiile apropiate, ea poate fi considerată platforma emoțională care susține pasiunea( componența
motivațională) și angajamentul (componența cognitivă).
b) Pasiunea este exprimată cel mai autentic de dorința intensă de comunicare socială, dar mai ales
emoțională și cu atât mai mult fizică cu celălalt. În cadrul pasiunii sunt localizate resorturile
motivaționale cuprinzând sursele de resuscitare psihică și excitare fizică în baza cărora se naște
experiența pasiunii erotice.
c) Decizia/ angajamentul sunt poziționată în dreapta jos, fiind componenta cognitivă a dragostei-
angajamentul hotărât de rămane alaturi de celălalt.
1. Teoria cromatică a dragostei John A Lle (1973) în cartea ,, Culorile iubirii”. Clasifică iubirea
în 3 categorii:
 Tipuri primare ( eros, ludus, storge)
 Tipuri secundare- combinații ale stilurilor secundare: mania, agape, progma
 Tipuri terțiare combinații între tipurile primare și terțiare – agapieros, sare, eros, pragnatie fiecarui
TIP, atribuindu-se o culoare primului tip – culorile primare: roșu, albastru, galben.
Cmbinații de culori dinre ccele doua tipuri
„Eros-dimensiunea sexuală, dragostea pasională”;
„Ludus- dragostea practicată ca joc amoros, relații amoroase multiple”
Menține angajamentul la un nivel superficial: storge-un stil în care se gaseste afecțiunea caldă pentru
celălalt, mania-stil de iubire pasional, obsesiv. Stil însoțit de sentimente de gelozie, maniacul erotic
este disperat sa iubească pasional și să fie iubit pasional.
Agape-iubire altruistă, dragoste necondiționată. Iubirea de aproape este o virtute și o datorie morală.
Progma -un stil de dragoste lipsit de pasiune. Progmaticul analizează caracteristicile socio demografice
luând seama de variabile precum: vârsta, statutul social economic, educația, religia.
4. „Teoria trifactorială a dragostei: dragostea ca etichetă”- autori precum Howard Becker
(1963) în Outsiders şi Erving Goffman (1963) în Stigma au articulat conceptul de „etichetă” ca
metaforă generativă a „teoriei etichetării”, în psihologia emoţiilor Stanley Schachter şi Jerome E.
Singer (1962) au elaborat teoria etichetării cognitive a emoţiei, cunoscută mai bine sub denumirea de
„teoria bifactorială a emoţiei”. Cercetătorii au folosit două modalităţi de măsurare a stării emoţionale a
subiecţilor:
a) prin aprecierea gradului de euforie/mânie de către evaluatori externi care au observat subiecţii
printr-o oglindă falsă;
b) prin aplicarea subiecţilor a mai multor scale în care aceştia îşi declarau starea de moment.
Rezultatele, bazate pe comparaţii statistice între diferitele grupuri experimentale expuse
celor două condiţii emoţionale, au sprijinit ipotezele studiului.Schachter şi Singer au reuşit să probeze
că subiecţii care au primit tratamentul placebo din ambele condiţii (deci care nu au experimentat nicio
surescitare fiziologică) nu şi-au etichetat starea de moment ca euforică ori furioasă. Nici subiecţii care
au fost informaţi de efectele fiziologice ale tratamentului nu au raportat stări emoţionale intense,
întrucât au avut la dispoziţie o explicaţie plauzibilă la îndemână prin care să îşi înţeleagă surescitarea
fiziologică.
5. „Teoria administrativă a dragostei: dragostea ca pericol” -cinci tipare instituţionale
prin care societăţile au încercat să controleze iubirea şi să anihileze pericolul dragostei romantice la
adresa structurii sociale:
a. „Căsătoriile infantile”-Mult mai preocupaţi de soarta patrimoniului lor material (economic) şi
simbolic (status social, prestigiu) decât de sensibilităţile sentimentale ale odraslelor, părinţii se scutesc
de o sumedenie de bătăi de cap rezolvând chestiunea maritală înainte de apariţia iubirii.Acolo
unde legislaţia le-o permite, nimic altceva nu le stă în cale: interesele le-o dictează, iar copiii căsătoriţi
sunt prea slabi fizic, dependenţi economic şi dominaţi social pentru a opune vreo rezistenţă planurilor
urzite de părinţii lor.
B„.Căsătoria determinată de poziţia în sistemul de rudenie” -Acest aranjament instituţional este chiar
mai impersonal decât căsătoriile infantile, întrucât presupune existenţa unui algoritm formal de cuplare
a soţilor care operează în baza unor reguli predefinite. „Căsătoria este determinată prin naştere”
(Goode, 1959, p. 43) căsătoria fiind aranjată încă dinainte de naştere, în condiţiile în care regulile de
împerechere maritală stipulează. În cazul acestui, căsătoria poate fi văzută ca fatalitate determinată de
poziţia structurală ocupată în sistemul de rudenie.
c.„ Izolarea socială cu sau fără segregare fizică” -Un alt mod, mai puţin eficient, dar totuşi funcţional,
de prevenire a izbucnirii ataşamentelor întemeiate în dragostea pasională între parteneri.
d. Curtarea sub supraveghere -aranjament instituţional este un derivat al izolării sociale, dat fiind că
interacţiunile sociale sunt riguros controlate de către părinţi, care nu doar că sortează partenerul
eligibil,dar impun şi interacţiunii dintre aceştia o formă ritualică menită, pe de o parte, să prevină
compromiterea purităţii virginale a fetei, iar pe de altă parte, să obţină angajamentul ferm al intenţiilor
de căsătorie. Din acest motiv, logodna este de regulă încheiată înainte ca părinţii să permită începerea
curtării, care oricum se va desfăşura sub stricta lor supervizare.
e.„ Iluzia libertăţii dragostei romantice”- este măsura de control a dragostei este şi cea mai subtilă
dintre toate.
 În concluzie, “Familia exista ca o structura relativ independenta in sistemul social, dar in
acelasi timp ea raspunde presiunilor de tip social, economic, religios si ale mediului cultural-
educational.Astăzi familia suporta câteva transformări : divorțul în crestere, numărul familiei cu mulți
copii în decădere, legătura între membrii familiei tind să slăbească, multe familii lasă pe seama
societății, a statului îndeplinirea mai multor probleme.