UNIVERSITATEA „BABEŞ-BOLYAI‖.

FACULTATEA DE ISTORIE ŞI FILOSOFIE

SPECIALIZAREA: FILOSOFIE-LICENŢĂ

Titlul disciplinei: Propedeutică filosofică

Regimul disciplinei: Obligatorie (Semestrul 1)

Numãrul de ore: 2 ore curs +2 ore seminar x 14 sãptãmâni

Titular de seminar: MAFTEI ŞTEFAN, Lect. dr.

Caiet de seminar pentru

disciplina

Propedeutică filosofică

1
Tematica cursului:
1-4. CE ESTE FILOSOFIA?. Definiţii şi diviziuni ale filosofiei. Dezbateri clasice şi moderne asupra naturii şi obiectului
filosofiei.

5-6. CUNOAŞTEREA FILOSOFICĂ. Rolul cunoaşterii în filosofie. Teoria cunoaşterii filosofice. Raţionalismul. Empirismul.
Scepticismul. Tipuri de scepticism. Fundaţionalismul

7-8. FILOSOFIE ŞI METAFIZICĂ. Teoria formelor. Idealismul. Realismul. Fenomenalismul

9-10. FILOSOFIE ŞI MORALĂ. „Ce trebuie să fac?‖. Utilitarismul. Datoria. Moralitate şi raţiune. Etică aplicată. Fapte şi
valori. Relativismul moral.

11-12. FILOSOFIE ŞI RELIGIE. Există Dumnezeu? Problema răului. Credinţă şi raţiune. Argumentul ontologic, cosmologic
şi teleologic. Dumnezeu şi moralitatea.

13-14. GÂNDIREA POLITICĂ. Binele comun. Drepturile. Liberalismul. Socialismul. Justificarea statului. Legile şi
încălcarea legilor.

Bibliografia obligatorie:
ARISTOTEL, Etica nicomahică, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1988
EPICTET. MARCUS AURELIUS, Manualul. Către sine, „Biblioteca pentru toţi‖, Minerva, 1977
FLEW, Anthony, Dicţionar de filozofie şi logică, Humanitas, 1996
HOBBES, Thomas, Elementele dreptului natural şi politic, Humanitas, 2005
HUME, David, Cercetare asupra intelectului omenesc, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1987
JAMES, William, „Voinţa de a crede‖, în: Filosofia americană vol. 1, ALL, 2000
JAMES, William, Introducere în filosofie, Dacia, 2001
KANT, Immanuel, „Întemeierea metafizicii moravurilor‖, în: Critica raţiunii practice, Ed. Ştiinţifică, 1972
KANT, Immanuel, Prolegomene, ALL, 1998
LUCREŢIU, Poemul naturii, BPT, Minerva, Bucureşti, 1981
MILL, J.S., „Utilitarismul‖, în: MUREŞAN Valentin, Utilitarismul lui J.S. Mill, Paideia, 2003
MILL, J.S., Despre libertate, Ed. Eminescu, 1996
NIETZSCHE, Friedrich, Dincolo de bine şi de rău, Humanitas, 1991
PASCAL, Blaise, Cugetări, Aion, 1999
PLATON, „Republica‖, în: Opere V, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1986
PLATON, Euthyphron. Apărarea lui Socrate. Criton, Humanitas, 1997
RUSSELL, Bertrand, De ce nu sînt creştin, „Biblioteca pentru toţi‖, Minerva, 1980
SCHOPENHAUER, Arthur, Scrieri despre filozofie şi religie, Humanitas, 1995
SCHOPENHAUER, Arthur, Aforisme asupra înţelepciunii în viaţă, Ed. Gramar, 2014
SENECA, Scrieri filozofice alese, „Biblioteca pentru toţi‖, Minerva, 1981
SEXTUS EMPIRICUS, Opere filozofice, vol. 1, Ed. Academiei, 1965

Bibliografia suplimentară:
*** Enciclopedie de filosofie şi ştiinţe umane, ALL EDUCAŢIONAL, 2004
BAGGINI, Julian, Philosophy. Key Themes, Palgrave, 2002
BLACKBURN, Simon, Dictionar de filosofie, Univers Enciclopedic, 1999
BLAGA, Lucian, Despre conştiinţa filozofică, Humanitas, 2003
BORCHERT, Donald (ed. in chief), Encyclopedia of Philosophy, 2-nd ed., vol. 1-10, Macmillan Reference, 2006
BURNS, E., & LAW, Stephen eds, Philosophy for AS and A2, Routledge, London, 2004
DILTHEY, Wilhelm, Esenţa filozofiei, Humanitas, 2002
LAW, Stephen, Philosophy (Eyewitness Companions), Dorling Kindersley Limited, 2007
ŞTEFĂNESCU, D.-O., MIROIU, A., Manual de filozofie, Humanitas Educational, 2003
WARBURTON, Nigel, Filosofia. Noţiuni fundamentale, Punct, 2000
WARBURTON, Nigel, Philosophy. Basic Readings, 2-nd ed., Routledge, 2005
WILLIAMS, Bernard, Moralitatea, Punct, 2002

2
Seminar – sãpt. 1-2-3-4 Tematica: 1-4. CE ESTE FILOSOFIA?. Definiţii şi diviziuni ale filosofiei. Dezbateri
clasice şi moderne asupra naturii şi obiectului filosofiei.

Cuvinte-cheie: filosofie, discurs, metadiscurs, epistemologie, etică, metaetică, metafizică, filosofia ştiinţei, filosofia minţii, filosofie
politică, filosofia artei

Obiectivele principale al seminarului 1-4: dezvoltarea capacităţii de a utiliza în mod adecvat conceptele analitice majore din sfera
filosofiei: filosofie, analiză, discurs, metadiscurs, epistemologie, metafizică, etică, filosofie morală, filosofia ştiinţei, filosofia minţii,
filosofie politică, filosofia artei; înţelegerea dimensiunii istorice a filosofiei, şi a diferitelor interpretări asupra filosofiei; asumarea
distincţiei între definiţiile cu caracter istoric şi definiţiile cu caracter tematic ale filosofiei.

Bibliografie: Platon, Apologia lui Socrate 17a-42a; Platon, Euthyphron, 2a-16a; Platon, Criton, 43a-54e;
Epictet, Manualul, § 1-77; Seneca, De constantia sapientis, De brevitate vitae, De tranquilitate animi, în:
Scrieri filozofice alese, pp. 33-109; Arthur Schopenhauer, Scrieri despre filozofie şi religie, „Despre filozofie
şi metoda ei‖, „Despre nevoia metafizică a omului‖, pp. 73-146; Arthur Schopenhauer, Aforisme asupra
înţelepciunii în viaţă; David Hume, Cercetare asupra intelectului omenesc, Secţiunea I, XII; Friedrich
Nietzsche, Dincolo de bine şi de rău, „Prefaţă‖, „Despre prejudecăţile filozofilor‖, pp. 5-33; Lucreţiu, Poemul
naturii, Cărţile I-III; William James, Introducere în filosofie, cap. 1;

Teme generale de discuție:

 Ce este filosofia?

 Definiţii ale filosofiei

 De ce merită să filosofăm? (Dezbatere)

 Care sunt „problemele‖ sau temele de discuţie ale filosofiei? Are filosofia un „obiect‖ aparte?

Exemple de subiecte specifice filosofiei (William James):

 Gânduri şi lucruri
 Adevăr
 Substrat comun, esenţă a lucrurilor
 Existenţa lumii
 Posibilitatea existenţei lumii
 Realitatea
 Universul şi coerenţa sa
 Unitate şi diversitate
 Originea sau originile lumii
 Predestinare şi liber arbitru
 Finit şi infinit
 Continuu şi discontinuu în lume
 Dumnezeu
 Spirit şi trup

3
  Relaţia dintre „ceva‖ şi „altceva‖
 Schimbarea internă a lucrului şi alterarea lui de către un agent extern
 Spaţiu şi timp
 Gândire şi obiect al gândirii
 Noţiunile universale şi realitatea
 Lucrurile particulare şi realitatea
 „Lucrul‖
 Principiile raţiunii – înnăscute sau dobândite?
 Frumosul şi Binele – subiectiv sau obiectiv?

Domenii adiacente filosofiei:

 Religia
 Ştiinţa

Discuţie: este filosofia o alternativă la ştiinţă? Analiza textului lui William James din bibliografie.

Domeniile filosofiei:

 Epistemologie - se ocupă de natura şi scopul cunoaşterii şi justificării

 Etică - studiul filosofic al moralităţii, ca set de standarde de comportament
 Logică - metode de a diferenţia între argumente valide şi nevalide
 Metafizică – dezbate problemele fundamentale ale filosofiei, identificate mai sus
 Istoria filosofiei - un domeniu al studiului filosofiei ce e un adevărat domeniu filosofic, şi nu istoric

Alte domenii ale filosofiei:

 Filosofia minţii
 Filosofia comunicării
 Filosofia religiei
 Filosofia culturii
 Filosofia ştiinţei
 Filosofia politică
 Filosofia socială
 Etica medicală
 Etica afacerilor
 Filosofia artei
 Filosofia religiei
 Filosofia limbajului
 Filosofia dreptului

Dezbatere:

 Este filosofia autonomă?

 Este filosofia o metadisciplină?
 Care e locul filosofiei în discursul academic?

Virtuţile filosofiei:

 Gândirea critică
 Normativitatea exprimată filosofic
4
  Interdisciplinaritatea
 Scrierea şi comunicarea

DEZBATEREA TEXTELOR:

 Platon, Apologia lui Socrate 17a-42a

 Platon, Euthyphron, 2a-16a
 Platon, Criton, 43a-54e;

Teme:

 Fundamentul practic al filosofiei: căutarea normelor vieţii „bune‖

 Fundamentul teoretic al filosofiei: „căutarea adevărului‖
 Relaţia dintre philosophia şi sophia
 Filosofia ca meditaţie asupra sensului vieţii – în paralel, ca o „pregătire pentru moarte‖
 Ce înseamnă: a fi virtuos în mijlocul celorlalţi?
 Ce înseamnă: a fi pios faţă de zei?

Model de LECTURĂ DIRIJATĂ a textului filosofic

Platon, Apărarea lui Socrate (selectiv)

Sursa: Platon, Apărarea lui Socrate, Humanitas, 1997

“Ce înrîurire au avut acuzatorii mei asupra voastră, nu ştiu, cetăţeni ai Atenei; eu, cel puţin, ascultîndu-i, era cît pe ce
să nu mă mai recunosc, atît de convingătoare erau cuvintele lor; totuşi, la drept vorbind, ei n-au spus nimic adevărat.
însă dintre toate minciunile pe care le-au rostit, m-a uluit cel mai mult afirmaţia că trebuie să luaţi bine seama să nu
fiţi înşelaţi de mine, un vorbitor, zic ei, nemaipomenit. Şi nu le-a fost ruşine că vor fi pe loc dovediţi mincinoşi de mine
prin fapte, de vreme ce nu arăt a fi cîtuşi de puţin un vorbitor grozav, iar aceasta mi s-a părut cea mai mare neruşinare a
lor, dacă nu cumva prin ‫״‬a fi un vorbitor grozav" ei înţeleg ‫״‬a spune adevărul"; căci dacă asta vor să spună, aş putea
consimţi că sînt şi eu orator, dar altfel decît ei. Aşadar, după cum ziceam, în vorbele lor a fost foarte puţin adevăr sau
chiar deloc; în schimb, de la mine veţi auzi adevărul întreg. Vă jur însă pe Zeus, cetăţeni ai Atenei, că nu veţi auzi vorbe
înfrumuseţate şi împodobite cu întorsături meşteşugite şi cuvinte alese, ca ale acestora, ci voi folosi cuvintele care se
întîmplă să-mi vină în minte, încredinţat fiind de adevărul spuselor mele; şi nimeni dintre voi să nu se aştepte la altceva.
Bine mi-ar sta, judecători, la anii mei, să vin în faţa voastră cu vorbe ticluite, ca un tinerel. Dimpotrivă, tocmai asta vă rog,
atenieni, şi vă rog cu tot dinadinsul : dacă mă veţi auzi apărîndu-mă cu aceleaşi cuvinte pe care obişnuiesc să le spun şi în
agora, printre tarabele zarafilor, unde m-au auzit mulţi dintre voi, şi în alte părţi, să nu vă miraţi şi să nu faceţi zarvă. Căci
aşa stau lucrurile : pentru prima oară am venit la judecată acum, la şaptezeci de ani; sînt cu totul străin de vorbirea de aici.
După cum, dacă s-ar întîmpla să fiu cu adevărat un străin, m-aţi ierta că vorbesc în graiul şi cu deprinderile în care am fost
crescut, aşa vă cer şi acum lucrul acesta, cred eu pe bună dreptate : să nu vă uitaţi la felul meu de a vorbi, mai bun sau mai
rău, cum o fi, ci să luaţi seama cu grijă dacă spun lucruri drepte sau nu; căci aceasta e sarcina judecătorului ; iar a
celui care vorbeşte — să spună adevărul”

Întîi de toate se cuvine, atenieni, să mă apăr de primele învinuiri mincinoase şi de primii mei acuzatori; apoi de
acuzaţiile şi de acuzatorii mei din urmă. Căci mulţi sînt cei care m-au învinuit în faţa voastră, şi încă de mulţi ani, fără să
spună nimic adevărat; de ei mă tem eu mai degrabă decît de Anytos şi de ai lui, cu toate că şi aceştia sînt de temut. Dar
mai de temut sînt, judecători, aceia care, asumîndu-şi rolul de a vă educa, pe cei mai mulţi dintre voi, încă de pe cînd
eraţi copii, încercau să vă convingă aducîndu-mi vini neadevărate : că ar exista un oarecare Socrate, om iscusit, care

5
cugetă la cele din cer şi cercetează toate cîte se află sub pămînt şi face să învingă judecata strîmbă [făcând tare
argumentul mai slab]. De vreme ce mi-au răspîndit o asemenea faimă, atenieni, aceştia sînt acuzatorii de care trebuie să
mă tem ; într-adevăr, cine-i ascultă îşi închipuie că oamenii care cercetează astfel de lucruri nu cred nici în zei. De
altfel, aceşti acuzatori sînt mulţi şi mă învinuiesc de multă vreme, vorbind cu voi încă de la vîrsta la care eraţi cît se poate
de încrezători, unii dintre voi fiind copii încă şi adolescenţi; iar ei mă acuzau în lipsă, fără să mă apere cineva. Dar ce este
cu totul fără noimă, e că nici măcar numele lor nu le ştiu şi nu le pot spune, în afară poate de al unui oarecare autor de
comedii.‖

―Aşadar, să vedem din nou, de la început, care e învinuirea din care s-a născut această ponegrire a mea şi pe care s-a
sprijinit Meletos cînd m-a dat în judecată. Bine. Ce-au spus, calomniindu-mă, calomniatorii mei? Trebuie să le citim
vorbele ca pe ale unui act de acuzare : ,,Socrate este vinovat, el iscodeşte peste măsură cele de sub pămînt şi cele din
cer, face să învingă judecata strîmbă şi îi învaţă şi pe alţii aceste lucruri."

FILOSOFIA

S-ar putea însă ca vreunul dintre voi să mă întrebe : ‫״‬Bine, Socrate, dar cu ce te îndeletniceşti tu? Din ce s-au iscat
aceste clevetiri împotriva ta? Căci, de bună seamă, atîta vreme cît nu făceai nimic mai mult decît ceilalţi, nu-ţi puteau ieşi
asemenea faimă şi vorbe, dacă nu făceai nimic altfel decît cei mulţi . Spune-ne, deci, despre ce este vorba, ca să nu ne
facem o părere nechibzuită despre tine." Cred că cel care ar vorbi astfel ar avea dreptate, astfel că voi încerca să vă arăt ce
anume este ceea ce mi-a adus şi răul nume şi învinuirea. Ascultaţi deci. Şi poate că unora li se va părea că glumesc ; dar să
ştiţi bine că vă voi spune deplinul adevăr. în fapt eu m-am ales cu numele acesta, atenieni, numai din pricina unui fel de
înţelepciune. Ce fel de înţelepciune? Una care e, probabil, o înţelepciune omenească. Mă tem că este de fapt singura
înţelepciune pe care o am ; cei despre care vorbeam adineauri or fi poate înţelepţi cu vreo înţelepciune mai mult decît
omenească. Dacă nu e aşa, nu ştiu ce să mai spun, pentru că eu n-o am, iar cine afirmă că o am, minte şi vorbeşte spre a
mă ponegri. Şi acum, atenieni, să nu murmuraţi împotrivă-mi şi să nu vi se pară că spun ceva prea de tot ; căci vorbele pe
care le voi spune nu sînt ale mele, ci voi aduce în faţa voastră un vorbitor mai vrednic de încredere.

Plecînd de acolo, cugetam în sinea mea: ‫״‬într-adevăr, eu sînt mai înţelept decît acest om : mă tem că nici unul dintre
noi nu ştie nimic bun şi frumos, numai că el îşi închipuie că ştie ceva, deşi nu ştie; eu însă, de vreme ce nici nu ştiu, nici
nu-mi închipui. Se pare, deci, că sînt mai înţelept, şi anume tocmai prin acest lucru mărunt, prin faptul că, dacă nu
ştiu ceva, măcar nu-mi închipui că ştiu." Am mers apoi la altul, la unul dintre cei care treceau drept şi mai înţelepţi decît
primul, şi am ajuns la aceeaşi încheiere ; şi de atunci m-au urît şi el şi mulţi alţii.

Din această cercetare, cetăţeni ai Atenei, s-au iscat împotrivă-mi multe uri, şi încă atît de grele şi de aspre, încît din
ele s-au născut multe clevetiri şi mi s-a dat numele acesta, de înţelept. Căci de fiecare dată cei de faţă îşi închipuiau că
eu, în înţelepciunea mea, ştiu ceea ce dovedeam că celălalt nu ştie ; dar de fapt, cetăţeni, mă tem că înţelept e numai
Zeul şi, prin vorbele oracolului, el spune că înţelepciunea omenească valorează puţin sau chiar nimic; şi mi se pare că
acest lucru îl numeşte ‫״‬Socrate", folosindu-se de numele meu ca să facă din mine o pildă, ca şi cum ar spune : ‫״‬Oameni
buni, cel mai înţelept dintre voi este acela care, la fel ca Socrate, şi-a dat seama că într-adevăr, cît priveşte înţelepciunea,
nu e bun de nimic." Iar eu chiar şi acum, mergînd peste tot, caut şi iscodesc după cuvintele Zeului pe orice atenian sau
străin care îmi pare a fi înţelept ; şi dacă-mi dau seama că nu e, îi arăt acelui om, întărind vorba Zeului, că nu e înţelept.
Şi din cauza acestei stăruitoare îndeletniciri nici n-am mai avut timp să fac ceva vrednic de luat în seamă, fie pentru cetate,
fie pentru casa mea, ci mă aflu în mare sărăcie, în slujba Zeului cum sînt.

Pe lîngă acestea, tinerii care de bună voia lor mă urmează, cei cu cele mai multe răgazuri, fii de oameni foarte bogaţi,
sînt încîntaţi de felul în care iscodesc eu oamenii şi adesea mă imită apucîndu-se să-i ia la întrebări pe alţii; de altminteri
ei găsesc, cred eu, din belşug oameni care-şi închipuie că ştiu ceva, dar ştiu puţine lucruri sau nimic. Aşa se face că
oamenii iscodiţi de ei se mînie pe mine iar nu pe ei înşişi, spunînd apoi că Socrate e un mare ticălos care îi strică pe tineri.
Dar cînd îi întreabă cineva ce anume face şi ce-i învaţă ca să-i strice, ei n-au ce spune, doar nu ştiu nimic; ca să nu se vadă
însă că sînt descumpăniţi, spun ce se spune de obicei despre un filosof, că ‫״‬cercetează cele din cer şi de sub pămînt",

6
că ‫״‬nu crede în zei", că ‫״‬face să învingă judecata strîmbă". Desigur, n-ar vrea să recunoască adevărul, adică faptul, dat
în vileag, că numai se prefac a şti ceva, cînd ei nu ştiu nimic. Oamenii aceştia, ambiţioşi fiind, îndîrjiţi şi numeroşi şi
vorbind convingător şi cu stăruinţă despre mine, v-au împuiat urechile ponegrindu-mă cu înverşunare şi mai de
mult şi acum. Pe acest temei au tăbărît asupra mea şi Meletos şi Anytos şi Lycon : Meletos dînd cuvînt duşmăniei
poeţilor, Anytos, celei a meşteşugarilor şi a oamenilor politici şi Lycon, celei a retorilor. Astfel că, după cum spuneam la
început, m-aş mira să fiu în stare în atît de puţină vreme să dovedesc neadevărul unei învinuiri atît de adînc înrădăcinate.
Adevărul este acesta pe care vi-l spun eu, cetăţeni ai Atenei, iar vorba mea nu vă ascunde nimic şi nu ocoleşte
nimic, nici lucruri mari, nici mărunte. Şi totuşi ştiu destul de bine că în felul acesta îmi atrag ura lor din aceleaşi vechi
pricini ; ceea ce e, de altfel, o dovadă că spun adevărul şi că tocmai acesta este răul meu nume şi acestea pricinile lui.
Iar dacă, fie acum, fie altă dată, veţi cerceta aceste lucruri, veţi vedea că aşa este.

[SOCRATE CU MELETOS DESPRE EDUCAŢIE]

Meletos, vino aici şi spune-mi : ţi se pare, sau nu, foarte important ca tinerii să fie cît mai buni?

Sigur că da.

Atunci fii bun şi spune-le judecătorilor noştri: cine îi face pe tineri mai buni? Nu încape îndoială că ştii, de vreme
ce porţi grija acestui lucru. Pe cel care îi strică l-ai găsit, după cum spui, adică pe mine, şi l-ai adus aici la judecată şi îl
învinuieşti; dar acela care îi face mai buni, hai şi ne spune, arată-ne : cine este? …

Ai înţeles, de bună seamă, marea mea nefericire! Dar răspunde-mi : oare şi la cai ţi se pare că lucrurile stau astfel?
Cei care îi fac mai buni sînt oamenii toţi şi unul singur e cel care îi? Sau, tocmai pe dos, în stare să-i facă mai buni e
unul singur, sau sînt foarte puţini, şi anume cei de meserie, iar cei mai mulţi, ori de cîte ori au de-a face cu caii şi îi
folosesc, îi strică. Oare nu aşa se întîmplă, Meletos, şi cu caii şi cu toate celelalte animale? Ba chiar aşa este, fie că
tu şi cu Anytos sînteţi de acord, fie că nu ; şi mare noroc ar avea tinerii dacă unul singur i-ar strica şi toţi ceilalţi le-
ar fi de folos. Ai dat însă o dovadă îndestulătoare, Meletos, că niciodată nu te-a frămîntat grija pentru tineri (καὶ ςαφῶσ
ἀποφαίνεισ τὴν ςαυτοῦ ἀμζλειαν) şi se vede limpede că nicidecum nu te-ai omorît cu firea cugetînd la lucrurile de care
mă învinuieşti.

Mai spune-ne ceva, Meletos, pentru numele lui Zeus : oare e mai bine să trăieşti printre cetăţeni de treabă, sau
printre ticăloşi? Hai, dragul meu, răspunde ; doar nu te întreb cine ştie ce lucru greu. Oare cei ticăloşi nu le fac rău
celor care se află mereu în preajma lor, iar cei buni nu le fac ei bine?

Ba da, desigur.

Atunci, există cineva care preferă să fie înconjurat mai degrabă de oameni care-i fac rău, decît de oameni care
să-i fie de folos? Răspunde, preabunule, căci şi legea îţi porunceşte să răspunzi. Există cineva care să vrea să-i facă rău cei
din jur?

Sigur că nu.

Atunci, spune : oare mă aduci aici, la judecată, pentru că îi stric pe tineri şi-i fac ticăloşi dinadins, sau pentru că
fac asta fără să-mi dau seama?

Sigur că dinadins.

Cum adică, Meletos? Cu atît eşti tu mai înţelept, la vîrsta ta, decît mine, la vîrsta mea, încît tu să-ţi fi dat seama că
oamenii răi le fac întotdeauna rău celor din jurul lor, iar cei buni le fac bine iar eu să fi ajuns într-un asemenea hal de
prostie încît să nu ştiu nici atîta, că dacă voi face ca un om din preajma mea să ajungă un ticălos, mă voi pune în primejdie
ca acela să-mi facă rău la rîndu-i, aşa încît să-mi fac dinadins, după cum spui tu, acest neajuns atît de mare? De asta n-ai
să mă convingi nici pe mine. şi cred că nici pe altcineva; ci, ori nu-i stric pe tineri, ori, dacă îi stric, o fac fără să
7
vreau; încît tu, oricum ar sta lucrurile, minţi. Dacă îi stric fără voie, atunci după lege acest fel de greşeli fără voie
nu trebuie aduse în faţa judecăţii; ci trebuie să fiu luat deoparte, învăţat şi sfătuit; pentru că e limpede că, dacă-mi
voi da scama, voi înceta să fac ceea ce fac fără să vreau. Tu însă te-ai ferit să te apropii de mine şi să mă înveţi, şi n-
ai vrut ; mă aduci în schimb aici, unde, după lege, trebuie aduşi cei care au nevoie de pedeapsă, şi nu de învăţătură.

[Socrate respinge acuzaţia de ATEISM sau impietate]

Este însă destul de limpede, atenieni, ce spuneam eu, şi anume că lui Meletos nu i-a păsat niciodată, nici mult, nici
puţin, de aceste lucruri. Totuşi, ia spune-ne : cum zici tu oare, Meletos, că-i stric eu pe tineri? Din acuzaţia pe care ai
întocmit-o reiese că-i învăţ să nu creadă în zeii în care crede cetatea, ci în alte divinităţi, noi. Sau nu spui că îi stric prin
aceste învăţături?

Ba da, chiar aşa spun.

Atuncea, Meletos, chiar în numele acestor zei despre care e vorba acum, spune-ne şi mai lămurit, atît mie, cît şi
acestor oameni, pentru că eu nu reuşesc să înţeleg : afirmi oare că eu învăţ lumea să creadă că există unii zei şi eu
însumi cred că există zei, deci nu sînt cu totul ateu (şi astfel, deci, nu calc legea), însă nu cred în zeii cetăţii, ci în alţii,
şi despre aceasta să fie vorba cînd pomeneşti în acuzarea mea de ‫״‬alţi zei"; sau afirmi că eu nu cred deloc în zei şi-i învăţ
aşa şi pe ceilalţi?

Aşa spun, că nu crezi deloc în zei.

O, uimitorule Meletos, pentru ce spui acestea? Deci eu nu cred că Soarele şi Luna sînt zei, cum cred ceilalţi
oameni?

Mă jur pe Zeus, judecători, bineînţeles că nu crede, de vreme ce spune că Soarele e de piatră iar Luna — de
pămînt.

Bine, dar îţi închipui că-l acuzi pe Anaxagoras, dragul meu Meletos, şi astfel îţi arăţi dispreţul faţă de judecători,
socotindu-i atît de puţin învăţaţi încît să nu ştie că tocmai lucrările lui Anaxagoras din Clazomene sînt pline de astfel de
vorbe ; pasă-mi-te şi tinerii le-ar învăţa de la mine cînd, dimpotrivă, ar putea, cumpărîndu-le de la teatru cu cel mult o
drahmă, să-şi bată joc de Socrate, dacă el ar pretinde că îi aparţin aceste învăţături, de altfel atît de ciudate. Dar, pentru
numele lui Zeus, asta e părerea ta despre mine, că nu cred deloc în zei?

Nu crezi, mă jur pe Zeus, nu crezi cîtuşi de puţin.

Nu eşti de bună credinţă, Meletos, iar acum — nici faţă de tine însuţi, pare-mi-se. Eu socotesc, atenieni, că acest om e
pătimaş şi nestăpînit la culme şi că într-adevăr din patimă şi nestăpînire, ca şi fiindcă e prea tînăr, a întocmit această
acuzaţie. Pentru că el se aseamănă cuiva care ar pune, ca să mă încerce, un fel de enigmă: ‫״‬Oare îşi va da seama Socrate,
înţeleptul, că cu mă ţin de glume şi mă contrazic, sau îi voi înşela şi pe el şi pe ceilalţi ascultători?" Mi se pare, într-
adevăr, că el se contrazice în acuzaţie, ca şi cum ar spune : ‫״‬Socrate calcă legile pentru că nu crede în zei iar în schimb
crede în zei." Desigur, acestea sînt vorbele cuiva care glumeşte. (…)

[TEAMA DE MOARTE NU E RAŢIONALĂ]

Iar eu aş săvîrşi într-adevăr ceva groaznic dacă, după ce atunci cînd m-au rînduit într-un post arhonţii pe care voi i-aţi
ales ca să-mi comande la Potideea, ca şi la Amphipolis şi la Delion, acolo unde m-au aşezat ei acolo am rămas, ca şi
oricare altul, înfruntînd primejdia morţii, acum, în schimb, cînd Zeul îmi rînduieşte, după cum am socotit şi am înţeles
eu, că trebuie să-mi petrec viaţa cugetînd şi scrutîndu-mă pe mine şi pe alţii (φιλοςοφοῦντά με δεῖν ηῆν καὶ
ἐξετάηοντα ἐμαυτὸν καὶ τοὺσ ἄλλουσ), acum eu, temîndu-mă sau de moarte sau de orice altceva, mi-aş părăsi postul.
Acesta ar fi un lucru groaznic şi într- adevăr, pe bună dreptate aş fi dus la închisoare sub cuvînt că nu cred în zei, de vreme
ce n-aş da crezare oracolului, şi m-aş teme de moarte, şi aş socoti că sînt înţelept fără să fiu.
8
 Căci să te temi de moarte, cetăţeni, nu este nimic altceva decît să-ţi închipui că eşti înţelept fără să fii ;
înseamnă să crezi că ştii ceea ce nu ştii. Căci nimeni nu ştie ce este moartea şi nici dacă nu e cumva cel mai mare
bine pentru un om, dar toţi se tem de ea ca şi cum ar fi siguri că e cel mai mare rău. Iar acest fel de a gîndi cum să nu fie
tocmai prostia aceea vrednică de dispreţ — de a crede că ştii ceea ce nu ştii? Eu însă, atenieni, poate că tocmai prin
aceasta şi în acest punct mă deosebesc de cei mai mulţi (chiar dacă ar însemna să spun că într-o privinţă sînt mai
înţelept decît altul), şi anume că, dacă nu ştiu mare lucru despre cele din Hades, îmi şi dau seama că nu ştiu. Dar a face
nedreptăţi şi a nu te supune celui mai bun, fie el om sau Zeu, ştiu că acestea sînt fapte rele şi ruşinoase. Aşadar, de
nişte lucruri despre care nu ştiu dacă nu cumva sînt bune nu mă voi teme şi nu voi fugi de ele mai degrabă decît de aceste
lucruri despre care ştiu sigur că sînt rele.

Încît nici dacă voi mi-aţi da drumul acum, împotriva vorbelor lui Anytos care a spus că sau trebuia de la bun început
să nu fiu adus aici, sau, de vreme ce am fost adus, nu e cu putinţă să nu fiu osîndit la moarte, pentru că dacă aş scăpa,
zice el, fiii voştri care şi aşa se îndeletnicesc cu ceea ce îi învaţă Socrate, ar ajunge stricaţi pe de-a-ntregul cu toţii; şi dacă
pe lîngă acestea mi-aţi spune: ‫״‬Socrate, acum nu-i vom da ascultare lui Anytos, ci te lăsăm liber, însă cu condiţia să nu-ţi
mai petreci vremea niciodată cu această cercetare, nici să nu mai filosofezi; iar dacă vei mai fi prins făcînd acestea, vei fi
dat morţii"; dacă mi-aţi da drumul, zic, cu această condiţie, atunci v-aş spune :

‫״‬Atenieni, în ceea ce mă priveşte vă mulţumesc şi vă sînt recunoscător, dar mă voi supune mai degrabă Zeului decît
vouă şi, cîtă vreme voi mai avea suflare în mine şi voi mai fi în stare, nu voi înceta pentru nimic în lume să filosofez şi
să vă, precum şi să atrag atenţia mereu oricui mi-ar ieşi în cale, spunîndu-i după obicei : «O, preabunule, tu care eşti
atenian, din cetatea cea mai mare şi mai vestită în înţelepciune şi putere, nu ţi-e oare ruşine că de bani te îngrijeşti, ca să ai
cît mai mulţi, şi cît mai multă glorie şi cinstire, iar de cuget, şi de adevăr, şi de suflet ca să fie cît mai frumos, nu te
îngrijeşti şi nu-ţi pasă?» Şi dacă cineva dintre voi se va împotrivi şi va spune că se îngrijeşte, nu-l voi lăsa să plece
îndată şi nu mă voi îndepărta de el, ci-l voi întreba şi-l voi cerceta şi-l voi mustra, iar dacă mi se va părea că n-a
dobîndit virtutea dar spune că a dobîndit-o, îl voi certa că pune foarte puţin preţ pe cele mai însemnate lucruri şi cel
mai mare preţ pe lucruri de nimic. Aşa voi face cu cu orice om pe care-l voi întîlni, fie tînăr, fie bătrîn, străin sau cetăţean,
dar mai ales cu voi, cetăţenii, pentru că-mi sînteţi mai apropiaţi prin obîrşie. Căci aşa porunceşte Zeul, fiţi siguri de asta.
Şi socotesc că voi n-aţi avut încă parte în cetate de un bine mai mare decît supunerea mea la porunca Zeului.

Căci nu fac nimic altceva decît să colind oraşul încercînd mereu să vă conving (πείθων), şi pe tineri şi pe bătrîni,
să nu vă îngrijiţi de trup (μήτε ςωμάτων ἐπιμελεῖςθαι) şi de bani nici mai mult, nici deopotrivă ca de suflet, spre a-l
face să fie cît mai bun, spunîndu-vă că nu virtutea se naşte din avere, ci din virtute vin şi averea şi toate celelalte
bunuri, pentru fiecare om în parte, ca şi pentru cetate. Dacă spunînd acestea îi stric pe tineri, atunci aceste lucruri ar
putea fi vătămătoare ; dar dacă spune cineva că eu vorbesc într-alt fel, n-are dreptate. în această privinţă v-aş mai spune,
deci, atenieni, doar atît : ascultaţi-l pe Anytos sau nu, daţi-mi drumul sau nu-mi daţi dramul, eu nu voi face altceva nici
dacă trebuie să mor de nenumărate ori.

Nu murmuraţi, atenieni, ci faceţi mai departe cum v-am rugat, nu murmuraţi, orice aş spune, ci ascultaţi; căci
ascultînd cred că veţi avea şi un folos. Am de gînd să vă mai spun unele lucruri care vor stîrni poate şi strigăte : să nu
faceţi asta cu nici un chip. Căci, să ştiţi bine, dacă mă veţi ucide cumva pe mine care sînt cum v-am spus, nu-mi veţi face
mie mai mult rău decît vouă înşivă. Pentru că mie, nici Meletos, nici Anytos nu mi-ar putea face vreun rău. N-ar avea
cum, căci nu cred că legea îngăduie ca omul mai bun să sufere din pricina celui mai rău. Fireşte, m-ar putea osîndi la
moarte sau m-ar putea izgoni în exil sau lipsi de drepturile de cetăţean. Asemenea lucruri, însă, ar putea fi nefericiri mari
după gîndul acestui om sau după altcineva, dar eu nu le socotesc aşa ; cu mult mai mare nefericire e să faci ceea ce face
acesta acum, încercînd să osîndească un om la moarte pe nedrept. De aceea mă. apăr acum : nu pentru mine, cum
s-ar putea crede, departe de asta, atenieni ; pentru voi mă apăr, ca nu cumva, osîndindu-mă, să păcătuiţi faţă de
darul pe care vi l-a făcut Zeul. Căci dacă mă veţi ucide pe mine, nu veţi mai găsi lesne un alt om care, cu adevărat
— chiar dacă ar părea o vorbă caraghioasă — să fie pus de Zeu pe lîngă cetate întocmai ca pe lîngă un cal, mare şi de
soi dar care, din pricina mărimii, ar fi cam leneş şi ar trebui să fie trezit de un tăun ; la fel mi se pare că m-a aşezat

9
Zeul pe lîngă cetate pe mine, unul care nu va înceta de fel să vă trezească şi să vă convingă, şi să vă mustre cît e ziua
de lungă, ţinîdu-se de voi pretutindeni. Nu veţi mai avea parte uşor de un astfel de om, atenieni, aşa că, dacă-mi veţi da
ascultare, mă veţi cruţa. Voi însă, mîniaţi, ca nişte oameni treziţi din somn cînd abia au aţipit, veţi lovi poate în mine
şi, dîndu-i ascultare lui Anytos, mă veţi osîndi poate cu uşurinţă la moarte ; apoi însă aţi continua să dormiţi tot restul
vieţii, dacă nu cumva Zeul, avînd grijă de voi, v-ar trimite pe altcineva. Că sînt un om pe care Zeul l-a dăruit cetăţii, v-
aţi putea da seama şi de aici : nu pare a fi lucru omenesc lipsa mea de grijă pentru toate ale mele, statornica mea
nepăsare faţă de treburile casei, timp de atîţia ani, faptul că m-am îndeletnicit în schimb cu treburile voastre,
apropiindu-mă mereu de fiecare în parte, ca un părinte sau ca un frate mai mare, dîndu-mi osteneala de a vă
convinge să năzuiţi spre virtute. Şi măcar dacă aş trage vreun folos sau aş lua vreo plată pentru că vă dau aceste
îndemnuri, ar mai avea o noimă ; acum însă, vedeţi şi voi că aceia care mă acuză, deşi îmi aruncă învinuiri cu atîta
neruşinare în toate celelalte privinţe, totuşi n-au putut avea chiar neruşinarea de a aduce un martor cum că eu aş fi luat sau
aş fi cerut vreodată plată. în schimb cred că aduc eu un martor vrednic de crezare că spun adevărul : sărăcia mea.

Vi se pare poate ciudat că eu dau tîrcoale fiecăruia în parte, îl sfătuiesc astfel şi mă ostenesc cu el iar în public, în
faţa mulţimii, nu îndrăznesc să vin, ca să dau sfaturi cetăţii. Pricina e aceea despre care m-aţi auzit adesea vorbind
pretutindeni : că în mine vorbeşte ceva divin, un Zeu, după cum, în bătaie de joc, a scris şi Meletos în acuzaţie. Şi
anume, încă de cînd eram copil, există un glas (φωνή) care, ori de cîte ori se face auzit, mă opreşte să fac ceea ce
aveam de gînd, dar niciodată nu mă îndeamnă să fac ceva. El este cel care se împotriveşte să mă ocup de treburile
cetăţii. Şi cred că pe bună dreptate se împotriveşte. Să ştiţi bine, atenieni : dacă eu m-aş fi apucat să mă ocup de treburile
publice, de mult aş fi pierit fără nici un folos, nici pentru voi, nici pentru mine. Şi să nu vă mîniaţi că spun adevărul; n-are
cum scăpa de pieire un om care vi se împotriveşte după cinstită dreptate, vouă sau altei mulţimi, încercînd să împiedice
în cetate multe lucruri nedrepte şi nelegiuite ; ci acela care luptă într-adevăr pentru dreptate, dacă vrea să scape cu
viaţă cît de puţină vreme, trebuie să rămînă un om de rînd şi nu să aibă vreo funcţie publică. (…)

De fapt, profesor nu i-am fost nimănui; dar dacă cineva dorea să mă asculte vorbind şi îndeletnicindu-mă cu ale
mele, fie acela tînăr sau bătrîn, eu n-am împiedicat niciodată pe nimeni. Şi nici nu iau bani ca să vorbesc, nici nu tac
dacă nu iau bani, ci stau la îndemînă deopotrivă celui bogat şi celui sărac, ca să mă întrebe şi, dacă cineva vrea, să
asculte ce spun şi să-mi răspundă. Iar dacă vreunul din ei devine astfel om de treabă ori ba, nu e drept să fiu eu
răspunzător de aceasta, de vreme ce nici n-am făgăduit vreodată învăţătură cuiva şi nici n-am învăţat pe nimeni.
Iar dacă cineva spune că a învăţat vreodată de la mine sau a auzit între patru ochi ceva ce n-au auzit şi toţi ceilalţi, să ştiţi
bine că nu spune adevărul. (…)

38 a Poate că ar spune cineva: ‫״‬Plecînd în exil, n-ai putea oare, Socrate, să trăieşti în tăcere şi linişte?" Acest lucru e
cel mai greu să-l lămuresc unora dintre voi. Căci dacă vă spun că asta ar însemna să nu mă supun Zeului şi că de aceea îmi
e cu neputinţă să stau liniştit, nu mă veţi crede, socotind că-mi bat joc de voi; pe de altă parte, dacă vă spun că pentru un
om e chiar cel mai mare bine să discute în fiecare zi despre virtute şi despre celelalte lucruri cu privire la care m-
aţi auzit vorbind şi supunîndu-mă pe mine şi pe alţii cercetării, în timp ce viaţa lipsită de această cercetare nu e
trai de om (ὁ δὲ ἀνεξζταςτοσ βίοσ οὐ βιωτὸσ ἀνθρώπῳ), dacă vă spun toate acestea, mă veţi crede cu atît mai puţin.
Totuşi aşa stau lucrurile, cetăţeni, dar să vă conving nu e uşor. Şi în acelaşi timp nu m-am împăcat cu gîndul să mă
socotesc vrednic de vreo pedeapsă. Totuşi, dacă aş avea bani, m-aş osîndi să plătesc cît aş putea plăti, căci aceasta n-ar
avea cum să-mi facă vreun rău; acum însă n-am bani, decît dacă aţi fi dispuşi să mă osîndiţi la cît aş fi eu în stare să
plătesc. Poate că aş fi în stare să plătesc o mină de argint, aşadar la atîta mă osîndesc. însă iată, cetăţeni, că Platon şi
Criton şi Critobul şi Apollodor mă îndeamnă să mă osîndesc la treizeci de mine şi se pun chezaşi; deci mă condamn la
atît; iar pentru bani veţi avea aceşti chezaşi demni de încredere….

Pentru că n-aţi vrut să mai aşteptaţi puţin, atenieni, aceia care vor vrea să defăimeze cetatea vă vor scoate nume rău şi
vă vor învinui că l-aţi ucis pe Socrate, înţeleptul; căci înţelept mă vor numi, chiar dacă nu sînt, cei care vor voi să vă
facă de ocară. Aşadar, dacă aţi mai fi aşteptat puţin timp, dorinţa vi s-ar fi îndeplinit de la sine : vedeţi doar că vîrsta mea

10
este înaintată, aproape de moarte. Spun acestea nu pentru voi toţi, ci pentru cei care au votat împotriva mea, osîndindu-mă
la moarte.

Tot pentru ei spun şi acestea: poate veţi crede, cetăţeni, că eu am fost învins din lipsa unor argumente cu care să vă fi
putut convinge dacă aş fi socotit că trebuie să fac şi să spun orice ca să fiu achitat. Cu totul altfel stau lucrurile. Dintr-o
lipsă am fost învins, dar nu de argumente, ci de cutezanţă şi de neruşinare, precum şi pentru că n-am vrut să spun
în faţa voastră lucruri pe care v-ar fi fost poate plăcut să le auziţi — să bocesc, să mă jeluiesc şi să fac şi să vorbesc
multe alte lucruri nedemne de mine, după cum spun, lucruri pe care v-aţi obişnuit să le auziţi de la alţii. însă nici
mai înainte n-am socotit că de teama primejdiei trebuie să mă port în chip nevrednic de un om liber, şi nici acum
nu-mi pare rău că m-am apărat în acest fel, ci mai degrabă aleg să mor apărîndu-mă astfel decît să trăiesc
apărîndu-mă în felul acela ; căci nici la judecată, nici în război, nici eu şi nimeni altcineva nu trebuie să făptuiască
asemenea lucruri, pentru a scăpa de moarte cu orice preţ. Şi în lupte devine adesea limpede că cineva ar putea scăpa
de moarte aruncîndu-şi armele şi apucîndu-se să se roage de cei care-l urmăresc; şi există în orice primejdie multe alte
chipuri de a scăpa de moarte, dacă cineva cutează să spună şi să facă orice. însă nu acest lucru e greu, atenieni, să scapi
de moarte, ci cu mult mai greu e să scapi de ticăloşie căci fuge mai repede decît moartea. Şi acum eu, ca unul mai
greoi şi mai bătrîn, am fost prins de ceea ce fuge mai încet, în timp ce acuzatorii mei, oameni aprigi şi iuţi, au fost prinşi
de ceea ce fuge mai iute, de ticăloşie. Şi acum eu plec de aici osîndit de voi să plătesc cu viaţa, dar pe ei adevărul îi
osîndeşte ca vinovaţi de ticăloşie şi nelegiuire; şi eu îmi păstrez condamnarea, şi aceştia. Poate că aşa şi trebuia să
se întîmple şi cred că toate sînt pe măsura fiecăruia.

Iar acum vreau să vă prorocesc vouă, celor care m-aţi osîndit; căci mă aflu într-adevăr în clipa în care oamenii
obişnuiesc să prorocească, şi anume atunci cînd se află în faţa morţii. Vă spun deci vouă, oameni care mă trimiteţi la
moarte, că va veni asupra voastră, îndată după moartea mea, o pedeapsă mult mai grea, mă jur pe Zeus, decît aceea
Ia care m-aţi osîndit pe mine. Pentru că acum voi aţi săvîrşit aceasta în nădejdea că nu va mai trebui să daţi
socoteală de viaţa voastră (διδόναι ἔλεγχον τοῦ βίου) [to give an account of one's life]. Se va întîmpla însă cu
totul altfel, v-o spun. Vor fi mai mulţi cei care vă vor cere socoteală, şi anume acei pe care acum îi ţineam eu în loc,
însă voi nu v-aţi dat seama; şi vor fi cu atît mai aspri cu cît sînt mai tineri, şi cu atît mai mare va fi supărarea
voastră. Dacă vă închipuiţi aşadar că, ucigînd oameni, veţi opri pe cineva să vă mustre că nu trăiţi drept (ὅτι οὐκ
ὀρθῶσ ηῆτε), atunci nu judecaţi bine; căci această scăpare nu e tocmai cu putinţă şi nici frumoasă nu e, ci aceea ar
fi şi cea mai frumoasă şi cea mai uşoară, nu a-i pedepsi pe alţii, ci a-ţi da toată silinţa să fii cît mai bun tu însuţi.
Prorocind aşadar acestea, îi părăsesc pe cei care m-au osîndit….

[PENTRU OMUL BUN, MOARTEA NU E UN RĂU]

Într-adevăr, judecători, (căci dacă vă numesc pe voi judecători, vă numesc pe bună dreptate) mi s-a întîmplat ceva
minunat. Darul profetic obişnuit al daimonului, în tot timpul dinainte, îmi vorbea cît se poate de des şi mi se
împotrivea stăruitor, chiar în lucruri mici, dacă eram pe punctul de a face un lucru pe care nu trebuia să-l fac ;
acum însă, a căzut asupra mea ceea ce vedeţi şi voi, ceva despre care s-ar putea închipui că este răul cel mai mare ; iar
semnul Zeului nu mi s-a împotrivit nici în zori cînd am ieşit din casă, nici cînd am venit aici, la judecată, nici cît timp am
vorbit, orice aş fi fost pe punctul de a spune ; şi totuşi altădată, el mă oprise adeseori în plină vorbă; acum însă nu mi s-a
împotrivit în nici un fel, faţă de nici o faptă şi nici un cuvînt. Cum îmi explic acest lucru? Vă voi spune : ceea ce mi s-
a întîmplat s-ar putea să fie un bine, şi n-avem cum să ne facem o părere dreaptă toţi care ne închipuim că moartea
e un rău. în această privinţă am avut o dovadă puternică: nu se putea să nu mi se împotrivească semnul obişnuit, dacă n-aş
fi fost pe cale să fac un lucru bun.

Să ne gîndim şi altfel ce multă încredere putem avea că e vorba de un lucru bun. Moartea e una din două : sau e ca
şi cum cel mort n-ar mai exista şi n-ar mai simţi nimic, sau, după cum se spune, înseamnă o schimbare şi o mutare
a sufletului din acest loc de aici în altul. Şi dacă înseamnă lipsa oricărei simţiri şi e ca somnul cuiva care n-ar vedea
nimic, nici măcar un vis, atunci moartea ar putea fi un cîştig minunat. Pentru că eu cred că dacă cineva ar trebui
să aleagă o astfel de noapte în care a dormit atît de adînc încît n-a avut nici un vis, să compare cu această noapte
11
celelalte nopţi şi zile ale vieţii sale şi, cercetînd, ar trebui să spună cîte zile şi nopţi a petrecut în viaţa lui mai bine şi
mai plăcut decît această noapte, cred că acela, chiar dacă n-ar fi om de rînd, ci însuşi marele rege, ar găsi că sînt
foarte puţine la număr pe lîngă celelalte zile şi nopţi. Prin urmare, dacă aşa este moartea, eu spun că este un cîştig;
pentru că astfel timpul întreg nu pare mai lung decît o singură noapte.

Iar dacă a muri înseamnă să pleci de aci în altă parte şi dacă sînt adevărate cele ce se spun — cum că acolo se
află toţi cei care au murit —, atunci ce alt bine ar putea fi mai mare decît acesta, judecători? …

Dar şi voi trebuie să aveţi bune nădejdi în privinţa morţii, judecătorii mei, şi să vă daţi seama de acest adevăr;
pentru un om bun nu există nimic rău (οὐκ ἔςτιν ἀνδρὶ ἀγαθῷ κακὸν), nici în viaţă, nici în moarte, iar Zeul are grijă
de soarta lui; nici ceea ce se petrece cu mine nu e la întîmplare, ci e limpede pentru mine că e mai bine să mor şi să mă
îndepărtez de toate. De aceea semnul meu nu mi s-a împotrivit de fel iar eu nu sînt cîtuşi de puţin mîniat pe cei care au
votat împotrivă-mi şi nici pe cei care m-au acuzat. Deşi nu cu acest gînd m-au acuzat şi m-au condamnat, ci crezînd că-mi
fac un rău; iar acest lucru c vrednic de mustrare.

Numai atît vă mai cer : pe fiii mei, cînd vor ajunge în floarea vîrstei, să-i pedepsiţi, cetăţeni, necăjindu-i la fel cum vă
necăjeam şi eu pe voi, ori de cîte ori vi se va părea că se îngrijesc fie de bani, fie de altceva, mai mult decît de virtute; şi
ori de cîte ori vor crede că e ceva de capul lor fără să fie nimic, să-i certaţi, cum vă certam eu, că nu-şi dau osteneala
pentru ce trebuie şi îşi închipuie că sînt ceva, deşi nu sînt buni de nimic. Şi dacă veţi face aşa, va însemna că v-aţi purtat
cum trebuie şi cu mine şi cu fiii mei.

Dar acum e timpul să plecăm : eu ca să mor, iar voi — ca să trăiţi. Care dintre noi se îndreaptă spre un bine mai
mare, nu ştie nimeni altcineva decît Zeul.

DEZBATEREA TEXTELOR:

 Epictet, Manualul, § 1-77;

 Seneca, De constantia sapientis, De brevitate vitae, De tranquilitate animi, în: Scrieri filozofice alese, pp. 33-109;
 Arthur Schopenhauer, Scrieri despre filozofie şi religie, „Despre filozofie şi metoda ei‖, „Despre nevoia
metafizică a omului‖, pp. 73-146;
 Friedrich Nietzsche, Dincolo de bine şi de rău, „Prefaţă‖, „Despre prejudecăţile filozofilor‖, pp. 5-33;
Teme:

 Stoicismul şi tradiţia stoică în modernitate (Schopenhauer, Nietzsche)

 Filosofia ca mod de viaţă (life-style)
 Scopul stoicismului ca doctrină: „libertatea‖ şi „fericirea‖
 Filosofia stoică înţeleasă ca ―pregătire‖ pentru moarte
 Despre libertate şi necesitate la stoici („cele ce depind de noi/ cele ce nu depind de noi‖ )
 „Filosofia‖ în accepţia lui Schopenhauer
 Schopenhauer şi „nevoia metafizică‖
 Nietzsche şi „prejudecăţile‖ filosofiei
 Nietzsche: filosofia ca eliberare de dogmele „filosofiei‖

12
 Model de LECTURĂ DIRIJATĂ a textului filosofic

Epictet, Manualul (Enchiridion) (selectiv)

Surse:

Epictet. Manualul. Marcus Aurelius. Meditaţii, Antet, 2002

The Discourses of Epictetus, with the Encheridion and Fragments. Epictetus. George Long. translator. London. George
Bell and Sons. 1890.
The Works of Epictetus: His Discourses, in Four Books, the Enchiridion, and Fragments. Epictetus. Thomas Wentworth
Higginson. translator. New York. Thomas Nelson and Sons. 1890.

1. Dintre toate lucrurile care sunt pe lume, unele depind de noi, iar altele nu. Cele care depind de noi sunt opiniile
noastre, mişcările noastre, dorinţele înclinaţiile şi aversiunile noastre – într-un cuvânt, toate acţiunile noastre. (ηῶν
ὄνηυν ηὰ µέν ἐζηιν ἐθ᾽ ἡµῖν, ηὰ δὲ οὐκ ἐθ᾽ ἡµῖν. ἐθ᾽ ἡµῖν µὲν ὑπόλητιρ, ὁπµή, ὄπεξιρ, ἔκκλιζιρ καὶ ἑνὶ λόγῳ ὅζα
ἡµέηεπα ἔπγα)

2. Cele care nu depind de noi sunt trupul, bunurile, reputaţia, demnităţile, într-un cuvânt, toate lucrurile care fac
parte din acţiunile noastre. (οὐκ ἐθ᾽ ἡµῖν δὲ ηὸ ζῶµα, ἡ κηῆζιρ, δόξαι, ἀπσαὶ καὶ ἑνὶ λόγῳ ὅζα οὐσ ἡµέηεπα ἔπγα. )

3. Lucrurile care depind de noi sunt libere prin natura lor, nimic nu poate să li se opună sau să le oprească; cele care nu
depind de noi sunt sclave, slabe, dependente, supuse miilor de obstacole şi inconveniente, cu totul străine de noi.

4. Aminteşte-ţi deci că, dacă tu consideri libere lucruri care prin natura lor sunt sclave şi proprii ţie pe cele care
depind de altcineva, vei întampina la fiecare pas obstacole, vei fi rănit, tulburat şi te vei plânge de zei şi de oameni, în
timp ce considerând al tau ceea ce-ţi aparţine de drept şi străin ceea ce e al altcuiva, nimeni nu te va obliga să faci
ceea ce vrei, nu te vei plânge de nimeni, nu vei acuza pe nimeni, nu vei face nici cel mai mic lucru împotriva ta
însuţi, nimeni nu-ţi face face vreun rău şi nu vei avea niciun duşman, căci nimic rău nu ţi se va întâmpla.

5. Dacă aspiri deci la bunuri atât de importante, aminteşte-ţi că pentru a le dobândi nu trebuie să munceşti puţin şi
că, în ceea ce priveşte lucrurile exterioare, trebuie să renunţi la ele complet, iar pe altele să le amâni. Căci dacă
încerci să le împaci pe toate, urmărind şi aceste bunuri şi bogaţia şi demnităţile, e posibil să nu le obţii pe acestea din urmă
pentru ca ţi le-ai dorit pe celelalte, dar cu siguranţă nu vei reuşi să dobândeşti acele bunuri, singurele care ţi-ar putea aduce
libertatea şi fericirea. (ἐλεςθεπία καὶ εὐδαιµονία )

6. Astfel, în faţa oricărei năluciri dureroase, fii pregătit să spui: ―Nu exişti decât în imaginaţia mea, nu eşti ceea ce pari.‖
Apoi, examineaz-o cu atenţie, aprofundeaz-o şi, pentru a o sonda, serveşte-te de regulile pe care le-ai învăţat, mai ales de
prima dintre ele, de a şti dacă lucrul care îţi dăunează face parte dintre cele care depind de noi, sau din celelalte ; şi, dacă
e din cele care nu stau în puterea noastră, spune-ţi fără să şovăi: ―Asta nu mă priveşte‖.

7. Aminteşte-ţi că a obţine ceea ce îţi doreşti reprezintă sfârşitul dorinţelor tale şi că sfârşitul temerilor tale
înseamnă a evita lucrurile de care te temi. Cel care nu obţine ceea ce îşi doreşte este nefericit, iar cel care se loveşte
de lucrul de care se teme se simte mizerabil.

[Remember that desire contains in it the profession (hope) of obtaining that which you desire; and the profession (hope)
in aversion (turning from a thing) is that you will not fall into that which you attempt to avoid: and he who fails in his
desire is unfortunate; and he who falls into that which he would avoid, is unhappy.]

Deci, dacă nu ai aversiune decât pentru ceea ce e contrar binelui tău şi depinde de tine, nu te vei lovi niciodată de
lucrul de care te temi. Dar dacă te temi de moarte, de boală sau de sărăcie, vei fi nefericit. Transpune-ţi deci
temerile, fă-le să treacă de la lucrurile care nu depind de noi la cele care depind, iar în privinţa temerilor tale,
suprimă-le în întregime pentru moment. Căci, dacă îţi doreşti unul din lucrurile care nu stau în puterea noastră,

13
nu eşti încă în stare să le cunoşti pe cele pe care e bine să ţi le doreşti. Aşteptând să fii în stare, multumeşte-te să
cercetezi lucrurile sau să fugi de ele, dar încet, întotdeauna cu rezerve şi fără grabă. …

9. Când eşti pe punctul de a întreprinde ceva, gândeşte-te bine ce reprezintă lucrul pe care îl vei face. Dacă urmează să te
îmbăiezi, reprezintă-ţi ceea ce se petrece de obicei în băile publice: oamenii care aruncă cu apă, se împing, îşi aruncă
injurii, fură. Vei fi mai sigur de ceea ce vrei să faci dacă îţi vei spune înainte: ‖Nu voiam să mă îmbăiez, ci să-mi păstrez
libertatea şi independenţa, iar dacă m-aş supăra, mi le-aş pierde.‖

[When you are going to take in hand any act, remind yourself what kind of an act it is. If you are going to bathe, place
before yourself what happens in the bath: some splashing the water, others pushing against one another, others abusing
one another, and some stealing: and thus with more safety you will undertake the matter, if you say to yourself, I now
intend to bathe, and to maintain my will in a manner conformable to nature. And so you will do in every act: for thus if
any hindrance to bathing shall happen, let this thought be ready: it was not this only that I intended, but I intended also to
maintain my will in a way conformable to nature; but I shall not maintain it so, if I am vexed at what happens.]

10. Ceea ce-i tulbură pe oameni nu sunt lucrurile, ci opiniile pe care le au despre ele. (ηαπάζζει ηοὺρ ἀνθπώποςρ οὐ
ηὰ ππάγµαηα, ἀλλὰ ηὰ πεπὶ ηῶν ππαγµάηυν δόγµαηα) De exemplu, moartea nu e deloc un lucru rău, căci dacă ar fi fost, i-
ar fi părut astfel şi lui Socrate; dar opinia pe care o avem, ca moartea e un rău, iată răul. Deci atunci când suntem
contrariaţi sau trişti, să nu-i acuzăm pe alţii pentru aceasta, ci doar pe noi înşine, adică opiniile noastre.

11. A-i acuza pe alţii pentru nefericirea ta e o dovada de ignoranţă; a nu te acuza decât pe tine însuţi, e o dovadă că
începi să înveţi, iar a nu-i acuza nici pe ceilalţi, nici pe tine e un semn că eşti deja instruit.

12. Nu te lăuda niciodată cu vreo calitate străină. Dacă un cal ar spune cu mândrie: ―Sunt frumos‖, acest lucru ar fi
suportabil, dar tu, când spui mândru: ―Am un cal frumos‖ trebuie să ştii ca îţi atribui gloria de a avea un cal frumos.
Ce e al tău în asta? Uzul imaginaţiei tale. De aceeea, atunci când, utilizându-ţi imaginaţia, vei urma natura, atunci vei
putea să fii mândru, căci vei fi mândru de un bun care-ţi aparţine. …

14. Nu pretide ca lucrurile să se întâmple aşa cum doreşti tu, ci aşa cum se întâmplă şi vei prospera întotdeauna.

[Demand not that events should happen as you wish; but wish them to happen as they do happen, and you will go on
well.]

15. Boala e un obstacol pentru trup, dar nu pentru voinţă, atâta timp cât aceasta nu slăbeşte. [Disease is an impediment to
the body, but not to the will, unless the will itself chooses]. ―Şchiopătez‖. Iată un inconvenient pentru piciorul meu, dar nu
şi pentru voinţa mea. [Lameness is an impediment to the leg, but not to the will.] Spune-ţi acelaşi lucru pentru toate
accidentele care ţi se vor întâmpla, şi vei descoperi că există întotdeauna un inconvenient pentru altceva, dar nu pentru
tine.

16. Pentru fiecare obiect care ţi se înfăţişează, aminteşte-ţi să te întorci către tine însuţi şi să cercetezi ce virtute ai pentru a
folosi bine acest obiect. [On the occasion of every accident (event) that befals you, remember to turn to yourself and
inquire what power you have for turning it to use.] Dacă vezi un băiat sau o fată frumoasă, vei găsi împotriva lor o
virtute, care este abstinenţa. Dacă este necesară puţină trudă, puţin chin, vei găsi curajul pentru aceasta; dacă e vorba de
injurii şi de afronturi, vei gasi răbdarea şi resemnarea necesare. Daca te obisnuieşti astfel să spui oricărui accident,
virtutea pe care natura ţi-a dat-o pentru a-l combate, nu te vei mai lăsa niciodată purtat de imaginaţie. [And if you have
been thus formed to the (proper) habit, the appearances will not carry you along with them.]

17. Nu spune niciodată, despre nimic: ―Am pierdut acest lucru‖, ci ―Ţi l-am dat‖. Ţi-a murit fiul? L-ai dat. Soţia e moartă?
Ai dat-o. Ţi s-a luat pamântul? Ai mai restituit ceva. – Dar cel care mi l-a luat e un om rău. – Ce-ţi pasă prin mîinile cui a
vrut să şi-l ia înapoi cel care ţi l-a dat? Cât timp ţi-l lasă, foloseşte-l ca pe ceva care nu-ţi aparţine, aşa cum călătorii
folosesc hanurile.

18. Daca vrei să înaintezi în înţelepciune, lasă deoparte judecăţile (ἐπιλογιζµούρ) de felul acestora: ―Dacă-mi neglijez
afacerile, voi fi în curând ruinat şi nu voi mai avea din ce să trăiesc; dacă nu-mi voi pedepsi sclavul; va deveni rău,‖ Căci
14
e mai bine să mori de foame renunţând la griji şi la temeri decât să traieşti în belşug, dar înconjurat de nelinişte şi
necazuri. E mai bine ca sclavul tău să fie rău, decât să fii tu nefericit. Începe deci cu lucrurile mărunte. Ţi-a fost vărsat
uleiul? Ţi-a fost furat vinul? Spune-ţi: ―acesta este preţul pe care-l plătesc pentru liniştea mea, cu acest preţ mi-am
cumpărat libertatea; nimic nu este gratis.‖ Când vei chema sclavul, gândeşte-te că poate nu te aude sau că, auzindu-te, nu
poate face nimic din ceea ce i-ai poruncit. ―Dar, vei spune, sclavul meu va înţelege greşit rabdarea mea şi va deveni
incorigibil.‖ Da, dar tu te vei simţi bine pentru că, mulţumită lui, vei învăţa să laşi deoparte neliniştea şi tulburarea.

19. Daca vrei sa înaintezi în înţelepciune, nu te feri, în ceea ce priveşte lucrurile exterioare, să treci drept imbecil şi
nesimţitor.

20. Nu căuta să treci drept savant şi, dacă pentru unii eşti un adevărat personaj, teme-te de tine însuţi. Să ştii că nu e uşor
să-ţi păstrezi în acelaşi timp şi voinţa conformă cu natura şi lucrurile exterioare ; dar e necesar ca, atunci când te
ataşezi de unul, să-l neglijezi pe celalalt.

21. Daca vrei ca soţia, copii şi prietenii tăi să traiască veşnic, eşti nebun, căci vrei ca lucrurile care nu depind de tine să
depindă şi ceea ce e al altcuiva să fie al tău. La fel, dacă vrei ca sclavul tău să nu facă nicio greşeală, eşti nebun, căci
vrei ca viciul să nu mai fie viciu. Vrei să nu fii înşelat în aşteptările tale? Poţi s-o faci: nu-ţi dori decât ceea ce depinde
de tine. [But if you wish not to fail in your desires, you are able to do that. Practise then this which you are able to do.]

22. Adevăratul stăpân al fiecaruia dintre noi e cel care are puterea de a ne da sau de a ne lua ceea ce vrem sau ceea ce nu
vrem. Deci orice om care vrea să fie liber nu trebuie să vrea sau să refuze nimic din ceea ce depinde de ceilalţi, altfel va fi
în mod necesar sclav.

[He is the master of every man who has the power over the things, which another person wishes or does not wish, the
power to confer them on him or to take them away. Whoever then wishes to be free, let him neither wish for any thing nor
avoid anything which depends on others: if he does not observe this rule, he must be a slave.]

23. Aminteşte-ţi că în viaţă trebuie să te porţi ca la un festin (µέµνηζο, ὅηι ὡρ ἐν ζςµποζίῳ ζε δεῖ ἀναζηπέθεζθαι. ). O
farfurie a ajuns la tine? Întinzându-ţi mâna cu decenţă, ia-o cu modestie. Îţi este luată? Nu o reţine. N-a venit încă? Nu
râvni la masa celui de alături, aşteaptă să vină în cele din urmă pe partea pe care te afli. Poartă-te la fel cu copiii, cu o
femeie, cu îndatoririle şi cu demnităţile, cu bogăţiile, şi vei fi demn de a fi primit chiar la masa zeilor. Iar dacă nu iei ceea
ce ţi se oferă, ci îl respingi şi îl dispreţuieşti, atunci nu vei fi doar convivul zeilor, ci egalul lor, şi vei domni împreună cu
ei (ηόηε οὐ µόνον ζςµπόηηρ ηῶν θεῶν ἔζῃ, ἀλλὰ καὶ ζςνάπσυν. ). Acţionând astfel, Diogene, Heraclit şi alţi câţiva au
meritat să fie numiţi oameni divini, ceea ce au şi fost într-adevăr.

24. Când vezi pe cineva plângând, fie pentru ca e îndoliat, fie pentru că fiul său e departe, fie pentru ca şi-a pierdut
bunurile, ia seama ca imaginaţia ta să nu o ia razna şi să te seducă, convingându-te ca acel om e într-adevăr nefericit din
cauza acelor lucruri exterioare; dimpotrivă, fă tu singur distincţia: ceea ce îl apasă nu e accidentul care i s-a întâmplat, căci
un alt om nu e deloc afectat de acesta, nu refuza să plângi alături de el şi să-i alini durerea cu vorbele tale, dar ia seama ca
această compasiune să nu te cuprindă şi să nu fii cu adevărat afectat de ea.

[But straightway make a distinction in your own mind, and be in readiness to say, it is not that which has happened that
afflicts this man, for it does not afflict another, but it is the opinion (ηὸ δόγµα) about this thing which afflicts the man. So
far as words then do not be unwilling to show him sympathy, and even if it happens so, to lament with him. But take care
that you do not. lament internally also.]

25. Aminteşte-ţi că eşti actor într-o piesă, lungă sau scurtă, în care autorul a vrut să te includă. Dacă el vrea să joci
rolul unui cerşetor, trebuie ca tu să-l joci cât poţi mai bine. La fel, dacă vrea să joci rolul unui şchiop, al unui
împarat, al unui plebeu. Căci depinde de tine să joci bine personajul care ţi-a fost dat, dar depinde de altul să ţi-l
aleagă.

[Remember that you are an actor in a drama of such sort as the author chooses, - if short, then in a short one; if long,
then in a long one. If it be his pleasure that you should enact a poor man, see that you act it well; or a cripple, or a ruler,
or a private citizen. For this is your business, to act well the given part; but to choose it, belongs to another.]
15
26. Atunci când corbul scoate un croncănit de rău augur, nu-ţi lăsa imaginaţia s-o ia razna, ci fă deosebirea şi spune-ţi
[When a raven happens to croak unluckily, be not overcome by appearances, but discriminate, and say,]: ―Niciuna din
nefericirile prezise de acest semn nu mă priveşte; aceste nefericiri privesc sau trupul meu cel slab, sau mica mea
agoniseală, sau mica mea reputaţie, sau pe soţia mea şi pe copii mei. Pentru mine nu există decât preziceri fericite, dacă eu
vreau ; căci, orice s-ar întâmpla, depinde de mine să iau partea bună a acestei întâmplări.‖ 27. Poţi fi invincibil dacă nu te
angajezi niciodată în vreo luptă în care victoria nu depinde doar de tine. [You can be invincible, if you enter into no
contest in which it is not in your power to conquer.]

28. Ia seama ca nu cumva, vazând pe cineva acoperit de onoruri, sau având o mare putere, sau fiind înfloritor dintr-o
cauză, ia bine seama, îţi spun, că nu cumva, purtat şi sedus de imaginaţie să-l consideri fericit. Căci, dacă adevărata esenţă
a binelui constă în lucrurile care depind de noi, atunci nici invidia, nici emulaţia, nici gelozia nu-şi va mai gasi locul, iar tu
nu vei mai voi să fii nici general, nici senator, nici consul, ci liber; ori, există o singură cale spre libertate: dispreţul pentru
lucrurile care nu depind de noi

[For if the nature of the good is in our power, neither envy nor jealousy will have a place in us. But you yourself will not
wish to be a general or senator or consul, but a free man: and there is only one way to this, to despise (care not for) the
things which are not in our power.]

29. Aminteşte-ţi că cel care te jigneşte cu adevărat nu e nici cel care te înjură, nici cel care te loveşte, ci e opinia pe care o
ai despre ei şi care te face să-i priveşti ca pe nişte oameni de care eşti jignit. Deci, atunci dacă te necăjeşte sau irită, să
ştii ca nu omul acela te irită de fapt, ci propria ta opinie. Străduieşte-te deci, înainte de toate, să nu te laşi purtat de
imaginaţie, căci, odată ce câştigi timp şi ai un oarecare răgaz, vei fi cu mai multă uşurinţă stăpân pe tine. [Therefore
especially try not to be carried away by the appearance. For if you once gain time and delay, you will more easily master
yourself]

30. Dacă ai în fiecare zi în faţa ochilor moartea, exilul şi celelalte lucruri ce par teribile – mai ales moartea – nu vei mai
avea niciodată gânduri nedemne şi nici nu se va întâmpla să-ţi doreşti ceva cu prea mare ardoare.

31. Vrei să fii filozof. Pregateşte-te să fii batjocorit, şi spune-ţi că plebea te va fluiera şi te va striga: ―Acest filozof a
apărut peste noapte. De unde îi vine acestă aroganţă?‖ În ceea ce te priveşte, să nu fii arogant, dar să te de[a]taşezi cu
putere de maximele care ţi s-au parut cele mai bune şi mai frumoase. Şi aminteşte-ţi că, dacă rămâi ferm, chiar şi
cei care au râs la început de tine te vor admira, pe când, dacă cedezi insultelor lor, vor râde de tine de două ori mai
mult.

[If you have an earnest desire towards philosophy (εἰ θιλοζοθίας ἐπιθυµεῖς), prepare yourself from the very first to have
the multitude laugh and sneer, and say, "He is returned to us a philosopher all at once;" and "Whence this supercilious
look? " Now, for your part, do not have a supercilious look indeed; but keep steadily to those [p. 2225] things which
appear best to you, as one appointed by God to this particular station. For remember that, if you are persistent, those very
persons who at first ridiculed will afterwards admire you. But if you are conquered by them, you will incur a double
ridicule.]

32. Dacă ţi se întâmplă vreodată să te întorci spre lucrurile exterioare în scopul de a plăcea cuiva, să ştii că ai decăzut din
starea ta. A fi filozof, în toate şi pretutindeni, să-ţi fie deci de ajuns. Iar dacă, în plus, vrei să şi pari filozof, multumeşte-te
să pari astfel în proprii tăi ochi şi e suficient.

[If you ever happen to turn your attention to externals, for the pleasure of any one, be assured that you have ruined your
scheme of life. Be contented, then, in everything, with being a philosopher; and if you wish to seem so likewise to any one,
appear so to yourself, and it will suffice you.]

33. Să nu te laşi tulburat deloc de acest gen de gânduri şi de raţionamente: ―Voi fi dispreţuit; nu voi mai însemna
nimic în lume.‖ Căci, dacă dispreţul (ἀηιµία) e ceva rău, nu poţi face prin mijlocirea altcuiva, aşa cum se întâmplă şi cu
viciul. Depind de tine primele obligaţii pe care le ai? Depinde de tine să fii invitat la un festin? Nicidecum. Cum e deci
posibil ca acestea să fie un prilej de dispreţ şi o dezonoare pentru tine? Cum e posibil să nu însemni în lume, tu, care nu
trebuie să fii nimic în afara de ceea ce depinde de tine, iar în acestă privinţă te poţi considera foarte important? ‖Dar

16
prietenii mei vor fi lipsiţi de orice ajutor din partea mea.‖ – Cum adică, lipsiţi de orice ajutor ? Nu le vei mai da bani? Nu-
i vei mai face cetăţeni romani? Cine ţi-a spus că aceste lucruri sunt dintre cele care se află în puterea noastră, şi că ele nu
aparţin altcuiva în afara de noi? Şi cine poate da altora ceea ce nu are el însuşi ? ―Agoniseşte bunuri, va spune cineva, ca
să avem şi noi din acestea.‖ Dacă pot avea păstrându-mi pudoarea, modestia, fidelitatea, generozitatea, arataţi-mi calea pe
care trebuie s-o urmez pentru a fi bogat şi voi fi. Dar dacă vreţi să-mi pierd adevăratele bunuri pentru ca voi să agonisiţi
unele false, vedeţi cât de strâmbă e balanţa şi cât sunteţi de ingraţi şi de nechibzuiţi? Ce iubiţi mai mult? Banii, sau pe un
prieten înţelept şi fidel? Ah! Ajutaţi-mă mai degrabă să dobândesc aceste virtuţi şi nu-mi mai cereţi să fac lucruri prin care
le-aş putea pierde. – ―Dar, vei spune tu apoi, nu-i voi aduce niciun serviciu patriei mele.‖ Ce servicii? Din cauza ta nu vor
mai avea loc porticuri ? Sau băi publice ? Ce vrea să spună asta? E ca şi cum n-ar mai avea încălţări din partea unui fierar
sau arme de la un cizmar. Or, e de ajuns ca fiecare să-şi păstreze starea şi să-şi facă treaba. Dar dacă, prin exemplul tău, i-
ai da patriei un alt cetăţean înţelept, modest şi fidel, nu i-ai face niciun serviciu? Desigur că i-ai face, şi înca unul foarte
mare; nu vei fi deci inutil pentru ea. – ―Ce rang voi avea în cetate?‖ – Cel pe care-l vei putea obţine rămânând fidel şi
modest. Dar dacă, vrând s-o serveşti, îţi pierzi aceste virtuţi, ce servicii îi vei mai face patriei, când vei fi devenit
neruşinat şi perfid?

34. Cineva a fost preferat ţie la un festin, la un sfat, într-o vizită. Dacă acestea sunt lucruri bune, trebuie să te bucuri că s-
au întâmplat aproapelui tău. Iar dacă sunt rele, nu te învinovăţi că eşti scutit de ele. Dar aminteşte-ţi că nefăcând, pentru a
obţine lucrurile care nu depind de noi, demersurile pe care le fac cei ce le obţin, e imposibil să ţi se dea o parte egală cu a
lor. Căci cum ar putea cel care nu bate niciodată la uşa unui mare senior să fie tratat la fel de bine ca unul care vine acolo
în fiecare zi? Cel care nu-l însoţeşte niciodată atunci când iese, la fel ca acela care-l însoţeşte? Cel care nu-l măguleşte şi
nu- l laudă, la fel ca acela care nu încetează să-l măgulească şi să-l laude? Eşti deci injust şi lacom dacă, fără a da lucrurile
cu care se achită aceste favoruri, vrei să le ai gratis. Cu cât se vinde salata la piaţă. Cu un obol. Dacă vecinul tău dă obolul
şi ia salata, iar tu, nedând obolul, te intorci fără salată, nu-ţi imagina că ai mai puţin decât el; căci dacă el are salata, tu ai
obolul tău, pe care nu l-ai dat. La fel se întâmplă şi aici. Nu ai fost invitat la un festin? E pentru ca nu ai plătit gazdei
festinului preţul cu care ţi-l vinde. Acest preţ e o laudă, o vizită, complezenţa, dependenţa. Plăteşte deci preţul,
dacă acest lucru te-ar mulţumi. Dar dacă, fără a plăti preţul, vrei să ai marfa, eşti lacom şi nedrept. Nu ai nimic
care să înlocuiască acel festin la care nu ai fost? Ai, desigur, ceva care valorează mai mult decât festinul, şi anume
faptul de a nu-l fi lăudat pe cel pe care nu ai vrut să-l lauzi şi de a nu fi fost nevoit să-i suporţi orgoliul şi insolenţa.

35. Putem afla intenţiile naturii prin lucrurile asupra carora nu ne aflăm în dispută unii cu alţii [The will of Nature may be
learned from things upon which we are all agreed]. De exemplu, atunci când sclavul vecinului a spart o cupă sau altceva,
îi spui, desigur, pentru a-l consola, că e un accident obişnuit. Să ştii deci că, atunci când ţi se va sparge o cupa care e a ta,
trebuie sa fii la fel de liniştit pe cât erai atunci când s-a spart cea a vecinului. Aplică acesta maximă celor mai importante
lucruri. Când fiul sau soţia altuia moare, nu există nimeni care să nu spună ca aceasta e soarta omului. Dar când moare
soţia sau fiul tău, nu auzim decât plansete, strigăte, gemete: ‖Cât de nefericit sunt! Sunt pierdut!‖ Ar trebui totuşi să ne
amintim de sentimentele pe care le-am avut aflând că acelaşi accident s-a întâmplat altora. [Is the child or wife of another
dead? There is no one who would not say, " This is an accident of mortality."/ But if any one's own child happens to die, it
is immediately, "Alas ! how wretched am I! " It should be always remembered how we are affected on hearing the same
thing concerning others.]

36. Aşa cum nu ne propunem un scop ca să-l ratăm, tot astfel natura răului nu există în lume.

[As a mark is not set up for the purpose of missing the aim, so neither does the nature of evil exist in the world.]

37. Dacă cineva ţi-ar pune trupul la dispoziţia primului venit, ai fi fără îndoială foarte supărat; iar atunci cand tu îţi
abandonezi sufletul primului venit, pentru că, atunci când el îţi aruncă injurii, sufletul să fie afectat şi tulburat, nici măcar
nu roşeşti!

Cf. şi Epictet, Discursuri, III.15

17
38. În orice acţiune, înainte de a o întreprinde, priveşte cu atenţie ceea ce o precede şi ceea ce îi urmează şi
întreprinde-o după acestă examinare. Dacă nu faci astfel, vei face la început totul cu plăcere, pentru ca nu vei întrezări
urmările, dar în final, apărând ruşinea, vei fi prins de confuzie.

39. Ai vrea mult să fii laureat la jocurile olimpice. Într-adevar, şi eu aş vrea, pentru ca e ceva glorios. Dar examinează
bine înainte ceea ce precede şi ceea ce urmează unei astfel de acţiuni. Poţi s-o întreprinzi după acest examen. Trebuie
să studiezi disciplina, să mănânci bine, să te abţii de la tot ce flatează gustul, să-ţi faci exerciţiile la ore fixe, fie frig, fie
cald; să nu bei nici apă rece, nici vin decât moderat; într-un cuvânt, trebuie sa te supui fără rezerve maestrului de exerciţii,
ca unui medic şi, după aceea, să mergi la jocuri. Acolo, poţi să fii rănit, să-ţi scrânteşti piciorul, să înghiţi mult praf, să fii
uneori lovit şi, după toate acestea, să fii învins. Când vei fi cântărit aceste lucruri, mergi, dacă vrei, şi fii atlet. Dacă nu-ţi
iei aceste precauţii, nu vei face decât să-ţi pierzi vremea şi să te joci precum copiii, care acum fac pe luptătorii, acum pe
gladiatorii, care acum cântă la trompeta şi după o clipă pun în scenă tragedii. La fel s-ar întampla şi cu tine: ai fi când
atlet, când gladiator, când retor, după toate astea filozof şi, în adâncul sufletului tău, nu ai fi nimic. Ca o maimuţă,
vei imita tot ceea ce vei vedea şi toate obiectele îţi vor plăcea pe rând, căci nu ai examinat ceea ce voiai sa faci, ci te-
ai apucat în mod temerar, fără a fi circumspect, ghidat doar de lăcomia şi de capriciile tale. Astfel, mulţi oameni,
vănzând un filozof, sau auzind pe cineva spunând că Euphrates vorbeşte bine (şi cine ar putea vorbi ca el?) vor
imediat să fie filozofi.

40. Prietene, ia în considerare mai întâi natura acţiunii pe care vrei sa o întreprinzi şi apoi examinează propria ta natură
pentru a vedea dacă e destul de puternică pentru a purta această povară. Vrei să participi la pentatlon sau să fii gladiator?
Priveşte-ti braţele, coapsele, şalele, căci nu suntem toţi născuţi pentru acelaşi lucru. Vrei să fii filozof? Crezi că
îmbrăţişând această profesie poţi să mănânci la fel ca toţi ceilalţi, să bei ca ei, să renunţi asemenea lor la toate
plăcerile?Trebuie să veghezi, să lucrezi, să te îndepărtezi de părinţi şi de prieteni, să fii jucăria unui sclav, să fii
întodeauna ultimul în căutarea onorurilor, a îndatoririlor, în tribunale, într-un cuvânt în toate afacerile.
Examinează bine aceste lucruri şi vezi dacă vrei să cumperi cu acest preţ liniştea, libertatea, armonia. Dacă nu,
apucă-te de orice alt lucru şi nu face precum copiii, nu fii azi filozof, mâine republican, apoi retor şi după toate
acestea intendentul lui Cezar. Aceste lucruri nu se potrivesc unul cu celălalt. Trebuie să fii un singur om, bun sau
rău; trebuie să te dedici lucrurilor care se potrivesc cu sufletul şi cu trupul tău; trebuie să munceşti ca să
dobândeşti calităţile interioare sau bunurile exterioare, adică trebuie să susţii caracterul unui filozof sau unui om
obişnuit.

[In every affair consider what precedes and follows, and then undertake it. Otherwise you will begin with spirit indeed,
careless of the consequences, and when these are developed, you will shamefully desist. " I would conquer at the Olympic
Games." But consider what precedes and follows, and then, if it be for your advantage, engage in the affair. You must
conform to rules, submit to a diet, refrain from dainties; exercise your body, whether you choose it or not, at a stated
hour, in heat and cold; you must drink no cold water, and sometimes no wine, -in a word, you must give yourself up to
your trainer as to a physician. Then, in the combat, you may be thrown into a ditch, dislocate your arm, turn your ankle,
swallow abundance of dust, receive stripes [for negligence], and, after all, lose the victory. When you have reckoned up
all this, if your incli- [p. 2049] nation still holds, set about the combat. Otherwise, take notice, you will behave like
children who sometimes play wrestlers, sometimes gladiators; sometimes blow a trumpet, and sometimes act a tragedy,
when they happen to have seen and admired these shows. Thus you too will be at one time a wrestler, at another a
gladiator; now a philosopher, now an orator; but nothing in earnest. Like an ape you mimic all you see, and one thing
after another is sure to please you, but is out of favor as soon as it becomes familiar. For you have never entered upon
anything considerately, nor after having surveyed and tested the whole matter; but carelessly, and with a half-way zeal.
Thus some, when they have seen a philosopher, and heard a man speaking like Euphrates--though indeed who can speak
like him?- have a mind to be philosophers too. Consider first, man, what the matter is, and what your own nature is able
to bear. If you would be a wrestler, consider your shoulders, your back, your thighs; for different persons are made for
different things. Do you think that you can act as you do and be a philosopher; that you can eat, drink, be angry, be
discontented, as you are now? You must watch, you must labor, you must get the better of certain appetites; must quit
your acquaintances, be despised by your [p. 2050] servant, be laughed at by those you meet; come off worse than others
in everything, - in offices, in honors, before tribunals. When you have fully considered all these things, approach, if you
please; if, by parting with them, you have a mind to purchase serenity, freedom, and tranquillity. If not, do not come
hither; do not, like children, be now a philosopher, then a publican, then an orator, and then one of Caesar's officers.
18
These things are not consistent. You must be one man either good or bad. You must cultivate either your own Reason or
else externals; apply yourself either to things within or without you; that is, be either a philosopher, or one of the mob.]

41. Datoriile se măsoară în general după relaţiile în care suntem implicaţi. E tatăl tău? Eşti obligat să ai grijă de el, să-l
asculţi în toate, să-i suporţi reproşurile şi purtarea urâtă. – Dar e un tată rău. – Şi ce dacă? Prietene, natura te-a legat în
mod necesar de un tată bun? Nu, ci doar de un tată. Fratele tău te tratează în mod nedrept? Pastrează-ţi în ceea ce-l
priveşte rangul de frate şi nu privi ceea ce face el, ci ceea ce trebuie să faci tu şi starea în care se află libertatea ta dacă faci
ceea ce natura vrea să faci. Căci un altul nu te va ofensa şi nu te va răni nicodată dacă tu nu vrei acest lucru, şi nu vei fi
rănit decât dacă te vei considera rănit. Astfel, vei fi întotdeauna mulţumit de vecinul tău, de concetăţeanul tău, de
generalul tău, dacă te obişnuieşti să ai tot timpul aceste relaţii în faţa ochilor.

42. Află că principiul şi fundamentul religiei constau în a avea despre zei opinii corecte şi sănătoase, în a crede că
există, că-şi întind providenţa pretutindeni, că guvernează lumea cu înţelepciune şi dreptate; că tu eşti aici pe
pământ pentru a-i asculta, pentru a lua ca atare toate lucrurile care ţi se întâmplă şi pentru a consimţi de bunavoie
şi din toata inima la ele, ca venind din partea unei providenţe bune şi înţelepte. Astfel, nu te vei plânge niciodată de
zei şi nici nu-i vei acuza că nu au grijă de tine. Dar nu poţi avea aceste sentimente decât renunţând la tot ceea ce nu
depinde de noi şi făcând astfel încât binele şi răul să constea pentru tine în ceea ce depinde de noi.

[Be assured that the essence of piety towards the gods lies in this, to form right opinions concerning them, as existing, and
as governing the universe justly and well. And fix yourself in this resolution, to obey them, and yield to them, and willingly
follow [p. 2230] them amidst all events, as being ruled by the most perfect wisdom. For thus you will never find fault with
the gods, nor accuse them of neglecting you. And it is not possible for this to be effected in any other way than by
withdrawing yourself from things which are not within our own power, and by making good or evil to consist only in those
which are.]

Căci dacă iei drept bine sau rău unul din aceste lucruri străine, devine necesar ca, atunci când eşti frustrat în
dorinţele tale sau când te loveşti de ceea ce te temi, să te plângi şi să-i urăşti pe cei ce sunt cauza nenorocirilor tale.
Căci toate animalele sunt născute pentru a urî şi pentru a fugi de ceea ce le pare rău şi dăunător şi de ceea ce poate cauza
aceste lucruri şi, dimpotrivă, pentru a iubi şi a cauta ceea ce li se pare util şi bun şi ce stă la originea acestora. E deci
imposibil ca acela care se consideră rănit să se complacă în ceea ce crede că îl răneşte, de unde concluzia ca nimeni
nu se bucură şi nu se complace în propriul rău. Iată de ce un fiu îşi copleşeşte cu reproşuri şi injurii tatăl, atunci când
acesta nu-i dă partea sa din bunuri; iată ceea ce-i face pe Eteocle şi Polinice astfel: ei privesc tronul ca pe o marfă de preţ.
Iată ceea ce-i face pe ţăran, cârmaci, negustor să-i blesteme pe zei şi iată în fine cauza murmurelor celor care-şi pierd
soţiile şi copiii. Căci acolo unde există utilitate, acolo este şi pietate. Astfel, orice om care are grija să-şi regleze
dorinţele şi aversiunea după regulile prescrise are grijă să-şi hrănească şi să-şi crească pietatea. În libaţiile, sacrificiile şi
ofrandele sale, fiecare trebuie să urmeze obiceiul din ţara sa şi s-o facă în modul cel mai pur, fără să dea dovadă de
nepasare, fără neglijenţă, fără ireverenţiozitate, fără meschinărie şi totodată fără o somptuozitate care să-i depaşescă
forţele.

43. Când te duci să consulţi oracolul, aminteşte-ţi că nu ştii ce trebuie să se întâmple şi că mergi acolo pentru a afla. Dar
aminteşte-ţi în acelaşi timp, dacă eşti filozof, că ducându-te să-l consulţi, ştii foarte bine de ce natură este ceea ce trebuie
sa se întâmple. Căci, dacă este unul din lucrurile care nu depinde de noi, nu poate fi nici bine, nici rău pentru tine.
Nu aduce deci cu tine la oracolul tău nici inclinaţia, nici aversiunea pentru vreun lucru de pe lume, altfel vei
tremura întotdeauna; dar fii convins că tot ceea ce se va întâmpla e indiferent şi nu te priveşte şi că, de orice natură ar fi,
depinde de tine să-l foloseşti bine şi nimeni nu te poate împiedica să faci acest lucru. Mergi deci cu încredere, ca şi cum
te-ai apropia de zei, care binevoiesc să te sfătuiască. În rest, când ţi se vor da sfaturi, aminteşte-ţi că ai recurs la sfătuitori
şi cine sunt aceia ale căror ordine le vei nesocoti dacă nu-i asculţi. Dar nu te duce la oracol aşa cum voia Socrate, adică nu
te duce pentru lucrurile pe care nu le poţi cunoaşte decât prin evenimente şi pe care nu le putem prevedea nici prin
intermediul raţiunii, nici prin regulile vreunei arte. Astfel, când va trebui să te expui la mari pericole pentru un prieten sau
pentru patrie, nu te duce să consulţi oracolul pentru a şti ce să faci. Căci dacă acesta îţi spune că măruntaiele victimei sunt
de rău augur, e evident că acest semn îţi prezice sau moartea, sau răni, sau exilul; dar raţiunea îţi spune că, în ciuda
tuturor acestor lucruri, trebuie să-ţi aperi prietenul sau patria. Ascultă deci de un oracol şi mai mare decât cel pe care
îl consultai, ascultă de Appolo Pythianul, care a alungat din templul său un om care nu şi-a apărat prietenul care a fost
asasinat. (…)

19
72. Nu te declara niciodată filozof şi nu debita maxime frumoase în faţa ignoranţilor, ci mai degrabă fă ceea ce-ţi
prescriu acele maxime. De exemplu, la un festin, nu spune cum trebuie mâncat, ci mănâncă aşa cum trebuie. Şi aminteşte-
ţi că, pretutindeni şi în toate, Socrate a refuzat astfel ostentaţia şi fastul de orice fel. Tinerii îl rugau să le recomande alţi
filozofi, iar el îi conducea la aceştia, suferind astfel, fără a se plânge, de puţina atenţie care i se acorda.

73. Daca se întâmplă să se vorbească despre o chestiune interesantă în faţa ingnoranţilor, păstrează tăcerea, căci e
periculos să răspunzi imediat la ceva ce n-ai digerat încă. Iar când cineva îţi va reproşa că nu ştii nimic, nu te simţi ofensat
de acest reproş, să ştii că atunci începi să devii filozof. Căci oile nu le arată păstorilor cât au mâncat, ci, după ce digeră
bine iarba pe care au păscuto, ele produc lână şi lapte. Aşa şi tu, nu debita maxime frumoase în faţa ignoranţilor, ci, dacă
le-ai digerat bine, fă-le să se vadă în acţiunile tale.

74. Daca eşti obişnuit să duci o viaţă frugală şi să-ţi tratezi cu asprime trupul, nu face din asta prilej de vanitate şi, dacă nu
bei decât apă, nu spune cu tot dinadinsul ca nu bei decât apă. Dacă vrei să-ţi exersezi rabdarea şi toleranţa, fă-o pentru tine
şi nu pentru ceilalţi; nu îmbrăţişa statuile; în setea cea mai arzătoare, ia o gura de apă, scuip-o şi nu spune nimănui.

75. Cum se recunoaşte caracterul unui ignorant: nu aşteaptă niciodată de la el binele sau răul, ci le aşteaptă
întotdeauna din partea celorlalţi. Cum îl recunoaştem pe filozof: nu asteaptă decât de la el tot binele sau tot răul.
…

78. Rămâi ferm în practica tuturor acestor maxime şi ascultă de ele ca de nişte legi pe care nu le poţi încălca fără
să comiţi un sacrilegiu. Şi nu trebuie să-ţi pese de ceea ce se va spune despre tine, căci acest lucru nu e dintre cele
care se află în puterea ta.

[Whatever rules you have adopted, abide by them as laws, and as if you would be impious to transgress [p. 2242] them;
and do not regard what any one says of you, for this, after all, is no concern of yours.]

79. Până când te vei refuza să te consideri demn de cele mai mari lucruri şi să încerci să nu răneşti niciodată
dreapta judecată? Ai primit preceptele la care trebuia să consimţi şi ai consimţit la ele. Ce profesor mai astepţi
pentru a-ţi duce hotărârea la capăt? Nu mai eşti copil, eşti un om în toată firea. Dacă te neglijezi, dacă te distrezi,
dacă iei o hotărâre după alta, dacă priveşti fiecare zi ca pe o noua zi în care vei avea grijă de tine, te vei trezi că,
nefiind atent, n-ai făcut niciun progres şi ai perseverat în ignoranţă, în timpul vieţii tale, ca şi după moarte. Începe
deci de azi să te consideri demn de a trăi ca un bărbat, şi ca unul care a facut deja câteva progrese în înţelepciune
şi tot ce-ţi va părea foarte frumos şi foarte bun să fie pentru tine o lege inviolabilă. Dacă apare ceva dureros sau
ceva plăcut, ceva glorios sau ruşinos, aminteşte-ţi că ziua luptei a sosit, că jocurile olimpice sunt deschise, că nu mai
e timp să-ţi schimbi părerea şi că progresul sau eşecul tău depind de un singur moment de curaj sau de laşitate.
Aşa a ajuns Socrate la perfecţiune, făcând ca toate lucrurile să servească progresului său şi urmărindu-şi numai
raţiunea. În ceea ce te priveşte, chiar dacă nu eşti încă Socrate, trebuie totuşi să traieşti ca unul care vrea să devină
Socrate.

[How long, then, will you delay to demand of yourself the noblest improvements, and in no instance to transgress the
judgments of reason? You have received the philosophic principles with which you ought to be conversant; and you
have been conversant with them. For what other master, then, do you wait as an excuse for this delay in self-
reformation? You are no longer a boy, but a grown man. If, therefore, you will be negligent and slothful, and always
add procrastination to procrastination, purpose to purpose, and fix day after day in which you will attend to yourself,
you will insensibly continue to accomplish nothing, and, living and dying, remain of vulgar mind. This instant, then,
think yourself worthy of living as a man grown up and a proficient. Let whatever appears to be the best, be to you an
inviolable law. And if any instance of pain or pleasure, glory or disgrace, be set before you, remember that now is the
combat, now the Olympiad comes on, nor can it be put off; and that by one failure and defeat honor may be lost - or
won. Thus Socrates became perfect, improving himself by everything, following reason alone. And though you are not
yet a Socrates, you ought, however, to live as one seeking to be a Socrates.]

80. Prima şi cea mai necesară parte a filozofiei e cea care tratează despre practica preceptelor, de exemplu: nu
trebuie să minţi. Cea de-a doua, ce care le demonstrează: de ce nu trebuie să minţi niciodată. Iar a treia, cea care
20
face dovada acestor demonstraţii, explicând în ce constă o demonstraţie şi ce o face adevarată sau falsă; ea
defineşte aceşti termeni: demonstraţie, consecinţă, opoziţie, adevăr, falsitate. Aceasta a treia parte este necesară
celei de-a doua, iar aceasta pentru cea dintâi, dar prima este cea mai necesară şi cea la care trebuie să ne oprim şi
să ne fixăm. De obicei, rasturnăm aceasta ordine şi ne oprim definitiv la a treia parte; toată munca şi tot studiul
nostru sunt dedicate celei de-a treia, încercării de a o dovedi, neglijând-o întru totul pe prima, care reprezintă uzul
şi practica. Se întâmplă astfel să minţim; în schimb, suntem întotdeauna gata să demonstrăm ca nu trebuie să
minţim.

[The first and most necessary topic in philosophy is the practical application of principles, as, We ought not to lie; the
second is that of demonstrations, as, Why it is that we ought not to lie; the third, that which gives strength and logical
connection to the other two, as, Why this is a demonstration. For what is demonstration? What is a consequence; what a
contradiction; what truth; what falsehood? The third point is then necessary on account of the second; and the second on
account of the first. But the most necessary, and that whereon we ought to rest, is the first. But we do just the contrary.
For we spend all our time on the third point, and employ all our diligence about that, and entirely neglect the first.
Therefore, at the same time that we lie, we are very ready to show how it is demonstrated that lying is wrong.]

81. Începe toate acţiunile pe care le întreprinzi cu această rugăciune: ―Condu-mă mare Jupiter şi tu, puternic Destin, acolo
unde aţi hotărât că trebuie să merg. Vă voi urma din toata inima şi fără ezitare. Şi chiar atunci când voi vrea să mă opun
ordinelor voastre, dovedindu-mă rău şi ingrat, va trebui totuşi să vă urmez în ciuda voinţei mele.‖

82. Spune-ţi apoi: ―Cel care se adaptează aşa cum trebuie necesităţilor este înţelept şi abil în cunoaşterea lucrurilor
divine.‖

83. În al treilea rând, spune-ţi: ―Criton, să urmăm acest drum cu curaj, căci pe aici zeii ne conduc şi ne cheamă: Anytus
sau Melitus mă pot ucide, dar nu-mi pot face rău.‖

DEZBATEREA TEXTELOR:

 Immanuel Kant, Prolegomene, „Cuvânt înainte‖;

 David Hume, Cercetare asupra intelectului omenesc, Secţiunea I, XII;
Teme:

 Filosofia ca cercetare teoretică

 Ce înseamnă „a filosofa‖ (philosophieren) (Kant)?
 Raportul dintre „dogmatic‖ şi „critic‖ (Hume)
 Despre scepticismul filosofului (Hume)
 Valoarea ‚critică‘ a filosofiei (Russell)

Model de LECTURĂ DIRIJATĂ a textului filosofic

Anexă: I. Kant, Logica generală (selectiv)

Sursa: Immanuel Kant, Logica generală, Ed. Ştiinţifică, 1985, 76-79.

CE ÎNSEAMNĂ „A FILOSOFA‖?

„Filosofia este deci sistemul cunoştinţelor filosofice sau al cunoştinţelor raţionale obţinute din noţiuni. Ea reprezintă
semnificaţia scolastică a acestei ştiinţe. Din perspectivă universală ea este ştiinţa scopurilor ultime ale raţiunii omeneşti.
Această perspectivă elevată îi conferă filosofiei demnitate, deci o valoare absolută. Şi, realmente, ea este singura ştiinţă
care are numai valoare intrinsecă şi care conferă iniţial valoare tuturor celorlalte cunoştinţe. În sfârşit, ne mai întrebăm
totuşi mereu la ce ne foloseşte filosofia şi care este scopul ei final. E vorba de filosofia însăşi, considerată ca ştiinţă din
perspectiva scolastică. În sensul acesta scolastic al cuvântului, filosofia se referă numai la abilitate, în sens universal se

21
referă, dimpotrivă, la utilitate, în prima accepţie filosofia este deci o teorie a abilităţii, în a doua o teorie a înţelepciunii –
filosofia fiind considerată drept legiuitoarea raţiunii, iar filosoful un legiuitor şi nu un artist al raţiunii. Artistul raţiunii
sau filodoxul, cum îl numeşte Socrate, aspiră numai la cunoaşterea speculativă, fără să-l intereseze în ce măsură contribuie
aceasta la scopul final al raţiunii umane; el prescrie reguli pentru aplicarea raţiunii în tot felul de scopuri banale. Filosoful
practic, dascălul înţelepciunii prin învăţătură şi exemplu este adevăratul filosof. Căci filosofia reprezintă ideea unei
înţelepciuni desăvîrşite care ne relevă scopurile finale ale raţiunii omeneşti.

Din perspectivă scolastică, filosofia se compune din două părţi: în primul rând, dintr-o rezervă suficientă de cunoştinţe
raţionale, în al doilea rând, dintr-o organizare sistematică a acestor cunoştinţe sau din înlănţuirea acestora în ideea unui
întreg. Filosofia nu e singura care permite o astfel de organizare strict sistematică, dar ea este unica ştiinţă care posedă o
organizare sistematică în intelectul propriu-zis şi oferă unitate sistematică tuturor celorlalte ştiinţe.

În legătură cu filosofia în sens universal, ea poate fi numită şi o ştiinţă a maximelor supreme ale aplicării raţiunii noastre.
Aceasta, dacă prin maximă înţelegem principiul intern al alegerii între scopuri diferite. Căci filosofia în ultimul sens este
tocmai ştiinţa raportării tuturor cunoştinţelor şi a oricărei aplicări a raţiunii în vederea scopului final al raţiunii omeneşti,
căruia, ca scop suprem, îi sunt subordonate toate scopurile şi în cadrul căruia trebuie să fie reunite toate scopurile.

Domeniul filosofiei în acest sens universal poate fi redus la următoarele întrebări:

Ce pot să ştiu?
Ce trebuie să fac?
Ce pot spera?
Ce este omul?

La prima întrebare răspunde metafizica, la a doua morala, la a treia religia, iar la ultima antropologia. Dar, în fond,
acestea s-ar putea reduce la antropologie, căci primele trei întrebări se raportează la ultima.

Deci filosoful trebuie să poată determina:

Sursa ştiinţei umane

Sfera aplicării posibile şi utile a întregii ştiinţe, şi, în fine,
Limitele raţiunii.

Ultima problemă este cea mai importantă, dar şi cea mai dificilă. Aceasta însă nu-l interesează pe filodox. În principiu,
filosoful trebuie să aibă două calităţi: 1. Cultura talentului şi abilitatea de-a o aplica la orice scopuri. 2. Abilitate în
aplicarea oricărui mijloc în vederea oricăror scopuri. Ambele trebuie să fie reunite, căci fără cunoştinţe nu vei deveni
niciodată filosof, dar nici cunoştinţele singure nu te vor face vreodată filosof, dacă nu se adaugă o reunire corespunzătoare
a tuturor cunoştinţelor şi abilităţilor şi o înţelegere a concordanţei acestora cu cele mai înalte scopuri ale raţiunii umane. În
genere, cine nu poate să filozofeze, nu poate fi numit filozof. Filosofarea însă nu se poate învăţa decât prin exerciţii şi prin
aplicarea propriei sale raţiuni.

Dar cum se poate învăţa în fond filosofia? În filosofie fiecare gânditor îşi clădeşte propria sa operă, ca să spunem aşa, pe
ruinele operei altui gânditor. Dar nici una n-a reuşit să ramână vreodată inatacabilă în toate părţile sale. Deci filosofia nu
se poate învăţa în fond, căci ea nu există încă. Chiar dacă am presupune însă că există realmente una, tot nu s-ar putea
spune despre nici unul dintre cei care ar învăţa-o că este filosof, căci cunoştinţele lui filosofice ar rămâne totuşi
întotdeauna numai subiectiv-istorice.

În matematică lucrurile se petrec altfel. Într-adevăr, această ştiinţă se poate învăţa într-o oarecare măsură, căci aici
demonstraţiile sunt atât de evidente, încât oricine poate fi convins de acest lucru. Matematica, datorită evidenţei sale,
poate fi considerată o disciplină certă şi stabilă.

Dimpotrivă, cine vrea să înveţe să filosofeze trebuie să considere că toate sistemele filosofice nu sunt decât istorii ale
aplicării raţiunii, respectiv obiecte de exersare a talentului filosofic.
22
Deci adevăratul filosof, gânditor independent, trebuie să-şi aplice raţiunea liber şi personal, nu să-i imite în mod servil pe
alţii. Dar trebuie de asemenea să nu aplice raţiunea în mod dialectic, adică numai cu scopul de a da cunoştinţelor o
aparenţă de adevăr şi înţelepciune. Aceasta este o îndeletnicire pe măsura unui simplu sofist, dar incomparabilă cu
demnitatea filosofului, cunoscător şi propagator al înţelepciunii. Căci ştiinţa are o valoare autentică intrinsecă numai în
calitate de Organon al înţelepciunii. Înţelepciunea însă ca atare îi este, de asemenea, strict necesară, aşa că se poate afirma
pe bună dreptate: înţelepciunea fără ştiinţă nu este decât umbra unei perfecţiuni pe care n-o vom atinge niciodată.

Cine urăşte ştiinţa dar iubeşte în aceeaşi măsură înţelepciunea se numeşte misolog. Misologia se naşte de obicei dintr-o
lipsă de cunoştinţe ştiinţifice împletită cu un fel de vanitate. Uneori însă cad în greşeala misologiei şi cei care încep să
practice ştiinţa cu multă sârguinţă şi succes, dar sfârşesc prin a nu găsi nici o satisfacţie în toată ştiinţa acumulată.

Filosofia e singura ştiinţă care ne învaţă să dobândim această satisfacţie intimă, căci ea închide oarecum cercul ştiinţific şi
oferă apoi ştiinţelor ordine şi coerenţă.

Deci, pentru deprinderea exersării în gândirea independentă sau în filosofare trebuie să avem în vedere mai degrabă
metoda de aplicare a raţiunii noastre decât tezele înseşi la care ajungem prin această aplicare.‖

SEMINAR 5-6. CUNOAŞTEREA FILOSOFICĂ. Rolul cunoaşterii în filosofie. Teoria cunoaşterii filosofice.
Raţionalismul. Empirismul.

23
Cuvinte-cheie: cunoaştere, scepticism, raţionalism, empirism, apriorism, aposteriorism, reliabilism, justificare, credinţă, certitudine

Obiectivele principale ale seminarului 5-6: dezvoltarea capacităţii studenţilor de a utiliza în mod adecvat conceptele fundamentale:
cunoaştere, subiect al cunoaşterii, obiect al cunoaşterii, raţionalism, empirism, scepticism, fundaţionalism; dezvoltarea capacităţii de a
diferenţia între diversele atitudini filosofice privitoare la cunoaştere; dezvoltarea capacităţii de explicare a diferitelor poziţii filosofice
ce au ca obiect cunoaşterea.

Bibliografie: Sextus Empiricus, Schiţe Pyrrhoniene Cartea I-II, Opere filozofice 1, pp. 21-113. David Hume,
Cercetare asupra intelectului omenesc, Secţiunea II-VII; William James, Introducere în filosofie, cap. 4-6;

Teme generale de discuţie:

 Ce este cunoaşterea?

 Ce rol joacă subiectul cunoaşterii in filosofie?

 Ce este scepticismul în raport cu cunoaşterea?. Tipuri de scepticism.

 Raportul dintre cunoaştere şi certitudine. Infailibilismul şi failibilismul.

 Justificarea. Basic beliefs.

 Analiza relaţiei dintre cunoaştere, credinţă, scepticism.

 Raţionalismul şi empirismul filosofic.

DEZBATEREA TEXTELOR:

 Sextus Empiricus, Schiţe Pyrrhoniene Cartea I-II, Opere filozofice 1, pp. 21-113
 David Hume, Cercetare asupra intelectului omenesc, Secţiunea II-VII
 Ludwig Wittgenstein, Despre certitudine, pp. 47-190

Teme:

 Ce este scepticismul? (Sextus Empiricus, Hume)

 Despre „suspendarea judecăţii‖
 Cele 10 moduri ale suspendării judecăţii
 Critica „adevărului‖ în scepticismul antic
 Disputa scepticismului antic cu „dogmaticii‖
 Despre critica unei „cauze prime‖
 Filosofia „critică‖ la Sextus Empiricus
 Filosofia „sceptică‖ la Hume
 Respingerea cauzalităţii (Hume, Sextus Empiricus)
 Wittgenstein: critica „îndoielii‖ categorice şi a „certitudinii‖ categorice
 Wittgenstein: scepticismul absolut nu are sens
 Wittgenstein: ce înseamnă „ştiu că‖?
 Wittgenstein şi problema „credinţei‖

Model de LECTURĂ DIRIJATĂ a textului filosofic

24
 WITTGENSTEIN, Despre certitudine (selectiv)
Sursa: Wittgenstein, Ludwig, Despre certitudine, Humanitas, Bucureşti, 2005.

„3. Dacă, de exemplu, cineva spune: „Nu ştiu dacă acolo este o mînă‖, i s-ar putea spune „Uită-te mai aproape‖. Această
posibilitate ca cineva să se convingă pe sine aparţine jocului de limbaj.‖ p. 47

NU ARE SENS A LUA DREPT ÎNDOIELNICE PROPOZIŢII DE TIPUL: ―ŞTIU CĂ SUNT UN OM‖

„4. „Ştiu că sunt un om‖. Ca să vezi cît de neclar e sensul propoziţiei, consideră negaţia ei. Mai degrabă ea ar putea fi
înţeleasă astfel: „ştiu că am organe umane‖. (…) Dar cum stau lucrurile cu o propoziţie ca „ştiu că am un creier‖? Pot să
mă îndoiesc de ea? Pentru îndoială nu am temeiuri! Totul vorbeşte în favoarea ei, şi nimic împotrivă. Totuşi, ne putem
închipui ca în cazul unei operaţii craniul meu să se dovedească gol.‖ p. 48

„5. Dacă o propoziţie se poate ulterior dovedi falsă, asta depinde de determinările pe care le consider valabile pentru
această propoziţie. „p. 48

„7. Viaţa mea arată că ştiu sau că sunt sigur că acolo este un scaun. (…)‖

„8. Deosebirea dintre conceptele „a şti‖ şi ―a fi sigur‖ nu este deloc de mare importanţă cu excepţia cazului în care „ştiu‖
trebuie să însemne: Nu pot să mă înşel.‖ p. 48

„10. Ştiu eu că aici stă culcat un om bolnav? Nonsens! Stau la patul lui, mă uit cu atenţie la trăsăturile sale. Nu ştiu eu,
aşadar, că acolo stă culcat un bolnav? – Nici întrebarea, nici afirmaţia nu au sens.‖ p. 49

„11. „2X2=4‖ este o propoziţie adevărată a aritmeticii – nu „în împrejurări determinate‖ şi nici „întotdeauna‖ – dar
semnele orale sau scrise 2X2=4 ar putea în chineză să aibă un alt înţeles sau să fie un nonsens manifest. De unde se vede
că doar în folosire are o propoziţie sens.‖ (...) „Expresia ‚ştiu că‘ este la locul ei pretutindeni unde nu există îndoială (deci
şi acolo unde exprimarea îndoielii ar fi neinteligibilă).‖ p. 49

„12. Căci ştiu pare să descrie o stare de lucruri care garantează ceea ce este ştiut ca un fapt. Se uită mereu expresia
„Credeam că ştiu‖‖p. 50. Însă „trebuie întîi dovedit că el ştie acel lucru‖ p. 50.

„ŞTIU‖ DEPINDE DE CONTEXT –

« „Ştiu asta‖ este doar asigurarea că eu (aici) nu mă pot înşela »

„16. Dacă ştiu ceva, atunci şi ştiu că ştiu aceasta revine la ştiu asta înseamnă nu pot greşi în această privinţă. Dacă însă
chiar nu pot trebuie să poată fi stabilit în mod obiectiv.‖ p. 50

„18. Ştiu înseamnă adesea: am temeiurile corecte pentru afirmaţia mea. Deci dacă celălalt cunoaşte jocul de limbaj, mi-ar
admite faptul că ştiu asta. Celălalt trebuie, dacă cunoaşte jocul de limbaj, să-şi poată închipui cum se poate şti aşa ceva.‖

IDEALISMUL DESPRE ÎNDOIALĂ

„19. Enunţul ştiu că aici este o mînă poate să fie continuat astfel: căci aici este mîna mea, la care mă uit. Atunci un om
raţional nu se va îndoi că ştiu asta. Nici idealistul; el va spune că nu era vorba, pentru el, de îndoiala practică, (...) ci că
există o îndoială în spatele acesteia. Că aceasta este o iluzie trebuie arătat în alt fel.‖ p. 51.

„24. Întrebarea idealistului ar suna cam aşa: Cu ce drept nu mă îndoiesc eu de existenţa mîinilor mele? (...) Cine însă
întreabă astfel, trece cu vederea că îndoiala cu privire la o existenţă funcţionează numai într-un joc de limbaj, că mai întîi

25
ar trebui, deci, să se pună întrebarea: cum ar arăta o asemenea îndoială? şi că aceasta nu se înţelege aşa, fără nimic în
plus.‖ p. 53

„26-27. Dar se poate desprinde dintr-o regulă în ce circumstanţe este logic exclusă o eroare în folosirea regulilor de
calcul? La ce foloseşte o asemenea regulă? Nu ne-am putea înşela (din nou) în aplicarea ei? Dacă s-ar vrea să se indice
pentru aceasta ceva de genul unei reguli, ar apărea în ea expresia „în circumstanţe normale‖. Şi circumstanţele normale le
recunoaştem, dar nu le putem descrie exact.‖ p. 53.

„29. Exersarea în folosirea regulii arată şi ce este o greşeală în aplicarea ei.‖

„30. Certitudinea este asemenea unui ton în care se constată starea de lucruri, dar nu se conchide din ton că această stare
este îndreptăţită‖ p. 54

„31-33. Propoziţiile la care se revine iar şi iar, ca sub o vrajă, aş vrea să le elimin din limbajul filosofic ... Eliminăm aşadar
propoziţiile care nu ne duc mai departe‖ p. 54.

„42. (...) A socoti că expresiilor a crede şi a şti trebuie să le corespundă stări diferite ar fi ca şi cum s-ar crede că expresiei
eu şi numelui Ludwig trebuie să le corespunsă oameni diferiţi, pentru că noţiunile sunt diferite.‖ p. 57

„61. O semnificaţie a unui cuvînt este un gen de folosire a lui. Căci ea este ceea ce învăţăm atunci cînd cuvîntul este prima
dată încorporat în limba noastră. 62. De aceea există o corespondenţă între conceptele semnificaţie şi regulă.‖ p. 60

„65. Dacă se schimbă jocurile de limbaj, se schimbă conceptele, şi, împreună cu conceptele, semnificaţiile
cuvintelor.‖ p. 61.

„66. Eu fac afirmaţii despre realitate cu diferite grade de siguranţă (...) sunt pe deplin sigur de anul unei bătălii, dar dacă aş
găsi într-o cunoscută lucrare de istorie o altă dată, mi-aş schimba părerea şi nu aş deveni prin aceasta nesigur în toate
judecăţile mele.‖ p. 61.

„73. Care e deosebirea dintre o eroare şi o tulburare mentală? Sau care e diferenţa între a tratat ceva ca pe o eroare şi a
trata ceva ca pe o tulburare mentală?‖ p. 63

„74. Se poate spune oare: O eroare nu are doar o cauză, ci şi un temei? Adică, aproximativ: ea poate fi integrată în
ansamblul cunoaşterii corecte a celui care greşeşte.‖ p. 63

ADEVĂRUL

„80. Prin adevărul afirmaţiilor mele se verifică înţelegerea mea privitoare la aceste afirmaţii.‖ p. 64

„81. Adică: dacă fac anumite afirmaţii false, devine prin aceasta nesigur dacă le înţeleg.‖

„83. Adevărul anumitor propoziţii de experienţă ţine de sistemul nostru de referinţă.‖

IPOTEZA

„87. Nu poate fi oare o propoziţie afirmativă, care ar putea funcţiona ca ipoteză, să fie folosită şi ca principiu al cercetării
şi acţiunii? Adică să fie sustrasă îndoielii, chiar dacă nu în conformitate cu o regulă explicită? Pur şi simplu e asumată ca
ceva de la sine înţeles, niciodată pusă la îndoială, poate chiar niciodată enunţată.‖ p. 66

PROPOZIŢIE ŞI TEMEI

„91. Dacă Moore spune că ştie că Pămîntul a existat etc., atunci cei mai mulţi dintre noi îi vor da dreptate că el a existat în
tot acest timp, şi îl vor crede că e convins de aceasta. Dar are el şi temeiul corect pentru convingerea sa? Căci, dacă nu,
atunci el totuşi nu ştie (Russell)‖.
26
 RĂSPUNSUL LUI WITTGENSTEIN LA PROBLEMA LUI RUSSELL

„92. Se poate însă întreba: „Poate avea cineva un temei plauzibil pentru a crede că Pămîntul există de puţin timp,
poate de la naşterea sa‖? Presupunînd că i s-a spus mereu aşa, - ar avea el [cel care crede că totul s-a născut la naşterea
sa] un bun temei de îndoială? (...) De ce n-ar putea fi un rege crescut în credinţa că lumea a început o dată cu el? Şi dacă
Moore şi acest rege s-ar întîlni şi ar discuta, oare chiar ar putea Moore să-i demonstreze că propria lui credinţă e cea
corectă? Nu spun că Moore nu ar putea să-l convertească pe rege la modul său de a vedea lucrurile, dar ar fi o convertire
de gen aparte; regele ar fi condus să privească lumea altfel.‖ p. 68

„93. Propoziţiile care prezintă ce „ştie‖ Moore sunt toate de aşa fel că îţi poţi cu greu imagina de ce ar crede cineva
contrariul. De exemplu, propoziţia că Moore şi-a petrecut toată viaţa la mică distanţă de Pământ (...) Tot ce am văzut şi am
auzit îmi dă convingerea că nici un om nu a fost vreodată la o distanţă mare de Pământ. Nimic din imaginea mea despre
lume nu vorbeşte în favoarea contrariului.‖ p. 68

„WELTANSCHAUUNG‖

„94. Dar eu nu am imaginea mea despre lume (Weltanschauung) pentru că m-am convins de corectitudinea ei; nici pentru
că sunt convins de corectitudinea ei. Ci ea e fundalul moştenit pe care eu disting între adevărat şi fals.‖ p. 68

„MITOLOGIA‖

„95. Propoziţiile ce descriu această imagine despre lume ar putea aparţine unui soi de mitologie. Şi rolul lor e asemănător
regulilor de joc, iar jocul poate fi învăţat şi pur practic, fără reguli explicite.‖ p. 69.

NOTA: Limba – Jocul (Regulile limbajului sunt regulile la nivelul semnificaţiilor cuvintelor, expresiilor,
propoziţiilor – ele sunt analoage regulilor de joc; ele întră automat „în joc‖ atunci când începe jocul)

FILOSOFIA – CA JOC PRACTIC – POATE FI ÎNVĂŢATĂ ŞI EXERSATĂ ASTFEL FĂRĂ A FACE APEL LA REGULILE EI DECÎT
ÎNĂUNTRUL JOCURILOR DE LIMBAJ FILOSOFICE

„97. Mitologia poate să ajungă din nou în mijlocul curentului, albia gîndurilor să se deplaseze. Dar eu deosebesc între
mişcarea apei în albie şi deplasarea albiei; chiar dacă o separare netă a celor două nu există.‖ p. 69

PROPOZIŢII PE CARE LE „ŞTIM‖

„100. Adevărurile despre care Moore spune că le ştie sunt de genul unora pe care, în treacăt fie spus, noi toţi le ştim, dacă
el le ştie. 101. O astfel de propoziţie ar putea fi, de exemplu, „Niciodată corpul meu nu a dispărut, pentru a reapărea după
un timp‖‖ p. 69.

CONVINGERE, CREDINŢĂ

„102. (...) Nu (...) aş putea să descriu sistemul acestor convingeri [ale mele]. Însă convingerile mele formează un sistem, o
structură. 103. Iar dacă acum aş spune „E convingerea mea de nezdruncinat că etc.‖, aceasta ar însemna şi în acest caz că
nu am ajuns la convingere conştient, pe anumite căi ale gîndirii, ci că ea e într-atît de ancorată, în toate întrebările şi
răspunsurile mele, încît nu mă pot atinge de ea.‖ p. 70.

„105. Orice verificare, orice confirmare şi infirmare a unei presupuneri are loc deja în interiorul unui sistem. Şi anume,
acest sistem nu este un punct de plecare mai mult sau mai puţin arbitrar şi îndoielnic al tuturor argumentelor noastre, ci
aparţine esenţei a ceea ce numim noi un argument. Sistemul nu e atît punctul de plecare, cît elementul în care trăiesc
argumentele.‖ p. 70

RELATIVISMUL CREDINŢELOR NOASTRE

27
„106. (...) Ce-aş putea să le replic adulţilor unui trib ce cred că oamenii merg uneori pe Lună (poate aşa îşi explică visele)
şi totuşi admit că nu se poate sui sau zbura acolo cu mijloace obişnuite? (...) 107. Nu este exact acesta modul prin care un
copil poate fi învăţat să creadă într-un Dumnezeu, sau că nu există nici un Dumnezeu, putînd să aducă după aceea temeiuri
aparent plauzibile pentru una sau pentru cealaltă?‖

„111. (...) Faptul că nu am fost niciodată pe Lună e pentru mine ceva la fel de sigur ca şi orice întemeiere pentru acest
fapt.‖ p. 72

ÎMPOTRIVA SCEPTICILOR

„114. Cine nu e sigur de nici un fapt, nu poate fi sigur de sensul vorbelor sale.‖

„115. Cine ar vrea să se îndoiască de toate, acela nici nu ar ajunge pînă la îndoială. Însuşi jocul îndoielii presupune deja
certitudinea.‖ p. 73.

Nu pot să spun că nu e „sigur‖ că n-am fost niciodată pe Lună

„117. De ce îmi e imposibil să mă îndoiesc de faptul că n-am fost niciodată pe Lună? Şi cum aş putea încerca s-o fac?
Înainte de toate, presupunerea că poate am fost totuşi acolo mi s-ar părea fără rost. Nu ar rezulta din ea nimic, nu s-ar
explica prin ea nimic. Ea nu s-ar lega de nimic din viaţa mea.‖ p. 73

„121. Se poate oare spune: „Unde nu există îndoială, nu există nici cunoaştere?‖‖ p. 74. Cf. şi 125.

„A şti‖ în propoziţii de experienţă

„136. Cînd Moore spune că el ştie cutare şi cutare, el de fapt doar enumeră propoziţii de experienţă pe care le acceptăm
fără nici o verificare specială, deci propoziţii care în sistemul nostru de propoziţii de experienţă au un rol logic special.‖ p.
77

„177. Ceea ce ştiu, cred.‖

„137. Chiar dacă omul cel mai de încredere m-ar asigura că ştie că are loc cutare lucru, doar aceasta nu poate să mă
convingă că el ştie. Doar că el crede că ştie.‖ p. 77

Practică şi reguli

„139. Pentru a stabili o practică, nu ajung doar reguli, ci e nevoie şi de exemple. Regulile noastre lasă portiţe de scăpare, şi
practica trebuie să vorbească pentru ea însăşi.‖

„140. Nu învăţăm practica de a face judecăţi empirice învăţînd reguli; suntem învăţaţi judecăţi şi legătura lor cu alte
judecăţi. Ne este făcută plauzibilă o totalitate de judecăţi.‖

„141. Cînd începem să credem ceva, nu începem să credem o propoziţie izolată, ci un întreg sistem de propoziţii. (Lumina
se extinde încetul cu încetul asupra întregului)‖ p. 78

Sistemul de credinţe

„144. Copilul învaţă să creadă o mulţime de lucruri. Adică învaţă, de exemplu, să acţioneze potrivit cu aceste credinţe.
Încetul cu încetul îşi clădeşte un sistem a ceea ce crede, şi în interiorul acestuia o parte e de nezdruncinat, alta mai mult
sau mai puţin schimbătoare. Ceea ce e stabil nu e astfel fiindcă e manifest sau evident prin sine însuşi, ci e ţinut nemişcat
de ceea ce se află împrejurul lui.‖ p. 79

DEZBATEREA TEXTELOR:

28
  René Descartes, Meditaţii despre filozofia primă, Meditaţia I-III, Meditaţia VI
 Immanuel Kant, Prolegomene, § 1-3
 Thomas Hobbes, Elementele dreptului natural şi politic, cap. V, VI, XIII
 William James, Introducere în filosofie, cap. 4-6;

Teme:

 Ce este raţionalismul?
 Ce este empirismul ?
 Ce sunt judecăţile sintetice a priori?
 Diferenţa dintre a priori şi a posteriori
 Diferenţa dintre analitic şi sintetic
 Este Kant un raţionalist?
 Ce înseamnă „cunoaştere‖ la Hobbes?

Model de LECTURĂ DIRIJATĂ a textului filosofic

Anexă: Descartes, Expunere despre metodă (selectiv)

Sursa: Descartes, Expunere despre metodă, traducere de Dan Negrescu, Paideia, Bucureşti, 1995

ARGUMENTUL CARTEZIAN DESPRE CUNOAŞTEREA A PRIORI A EXISTENŢEI LUI DUMNEZEU (SAU A CAUZEI)

« Astfel fiind pusă problema, am observat că eu mă îndoiesc în legătură cu multe şi, la fel, că natura mea nu este cu totul
perfectă; înţelegeam foarte clar că îndoiala nu este un argument al unei prea mari perfecţiuni, precum este cunoaşterea. Şi,
deoarece căutasem mai departe de acolo unde ştiam să gândesc despre o natură mai desăvârşită decât a mea, am înţeles
foarte clar că eu nu pot obţine acest lucru decât de la acela a cărui natură este într-adevăr mai perfectă. În ceea ce priveşte
celelalte gânduri care apăreau în legătură cu feluritele alte lucruri situate în afara mea, precum cerul, pământul, lumina,
căldura şi alte nenumărate lucruri, consideram că nu trebuie să cercetez prin acelaşi raţionament de unde le am; căci, dacă
nu descopăr în ele nimic care să pară a fi situat deasupra mea, aş putea crede cu uşurinţă că acelea, dacă sunt chiar
adevărate, depind de natura mea, în măsura în care ea are ceva perfect; dacă sunt false, provin din nimic; adică sunt în
mine nu din vreo altă cauză decât că naturii mele îi lipseşte ceva, ea nefiind cu totul perfectă. Dar nu puteam judeca la fel
despre un gând sau despre ideea unei naturi care era mai perfectă decât a mea. (... denumirea de Idee este folosită în mod
general pentru orice lucru gândit, în măsura în care are vreo astfel de fiinţare obiectivă în intelect, n.tr.). Căci, evident, nu
se putea să-l fi pus pe acela pe seama nimicului. Şi, deoarece nu se poate ca de la ceva mai puţin perfect să provină ceea
ce este mai perfect şi nici ca din nimic să se facă ceva, nu puteam să am acel gând din mine însumi; rămânea deci că
fusese aşezat în mine de un lucru a cărui natură era mai perfectă, ba chiar care avea la un loc în sine toate perfecţiunile
despre care aveam în minte o idee, adică, într-un cuvânt, de cel care era Dumnezeu. Adăugam chiar că, de vreme ce
cunoşteam unele perfecţiuni de care eram însă lipsit, era necesar să existe în afara mea şi o altă fiinţă ... fiinţă, zic, mai
perfectă decât mine, de care să depind şi de la care să fi dobândit tot ce este în mine. Căci, dacă aş fi fost singur şi
independent de oricine altcineva, încât acel esenţial – oricât de puţin ar fi – la a cărui perfecţiune eram părtaş, să-l am de
la mine însumi, chiar şi pe toate celelalte – ce înţelegeam că-mi lipsesc – le-aş fi putut obţine prin mine însumi şi astfel eu
însuşi aş fi fost infinit, veşnic, imuabil, atoateştiutor, atotputernic şi, în sfârşit, aş fi posedat toate perfecţiunile pe care le
înţelegeam ca fiind în Dumnezeu. De altfel, ca să cunosc natura lui Dumnezeu (desigur a aceluia pe care raţionamentele
tocmai prezentate îl dovedesc ca existând), atât cât poate fi cunoscută de mine în mod natural, nu trebuia să fac altceva
decât să cercetez în legătură cu toate lucrurile la ale căror idei ajungeam, dacă a le poseda însemna (oare) perfecţiunea; şi
29
eram sigur că niciunul din cele ce prezentau vreo imperfecţiune, nu se găsea în El şi niciunul din celelalte nu-i lipsea;
vedeam astfel că nici nestatornicia, nici îndoiala, nici tristeţea, nici altele asemănătoare nu ajungeau în Dumnezeu; căci eu
însumi cu drag m-aş fi lipsit de ele. În afară de aceasta, aveam idei despre numeroasele lucruri sensibile şi corporale; căci,
deşi presupuneam că visez şi că orice îmi imaginez sau văd este fals, totuşi nu puteam să neg că acele idei existau într-
adevăr în mintea mea. Dar, deoarece cunoscusem clar în mine însumi că natura intelectuală este distinctă de cea corporală
precum o parte de alta în fiecare compus şi observam că totul este dependent de părţi şi că nu poate fi perfect ceva care
depinde de altceva; din această cauză deci, judecam că perfecţiunea lui Dumnezeu nu poate fi aceea ca el să fie compus
din acele două naturi, prin urmare el nu este compus din ele. Dar, dacă în lume existau lucruri corporale, sau altele
intelectuale, de orice altă natură, care însă nu sunt cu totul perfecte, existenţa lor depinde în mod necesar de puterea lui
Dumnezeu, astfel încât nicio fracţiune de timp ele nu pot exista în afara ei.»

« … când mă întorceam la ideea fiinţei perfecte, care era în mine, înţelegeam dintr-o dată că existenţa e cuprinsă în ea,
prin acelaşi raţionament prin care în ideea de triunghi este cuprinsă egalitatea celor trei unghiuri ale sale cu două unghiuri
drepte; sau precum în ideea de cerc – distanţa egală de la centru a tuturor părţilor circumferinţei sale; sau, mai evident, şi
este cel puţin la fel de sigur, că Dumnezeu, care e acea fiinţă perfectă, există, mai mult decât o poate dovedi vreo
demonstraţie geometrică ».

« Dar întreaga idee, din cauza căreia mulţi sunt convinşi că atât existenţa lui Dumnezeu cât şi natura sufletului omenesc
sunt lucruri foarte greu de cunoscut, porneşte din aceea că nu-şi îndepărtează niciodată spiritul de simţuri şi nu-l înalţă
peste lucrurile corporale; aceiaşi sunt obişnuiţi să nu cerceteze nimic ce nu este imaginat, adică ceva a cărui imagine nu şi-
o plăsmuiesc în propria fantezie ca pe a unui lucru corporal, încât li se pare că nu poate fi inteligibil ceva despre care nu
pot plăsmui o imagine. Acest lucru se arată suficient prin aceea că în general în şcoli filosofii au stabilit ca axiomă că în
intelect nu există nimic care să nu fi fost înainte în simţ [s.m.]; este totuşi foarte sigur că ideile de Dumnezeu şi de suflet
raţional nu au fost niciodată în el, iar cei ce vor să se folosească de propria facultate imaginativă pentru ele, mi se pare că
fac la fel ca şi cum s-ar strădui să-şi folosescă ochii pentru auzirea sunetelor sau identificarea mirosurilor; diferenţa constă
doar în aceea că simţul văzului nu este mai puţin sigur în noi decât mirosul sau auzul, în timp ce dimpotrivă, facultatea
imaginativă sau cea senzorială nu ne pot face siguri vreodată de un lucru, dacă intelectul sau raţiunea nu ar opera
împreună cu ele. »

« Dacă, în sfârşit, mai sunt unii pe care raţionamentele afirmate până aici nu i-au convins că Dumnezeu există şi că într-
adevăr sufletele lor sunt privite ca lucruri existând separat de corp, aş vrea să ştie că toate celelalte expuse, de care nu
obişnuiesc să se îndoiască în niciun fel, precum că ei înşişi au corp, că în lume există astrele, pământul şi altele
asemănătoare, acestea deci sunt cu mult mai nesigure. Căci, chiar dacă există o certitudine a tuturor acestora, morală, cum
spun filosofii, care e astfel încât pare că nimeni n-ar putea să se îndoiască de ele decât dacă ar delira, totuşi nimeni nu ar
putea nega – decât dacă ar fi lipsit de raţiune – că, ori de câte ori este vorba de o certitudine metafizică, există suficiente
motive ca să ne îndoim de acelea, căci, să observăm că se poate întâmpla ca în timp ce dormim să credem în acelaşi fel că
avem alte corpuri, să vedem alte astre, alt pământ şi altele ce sunt totuşi toate false. Căci, de unde se ştie că acele gânduri
care ne apar în timp ce dormim, sunt mai degrabă false, decât cele pe care le avem treji fiind, chiar dacă acelea par adesea
la fel de vii şi expresive? Oricât le-ar fi îngăduit celor mai distinse spirite să cerceteze, nu cred că vor putea descoperi
vreun raţionament care să fie suficient spre a înlătura această cauză a îndoielii dacă nu presupun existenţa lui Dumnezeu.
Mai întâi, chiar ceea ce am considerat eu puţin mai înainte ca regulă, anume că toate cele pe care le concepem clar şi
distinct sunt adevărate, sunt sigure nu dintr-o altă cauză, decât pentru că Dumnezeu există şi Dumnezeu este fiinţa
supremă şi perfectă, astfel încât tot ceea ce aparţine în noi fiinţei, provine în mod necesar de la El; de unde rezultă că
ideile noastre şi noţiunile, prin tot ceea ce sunt clare şi distincte, sunt fiinţe anumite şi provin de la Dumnezeu, deci prin
aceasta nu pot să nu fie adevărate. Dar, pentru că avem adesea multe idei în care este cuprins ceva fals, aceasta se
întâmplă doar pentru că în ele există ceva obscur şi confuz; iar în acest caz ele nu provin de la fiinţa supremă, ci din nimic;
adică sunt obscure şi confuze pentru că nouă ne lipseşte ceva, sau pentru că nu suntem cu totul desăvârşiţi. Este însă
evident, că tocmai în măsura în care există o imperfecţiune, nu se poate ca ideea de fals şi imperfecţiune să fie de la
Dumnezeu, după cum că adevărul şi prefecţiunea ar fi din nimic. Dar, dacă nu am şti că tot ce este în noi fiinţă şi adevăr,

30
provine de la o fiinţă supremă şi infinită, oricât de clare şi distincte ar fi ideile noastre, niciun raţionament nu ne-ar face
siguri că ele sunt adevărate.»

31
Seminar 7-8. FILOSOFIE ŞI METAFIZICĂ. Teoria formelor. Idealismul. Realismul.
Fenomenalismul

Cuvinte-cheie: realism, idealism, metafizică, fenomenalism, criticism, transcendental, experienţă, analitic, sintetic

Obiective: înţelegerea de către studenţi a rolului metafizicii în filosofie; dezvoltarea capaciăţii de a face distincţii
între conceptele fundamentale ale metafizicii; asumarea înţelegerii argumentelor fundamentale ale punctului de
vedere metafizic în filosofie.

Bibliografie:

 Immanuel Kant, Prolegomene, § 4-5; § 40-60

 Platon, ―Republica‖, 473b-541b
 William James, Introducere în filosofie, cap. 2-3.

Teme generale de discuţie:

 Ce este metafizica? – „căutare a răspunsurilor la întrebări fundamentale privind natura realităţii‖

(Law, 2010).
 Relaţia metafizicii cu raţiunea ştiinţifică
 Teoria formelor (Platon)
 Argumentul celui de-a treilea om
 Răspunsul lui Kant la problema metafizicii. Distincţia noumen- fenomen
 Critici ale problematizării de tip metafizic (Ayer, Wittgenstein)
 Realism vs. Anti-realism
 Tipuri de Idealism (Platon, Berkeley)
 Fenomenalism

DEZBATEREA TEXTELOR:

 Immanuel Kant, Prolegomene, § 4-5; § 40-60

 Platon, ―Republica‖, 473b-541b
 William James, Introducere în filosofie, cap. 2-3.

Teme:

 Concepţia lui Kant despre metafizică

 Crica kantiană a metafizicii
 Mitul peşterii
 Idealismul
 Teoria formelor

32
 Model de LECTURĂ DIRIJATĂ a textului filosofic

Immanuel Kant, Prolegomene, §§ 1-5 (selectiv)

Sursa: Immanuel Kant, Prolegomene, Ed. Şt. şi Encicl., Bucureşti, 1987

Prolegomene
„Introducere despre specificitatea oricărei cunoaşteri metafizice‖

„§ 1 Despre sursele metafizicii‖

„Specificitatea cunoaşterii ca ştiinţă (cunoaştere metafizică): după ―obiectele cunoaşterii, sursele

cunoaşterii, modul în care se realizează cunoaşterea‖ p. 57.

Ideea metafizicii - Ideea unei „ştiinţe posibile şi a obiectului ei‖ p. 57.

După sursele ei: cunoaşterea metafizică nu poate fi empirică.

„Principiile acestei cunoaşteri (…) nu trebuie deci să fie luate niciodată din experienţă‖. O cunoaştere
metafizică e „o cunoaştere care se întinde dincolo de experienţă‖. „La temelia cunoaşterii metafizice
nu va sta (...) nici experienţa externă (...) nici experienţa internă, care constituie baza psihologiei
empirice. Ea este deci o cunoaştere a priori, izvorîtă din intelectul pur şi din raţiunea (Vernunft)
pură‖.

„Cunoaşterea filosofică pură‖ nu se deosebeşte de „matematica pură‖.

„§ 2 Despre singurul fel de cunoaştere ce poate fi numit metafizic‖

a) „Despre deosebirea dintre judecăţile sintetice şi cele analitice în genere‖

„Cunoaşterea metafizică trebuie să cuprindă numai judecăţi a priori‖. p. 59 „Oricare ar fi însă

originea judecăţilor sau forma lor logică, există o deosebire între ele din punctul de vedere al conţinutului,
şi anume aceea că ele sunt fie pur explicative, adică nu adaugă nimic la conţinutul cunoaşterii, fie
extensive, cu alte cuvinte sporesc cunoaşterea noastră; primele vor putea fi numite judecăţi analitice, iar
celelalte judecăţi sintetice.‖

Exemplu
Judecată analitică: „Toate corpurile sunt întinse.‖
Judecată sintetică: „Unele corpuri sunt grele.‖

33
 b) „Principiul comun al tuturor judecăţilor analitice este principiul contradicţiei‖

„Toate judecăţile analitice se întemeiază în întregime pe principiul contradicţiei şi sunt, potrivit

naturii lor, cunoştinţe a priori, independent de împrejurarea că noţiunile ce le alcătuiesc sunt sau
nu empirice. Căci, de vreme ce predicatul unei judecăţi analitice afirmative este de mai înainte
gîndit în conceptul subiectului, acest predicat nu poate fi negat despre subiect fără să ia naştere o
contradicţie.‖ p. 60.

„Tocmai de aceea sunt toate propoziţiile analitice judecăţi a priori, chiar şi atunci cînd noţiunile care le
alcătuiesc sunt empirice, cum e cazul în propoziţie: Aurul este un metal galben, căci pentru a şti acest
lucru nu am nevoie să-mi lărgesc experienţa, ci am nevoie doar de conceptul meu de aur care implică deja
ca acest corp este galben şi este metal‖ p. 60
c) „Judecăţile sintetice au nevoie, pentru a fi întemeiate, de un alt principiu decit cel al
contradicţiei‖

„Există judecăţi sintetice a posteriori a căror origine este empirică; dar există şi judecăţi sintetice care
sunt a priori certe (...)‖ p. 60
Clasificarea judecăţilor sintetice:
1) „Judecăţile întemeiate pe experienţă sunt oricînd sintetice. Căci ar fi absurd să întemeiez o
judecată analitică pe experienţă, de vreme ce nu depăşesc limitele conceptului meu ... . Propoziţia
„Orice corp este întins este o propoziţie stabilită a priori şi nu o judecată întemeiată pe
experienţă‖ p. 61.
2) „Judecăţile matematice sunt sintetice ... Trebuie să observăm mai întîi că propoziţiile
matematice propriu-zise sunt întotdeauna judecăţi a priori şi nu empirice.‖ p. 61

Judecăţile matematice par analitice, dar nu sunt:

„Dacă privim lucrurile mai îndeaproape, observăm însă că în conceptul sumei de 7 şi 5 nu este cuprins
nimic altceva decît unirea celor două numere într-unul singur fără ca prin aceasta să fie gîndit cîtuşi de
puţin care este acel număr unic ce le cuprinde pe amîndouă ... Trebuie să trecem dincolo de aceste
concepte luînd în ajutor intuiţia care corespunde unuia dintre cele două numere, bunăoară cele cinci
degete sau cinci puncte ... şi să adăugăm una cîte una unităţile lui cinci, date în intuiţie, la conceptul de
şapte‖ pp. 61-62

„Ceea ce este esenţial cunoaşterii matematicii pure şi o deosebeşte de orice altă cunoaştere a priori este
că nu poate înainta cîtuşi de puţin prin concepte, ci întotdeauna numai prin construirea conceptelor.
Întrucît ea trebuie să treacă în judecăţile sale dincolo de concept pentru a ajunge la ceea ce
cuprinde intuiţia care îi corespunde, judecăţile nu pot şi nu trebuie niciodată să ia naştere din
desfacerea conceptelor în elementele lor, adică în mod analitic, şi sunt, prin urmare, toate sintetice‖ p. 63.

„Hume a respins matematica pură din domeniul cunoştinţelor a priori‖. p. 63 – Altfel spus, Hume a
respins metafizica.

34
Hume, potrivit lui Kant, ar spune: „matematica pură nu cuprinde decît judecăţi analitice, iar
metafizica numai judecăţi sintetice a priori‖ p. 63.

„Judecăţile metafizice propriu-zise sunt toate sintetice. Trebuie însă să deosebim judecăţile ce aparţin
metafizicii de judecăţile metafizice propriu-zise. Printre ele se află şi foarte multe judecăţi analitice, dar
ele nu sunt decît mijloace pentru elaborarea judecăţilor metafizice.‖

E.g. Judecată analitică cu concepte metafizice: „Substanţa este ceea ce nu există decît ca subiect‖.
E.g. Judecată metafizică (sintetică) pură: „Tot ceea ce e substanţă în lucruri este neschimbător‖. p.
65.

„Numai elaborarea cunoaşterii a priori, fie prin intuiţie, fie prin concepte şi, în cele din urmă, a judecăţilor
sintetice a priori – şi anume în domeniul cunoaşterii filosofice – constituie conţinutul esenţial al
metafizicii.‖

„§ 3 Observaţie cu privire la împărţirea generală a judecăţilor în analitice şi sintetice‖

„Locke, în Eseu IV.3.9, face deosebirea dintre judecăţile analitice, care-şi au sursa în identitate sau
contradicţie şi judecăţile sintetice, ce-şi au sursa în existenţa reprezentărilor într-un subiect.‖ p. 66

„§ 4 Este metafizica în genere posibilă?‖

„Nu există nici o carte pe care să o putem arăta, aşa cum arătăm, bunăoară, cartea lui Euclid, şi
despre care să spunem: iată metafizica, aici veţi găsi realizat scopul cel mai înalt al acestei ştiinţe,
cunoaşterea unei fiinţe supreme şi a unei lumi viitoare, demonstrate după principiile raţiunii pure‖
p. 67

„§ 5 Cum este posibilă cunoaşterea prin raţiune pură?‖

„Posibilitatea propoziţiilor analitice a putut fi înţeleasă foarte uşor, căci această posibilitate se întemeiază
numai pe principiul contradicţiei. Posibilitatea propoziţiilor sintetice a posteriori, adică a acelora care sunt
obţinute din experienţă, nu are nici ea nevoie de explicaţie specială, deoarece experienţa însăşi nu e nimic
altceva decât o îmbinare continuă (synthesis) a percepţiilor. Nu ne rămîn decît propoziţii sintetice a
priori, a căror posibilitate trebuie s-o căutăm sau s-o cercetăm, de vreme ce ea trebuie să se întemeieze pe
alte principii decît pe acela al contradicţiei.‖ p. 70

Cunoaşterea prin raţiunea pură nu se referă niciodată „la cunoaşterea analitica, ci numai la cea
sintetică‖
p. 71

Altfel spus, „îndreptăţirea sau lipsa de îndreptătire a metafizicii şi, deci, însăşi existenţa ei, depind cu totul
de dezlegarea acestei probleme.‖

35
Obiecţiile care se pun metafizicianului sunt acestea: „vorbeşti în numele raţiunii pure şi pretinzi că poţi
crea într-adevăr cunoştinţe a priori în măsura în care nu te mulţumeşti să analizezi pur şi simplu concepte
date, ci propui legături noi, care nu se întemeiază pe principiul contradicţiei, pe care le socoteşti totuşi ca
fiind cu totul independente de orice experienţă. Cum ai ajuns aici şi cum vrei să-ţi îndreptăţeşti o
asemenea pretenţie? Nu-ţi este îngăduit să te bizui pe aprobarea generală a raţiunii umane, fiindcă ea este
un martor a carui autoritate se sprijină numai pe opinia comună.‖ p. 71

Răspunsul lui Hume la problema cunoştinţelor sintetice a priori: „Căci cum este oare posibil, s-a
întrebat acest spirit pătrunzător (Hume), ca, atunci cînd un concept îmi este dat, eu să pot trece dincolo de
el şi să-l leg de un altul care nu este cîtuşi de puţin cuprins în cel dintîi, ba încă s-o fac ca şi cum el ar
aparţine în mod necesar acestuia din urmă? Numai experienţa este în măsură să ne pună la îndemînă
asemenea legături (iată concluzia pe care a tras-o din acea dificultate, pe care a socotit-o drept o
imposibilitate) şi toată această pretinsă necesitate, sau ceea ce este acelaşi lucru, toată această cunoaştere
a priori nu este nimic altceva decît o îndelungată obişnuinţă de a considera ceva ca fiind adevărat şi de a
socoti, aşadar, drept obiectivă necesitatea subiectivă‖. p. 72.

Toţi metafizicienii sunt, aşadar, suspendaţi din activitate în mod solemn şi oficial, atîta timp cît nu se va
găsi un răspuns mulţumitor la întrebarea „Cum sunt posibile cunoştinţele sintetice a priori‖? p. 73.

Filosofia transcendentală: „filosofia transcendentală trebuie să întemeieze mai întâi posibilitatea

metafizicii şi trebuie, prin urmare, să premeargă oricărei metafizici‖. p. 74

n. 17. Expresia „filosofie transcendentală‖ e introdusă de Kant pentru a desemna teoria critică a
cunoaşterii, pe care a dezvoltat-o pentru prima dată în CRP. Problema fundamentală a filosofiei
transcendentale este explicarea posibilităţii cunoştinţelor sintetice a priori. „Numesc transcendentală
orice cunoaştere care se ocupă în genere nu cu obiecte, ci cu modul nostru de cunoaştere al obiectelor
întrucât acesta este posibil a priori. Un sistem de astfel de concepte s-ar numi filosofie transcendentală‖
(CRP, p. 59.)

Model de LECTURĂ DIRIJATĂ a textului filosofic

Platon, Republica, 473b-541b

pp. 266-346, ediţia A. Cornea, 1986

CARTEA A V-A (sfârşit)

Filosofie şi putere

(...) 473 b Să vedem care este acel mărunt lucru, care, odată schimbat, ar face ca cetatea să se îndrepte
către un atare fel bun de guvernare ...

473 d (...) Dacă ori filosofii nu vor domni în cetăţi, ori cei ce sunt numiţi acum regi şi stăpîni nu vor
filosofa autentic şi adecvat, şi dacă acestea două – puterea şi filosofia – n-ar ajunge să coincidă, şi dacă

36
numeroasele firi care acum se îndreaptă spre vreuna din ele, dar nu şi spre cealaltă nu vor fi oprite, nu va
încăpea contenirea relelor, dragă Glaucon, pentru cetăţi şi neamul omenesc, şi nici această orînduire
(hautē hē politeia) pe care am parcurs-o cu mintea nu va deveni vreodată posibilă, spre a vedea lumina
soarelui. (...) E cumplit să vezi că nici o altă cetate nu ar putea fi fericită, nici la nivel particular, nici la cel
public!

474 b trebuie să precizăm în privinţa filosofilor pe care anume dintre ei îndrăznim să-i declarăm buni să
fie conducători [Socrate]

475 c Atunci vom tăgădui că cel ce îndură cu greutate învăţătura, în special când e tînăr si nu ştie să
judece ce e bine şi ce e rău, ar fi iubitor de învăţătură şi de înţelepciune

Adevăratul filosof

475 d-e (...) Dar pe care îi numeşti adevăraţi [filosofi]?

Pe cei ce iubesc să privească adevărul.

Opinia

478 b

Dar oare e opinabilul ceea ce nu este? Sau e imposibil să fie chiar şi opinabil ceea ce nu este? Judecă:
oare cel ce opinează nu-şi poartă opinia asupra unei realităţi? Ori e posibil să opineze fără obiect?

478 d-e Dar n-am spus mai înainte că dacă ar apărea ceva care, deopotrivă, ar fi şi n-ar fi, o asemenea
realitate s-ar afla între ceea ce este cu totul şi ceea ce nu este deloc şi că nu va fi, în cazul său, nici loc de
ştiinţă, nici de neştiinţă, ci de ceva intermediar, situat între ştiinţă şi neştiinţă ... însă acum s-a dovedit că
ceea ce numim opinie se află între acestea două. Ar mai rămâne de căutat acel domeniu –pare-se-, ce
participă la ambele şi la ceea ce este şi la ceea ce nu este (tou einai te kai mē einai), domeniu ce, pe drept,
n-ar putea fi numit pur; dacă el s-ar ivi, l-am putea numi, cu îndreptăţire, ‚opinabil‘, dînd astfel extremelor
termenii extremi şi mediilor termenii medii. Nu-i aşa?

479 c-d Căci această poziţie [intermediară] nu va apărea mai întunecată decât ceea ce nu este, ca nu
cumva să fie încă şi mai puţin decât acesta, nici nu va apărea mai limpede decât ceea ce este, ca să fie
cumva în mai mare măsură decât acesta din urmă. ... vom afirma deci că aceşti oameni opinează asupra
tuturor lucrurilor, dar că nu ştiu nimic legat de obiectul opiniilor lor (479 e).

(480 a) (...) te temi că am scăpa ceva din vedere, dacă i-am numi pe ei iubitori de opinie mai curând decât
iubitori de înţelepciune

CARTEA A VI-A

484 a-b S-a vădit, Glaucon, am spus – cumva destul de anevoie, şi după o lungă discuţie, cine sunt
filosofii şi cine nu. (...) Deoarece filosofii sunt în stare să perceapă ceea ce rămîne la fel, egal cu sine, iar
cei ce nu pot aşa ceva, ci îşi arată puterea minţii doar în cazul lucrurilor multiple, sunt fără constanţă şi
rătăcitori, care dintre aceste două categorii trebuie să conducă în cetate

37
484 c-d Oare ţi se pare că se deosebesc de orbi cei care sunt cu adevărat lipsiţi de cunoaşterea fiecărui
lucru care este? Aceşti oameni nu au nici un model luminos în suflet, ei fiind incapabili ca, precum
pictorii, când şi-ar aţinti ochii către modelul întru totul adevărat şi s-ar duce într-acolo şi s-ar uita la el cât
se poate de exact), să întocmească legiuirile de aici, ce privesc frumosul, dreptul şi binele, dacă ele trebuie
întocmite, iar pe cele deja existente, păzindu-le, să le păstreze.

Cei ce au firea necesară pentru filosofie – Filosoful Ideal

485 a începînd această discuţie, spuneam că, mai întâi, trebuie cunoscută firea acestor oameni... Aceasta
să rămână acceptat în ceea ce priveşte firile filosofice (tōn philosophōn physeōn), cum că ele iubesc
statornic învăţătura, ce le-ar face vădită acea esenţă (tēs ousias) permanentă şi neschimbătoare prin
naştere ori pieire pe ea, în întregul ei, şi că ei nu lasă de o parte nimic, nici mare, nici mic, nici de preţ,
nici de mai puţin preţ, după cum am arătat şi mai înainte cu cei ce iubesc gloria sau cu cei îndrăgostiţi.

485 d Deci cel cu adevărat iubitor de învăţătură trebuie, încă din copilărie, să tindă spre adevăr.

485 d-e Omul, căruia dorinţele i-au curs în direcţia ştiinţei şi a tot ce-i e asemenea, ar dori să aibă de-a
face cu plăcerea legată de sufletul însuşi, în sine, părăsind plăcerile trupului, dacă ar fi un filosof autentic
şi nu închipuit.

486 d-e în plus, deci, să căutăm o inteligenţă unde apar, în chip firesc, măsura şi graţia, inteligenţă unde
apar, firesc, măsura şi graţia, inteligenţă pe care propria sa fire să o facă în stare a sui lesne către ideea
fiecărei realităţi-care-este.

ADEIMANTOS 487 e Cum se poate pretinde că cetăţile nu vor scăpa de rele, înainte ca în ele să
domnească filosofii, despre care suntem de acord că le sunt nefolositori?

Pui o întrebare ce cere un răspuns printr-o imagine.

Tu unul nu prea obişnuieşti, pe cât cred, să vorbeşti în imagini.

Ei bine – am zis – mă iei peste picior după ce m-ai vîrît într-o chestiune atât de dificil demonstrabilă ?
Ascultă aşadar parabola, ca să vezi încă şi mai bine cum se lipesc de mine imaginile! Atât de amarnic e
ceea ce îndură oamenii cei mai vrednici din cetăţi, încât nu mai există vreun caz unic asemănător. De
aceea, trebuie alcătuită o imagine din multe alte cazuri, trebuie vorbit spre a le justifica, după cum fac
pictorii când reprezintă ceva, combinând tragelaphi şi ale dihănii asemănătoare.

Parabola corabiei 488 b-489 a

Închipuie-ţi întâmplarea următoare (...) : „există un proprietar care îi depăşeşte pe toţi cei din navă prin
mărime şi forţă, dar care e puţin surd, nu vede prea bine şi nu are ştiinţa navigaţiei. Marinarii se sfădesc
între ei în legătură cu cârmuirea (peri tēs kybernēseōs), fiecare socotind că el trebuie să cârmuiască, fără
însă să fi învăţat vreodată meseria de cârmaci , fără să-l poată numi pe învăţătorul său, ori răstimpul când
a învăţat-o. în plus, ei afirmă că arta cârmuirii nici nu se învaţă, iar pe cel ce susţine contrariul, sunt gata
să-l taie în bucăţi. Ei îl înconjoară mereu pe proprietar, stăruind şi făcând orice, pentru ca el să le
încredinţee cârma; iar când s-ar întâmpla că nu ei, ci alţii să-l înduplece, ori îi ucid pe aceştia, ori îi zvîrle
de pe navă. Pe vrednicul proprietar îl opresc cu mătrăgună sau cu băutură multă sau cu altceva să
conducă nava şi, slujindu-se de oamenii pe care îi au, bând şi ospătîndu-se, navighează aşa cum e de

38
crezut că astfel de oameni pot naviga. Pe deasupra, îl laudă pe cel iscusit în a-i ajuta să conducă fie prin
convingerea, fie prin silirea proprietarului, numindu-l navigator (nautikon), cârmaci (kybernētikon) şi
ştiutor al artei navigaţiei (epistamenon ta kata naun). Iar pe cel ce nu-i astfel, îl ocărăsc ca pe unul
nefolositor, şi nici nu vor să dea ascultare adevăratului cârmaci, nici nu vor să înţeleagă că lui îi e necesar
să se preocupe de an, anotimp, cer, stele, vînturi şi tot ceea ce e necesar meseriei, dacă, într-adevăr,
urmează ca nava să aibă o cârmuire . Şi mai socotesc că, pentru ca cineva să cârmuiască, nu e cu putinţă
ca el să posede, deopotrivă, ştiinţa şi zelul studios al adevăratului cârmaci, laolaltă cu experienţa practică
a navigaţiei, indiferent dacă unii oameni ar voi, sau nu, sa le aibă laolaltă. Când aşa ceva se întâmplă, nu
crezi că adevăratul cîrmaci e numit ‚cu capul în nori‘, limbut şi inutil de către cei ce navighează în navele
astfel rânduite‖? Şi încă cum – vorbi Adeimantos.

489 b Şi arată-i adevarul spuselor tale, anume că cei mai de ispravă în filosofie sunt inutili mulţimii. Dar
cere-i să-i învinovăţească pentru inutilitatea lor pe cei ce nu-I folosesc, şi nu pe ei. Căci nu e firesc ca un
cîrmaci să ceară marinarilor să se lase conduşi de el, nici ca înţelepţii să meargă pe la porţile bogaţilor; cel
ce pretindea aceasta se înşela, făcând pe subtilul. Adevărul e că, indiferent dacă eşti bogat sau sărac, când
suferi, alergi tu pe la porţile medicilor, iar oricine are nevoie să fie condus, aleargă el însuşi pe la porţile
celui ce poate să-l conducă. Deci nu conducătorul cere de la cei conduşi să se lase conduşi, în situaţia în
care, într-adevăr, aceasta le aduce folos.

Falşii filosofi

491 a Trebuie privită corupţia naturii filosofice, felul în care la mulţi ea piere şi cum numai un mic număr,
cei pe care oamenii nu-i socot detestabili, ci doar inutili, scapă corupţiei. Apoi trebuie examinate firile ce
imită firea filosofică. Sunt firi ce-şi propun să se ocupe cu ce se ocupă ea, dar ele ajung la o îndeletnicire
ce le depăşeşte prin vrednicie şi mărime. Adesea, aşadar greşind, ele atârnă de filosofie, pretutindeni şi în
ochii tuturor, proasta reputaţie de care vorbeşti…. O astfel de natură, care să fie înzestrată cu tot ce i-am
cerut acum, dacă urmează să devină în chip desăvârşit filosofică (, va apărea rar şi la puţini oameni.

Firile se pot corupe (491 d-e) – ‚este firesc ca natura cea mai bună, hrănită însă alterat, să se altereze mai
rău decât natura bicisnică. ... Nu vom vorbi la fel, şi despre sufletele cele mai dăruite de fire, cum că, dacă
ele au parte de o creştere proastă, ajung deosebit de rele? Sau crezi că marile răutăţi şi fărădelegea cea
mai curată dau naştere la o natură bicisnică şi nu la una robustă, dar coruptă prin educaţie? Căci o fire
slabă nu va putea fi pricină de nimic măreţ (megalōn), nici în bine, nici în rău‘.

492 a E obligatoriu ca firea pe care am atribuit-o filosofului, dacă ar întâlni învăţătura cuvenită, să se
ridice pînă la întreaga virtute, dar dacă ea nu ar fi semănată şi sădită în invăţătura aceasta, va sfîrşi exact
la extrema cealaltă (...)

Educaţia publică a tinerilor

492 c-d ... Într-un atare loc, care tînăr crezi că, vorba aceea, îşi va ţine cumpătul? Ori, ce fel de educaţie
primită acasă îi va ţine piept? Căci, după ce această educaţie e inundată de potopul criticilor şi laudelor,
crezi oare că el nu o va înlătura, ajungând ea purtată pe unde-ar trage-o curentul, crezi oare că el nu va
afirma că sunt frumoase şi urîte ceea ce şi mulţimea socoteşte frumos şi urît, că nu va face ceea ce şi
aceea va face şi nu va fi el pe potriva lor? (492 e): căci nu a existat, nu există şi nu poate exista un
caracter educat întru virtute şi care să ocolească educaţia mulţimii ...

39
493 a Fiecare dintre acei particulari care lua simbrie şi pe care mulţimea îi numeşte sofişti şi îi socoteşte
concurenţi, nu-i învaţă pe tineri altceva decât exact opiniile mulţimii (ta tōn pollōn dogmata), pe care
aceasta le are atunci cînd se strînge laolaltă, iar ei, sofiştii, numesc această educaţie ‚înţelepciune‘
(sophia). (...)

(493 d-e) Dar n-ai auzit pe cîte unul declarînd, în chip ridicol, că lucrurile pe care mulţimea le laudă sunt,
chiar în realitate, frumoase şi bune? ... este cu neputinţă ca mulţimea să îndure sau să accepte existenţa
frumosului însuşi şi nu a mulţimii lucrurilor frumoase, ori ca individualităţii ce există în sine şi nu doar a
unei multiplicităţi de indivizi? ... E deci imposibil ca mulţimea să aibă spirit filosofic (...) (494 a) Din
aceste pricini, ce scăpare întrezăreşti pentru firea filosofică, pentru ca, stăruind în această îndeletnicire, să
se îndrepte către desăvârşire?

Firea filosofică creşte cel mai bine într-un stat potrivit acestei firi

496 b-e Tare puţini mai rămân, Adeimantos, cei ce au de-a face cu filosofia aşa cum se cuvine! (...) afară
doar dacă n-ar întâlni orînduirea de stat potrivită. Căci în aceasta, şi el va creşte mai mult, dar şi va aduce
salvarea obştii laolaltă cu cea a afacerilor private (497 a)

497 a –b

Statul filosofic

Dar care formă de stat, dintre cele existente acum, i se potriveşte? Nici una – am răspuns eu. De aceea mă
şi plîng, că nici o formă de stat dintre cele existente acum nu e demnă de natura filosofului. (...) Dar dacă
el va avea parte de orinduirea politică cea mai bună (tēn aristēn politeian), [497 c] dat fiind că şi el e cel
mai bun, atunci se va vădi că, în realitate, el era divin, iar celelalte neamuri şi îndeletniciri erau doar
omeneşti. (...)

497 d Ar trebui în cetate să existe veşnic ceva care să posede o idee neschimbătoare despre stat, aceea pe
care tu şi legiuitorul ai avut-o, când ai orînduit legile.

Cetatea viitorului -Utopia

499 b-e ... Nu va exista nici cetate, nici alcătuire politică desăvârşite, nici bărbat asemănător, înainte ca
vreo necesitate să lase, dintr-o întâmplare, asupra acestor puţini filosofi, nu răi, ci vrednici, numiţi acum
inutili sarcina de a se preocupa de treburile cetăţii, fie că ar voi sau nu, iar asupra cetăţii, sarcina de a li se
supune. Sau – înainte ca, dintr-o inspiraţie divină să cadă asupra fiilor celor ce acum stăpânesc şi
domnesc, ori asupra lor înşişi, o iubire adevarată pentru filosofia cea adevărată. (...) Fie, deci, că
necesitatea pentru vârfurile cetăţii de a se ocupa de filosofie, fie că se arată acum, undeva ... fie că ea se
va ivi în viitor, da, pentru aceasta suntem gata să ne războim cu vorba, afirmând că pomenita alcătuire
statală ori a existat, ori există, ori, măcar, va exista, atunci când Muza însăşi va ajunge stăpână peste
cetate. Căci nu e o imposibilitate ca ea, cetatea, să existe, nici nu grăim lucruri imposibile. Că sunt
anevoie de înfăptuit – cu asta ne-am învoit. ... Nu acuza, fericit om, într-atât mulţimea! Ea va împărtăşi o
opinie diferită, dacă, fără să cauţi cu orice preţ victoria, ci, schimbându-i încetişor părerea şi înfrîngând
calomnia adresată iubirii de învăţătură, le vei arăta oamenii pe care îi numeşti filosofi [...]

500 d (...) filosoful (...) devine şi el o fiinţă supusă ordinii şi divină

40
Filosoful stabileşte ordinea divină pe pământ dintr-o necesitate – Absolutismul politic e garantat de
kosmos

Filosoful: Stăpânul absolut al voinţei populare

500 d-e Dar dacă devine necesar pentru filosof ca el să se preocupe (meletēsai) a împlânta acele tipuri, pe
care le vede dincolo, în caracterele oamenilor, atât în viaţa privată, cât şi în cea publică, şi nu doar pe sine,
singur, să se plămădească, oare crezi că el va fi un rău izvoditor al cumpătării, al dreptăţii şi al virtuţii
poporului, în întregul ei ?

Machiavelism

Dar dacă mulţimea şi-ar da seama că spunem adevărul despre filosof, se va mânia, oare ea pe aceşti
oameni şi va fi neîncrezătoare (apistēsousin) în noi, care zicem că o cetate nu ar putea fi fericită, dacă pe
ea nu ar schiţa-o pictorii ce se folosesc de un model divin ? Nu se va mânia dacă îşi va da seama. Dar în
ce fel e schiţa despre care vorbeşti?

Estetizarea politicului

501 a Preluând filosofii cetatea şi caracterele oamenilor, ca pe o pânză, mai întâi ei le vor curăţa, ceea ce
nu e deloc lesne. Însă să ştii că tocmai prin aceasta ei s-ar deosebi de alţii, prin aceea că nu ar voi să se
atingă de un particular sau de o cetate, ori să le prescrie legi, înainte ca, fie să-i preia curaţi, fie ca ei înşişi
să-i cureţe. ‚E şi just‘ – „După acesta, crezi că ar putea să schiteze forma constituţiei Statului ‖? (...)

501 c-d Oare îi vom convinge (peithomen) pe aceia despre care ai spus că vin îndârjiţi împotriva noastră
că un astfel de om divin e pictorul constituţiilor, cel pe care l-am elogiat mai înainte în faţa lor; îi vom
convinge că aşa e omul din pricina căruia s-au supărat, fiindcă i-am încredinţat cetăţile? Oare auzind ei
aceste vorbe, se mai îmblânzesc un pic? – şi chiar mai mult, dacă au minte - Ce motiv ar mai avea să se
îndoiască? Oare că filosofii nu iubesc ceea ce este şi adevărul? (...) -

501 e „Însă se vor mai supăra pe noi când am spune că ... nici orînduirea pe care, cu vorba, o urzim
printr-un mit, nu se va desăvârşi prin faptă?‖ (Ironie?). „Probabil că mai puţin.‖

502 c „Or, legiuirea noastră se întâmplă să fie cea mai bună, dacă ar putea să existe. E, desigur, greu să
existe, nu totuşi cu neputinţă‖.

502 d sqq. – Distribuţia cunoştinţelor şi ocupaţiilor în cetate

„Trebuie înfăţişate cele ce au rămas, anume în ce fel, şi pornind de la ce fel de cunoştinţe şi ocupaţii, vor
apărea mântuitorii orînduirii politice şi la ce vârstă se vor ocupa ei cu fiecare disciplină în parte‖.

503 b ... „Filosofii sunt cei care trebuie puşi drept paznicii cei mai puternici‖

504 a – „Cunoaşterea supremă ‖

505 a (...) „Fiindcă de multe ori ai auzit de la mine că ideea Binelui (hē tou agathou idea) e cunoaşterea
supremă, ideea prin care şi cele drepte şi toate celelalte bunuri devin utile şi de folos. (...) nu am putea

41
poseda ceva în absenţa Binelui. Sau crezi că e de vreun preţ a poseda totul, când nu posezi Binele? Ori a
avea idei despre toate cele, lipsind Binele, deci a nu gândi nimic frumos şi bun?‖.

506 b „... aşadar, orânduirea noastră politică va fi fost desăvârşit pusă în ordine, doar când un astfel de
paznic, ştiutor al Binelui, se va ocupa de ea?‖ „Necesar‖.

508 c Soarele şi Binele

507 e sqq. (‖Intermediarul‖)

‖Existând în ochi putinţa vederii şi căutând cel ce o are să se slujească de ea, existând, pe de altă
parte, şi culoarea în corpuri, dacă totuşi nu ar fi de faţă şi un al treilea element, în mod expres
destinat acestui scop, ştii bine că vederea nu va vedea nimic, iar culorile vor rămâne nevăzute.‖

„Despre ce anume vorbeşti?‖

„Despre ceea ce numeşti tu lumină‖

„Adevărat‖

„Nu printr-un aspect neînsemnat e, deci, mai nobilă nunta dintre senzaţia văzului şi putinţa de a fi
văzut, decât celelalte prilejuite de simţuri, dacă este adevărat că lumina nu-i ceva lipsit de nobleţe!‖
„Nu-i deloc lipsită de nobleţe‖

„Pe care însă dintre zeii din cer poţi să-l arăţi ca fiind stăpânul luminii, un zeu a cărui lumină face
ca vederea noastră să vadă cât se poate mai bine şi ca lucrurile vizibile să fie văzute‖?

„Pe acela pe care atât tu, cât şi toată lumea îl arată; e vădit că intrebi de soare‖. (...)

(...) Eu îl numesc pe soare odrasla Binelui, odraslă pe care Binele a zămislit-o asemănătoare cu el însuşi.
Căci ceea ce Binele e în locul inteligibil, în raport atât cu inteligenţa, cât şi cu inteligibilele, acelaşi lucru e
soarele fată de vedere şi de cele vizibile ... Ştii că ochii, atunci când cineva nu i-ar îndrepta spre obiectele
scăldate în lumina zilei, ci spre cele luminate doar de lucirile nopţii, îşi pierd din puterea vederii şi par a fi
aproape orbi, ca şi când ar fi lipsiţi de autentica vedere? ... Gândeşte-te în acelaşi chip şi în privinţa
ochiului sufletesc: când ar străluci adevărul şi ceea ce este, el se va bizui pe acestea; el gândeşte şi le
cunoaşte şi e vădit că are inteligenţă. Dar când ar privi către lumina amestecată cu întuneric, către ceea ce
naşte şi piere, atunci el va opina şi va pierde din puterea văzului, plimbându-şi de sus în jos părerile, şi
apărând lipsit de inteligenţă. (...)

508 e „Admite că această entitate, ce oferă adevărul pentru obiectele de cunoscut şi putinţa de a
cunoaşte pentru cunoscător a ideea Binelui. Gândeşte-te la ea ca fiind cauza cunoaşterii şi a
adevărului, înţeles ca obiect al cunoaşterii. Astfel, ambele, şi cunoaşterea şi adevărul sunt frumoase;
dar dacă ai avea în vedere ceva încă mai frumos decât ele, ai judeca cum trebuie. Căci, după cum,
dincolo, lumina şi vederea, chiar dacă e drept să fie privite ca asemănătoare soarelui, nu trebuie
socotite a fi soarele, tot aşa şi aici, e drept că acestea două – adevărul şi cunoaşterea – să fie socotite
asemănătoare Binelui, nefiind drept ca una sau alta sa fie socotite Binele, ci rangul Binelui trebuie
socotit vrednic de o cinste mai înaltă (...) Mai degrabă însă, cercetează încă imaginea Binelui şi în

42
felul următor ... vei afirma că soarele nu oferă lucrurilor vizibile doar putinţa de a fi văzute, ci şi
devenirea, creşterea şi hrana, fără ca el să fie devenire.‖ (...)

(509 b) „Afirmă că obiectelor cognoscibile le vine din partea Binelui nu doar capacitatea de a fi
cunoscute, ci şi cea de a fi, ca şi fiinţa lor; acestea purced tot de la el, dar Binele nu este fiinţă, ci o
depăşeşte pe aceasta prin vârstă, rang şi putere‖

509 d sqq. – Ordinul vizibilului analog celui al inteligibilului

Planuri (cf. nota 246; pp. 471-72 )

Ontologic :

1. Inteligibile ( 1.a. Non-Postulabile; 1.b. Postulate, matematice)

2. Vizibile ( 2.a Obiectele sensibile; 2.b. Umbre şi reflexii )

Epistemologic:

Intelectul pur (nous) – 1.a

Intelect analitic (dianoia) – 1.b

Credinţa (pistis) - 2.a

Reprezentarea (eikasia) - 2.b

CARTEA A VII-a

514 a – Mitul peşterii

„(...) Iată mai mulţi oameni aflaţi într-o încăpere subpământeană, ca într-o peşteră (oikēsei
spēlaiōdei), al cărei drum de intrare dă spre lumină, drum lung faţă de lungimea întregului peşterii.
În această încăpere ei se găsesc, încă din copilărie, cu picioarele şi grumazele legate [mintea şi
corpul sunt imobile], astfel încât trebuie să stea locului şi să privească doar înainte, fără să poată
să-şi rotească capetele din pricina legăturilor. Lumină le vine de sus şi de departe, de la un foc
aprins înapoia lor; iar între foc şi oamenii legaţi e un drum aşezat mai sus, de-a lungul căruia, iată,
e zidit un mic perete, aşa cum e paravanul scamatorilor ... mai încearcă să vezi şi că, de-a lungul
acestui perete, nişte oameni poartă felurite obiecte care depăşesc în înălţime zidul, mai poartă şi
statui de oameni, ca şi alte făpturi de piatră sau lemn, lucrate în chipul cel mai divers. (...) în
general, deci asemenea oameni nu pot lua drept adevăr decât umbrele lucrurilor. (...) Priveşte acum
în ce fel ar putea fi dezlegarea lor din lanţuri şi vindecarea de lipsa lor de minte, dacă aşa ceva le-ar
sta în fire; atunci când vreunul dintre ei s-ar pomeni dezlegat şi silit, deodată, să se ridice, să-şi
rotească grumazul, să umble şi să privească spre lumină, făcând el toate acestea, ar resimţi tot felul
de dureri, iar din pricina strălucirii focului n-ar putea privi acele obiecte, ale căror umbre le văzuse
mai înainte. Ce crezi că ar zice, dacă cineva i-ar spune că ceea ce văzuse mai înainte erau
deşertăciuni, dar că acum se află mai aproape de ceea ce este şi că, întors către ceea ce este în mai
mare măsură, vede mai conform cu adevărul? În plus, dacă arătându-i-l pe fiecare dintre obiectele
purtate, l-ar sili, prin întrebări, să răspundă ce anume e lucrul respectiv? Nu crezi că el s-ar putea

43
afla în încurcătură şi că ar putea socoti că cele văzute mai înainte erau mai adevărate decât cele
arătate acum? Iar dacă l-ar sili să privească spre lumina însăşi, nu crezi că l-ar durea ochii şi că ar
da fuga îndărăt, întorcându-se spre acele lucruri pe care poate să le vadă şi le-ar socoti pe acestea,
în fapt, mai sigure decât cele arătate?‖ (...) La urmă el va privi soarele, nu în apă, nici reflexiile sale
în vreun loc străin, ci l-ar putea vedea şi contempla, aşa cum el este, pe el însuşi, în locul său
propriu. (...) Ei, şi nu crezi că dacă omul acesta şi-ar aminti de prima sa locuinţă, de înţelepciunea
de acolo, ca şi de părtaşii săi la lanţuri, el s-ar socoti pe sine fericit de pe urma schimbării, iar de
ceilalţi i-ar fi milă?

(...) 517 b „Iată, dragă Glaucon, imaginea care trebuie, în întregime pusă în legătură cu cele zise
mai înainte: domeniul deschis vederii e asemănător cu locuinţa-închisoare, lumina focului din ea –
cu puterea soarelui. Iar dacă ai socoti urcuşul şi contemplarea lumii de sus ca reprezentând suişul
sufletului către locul inteligibilului, ai înţelege bine ceea ce eu nădăjduiam să spun, ce vreme ce aşa
ceva a dorit să asculţi. ... Opiniile mele însă acestea sunt, anume că în domeniul inteligibilului, mai
presus de toate e ideea Binelui, că ea e anevoie de văzut, dar că, odată văzută, ea trebuie concepută
ca fiind pricina pentru tot ce-i drept şi frumos; ea zămisleşte în domeniul vizibil lumina şi pe
domnul acesteia, iar în domeniul inteligibil, chiar ea domneşte, producând adevăr şi intelect; şi
iarăşi cred că cel ce voieşte să facă ceva cugetat în viaţa privată sau în cea publică, trebuie s-o
contemple.‖

518 c „Şi să nu socotim că educaţia e ceea ce unii pretind că ea este: într-adevăr, ei susţin că pot aşeza
ştiinţa într-un suflet în care ea nu se afla, ca şi când ar da vedere ochilor orbi.‖

518 c-d Discuţia noastră arată însă –am spus eu – că, după cum ochiul nu e în stare să se întoarcă spre
strălucire dinspre întuneric, decât laolaltă cu întreg corpul, la fel această capacitate prezentă în sufletul
fiecăruia, ca şi organul prin care fiecare cunoaşte, trebuie să se răsucească împreună cu întreg sufletul
dinspre tărâmul devenirii, până ce ar ajunge să privească la ceea ce este şi la măreaţa lui strălucire. Binele
pe aceasta o numim, nu?

518 e „celelalte aşa numite virtuţi ale sufletului par să fie cumva apropiate de virtuţile trupului – de fept,
ele nu există în el mai înainte, ci doar mai târziu apar în obiceiuri şi în ocupaţiile omului. Însă capacitatea
de a cugeta are, mai degrabă decât orice altceva, parte de ceva divin, pare-se, ceva care face ca ea să nu-şi
piardă puterea niciodată. Numai că ea poate deveni, dând urmare răsucirii ceva folositor şi util, sau
nefolositor şi vătămător. (...)‖

OBS. E evident că nu numai cei lipsiţi de educaţie pot fi (şi trebuie să fie) excluşi de la conducerea
treburilor publice. Şi cei educaţi pot fi în afara politicii, de bună voie, din cauză că nu vor să fie
tulburaţi în liniştea lor. De aceea, e necesar ca filosofii să fie îndemnaţi să vadă adevărul, dar să şi-l
pună la încercare prin ştiinţa politică în favoarea concetăţenilor lor.

Legea produce egalitate

519 d – „E, prin urmare, sarcina noastră -...- a celor ce durăm cetatea, să silim sufletele cele mai bune să
ajunga la învăţătura pe care mai înainte am numit-o supremă, anume să vadă Binele şi să întreprindă acel
urcuş (...) şi să nu li se îngăduie ceea ce acum li se îngăduie - Ce anume? – Să rămână pe loc şi să nu mai
vrea să coboare îndărăt la acei oameni în lanţuri, nici să ia parte la greutăţile şi cinstirile lor, fie că sunt

44
mai mult sau mai puţin vrednice.‖ „Dar - nu le vom face o nedreptate şi nu îi vom face să trăiască mai
rău, când lor le e cu putinţă să trăiască mai bine? - ... Legea nu se sinchiseşte ca o singură clasă să o
ducă deosebit de bine în cetate, ci ea orânduieşte ca în întreaga cetate să existe fericirea, punându-i în
acord pe cetăţeni prin convingere şi constrîngere, făcându-i să-şi facă parte unul altuia din folosul pe care
poate să-l aducă obştii. Legea face să fie în cetate astfel de oameni, nu ca să-l lase pe fiecare în parte să se
îndrepte pe unde ar vrea, ci ca ea să-i folosească pentru a întări coeziunea cetăţii.‖

Cetatea - stup

520 a-b „Cugetă, deci, Glaucon, şi vezi că nu le vom face o nedreptate celor care devin la noi filosofi, ci
le vom prescrie un principiu drept, determinându-i să poarte de grijă celorlalţi şi să vegheze asupră-le.
Le vom spune că filosofii apăruţi în alte cetăţi nu iau parte în chip firesc la problemele acelor cetăţi: căci
ei apar acolo de la sine putere, în pofida constituţiei fiecărei cetăţi: şi este drept ca ceea ce creşte de la
sine, nedatorînd nimănui hrană, să nu aibă în vedere să o asigure vreunuia. ‚Noi însă –vom zice – v-am
născut pe voi domni şi regi peste voi înşivă şi peste restul cetăţii, ca într-un stup. Voi sunteţi mai bine şi
mai desăvârşit educaţi decât filosofii din alte cetăţi şi mai potriviţi să participaţi la ambele – la filosofie şi
la cârmuire. Prin urmare, fiecare, la rândul său, trebuie să coboare către locuinţa comună a celorlalţi şi
trebuie să se obişnuiască a privi obscuritatea. Căci de îndată ce vă veţi fi obişnuit cu ea, o veţi vedea de
nenumărate ori mai bine decât cei de acolo şi veţi şti ce e fiecare dintre umbre şi a cui umbră este, fiindcă
voi aţi contemplat adevărul despre cele frumoase, drepte şi bune.

În acest fel, voi veţi dura cetatea în stare de trezie, iar nu de vis, aşa cum sunt durate azi majoritatea
cetăţilor, de către cei ce se luptă unii cu alţii pentru nişte umbre şi se sfădesc pentru dreptul de a cârmui,
ca şi când acesta ar fi ceva însemnat. Adevărul e că cetatea în care cei meniţi să conducă doresc cel mai
puţin să conducă, e, în chip necesar, cel mai bine şi mai neînvrăjbit durată; iar cea în care cîrmuitorii se
poartă pe dos, arată şi pe dos decât prima‘‖.

Conducătorii care nu vor să conducă dar sunt „meniţi‖ să conducă

520 e „Iar fiecare dintre [filosofii-regi] se va îndrepta către conducere ca spre ceva silnic mai curând decât
spre orice altceva, invers decât fac conducătorii de acum (...)‖

Cetatea bună şi raţională

521 a „Dacă celor meniţi să conducă le vei afla o viaţă mai bună decât cea de conducător, e cu putinţă să
ai o cetate bine rânduită. Căci numai în ea vor domni cei cu adevărat bogaţi, nu în bani, ci în ceea ce
trebuie să fie bogat omul fericit: într-o viaţă bună şi raţională. Dar dacă vor veni în viaţa publică cei care,
acasă, sunt cerşetori şi flămânzi, socotind că de aici – din domeniul public – le va fi dat să pună mîna pe
bine, nu e cu putinţă să ai o cetate bine orânduită.‖

521 b-c „pe care, deci, îi vei determina să se îndrepte spre paza cetăţii, decât pe cei ce, mai întâi, sunt cei
mai buni cunoscători ai condiţiilor ce fac o cetate să fie cel mai bine alcătuită, dar care, în plus, mai au şi
alte cinstiri decît cele politice, ca şi o viaţă mai bună decît cea politică‖?

525 b „(...) pentru un filosof, deoarece acel ce leapădă haina devenirii trebuie să se atingă de esenţă, căci
altminteri el nu va ajunge niciodată un om care să chibzuiască‖.

45
 Dialecticianul

534 b „Dialectician – am zis- îl numeşti pe cel ce percepe raţiunea esenţei fiecărui lucru? ‖

535 a-536 a - Dialectica

536 c SOCRATE ARE ÎNDOIELI CU PRIVIRE LA EDUCAREA FILOSOFILOR PRIN

DIALECTICĂ

(...) Dar am păţit chiar şi acum- cred-ceva de râs. - Ce anume ? – Am uitat că toată discuţia e o joacă şi am
vorbit prea înflăcărat. Căci vorbind, priveam către filosofie, şi, văzând-o acoperită cu noroi, m-am mîniat,
cred, peste cuviinţă (...) am grăit, cred, ceea ce am grăit, prea serios.

„Nu (...) cel puţin nu mi s-a părut mie aşa, celui ce a ascultat!

Dar mi s-a părut mie, celui ce a vorbit!‖

536 e (...) Fiindcă omul liber nu trebuie să înveţe nimic cu de-a sila. Ostenelile trupeşti, venite cu de-a
sila, nu fac nici un rău trupului, dar nici o învăţătură silnică nu rămâne în suflet. (...) Aşadar (...) nu-i
creşte cu de-a sila pe copii în învăţătură, ci învaţă-i prin joacă (...)

538 e sqq.

Dialectica poate fi periculoasă, pentru că are putearea de a specula sensul termenilor şi asupra
valorii pe care o acordăm unui anumit termen sau unei anumite idei

537 e (...) Nu cunoşti ce mare e răul pe care, acum, îl aduce dialectica (...)? Cei ce o practică se umplu de
nelegiuire ! (...)

538 e (...) Iată că un astfel de tînăr se întreabă: ce este frumosul? Legiuitorul îi răspunde, dar el aude
raţiunea ridicând obiecţii. Iar cînd aceasta se întâmplă în multe cazuri şi de multe ori, el ajunge la părerea
că frumosul nu e cu nimic mai degrabă frumos decât urât. Şi la fel cînd s-ar întâmpla şi cu dreptul şi cu
binele şi cu tot ceea ce el ţinea în cinste (...) Le va mai da ascultare oare şi le va mai cinsti?

539 b (...) Dar nu este principala atenţie grija ca cei tineri să nu guste din dialectică? Cred că nu ţi-a scăpat
că cei prea tineri, atunci cînd pentru prima oară gustă din discuţiile în contradictoriu, se folosesc de ele ca
de un joc (...) ei le utilizează mereu pentru a contrazice şi, imitându-i pe cei ce obiectează, aduc şi ei
altora obiecţii, bucurându-se precum căţelandrii să muşte şi să sfâşie mereu cu vorba, pe interlocutor. (...)
Dar atunci când aduc obiecţii multora, când primesc obiecţii din partea multora, ei cad statornic şi
degrabă în părerea că nimic nu e la fel cum credeau mai înainte. Iar din această pricină, ei şi întreaga
filosofie ajung, în gura altora, să fie vorbiţi de rău.

Egalitatea femeilor

540 c-d „Minunaţi cîrmuitori, precum un sculptor, ai dăltuit, o Socrate – exclamă el. – Să nu uităm de
femeile cîrmuitori, Glaucon. Căci nu socoti că eu mă refer mai mult la bărbaţi decît la femeile ce au, în
cetate, o fire vrednică. – Adevărat, - zise el- de vreme ce ele vor împărtăşi totul, în mod egal cu bărbaţii.‖

46
47
Seminar 9-10. FILOSOFIE ŞI MORALĂ. „Ce trebuie să fac?‖. Utilitarismul. Datoria. Moralitate şi
raţiune. Etică aplicată. Fapte şi valori. Relativismul moral.

Cuvinte-cheie: bine, rău, bine moral, rău moral, fapt, valoare, etică aplicată, etică normativă, demnitate, libertate, liber
arbitru, metaetică, utilitarism, fericire, plăcere, durere, deontologie, datorie, virtute, realism, intuiţionism, cognitivism,
non-cognitivism, emotivism, relativism

Obiective: înţelegerea de către studenţi a concepţiei privind posibilitatea construirii unei etici filosofice; evidenţierea
relaţiei speciale pe care filosofia o are faţă de morală; evidenţierea necesităţii existenţei unei concepţii despre
subiectul moral autonom; evidenţierea necesităţii existenţei unei justificări filosofice a acţiunilor umane;
diferenţierea teoriilor majore ale filosofiei morale; evidenţierea aplicabilităţii gândirii filosofice în planul concret al
acţiunilor umane.

Bibliografie:

J.S. Mill, Utilitarismul Immanuel Kant, Întemeierea metafizicii moravurilor;Aristotel, Etica

nicomahică, Cartea I - Cartea a IV-a; Friedrich Nietzsche, Dincolo de bine şi de rău,
„Contribuţie la istoria naturală a moralei‖, „Virtuţile noastre‖, pp. 96-119; 141-168; David
Hume, Cercetare asupra intelectului omenesc, Secţiunea VIII.

Teme generale de discuţie:

 Diviziuni ale eticii: normativă, aplicată, metaetică

 Etica normativă: concepţii deontologice, utilitariste, teorii ale virtuţii
 Datoria divină
 Datoria kantiană
 Demnitatea
 Libertatea kantiană, libertatea humeană
 Liberul arbitru
 Utilitarismul
 Virtutea (Platon, Aristotel)
 Metaetică. Perspective cognitiviste şi non-cognitiviste
 Intuiţionism
 Realism moral
 Emotivism
 Faptă şi valoare (Hume)
 Relativism şi nihilism

DEZBATEREA TEXTELOR:

 J.S. Mill, Utilitarismul

 Immanuel Kant, Întemeierea metafizicii moravurilor;
 Aristotel, Etica nicomahică, Cartea I - Cartea a IV-a;

48
Teme:

 Principiul utilitarismului
 Libertatea şi autonomia morală la Kant
 Lege morală şi maximă
 Datoria
 Etica virtuţii (Aristotel)
 Fericirea (Aristotel, Kant)
 Binele moral (Aristotel, Kant)

DEZBATEREA TEXTELOR:

 Friedrich Nietzsche, Dincolo de bine şi de rău, „Contribuţie la istoria naturală a moralei‖,

„Virtuţile noastre‖, pp. 96-119; 141-168;
 Thomas Hobbes, Elementele dreptului natural şi politic, cap. VII, XII;
 David Hume, Cercetare asupra intelectului omenesc, Secţiunea VIII

Teme de discuţie:

 Critica nietzscheană a moralei

 Individualism şi morală
 Critica „virtuţii‖
 Critica moralei creştine
 Critica moralei kantiene
 „Imoralismul‖
 Binele şi răul la Hobbes
 Acţiune şi pasiune la Hobbes
 Libertate şi moralitate la Hume

 Model de LECTURĂ DIRIJATĂ a textului filosofic

 Friedrich Nietzsche, Dincolo de Bine şi de Rău, VII (selectiv)

 Thomas Hobbes, Elementele dreptului natural şi politic, VII, XII (selectiv)

Nietzsche, Dincolo de Bine şi de Rău

Sursa: Nietzsche, Friedrich, Dincolo de bine şi de rău, Humanitas, 1991

Partea a şaptea: Virtuţile noastre (selectiv)

§ 214 Noi, europenii de poimâine … cu întreaga noastră curiozitate primejdioasă, cu multiplicitatea

noastră, cu meşteşugitul nostru travesti, cu cruzimea fragilă şi oarecum edulcorată a spiritului şi simţurilor
noastre … (mit aller unsrer gefährlichen Neugierde, unsrer Vielfältigkeit und Kunst der Verkleidung,
unsrer mürben und gleichsam versüssten Grausamkeit in Geist und Sinnen) … dacă e să avem virtuţi

49
(wenn wir Tugenden haben sollten) … nu pot fi decât dintr-acelea ce s-au deprins cel mai bine să se
acomodeze cu cele mai intime şi mai dragi înclinaţii ale noastre (unsren heimlichsten und herzlichsten
Hängen), cu nevoile noastre cele mai arzătoare … (mit unsern heissesten Bedürfnissen) : ei bine, să
pornim dar în căutarea lor prin labirinturile noastre ! … şi oare există ceva mai frumos pe lume decât să-ţi
cauţi propriile virtuţi ? (Und giebt es etwas Schöneres, als nach seinen eigenen Tugenden suchen?) Nu e
oare acesta aproape sinonim cu a crede în propriile virtuţi ? (Heisst dies nicht beinahe schon: an seine
eigne Tugend glauben ?) Dar acest „a crede în virtuţile tale‖ nu e în fond echivalentul „conştiinţei curate‖
("gutes Gewissen") de altădată ...?

§215 ... Noi, oamenii moderni, datorită mecanismului complicat al ‚cerului nostru astral‘ – suntem
determinaţi de morale felurite; acţiunile noastre se iluminează rând pe rând în culori diferite şi arareori
sunt univoce, - şi nu de puţine ori se întâmplă ca faptele noastre să fie bălţate. (so sind wir modernen
Menschen, Dank der complicirten Mechanik unsres "Sternenhimmels" - durch verschiedene Moralen
bestimmt; unsre Handlungen leuchten abwechselnd in verschiedenen Farben, sie sind selten eindeutig, -
und es giebt genug Fälle, wo wir bunte Handlungen thun)

§216 ... morala în chip de atitudine – iată ceva ce nu e azi pe gustul nostru. (Moral als Attitüde - geht uns
heute wider den Geschmack.). Şi acesta-i un progres ...

§217 ... Fericiţi cei uituci: căci ei îşi uită şi propriile nerozii (Selig sind die Vergesslichen: denn sie
werden auch mit ihren Dummheiten "fertig".)

§218 [Scriitorii francezi împotriva burgheziei] - un „masochism de o rafinată cruzime‖. (Art von
Selbstquälerei und feinerer Grausamkeit.

§219 Sentinţele şi condamnările morale constituie răzbunarea preferată pe care cei spiritualmente
mărginiţi o aplică împotriva celor mai puţin mărginiţ decât ei ... Inima le e îmbucurată până-n străfunduri
de faptul că există un criteriu prin care se pot măsura de la egal la egal cu cei copleşiţi de darurile şi
privilegiile spiritului – ei luptă pentru ‚egalitatea tuturor în faţa lui Dumnezeu‘ şi, pentru aceasta, ei au
nevoie de credinţa în Dumnezeu. ... spiritualitatea elevată nu e altceva decât forma spiritualizată a justiţiei
şi a acelei severităţi binevoitoare care se simte menită să menţină ierarhia în lume ... (dass die hohe
Geistigkeit eben die Vergeistigung der Gerechtigkeit und jener gütigen Strenge ist, welche sich beauftragt
weiss, die Ordnung des Ranges in der Welt aufrecht zu erhalten).

§220 [Virtuţile ‚dezinteresate‘ sunt de fapt interesate] Dar ‚elogierea celui care se sacrifică‘? – cel care a
făcut cu adevărat un sacrificiu ştie că pentru aceasta el a cerut şi a primit ceva în schimb – renunţînd
poate la ceva din sine în folosul unei alte părţi a sinelui -, că a sacrificat dincoace pentru a dobândi în
schimb mai mult dincolo, poate pentru a deveni în general mai mare sau, cel puţin, pentru a se simţi ‚mai
mare‘. Ne aflăm aici însă într-un domeniu al întrebărilor şi răspusurilor în care un spirit mai răsfăţat
zăboveşte fără plăcere: căci aici adevărul abia îşi mai poate înăbuşi căscatul pentru a putea răspunde. La
urma urmei, adevărul e o femeie: ea nu trebuie siluită (Aber dies ist ein Reich von Fragen und Antworten,
in dem ein verwöhnterer Geist sich ungern aufhält: so sehr hat hier bereits die Wahrheit nöthig, das
Gähnen zu unterdrücken, wenn sie antworten muss. Zuletzt ist sie ein Weib: man soll ihr nicht Gewalt
anthun.)

§221 ... Orice morală altruistă care se dă drept absolută şi se adresează tuturor, păcătuieşte nu numai faţă
de bunul gust: ea constituie o incitare la vicii de omisiune, o ispitire în plus disimulată sub masca
umanitarismului – şi de-a dreptul o ademenire şi o păgubire a celor superiori, mai rari, privilegiaţi.
Moralele trebuie constrânse să se încline înainte de toate în faţa ierarhiei, să-şi asume greutatea propriilor
pretenţii arogante, - până ce toate îşi vor da seama în cele din urmă că e un lucru imoral să spui: ‚ceea ce

50
îi convine unuia trebuie să-i convină şi celuilalt‘. Astfel grăi pedantul şi bonomul meu moralist: merita el
să fie zeflemisit pentru felul în care îndemna astfel moralele la moralitate? Dacă vrei să-i ai pe cei ce râd
de partea ta, trebuie să te fereşti să ai prea multă dreptate; bunul gust conţine chiar şi un grăunte de
injustiţie (Jede unegoistische Moral, welche sich unbedingt nimmt und an Jedermann wendet, sündigt
nicht nur gegen den Geschmack: sie ist eine Aufreizung zu Unterlassungs-Sünden, eine Verführung mehr
unter der Maske der Menschenfreundlichkeit - und gerade eine Verführung und Schädigung der Höheren,
Seltneren, Bevorrechteten. Man muss die Moralen zwingen, sich zu allererst vor der Rangordnung zu
beugen, man muss ihnen ihre Anmaassung in's Gewissen schieben, - bis sie endlich mit einander darüber
in's Klare kommen, das es unmoralisch ist zu sagen: "was dem Einen recht ist, ist dem Andern billig". -
Also mein moralistischer Pedant und bonhomme: verdiente er es wohl, dass man ihn auslachte, als er die
Moralen dergestalt zur Moralität ermahnte? Aber man soll nicht zu viel Recht haben, wenn man die
Lacher auf seiner Seite haben will; ein Körnchen Unrecht gehört sogar zum guten Geschmack.)

§222. [Compătimirea sau despre dispreţul de sine] ... Omul ‚ideilor moderne‘, acest maimuţoi orgolios, e
stăpânit de o teribilă nemulţumire de sine: acesta e un fapt de necontestat. El pătimeşte, în vreme ce
vanitatea îi impune ca el doar să ‚compătimească‘ (Der Mensch der "modernen Ideen", dieser stolze Affe,
ist unbändig mit sich selbst unzufrieden: dies steht fest. Er leidet: und seine Eitelkeit will, dass er nur "mit
leidet")

§ 223. ...suntem cel dintâi secol erudit in puncto, ‚costume‘, vreau să spun în materie de morale,
profesiuni de credinţă, gusturi artistice şi religii, find pregătiţi temeinic, cum n-a mai fost vreun secol
vreodată, pentru un bal mascat în stil mare, pentru cea mai spirituală exuberanţă şi veselie carnavalescă,
pentru culmile transcendentale ale supremei imbecilităţi şi ale persiflării aristofanice. Se prea poate că
tocmai aici vom descoperi domeniul hărăzit inventivităţii noastre, domeniu în care chiar şi noi vom putea
sa dovadă de originalitate, de pildă în chip de parodişti ai istoriei universale şi măscărici ai lui Dumnezeu,
- şi chiar dacă nimic din cele ale prezentului nu are viitor, s-ar putea ca râsul nostru, tocmai el, să mai aibă
un viitor! (wir sind das erste studirte Zeitalter in puncto der "Kostüme", ich meine der Moralen,
Glaubensartikel, Kunstgeschmäcker und Religionen, vorbereitet wie noch keine Zeit es war, zum
Karneval grossen Stils, zum geistigsten Fasching-Gelächter und Übermuth, zur transscendentalen Höhe
des höchsten Blödsinns und der aristophanischen Welt-Verspottung. Vielleicht, dass wir hier gerade das
Reich unsrer Erfindung noch entdecken, jenes Reich, wo auch wir noch original sein können, etwa als
Parodisten der Weltgeschichte und Hanswürste Gottes, - vielleicht dass, wenn auch Nichts von heute
sonst Zukunft hat, doch gerade unser Lachen noch Zukunft hat!)

§ 224 ... Poate că marea noastră virtute, simţul istoric, se află într-un antagonism necesar cu bunul gust,
cel puţin cu cel mai bun gust, poate că ne vine grau, ezităm, şi reuşim să reproducem în noi doar sub
constrângere acele scurte, trecătoare şi supreme împrejurări ferie, transfigurări ale vieţii omeneşti, ce apar
pe neaşteptate risipindu-şi pe alocuri razele sclipitoare: clipele miraculoase în care o forţă puternică adastă
de bunăvoie în faţa incomensurabilului şi nemărginitului ... măsura ne este străină, s-o recunoaştem; ceea
ce ne aţâţă simţurileneste tocmai atracţia infinitului, a nelimitatului ... noi, oamenii moderni, noi,
semibarbarii, lăsăm hăţurile din mâini, - şi gustăm clipa supremei noastre fericiri tocmai în cea mai mare
primejdie. (Das Maass ist uns fremd, gestehen wir es uns; unser Kitzel ist gerade der Kitzel des
Unendlichen, Ungemessenen. ...lassen wir vor dem Unendlichen die Zügel fallen, wir modernen
Menschen, wir Halbbarbaren - und sind erst dort in unsrer Seligkeit, wo wir auch am meisten - in Gefahr
sind.)

§ 225 Hedonism, pesimism, utilitarism, eudemonism: toate aceste modalităţi de gândire care măsoară
valoarea lucrurilor în funcţie de gradul de plăcere şi de durere, adică în funcţie de stările şi faptele
secundare care le însoţesc, sunt nişte concepţii superficiale, naivităţi pe care orice om conştient de puterile
sale constructive şi de conştiinţa sa artistică le poate privi doar de sus, cu ironie şi compătimire. ... noi

51
vedem în ce fel se micşoarează omul, în ce fel îl micşoraţi voi! Voi aţi vrea, dacă s-ar putea – şi nu există
vreun ‚s-ar putea‘ mai nebunesc decât acesta – să desfiinţaţi suferinţa ... Bunăstarea, în felul în care o
înţelegeţi voi – nu constituie un scop, nouă ea ne pare a fi un sfârşit! O stare prin care omul devine pe
dată ridicol şi detestabil – şi care ne face să-i dorim dispariţia! Disciplina suferinţei, a marii suferinţe –
ştiţi oare că această disciplină a fost singura care a înfăptuit toate înălţările de până acum ale omului? (Die
Zucht des Leidens, des grossen Leidens - wisst ihr nicht, dass nur diese Zucht alle Erhöhungen des
Menschen bisher geschaffen hat?) ... în om se află îmbinate creatura şi creatorul: în om se află materie,
fragment, prisos, lut, noroi, nebunie, haos; dar în el sălăşluieşte şi un creator, un sculptor, duritatea
barosului, contemplaţia divină şi ziua a şaptea – pricepeţi voi această contradicţie? (Im Menschen ist
Geschöpf und Schöpfer vereint: im Menschen ist Stoff, Bruchstück, Überfluss, Lehm, Koth, Unsinn,
Chaos; aber im Menschen ist auch Schöpfer, Bildner, Hammer-Härte, Zuschauer-Göttlichkeit und
siebenter Tag: - versteht ihr diesen Gegensatz?)

§ 226 Noi, imoraliştii! Această lume a noastră, în care noi suntem cei cărora le e dat să se teamă şi să
iubească, această lume aproape invizibilă şi inaudibilă a subtilelor porunci, a subtilelor supuneri, o lume a
„Aproximativ‖-ului din toate punctele de vedere, lume ţepoasă, amăgitoare, tăioasă, afectuoasă ... (Wir
Immoralisten! - Diese Welt, die uns angeht, in der wir zu fürchten und zu lieben haben, diese beinahe
unsichtbare unhörbare Welt feinen Befehlens, feinen Gehorchens, eine Welt des "Beinahe" in jedem
Betrachte, häklich, verfänglich, spitzig, zärtlich)

§ 227 – Onestitatea – presupunând că ea e virtutea noastră, de care noi, spiritele libere, nu ne putem
descotorosi – ei bine, vom porni de-acum s-o dezvoltăm cu întreaga noastră maliţiozitate şi iubire şi nu
vom osteni vreodată în a ne ‚desăvârşi‘ întru onestitate, singura virtute care ne-a mai rămas ... să rămânem
duri, noi, cei din urmă stoici! ... (Redlichkeit, gesetzt, dass dies unsre Tugend ist, von der wir nicht
loskönnen, wir freien Geister - nun, wir wollen mit aller Bosheit und Liebe an ihr arbeiten und nicht müde
werden, uns in unsrer Tugend, die allein uns übrig blieb, zu "vervollkommnen")

Hobbes, Elementele dreptului natural şi politic, VII, XII (selectiv)

Sursa: Hobbes, Thomas, Elementele dreptului natural şi politic, Humanitas, 2005

VII. Despre desfătare şi durere; despre bine şi rău

1. În a opta secţiune a celui de-al 2-lea capitol e arătat cum reprezentările sau iluziile nu sunt altceva decât
mişcări într-o substanţă internă a capului, mişcări ce nu se opresc acolo, ci merg spre inimă unde, în mod
necesar, fie ajută, fie obstrucţionează mişcarea numită vitală. Când ele ajută, această mişcare e numită
desfătare, mulţumire sau plăcere şi nu e altceva decât o mişcare în jurul inimii, după cum reprezentările
nu sunt altceva decât mişcări înăuntrul capului; obiectele ce o cauzează sunt numite ‗plăcute‘ sau ‗care
produc desfătare‘, ori sunt desemnate printr-un alt nume echivalent. (…) Atunci când o astfel de mişcare
slăbeşte sau obstrucţionează mişcarea vitală, ea e numită durere, iar în relaţie cu obiectul care a cauzat-o,
ură (…)

2. Această mişcare în care constă plăcerea sau durerea este, de asemenea, o solicitare sau un stimulant de
a te apropia de obiectul ce produce plăcere sau de a îndepărta de cel care îţi displace. Solicitarea de care
vorbim reprezintă înclinaţia (conatus) sau începutul lăuntric al mişcării animale şi este numită imbold
când obiectul îţi produce desfătare, iar atunci când obiectul îţi displace, această solicitare e numită
aversiune, în raport cu o neplăcere prezentă, iar în raport cu o neplăcere presupusă, frică. Deci această
plăcere, dragoste sau imbold, numit de asemenea ‗dorinţă‘, reprezintă nume diferite pentru aspecte
diferite ale aceluiaşi lucru.

52
3. În ceea ce îl priveşte, orice om numeşte bun ceea ce îi place şi îi provoacă desfătare, iar rău ceea ce îi
displace, astfel încât oamenii, după cum diferă prin conformaţie diferă şi în ceea ce priveşte distincţia
comună dintre bine şi rău căci nu există ceva asemenea lui agathos haplos, adică ‗binele în sine‘. De fapt,
însăşi bunătatea pe care o atribuim lui Dumnezeu cel Atotputernic e doar bunătatea sa în raport cu noi. În
plus, aşa cum numim ―bune‖ şi ―rele‖ lucrurile care ne plac sau care ne displac, vom numi ‗bunătate‘ şi
‗răutate‘ calităţile sau potenţele prin care ele sunt numite astfel. (…)

4. Aşa cum toate reprezentările care ne vin nemijlocit pe calea senzaţiei ne produc desfătare, durere,
imbolduri, sau frică, la fel se întâmplă şi în cazul închipuirilor ce urmează senzaţiei, însă având în vedere
că acestea sunt mai şterse, ele produc plăceri mai puţin intense şi dureri mai attenuate.

5.Aşa cum imboldul e începutul mişcării animalice către ceva care ne produce plăcere, tot astfel obţinerea
acelui lucru reprezintă scopul acelei mişcări, numit de asemenea ‗obiectiv‘, ‗ţel‘ sau ‗cauză finală‘ (…)

6.(…) În ceea ce priveşte scopul ultim pe care filozofii antici l-au echivalat cu fericirea (…) el nu există în
lumea aceasta, după cum nu există nici o cale de a ajunge la el într-o măsură mai mare decât există vreuna
de a ajunge în Utopia, şi asta deoarece atâta vreme cât trăim ave dorinţe, iar acestea presupun un scop
mereu mai îndepărtat. Lucrurile care ne produc plăcere, în măsura în care le vedem drept căi sau mijloace
pentru atingerea unor scopuri mai îndepărtate, le numim folositoare, iar realizarea lor o numim folosire, în
timp ce pe cele considerate nefolositoare la numim deşarte.

7. Cum orice desfătare presupune un imbold, iar imboldul presupune un scop mai îndepărtat, ne dăm
seama că mulţumirea nu constă decât în perseverare (…) fericirea (prin care înţelegem o desfătare
continuă) nu constă în faptul de a fi prosperat, ci în a prospera.

XII. Cum iau naştere, prin deliberare, acţiunile umane, din pasiuni

1.Am arătat deja cum obiectele exterioare generează reprezentări, iar acestea imbolduri şi teamă, care sunt
începuturile inconştiente ale acţiunilor noastre; căci e posibil fie ca o acţiune să urmeze imediat primul
imbold, ... fie ca primul nostru imbold să fie urmat de anumite reprezentări despre răul care ni se poate
întâmpla ca urmare a anumitor acţiuni, teamă ce ne împiedică să continuăm efectuarea lor. Iar acestei
temeri îi poate urma un nou imbold de a îndeplini respectiva acţiune, iar acestuia o nouă temere, în mod
alternativ, pînă cînd acţiunea fie e îndeplinită, fie se întâmplă un accident ce o face să devină imposibilă,
şi astfel, alternanţa între imbold şi teamă încetează. Această alternanţă ce durează atâta timp cât stă în
puterea noastră să îndeplinim sau nu o anumită acţiune e ceea ce numim deliberare. Numele acesta i-a fost
dat datorită acelei părţi a definiţiei în care se spunea că ea durează atâta timp cât acţiunea asupra căreia
deliberăm stă în puterea noastră, doarece doar în acest răstimp avem libertatea să o îndeplinim sau nu,
‚deliberarea‘ însemnând privarea de această libertate.

2.Deliberarea necesită din partea acţiunii asupra căreia se deliberează două condiţii: prima, ca aceasta să
fie viitoare; şi a doua, să existe o şansă ca aceasta să se îndeplinească sau o posibilitate să nu se
îndeplinească. ... în cadrul deliberării, ultimul imbold şi, de asemenea, ultima temere, sunt numite voinţă;
în cazul ultimului imbold, voinţa de acţiona iar în cazul unei ultime temeri, voinţa de a nu acţiona (...)

53
3. Acţiunile şi omisiunile voluntare sunt acelea care îşi au punctul de plecare în voinţă, toate celelalte
fiind involuntare sau mixte. Voluntare sunt acele acţiuni în care omul acţionează datorită imboldului sau
fricii sale şi involuntare sunt acelea în care omul acţionează datorită necesităţilor naturale (...)

5. Imboldul, temerea, speranţa şi celelalte pasiuni nu sunt numite voluntare, deoarece ele nu iau naştere ca
urmare a unui act de voinţă, ci ele sunt voinţa, iar voinţa nu e voluntară. Un om nu poate spune că vrea să
vrea mai degrabă decât că vrea să vrea să vrea şi tot aşa să repete verbul ‚a vrea‘ la infinit; o astfel de
repetiţie ar fi absurdă şi lipsită de relevanţă.

6. Atâta timp cât voinţa de a acţiona e un imbold, iar voinţa de a te abţine să acţionezi reprezintă o temere,
cauzele imboldurilor şi ale temerilor sunt, de asemenea, cauze ale voinţei noastre. Faptul de a distribui
beneficii şi rele, adică de a recompensa şi de a pedepsi, e însă cauza imboldurilor şi temerilor noastre şi,
în consecinţă, a voinţelor noastre, c ât timp credem că astfel de recompense şi beneficii, aşa cum sunt
propuse, vor ajunge la noi. În consecinţă, vrerile noastre sunt urmări ale opiniilor pe care le avem, după
cum şi acţiunile pe care le vom îndeplini sunt urmări ale vrerilor noastre. În acest sens au dreptate cei ce
afirmă că lumea e condusă de opinii.

7. Când voinţele mai multora concordă către una şi aceeaşi acţiune sau efect, concordanţa acestora e
numită consimţământ. (...)

54
Seminar 11-12. FILOSOFIE ŞI RELIGIE. Există Dumnezeu? Problema răului. Credinţă şi
raţiune. Argumentul ontologic, cosmologic şi teleologic. Dumnezeu şi moralitatea.

Cuvinte-cheie: Dumnezeu, religie, atribute divine, argument ontologic, argument teleologic, argument cosmologic,
pariul lui Pascal, răul, liber arbitru, teism, ateism, agnosticism, credinţă, cunoaştere

Obiective: înţelegerea de către studenţi a relaţiei dintre gândirea filosofică şi religie; dezvoltarea capacităţii de a
explicita conceptele fundamentale ale filosofiei religiei; înţelegerea argumentelor fundamentale ale punctelor de
vedere teist şi ateist în filosofie; înţelegerea rolului pe care filosofia religiei şi-l asumă în explicarea lumii
contemporane; înţelegerea rolului pe care religia îl joacă în societatea contemporană.

Bibliografie:

Bertrand Russell, De ce nu sînt creştin, „Biblioteca pentru toţi‖, 1980; Blaise Pascal, Cugetări,
Secţiunea a II-a ―Ticăloşia omului fără Dumnezeu‖; Secţiunea a III-a ―Despre necesitatea
pariului‖; Friedrich Nietzsche, Dincolo de bine şi de rău, „Fenomenul religios‖, pp. 56-74;
William James, Voinţa de a crede;Teme generale de discuţie:

 Dumnezeu. Tipuri de argumente în favoarea existenţei unei Fiinţe divine.

 Conceptul filosofic de Dumnezeu: proprietăţile Divinităţii.
 Argumente în favoarea existenţei lui Dumnezeu: argumentul ontologic, cosmologic, teleologic,
argumentul din experienţa religioasă
 Credinţă şi raţiune.
 Ateismul: definiţii, diviziuni. Ateism şi agnosticism
 Problema răului. Argumente ale ateismului şi teismului
 Religie şi moralitate. „Porunca divină‖. Voinţa divină.
 Implicaţiile teismului şi ateismului

DEZBATEREA TEXTELOR:

 Bertrand Russell, De ce nu sînt creştin, „Biblioteca pentru toţi‖, 1980;

 Pascal, Cugetări, Secţiunea a II-a ―Ticăloşia omului fără Dumnezeu‖; Secţiunea a III-a ―Despre
necesitatea pariului‖;
 David Hume, Cercetare asupra intelectului omenesc, Secţiunea X, XI;
 Friedrich Nietzsche, Dincolo de bine şi de rău, „Fenomenul religios‖, pp. 56-74;

Teme:

 Care sunt contraargumentele ateismului la argumentele teismului în favoarea existenţei lui

Dumnezeu?
 Ce este „pariul‖ lui Pascal? Obiecţii la pariul lui Pascal
 Doctrina despre miracole şi critica ei (Hume, Hobbes)
 Explicaţii naturaliste sau materialiste ale fenomenului religios
 De ce este nevoie de a presupune existenţa unui Dumnezeu?

55
 DEZBATEREA TEXTELOR:

 Friedrich Nietzsche, Dincolo de bine şi de rău, „Fenomenul religios‖, pp. 56-74;

 William James, Voinţa de a crede;

Teme:

 Relaţia dintre credinţă şi cunoaştere

 Este credinţa explicabilă în termeni raţionali?
 De ce avem nevoie să credem?

 Model de LECTURĂ DIRIJATĂ a textului filosofic

Anexă: Scepticismul antic despre Divinitate. Putem cunoaşte Zeul?

Sursa: Sextus Empiricus, Schiţe pyrrhoniene, Cartea a III-a , « Despre Zeu » şi « Dacă există o cauzalitate a
ceva», (ed. rom, pp. 117-122).

SEXTUS EMPIRICUS, « DESPRE ZEU » (selectiv)

„(...) De bună seamă, trebuie să concepem că obiectul conceput există undeva. Deoarece, apoi, unii dintre
dogmatici [stoici] afirmă că Zeul are o existenţă corporală, iar alţii că este incorporal, iar unii spun ca are
o formă omenească, alţii că nu şi, - apoi – unii susţin că Zeul există în spaţiu, alţii că nu, iar dintre cei ce
admit că el există în spaţiu, unii spun că este în interiorul universului, iar alţii în exteriorul lui, cum putem
noi să ajungem la o concepţie a Zeului, când oamenii nu sunt de acord cu privire la substanţa, la forma şi
nici în privinţa locului din spaţiu unde s-ar afla? Se cere, mai întîi, ca dogmaticii să se pună de acord şi să
consimtă că Zeul are cutare sau cutare natură, şi apoi, după ce ne vor fi schiţat natura sa, atunci să ceară
de la noi să ne formăm o anumită concepţie despre Zeu (...) Dar ei spun că, atunci când concepem ceva
nepieritor şi fericit, considerăm că Zeul este lucrul acesta. Ar fi însă o naivitate să procedăm aşa. Căci,
întocmai cum omul care nu-l cunoaşte pe Dion nu este în stare nici să conceapă proprietăţile care-i aparţin
lui –care este Dion -, la fel nici noi, deoarece nu cunoaştem substanţa Zeului, nu vom putea nici afla, nici
concepe proprietăţile sale. În afară de cele amintite, să ne spună dogmaticii ce este fericirea; este, oare, o
activitate conformă cu virtutea şi care are preştiinţa celor ce îi sunt subordonate sau inactivitatea şi faptul
de-a nu avea nici o îndeletnicire şi de-a nu prilejui nici o activitate altuia. Căci şi în această privinţă ei,
neînţelegîndu-se şi neputînd ajunge la o hotărîre, au făcut ca fericirea să fie pentru noi un lucru de
negîndit şi, pentru acest motiv, Zeul însuşi.‖

―Chiar dacă Zeul este obiectul unui concept, este totuşi necesar să ne suspendăm judecata în privinţa
existenţei sau a inexistenţei lui, dacă luăm în considerare cele ce afirmă despre zeu dogmaticii. Căci
existenţa Zeului nu este pre-evidenţă. Căci, dacă Zeul ar cădea de la sine, nemijlocit, sub simţurile
noastre, dogmaticii ar fi fost de acord cu privire la esenţa Zeului, caracterul său şi locul unde se află. De
fapt însă neînţelegerile lor fără sfirşit au făcut şi fac ca Zeul să ne apară nouă ca non-evident şi ca avînd
nevoie să fie demonstrat. Deci cel ce demonstrează că Zeul există demonstrează aceasta fie cu ajutorul
unui lucru pre-evident, fie cu ajutorul unui lucru non-evident. Dar, dacă lucrul prin care se demonstrează
că există Zeul este pre-evident şi cum lucrul care demonstrează este conceput împreună cu lucrul
demonstrat, din care cauză este înţeles o dată cu el, aşa cum am stabilit, atunci existenţa Zeului va fi pre-

56
evidentă, fiind concepută o dată cu lucrul ce demonstrează şi este pre-evident. Dar existenţa Zeului nu
este pre-evidentă, aşa cum am arătat. Deci nu se demonstrează cu ajutorul unui lucru pre-evident. Dar
această demonstraţie nu se face nici cu ajutorul unui lucru non-evident. Căci, dacă este non-evident faptul
ce poate dovedi existenţa Zeului, avînd el însuşi nevoie de demonstraţie, şi totuşi se spune despre el că
este probat cu ajutorul unui lucru pre-evident, atunci nu va fi mai non-evident, ci pre-evident. Deci faptul
non-evident care dovedeşte existenţa Zeului nu poate fi demonstrat prin ceva care este pre-evident. Dar
nici printr-un altul non-evident. Căci cel ce afirmă aceasta va ajunge în implicaţiile regresiunii la infinit,
întrucît vom cere mereu demonstrarea faptului non-evident invocat, pentru demonstarea lucrului (neclar)
dat anterior. Deci nu se poate demonstra existenţa Zeului prin alt fapt. Dar dacă existenţa Zeului nu este
nici evidentă prin sine şi nici nu de demonstrează cu ajutorul altui lucru, urmează că existenţa Zeului este
incomprehensibilă. Mai trebuie spus ceva. Cine afirmă existenţa Zeului pretinde sau că Zeul prevede cele
ce se întîmplă în lume, sau că nu le prevede. Dacă le prevede, le prevede fie pe toate, fie numai pe unele
(„Epicurea‖ fr. 374). « Dar dacă le-ar prevedea pe toate n-ar mai exista în lume nici un lucru rău, nici
răutatea. Dar se spune că toate lucrurile sunt pline de răutate. Deci nu se va putea spune că Zeul prevede
totul. Dar dacă le prevede numai pe unele, dece le prevede pe acestea şi nu pe celelalte? Căci sau vrea şi
poate să le prevadă pe toate, sau vrea, dar nu poate, sau poate, dar nu vrea, sau nici nu vrea, nici nu poate.
Dacă vrea şi poate, atunci ar avea preştiinţa tuturor lucrurilor. Dar el nu are preştiinţa tuturor lucrurilor
din motivele pe care le-am arătat înainte. Deci nu are voinţa şi puterea previziunii tuturor lucrurilor. Iar
dacă vrea, dar nu poate, este mai slab decât cauza din care nu poate prevedea lucrurile pe care nu le
prevede. Şi este împotriva conceptului de „Zeu‖ faptul că ar fi mai slab decât un alt lucru. Dacă însă poate
prevedea toate şi nu vrea, atunci s-ar socoti că este invidios. Iar dacă nici nu vrea, nici nu poate, este şi
individios şi neputincios, afirmaţie pe care o fac cu privire la Zeu numai oamenii lipsiţi de pietate. Deci
Zeul nu se îngrijeşte de lucrurile din Univers ». Dacă Zeul nu se îngrijeşte de nimic şi dacă el nu
săvîrşeşte nici o acţiune, nu avem nimic împlinit de el, atunci nimeni nu ne va mai putea spune de unde
cunoaşte existenţa Zeului, de vreme ce nici nu apare de la sine şi nici nu o înţelegem pe calea unor lucruri
împlinite de el. Pentru aceste motive este incomprehensibil dacă există Zeul. Vom deduce de aici că,
poate, sunt siliţi să fie lipsiţi de pietate cei care afirmă pozitiv existenţa Zeului. Căci dacă ei afirmă că
Zeul are previziunea tuturor lucrurilor, atunci vor spune că este cauza relelor, iar dacă spun că el se
îngrijeşte numai de unele lucruri sau că nu se îngrijeşte de nimic, ei sunt siliţi să afirme sau că Zeul e
invidios, sau că e lipsit de putere, iar acestea sunt cît se poate de limpede opiniile unor oameni lipsiţi de
pietate‖.

57
Seminar 13-14. GÂNDIREA POLITICĂ. Binele comun. Drepturile. Liberalismul. Socialismul.
Justificarea statului. Legile şi încălcarea legilor.

Cuvinte-cheie: libertate politică, individualism, libertăţi, drepturi, ideologie, liberalism, socialism, naţionalism,
anarhism, comunitarianism, bine comun, contract social, stat de drept, autoritate, suveranitate, stare naturală, stat
minimal, lege, pedeapsă

Obiective: înţelegerea rolului jucat de filosofia politică în evoluţia ideilor politice şi a sistemelor politice;
dezvoltarea capacităţii de a explicita conceptele fundamentale ale filosofiei politice; înţelegerea argumentelor
fundamentale ale punctelor de vedere liberal şi socialist în filosofia politică; înţelegerea justificării drepturilor în
filosofia politică modernă şi contemporană; înţelegerea argumentelor şi contra-argumentelor ce justifică statul de
drept în filosofia contemporană; înţelegerea argumentelor şi contra-argumentelor ce justifică pedepsele în filosofia
dreptului.

Bibliografie:

 J.S. Mill, Despre libertate, Cap. I-IV;

 Thomas Hobbes, Elementele dreptului natural şi politic, cap. XIV, XV, XIX.

Teme generale de discuţie:

 Filosofia politică descriptivă şi normativă

 Conceptele fundamentale: „libertatea politică‖ şi „binele comun‖
 Contractul social
 Ideologiile politice: liberalism, socialism, comunitarianism, naţionalism, anahism
 Libertăţi şi drepturi
 Legi: teorii ale legii.
 Statul şi justificarea statului
 Statul de drept

DEZBATEREA TEXTELOR:

 J.S. Mill, Despre libertate, Cap. I-IV;

 Thomas Hobbes, Elementele dreptului natural şi politic, cap. XIV, XV, XIX.

Teme:

 Ce este libertatea politică

 Definiţia liberalismului
 Libertatea de exprimare
 Individualitatea
 Limitele autorităţii
 Statul minimal
 Contractul social
 Suveranitatea

58
  Starea naturală
 Legea naturală la Hobbes

Model de LECTURĂ DIRIJATĂ a textului filosofic

Thomas Hobbes, Elementele dreptului natural şi politic, cap. XIV, XV, XIX, XX (selectiv)

Sursa: Hobbes, Thomas, Elementele dreptului natural şi politic, Humanitas, 2005

Despre starea naturală şi naşterea comunităţii politice

„Pe de altă parte, luând în considerare marile diferenţe ce există între oameni datorită diversităţii
pasiunilor pe care le au, precum şi faptul că unii dintre ei îşi asumă o glorie deşartă, sperând la avantaje şi
superioritate asupra celorlalţi, nu numai atunci când posedă puteri egale cu aceştia, ci şi atunci când le
sunt inferiori, trebuie să acceptăm că urmează în mod necesar că aceia care sunt moderaţi şi care nu
doresc mai mult decât egalitatea de la natură vor fi hărăziţi mişeleşte forţei celor care ar încerca să îi
supună. Iar de aici decurge o lipsă de încredere generalizată între oameni şi o frică a unora faţă de ceilalţi.
(...) În continuare, luând în considerare că multe dintre imboldurile oamenilor îi conduc pe aceştia către
unul şi acelaşi scop, care uneori nu poate fi stăpânit în comun şi nici împărţit, rezultă că cel care este mai
puternic se va bucura singur de posesia sa şi că trebuie decis prin luptă cine este cel mai puternic. Astfel,
cea mai mare parte dintre oameni, fără să ia în calcul şansele de reuşită, îi provoacă din vanitate, sau ca
urmare a comparaţiei cu alţii, sau din imbold, pe ceilalţi, care altfel ar fi fost mulţumiţi cu egalitatea. (...)
Starea de ostilitate fiind în asemenea fel încât, din cauza sa, natura însăşi este distrusă, iar oamenii se ucid
unii pe alţii (...), cel ce doreşte să trăiască într-o astfel de stare, adică într-o stare de libertate şi de drept al
fiecăruia asupra a tot, se contrazice pe sine însuşi. Căci, fiecare om, datorită necesităţii naturale, îşi
doreşte propriul său bine, căruia i se opune această stare ce presupune vrajba între oameni, prin natura lor
egali şi capabili să se distrugă unul pe celălalt. Prin urmare, având în vedere că acest drept [natural] de a
ne proteja pe noi înşine prin propria noastră judecată şi prin propria noastră forţă provine dintr-un pericol
în care ne aflăm, iar acest pericol decurge din egalitatea forţelor oamenilor, este mai raţional ca un om să
prevină o astfel de egalitate înaintea apariţiei pericolului şi înainte ca lupta să fie iminentă. (...) Dar,
deoarece din egalitatea forţei şi a altor facultăţi ale oamenilor, se presupune că nimeni nu este suficient de
puternic încât să îşi asigure sieşi mijloacele necesare propriei conservări pe o lungă perioadă de timp,
interval în care el va rămâne faţă de ceilalţi într-o stare de ostilitate şi război, raţiunea va dicta fiecărui
om, pentru binele său, să caute pacea, în măsura în care există speranţa ca aceasta să fie atinsă, să îşi
asigure întregul sprijin pe care îl poate dobândi pentru propria apărare împotriva celor de la care pacea nu
poate fi dobândită şi să facă toate lucrurile necesare ce duc la ea. (...) Raţiunea nu aparţine mai puţin
naturii oamenilor decât pasiunea şi este aceeaşi în toţi oamenii, deoarece toţi oamenii cad de acord asupra
voinţei de a fi conduşi şi cârmuiţi în felul în care ei doresc, adică pentru atingerea propriului lor bine,
aceasta fiind sarcina raţiunii. În consecinţă, nu poate fi o altă lege a naturii decât raţiunea şi nici alte
precepte decât cele ale legii naturale, care ne impun să alegem calea păcii, acolo unde aceasta poate fi
obţinută, şi calea apărării, acolo unde pacea nu poate fi obţinută.‖

Despre suveran

Thomas Hobbes, Elementele dreptului natural şi politic, XIX.10:

„În toate cetăţile sau corpurile politice ce nu sunt subordonate, ci independente, acel om sau acel consiliu
căruia membrii particulari i-au încredinţat puterea comună este numit suveran, iar puterea sa, ‚putere
suverană‘. Aceasta constă în puterea şi în forţele proprii pe care fiecare membru le-a transferat acestuia ca

59
urmare a pactului. Şi, deoarece este imposibil pentru un om să îşi transfere propria sa forţă altuia, sau ca
altul să o poată primi, a transfera puterea şi forţa unui om înseamnă doar a ceda sau a renunţa la propriul
drept de a rezista celui căruia îi transferă dreptul. Fiecare membru al corpului politic va fi numit, cu
referire la suveranul său, supus.‖

Thomas Hobbes, Elementele dreptului natural şi politic, XX.12-13:

12. Întrucât dreptul de a utiliza forţele fiecărui individ este transferat, de fiecare în parte, suveranului, se
poate ajunge cu uşurinţă la această concluzie: că puterea suverană beneficiază de impunitate, indiferent ce
ar face. 13. Suma acestor drepturi ale suveranităţii, adică dreptul absolut de a folosi sabia în vreme de
pace şi în vreme de război, elaborarea şi abrogarea legilor, capacitatea supremă de decizie în dezbaterile
judiciare şi numirea tuturor magistraţilor şi oficialilor, împreună cu toate celelalte drepturi implicate, fac
ca puterea suverană să fie nu mai puţin absolută în stat decât a fost absolută puterea fiecăruia, înainte de
întemeierea statului, de a face sau a nu face ceea ce el credea că e bine.

60