TIPURI DE ARGUMENTARE

INDUCTIVĂ
 INTRODUCERE
Întemeietorul logicii inductive este considrat
a fi Francis Bacon (1561-1626).
Logica inductivă se ocupă cu studiul
raționamentelor de la particular la general, adică
se ocupă cu studiul argumentelor bazate pe
generalizare.
Se știe faptul că într-un argument inductiv
concluzia spune mai mult decât premisele din
care a fost obținută, deci este mai generală.
 TIPURI DE INDUCŢIE
Principalele tipuri de argumente inductive sunt:
- inducția completă;
- inducția incompletă (amplificatoare);
- inducția prin simplă enumerare;
- inducția științifică.
 INDUCȚIA COMPLETĂ
Inducția completă este, în fond, o argumentare
deductivă care presupune că:
- există o clasă de obiecte al cărei număr de elemente nu
este mare (este finită);
- fiecare obiect/element al clasei poate să fie examinat
individual,
- fiecare obiect/element al clasei are o anumită
proprietate;
- se conchide că întreaga clasă de obiecte are respectiva
proprietate.
 Exemplu
Dacă un istoric îşi propune să descopere din ce familii au făcut
parte domnitorii Ţării Româneşti din sec. XIV, el analizează o clasă
finită (mulțimea domnitorilor români din sec. XIV). Concret, în
situaţia dată, istoricul va raţiona astfel:
Basarab I (c.1310-1352) a făcut parte din familia Basarabilor
Nicolae Alexandru (1352-1364) a făcut parte din familia
Basarabilor
Vladislav (Vlaicu) (1364-1377) a făcut parte din familia Basarabilor
Radu I (1377-1383) a făcut parte din familia Basarabilor
Mircea cel Batran (1386-1394 si 1397 –1418) a facut parte din
familia Basarabilor
Vlad I (10 oct..1394-ian.1397) a făcut parte din familia Basarabilor
Basarab I, Nicolae Alexandru, Vlaicu, Radu I, Dan I, Mircea cel
Batran şi Vlad I sunt toți domnitorii Țării Româneşti din sec. XIV.
Toţi domnitorii Ţării Româneşti din sec. XIV au făcut parte din
familia Basarabilor.
 Schema de inferență

a1 este P
a2 este P
a3 este P
a4 este P
a1, a2, a3 și a4 sunt toți S
Toți S sunt P
 Inducţia completă produce concluzii adevărate, din
premise adevărate, deci se comportă asemănător unui
argument deductiv valid, deoarece în acest tip de argument,
premisele sunt un temei suficient pentru concluzie.
Acest tip de argument nu poate fi însă folosit decât în
cazuri excepţionale, adică numai atunci când clasa studiată
este finită şi fiecare din elementele ei poate fi examinat.
Inducţia completă are o valoare de cunoaştere redusă,
deoarece, deşi concluzia este mai generală decât premisele,
ea nu face decât să exprime într-o formă concisă ceea ce
premisele au redat pe larg anterior; pentru acest motiv,
inducţia completă nu este considerată o inferență inductivă
veritabilă. Acest tip de argumentare inductivă are concluzie
certă.
 INDUCȚIA INCOMPLETĂ
(AMPLIFICATOARE)
- Inducția incompletă este argumentul inductiv autentic.
- Inducţia se numeşte amplificatoare sau incompletă, deoarece
numărul elementelor din clasa studiată depăşeşte posibilitatea de a
cerceta fiecare element în parte. Prin urmare, se examinează
un număr limitat de cazuri, dar se conchide că întreaga clasă are
proprietatea respectivă.
- Inducția incompletă orientează demersurile gândirii de la
particular la general.
- Inducţia incompletă este o modalitate de raţionament ipotetic,
deoarece acest tip de inducţie respectă principiul identităţii, al
noncontradicţiei, al terţului exclus, însă ea nu poate satisface în
întregime principiul raţiunii suficiente. Prin numărul lor limitat,
premisele deşi adevărate, nu pot constitui un temei suficient pentru
susţinerea concluziei.
 Schema de inferență

a1 este P
a2 este P
a3 este P
....
an este P
a1, a2, a3, ...., an sunt unii S
(Probabil) Toți S sunt P
 Chiar atunci când pleacă de la premise adevarate, inducția
incompletă produce o concluzie plauzibilă, deoarece în acest tip
de argument inductiv premisele nu sunt un temei suficient
pentru concluzie.
În raport cu premisele pe care se întemeiază, concluzia
inducției incomplete are un caracter amplificator, adică ea
extinde la o întreagă clasă proprietatea despre care premisele
arată că aparține unora din elementele acelei clase.
Aceste două însușiri fundamentale ale inducției incomplete,
probabilitatea cu care concluzia rezultă din premise și
caracterul amplificator al concluziei (în raport cu premisele)
fac din inducția incompletă un instrument principal pentru
progresul cunoașterii.
 INDUCȚIA PRIN SIMPLĂ
ENUMERARE
Este cea mai simplă formă de inducție și se
bazează pe simpla trecere în revistă a unui număr
cât mai mare de cazuri din care niciunul nu
contrazice rezultatul spre care tindem.
În cazul acestei forme a inducției incomplete gradul
de probabilitate al concluziei este foarte redus; deseori,
inducţia prin simplă enumerare conduce de la premise
adevărate la concluzii false.
 Schema de inferență
Toate cazurile cercetate satisfac proprietatea P și nu se cunoaște
niciun caz care să contrazică această proprietate.
Deci toate cazurile din clasa dată satisfac proprietatea P.
Exemple:
1) Toate ciorile sunt negre, pentru ca toate ciorile observate
pana acum au fost negre.
2) Orice incendiu poate fi stins cu apă, pentru că în toate
încercările făcute până acum apa a dat rezultate pozitive în
stingerea focului.
3) Toate metalele sunt solide, pentru că toate metalele
cunoscute (până la descoperirea mercururlui) sunt solide.
4) Toate lebedele sunt albe, pentru că toate lebedele observate
(până la descoperirea lebedelor negre în Australia) sunt albe.
 Datorită caracterului nesigur al inducției prin simplă enumerare,
concluziile astfel obținute trebuie tratate cu prudență, cel puțin cât ele
nu au fost supuse unei verificări temeinice. Neglijarea acestui aspect,
în special la nivelul cunoaşterii comune, este sursa a două importante
erori în inducţie:
1. „generalizarea pripită” – constă în a trata concluzia unei inducții
prin simplă enumerare, sau, mai general, concluzia unei inducții
incomplete, ca fiind sigur adevarată, deși ea nu a fost încă verificată
ca atare.
2. „tratarea simplei succesiuni drept relație cauzală”, doar pe baza
faptului că această succesiune s-a repetat aidoma în mai multe situații.
Numeroase prejudecăţi și superstiții, care există la nivelul cunoaşterii
comune, sunt rezultatul unor asemenea erori în inducţie (ex.:
prejudecăţile legate de cifra 13, întâlnirea cu o pisică neagră etc.).
 Inducția științifică
La nivelul cunoașterii științifice, inducţia incompletă ia de cele mai
multe ori forma inducţiei ştiinţifice.
Inducţia ştiinţifică are la bază reguli bine determinate, observaţia
ştiinţifică, experimentul şi alte metode de cercetare inductivă.
Observaţia ştiinţifică se deosebeşte de cea întâmplătoare pentru că se
produce repetat, în condiţii diferite, cu un scop prestabilit, cu notarea
exactă a faptelor constatate.
Bazându-se direct (indirect) pe observaţie şi experiment stiintific,
inducţia ştiintifică produce, din premise adevărate, o concluzie al cărei
grad de probabilitate este mai mare decât al concluziei unei inducţii prin
simplă enumerare.
Gradul de probabilitate mai ridicat al inducţiei ştiintifice este datorat şi
faptului că, pentru o cât mai solidă întemeiere a concluziei sale, această
formă a inducţiei incomplete apelează la anumite metode de cercetare
inductivă (bazate pe observaţie şi experiment ştiinţific).
O altă caracteristică a inductiei ştiintifice este aceea că, odată obţinută,
concluzia acestui tip de argument inductiv nu este acceptată de îndată ca
atare, ci este supusă unor riguroase verificări sistematice.
Experimentul este provocarea deliberată a unui fenomen
cu scopul de a-l studia şi se desfăşoară astfel:
- se alege un grup reprezentativ pentru fenomenul
studiat,
- se împarte în două grupe (una de control, una
experimentală),
- sunt aşezaţi în condiţii similare mai puţin o variabilă
care diferă de la un grup la altul şi care se bănuieşte a fi
cauza fenomenului studiat. Dacă la sfârşit se constată
reacţii diferite la cele două grupuri, înseamnă că acea
variabilă este cauza fenomenului.
Există situații în care folosirea experimentului în sens
strict nu este posibilă, de exemplu fenomenele cosmice nu
pot fi provocate, ci cel mult simulate, modelate.