Politici Macroeconomice

Viorel Cornescu
Carmen Radu
Liviu Radu
POLITICI
MACROECONOMICE
- suport de curs -
EDITURA UNIVERSITĂŢII „NICOLAE TITULESCU”

BUCUREŞTI
2021
Acest material este destinat uzului studenţilor, forma de învăţământ la distanţă.
Conţinutul cursului este proprietatea intelectuală a autorului/autorilor; designul, machetarea şi

transpunerea în format electronic aparţin Departamentului de Învăţământ la Distanţă al
Universităţii „Nicolae Titulescu” din Bucureşti.
Acest curs este destinat uzului individual. Este interzisă multiplicarea, copierea sau
difuzarea conţinutului sub orice formă.
UNIVERSITATEA „NICOLAE TITULESCU” DIN BUCUREŞTI
DEPARTAMENTUL PENTRU ÎNVĂŢĂMÂNTUL LA DISTANŢĂ
Viorel Cornescu, Carmen Radu, Liviu Radu
Politici macroeconomice
Editura Universităţii „Nicolae Titulescu”
Calea Văcăreşti, nr. 185, sector 4, Bucureşti

Tel./fax: 0213309032/0213308606
Email: editura@univnt.ro
ISBN: 978-606-9636-40-4
Contents
Introducere 8
Obiectivele cursului 9
Structura cursului 10
Evaluarea studenților 11
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 1. PIAŢA 12
1.1. Obiective ................................................................................................................................ 12
1.2. Competenţele unităţii de învăţare .......................................................................................... 12
1.3. Piaţa şi funcţiile ei .................................................................................................................. 12
1.4. Conceptul de piaţă şi clasificarea pieţelor ............................................................................ 13
1.5. Rolul şi limitele pieţei ............................................................................................................ 14
1.6. Test de evaluare a cunoştinţelor (Teme de referate) ............................................................. 15
1.7. Test de autoevaluare a cunoştinţelor ...................................................................................... 15
1.8. Rezumat ................................................................................................................................. 15
1.9. Bibliografie ............................................................................................................................ 16
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 2. ECHILIBRUL PE PIAŢA BUNURILOR ŞI SERVICIILOR
17
2.1. Obiective ................................................................................................................................ 17
2.3. Cererea de bunuri şi servicii. Lege cererii ............................................................................. 17
2.4. Oferta de bunuri şi servicii. Legea ofertei ............................................................................. 23
2.6. Test de evaluare a cunoştinţelor (Teme de referate) .............................................................. 30
2.7. Test de autoevaluare a cunoștințelor ...................................................................................... 30
2.8. Rezumat ................................................................................................................................. 32
2.8. Bibliografie ............................................................................................................................ 33
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 3. DEZVOLTARE REGIONALĂ 35
3.1. Obiective ................................................................................................................................ 35
3.3. Strategia politicii regionale .................................................................................................... 36
3.4. Modalităţi de abordare a diverselor politici regionale ........................................................... 39
3.5. Principalele instrumente de aplicare a politicilor regionale ................................................... 41
3.6. Test de evaluare a cunoștințelor (Teme de referat) ................................................................ 42
3.7. Rezumat ................................................................................................................................. 42
3.8. Bibliografie ............................................................................................................................ 43
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 4. CREŞTEREA ECONOMICĂ ŞI EFICIENŢA 44
4.1. Obiective ................................................................................................................................ 44
4.3. Eficienţa economică .............................................................................................................. 44
5
4.4. Instituţiile şi organizaţiile economiei mondiale ..................................................................... 45
4.7. Teme de control ..................................................................................................................... 48
4.8 Rezumat .................................................................................................................................. 48
4.9. Bibliografie ............................................................................................................................ 48
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 5. MONEDA 49
5.1. Obiective ................................................................................................................................ 49
5.4. Evoluţia şi formele monedei. Sistemele monetare ................................................................. 52
5.7. Rezumat ................................................................................................................................. 57
5.8. Bibliografie ............................................................................................................................ 57
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 6. CEREREA ŞI OFERTA DE MONEDĂ 59
6.1. Obiective ................................................................................................................................ 59
6.3. Masa monetară. Crerea şi oferta de monedă .......................................................................... 59
6.4. Valoarea şi puterea de cumpărare a monedei ........................................................................ 64
6.5. Convertibilitatea monedei ...................................................................................................... 66
6.8. Rezumat ................................................................................................................................. 71
6.9. Bibliografie ............................................................................................................................ 72
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 7. PIAŢA MONETARĂ 73
7.1. Obiective ................................................................................................................................ 73
7.3. Piaţa monetară ........................................................................................................................ 73
7.4. Politica monetară ................................................................................................................... 74
7.7. Rezumat ................................................................................................................................. 82
7.8. Bibliografie ............................................................................................................................ 82
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 8. PIAŢA FINANCIARĂ 83
8.1. Obiective ................................................................................................................................ 83
8.3. Definirea şi conţinutul pieţei financiare ................................................................................. 83
8.4. Piaţa financiară şi dezvoltarea economică ............................................................................. 88
6
8.5. Valorile mobiliare – instrumente ale pieţei financiare ........................................................... 90
8.6. Bursele de valori .................................................................................................................... 94
8.7. Test de evaluare a cunoștințelor (Teme de referat) .............................................................. 101
8.8. Test de autoevaluare a cunoștințelor .................................................................................... 101
8.9. Rezumat ............................................................................................................................... 104
8.10. Bibliografie ........................................................................................................................ 106
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 9. PIAŢA VALUTARĂ 107
9.4. Tipologia şi sistemul cursurilor valutare.............................................................................. 107
9.8. Rezumat ............................................................................................................................... 107
9.1. Obiective .............................................................................................................................. 107
9.2. Competenţele unităţii de învăţare ........................................................................................ 107
9.3. Caracteristicile şi funcţionarea pieţei valutare ..................................................................... 107
9.4. Tipologia şi sistemul cursurilor valutare.............................................................................. 111
9.5. Politica valutară ................................................................................................................... 118
9.6. Test de evaluare a cunoștințelor (Teme de referat) .............................................................. 123
9.7. Test de autoevaluare a cunoștințelor .................................................................................... 123
9.8. Rezumat ............................................................................................................................... 126
9.9. Bibliografie .......................................................................................................................... 127
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 10. ECHILIBRELE ŞI DEZECHILIBRELE ECONOMICE 128
10.1. Obiective ............................................................................................................................ 128
10.2. Competenţele unităţii de învăţare ...................................................................................... 128
10.3. Echilibrul economic ........................................................................................................... 128
10.4. Dezechilibrele economice .................................................................................................. 131
10.5. Inflaţia – concept, cauze, consecinţe.................................................................................. 134
10.6. Politicile antiinflaţioniste ................................................................................................... 137
10.7. Piaţa muncii ...................................................................................................................... 138
10.8. Ocuparea şi subocuparea forţei de muncă ........................................................................ 142
10.9. Test de evaluare a cunoștințelor (Teme de referat) ............................................................ 148
10.10. Test de autoevaluare a cunoștințelor ................................................................................ 149
10.11 Rezumat ............................................................................................................................ 152
10.12. Bibliografie ...................................................................................................................... 154
BIBLIOGRAFIE GENERALĂ 155
7
Introducere
Modulul„Politici macroeconomice” se adresează studenţilor Facultăţii de Relaţii
Internaţionale şi Administraţie, specializarea Administraţie Publică forma de învăţământ la distanţă,
anul III.
Suportul de curs este structurat conform standardelor şi procedurilor de uz larg în învăţământul
universitar naţional şi internaţional, care se adresează învăţării individuale, pe baze interactive.
Parcurgerea suportului de curs, pe baza prezentelor instrucţiuni, asigură reţinerea informaţiilor de bază,
înţelegerea fenomenelor fundamentale şi aplicarea cunoştinţelor dobândite la rezolvarea unor
probleme specializate.
Suportul de curs este structurat pe unităţi de învăţare. Fiecare dintre unităţile de învăţare
reprezintă o categorie de probleme distincte din materia disciplinei, care formează un tot unitar din
punct de vedere al specificului cunoştinţelor, al însuşirii unui anumit aspect al fenomenologiei
disciplinei precum şi din perspectiva timpului necesar parcurgerii şi însuşirii fondului informaţional
respectiv. Unitatea de învăţare reprezintă o componentă omogenă din punct de vedere al conţinutului,
caracterizată de un volum strict limitat de cunoştinţe, care pot să fie parcurse şi însuşite printr-un efort
continuu de concentrare intelectuală, care se referă la conţinutul de idei al unităţii de învăţare. Fiecare
unitate de învăţare are o structură proiectată din perspectiva exigenţelor autoinstruirii, astfel că
folosirea suportului de curs se face pe baza unui program de autoinstruire.
Recomandăm astfel, câteva regului de bază în procedura de realizare a programului de
autoinstruire pe baza acestui suport de curs:
1. Unităţile de învăţare se parcurg în ordinea în care sunt prezentate, chiar în cazul în care studentul
apreciază că ar putea “sări” direct la o altă unitate de învăţare (de exemplu în cazul în care studentul
se află la a doua facultate sau în alte situaţii echivalente). Criteriile şi modalitatea de “înlănţuire” a
unităţilor de învăţare sunt prezentate la fiecare unitate de învăţare şi ele trebuie respectate întocmai,
sub sancţiunea nerealizării la parametri maximali a programului de autoinstruire;
2. Fiecare unitate de învăţare conţine teste destinate autoevaluării gradului şi corectitudinii însuşirii
cunoştinţelor specifice unităţii de învăţare, înţelegerii fenomenelor şi proceselor descrise sau
prezentate în unitatea de învăţare;
3. Ordinea logică a parcurgerii unităţii de învăţare este următoarea:
a) se citeşte scopul şi obiectivele unităţii de învăţare;
b) se citesc termenii de referinţă;
c) se parcurge conţinutul de idei al unităţii de învăţare;
d) se parcurge bibliografia recomandată;
e) se răspunde la întrebările de autocontrol, revăzând, dacă este necesar, conţinutul de idei al
unităţii de învăţare;
f) se efectuează testele de evaluare după procedura descrisă;
g) se rezolvă exerciţiile, problemele sau studiile de caz propuse pentru laboratorul sau lucrările practice
propuse în unitatea de învăţare.
Pentru creşterea eficienţei utilizării suportului de curs şi fixarea temeinică a cunoştinţelor
dobândite, fiecare unitate de invatare se încheie cu: teste de autoevaluare si teste de evaluare, teme de
control, teme sau referate pentru studii de caz.
8
Obiectivele cursului
Acest modul are ca obiectiv însuşirea de cătrestudenţii de la învăţământul la distanţă a
noţiunilor generale şi a limbajului economic. Scopul formativ al cursului este ca
studentul să dobândească o viziune de ansamblu asupra teoriei şi practicii economice,
să capete abilităţi în rezolvarea problemelor economice şi să utilizeze noţiunile şi
cunoştinţele economice la disciplinele de specialitate.
Obiectivele principale ale suportului de curs sunt:
 însuşirea de către studenţii a noţiunilor generale şi a limbajului economic;
 capacitatea studenţilor de a utiliza noţiunile şi cunoştinţele economice si la
disciplinele de specialitate;
 dobândirea unei viziuni de ansamblu asupra teoriei şi practicii economice;
 cunoaşterea unor concepte, teorii, modele specifice politicilor la nivelul
macroeconomiei;
 înţelegerea contextelor economiei la nivel global;
 explicarea unor situaţii concrete la nivelul politicilor macroeconomice.
Competenţe conferite
1. Cunoaştere şi înţelegere (cunoaşterea şi utilizarea adecvată a noţiunilor specifice
disciplinei):
 Cunoaşterea unor concepte, teorii, modele specifice politicilor macroeconomice;
 Înţelegerea contextelor economiei la nivel microeconomic si macroeconomic;
 Aplicarea teoriei în practică prin simulări (studii de caz, grile, probleme)
2. Explicare şi interpretare (explicarea şi interpretarea unor idei, proiecte, procese,
precum şi a conţinuturilor teoretice şi practice ale disciplinei):
 Explicare unor situaţii concrete la nivel economic;
 Interpretarea atitudinilor angajaţilor şi managerilor în diverse situaţii;
 Explicarea utilităţii interdisciplinarităţii.
3. Instrumental – aplicative (proiectarea, conducerea şi evaluarea activităţilor practice
specifice; utilizarea unor metode, tehnici şi instrumente de investigare şi de aplicare):
 Evaluarea performanţei la nivel economic – metode;
 Evaluarea calităţii la nivel economic; standardele de calitate;
 Instrumente de investigare a eficienţei economice,
4. Atitudinale(manifestarea unei atitudini pozitive şi responsabile faţă de domeniul
ştiinţific/ cultivarea unui mediu ştiinţific centrat pe valori şi relaţii democratice/
promovarea unui sistem de valori culturale, morale şi civice/ valorificarea optimă şi
creativă a propriului potenţial în activităţile ştiinţifice/ implicarea în dezvoltarea
instituţională şi în promovarea inovaţiilor ştiinţifice/angajarea în relaţii de parteneriat
cu alte persoane – instituţii cu responsabilităţi similare/ participarea la propria
dezvoltare profesională):
 Cultivarea unor atitudini constructive în contexte organizaţionale variate;
 Încurajarea unor comportamente morale la nivel de parteneriate;
 Promovarea unui sistem de valori coerent (responsabilitate, implicare, moralitate
etc.).
9
Resurse şi mijloace de lucru
Cursul dispune de suport de curs scris, supus studiului individual al studenţilor, precum
şi de material publicat pe platform E-lis sub formă de sinteze, teste de autoevaluare,
studii de caz, aplicaţii, necesare întregirii cunoştinţelor practice şi teoretice în domeniul
studiat. În timpul convocărilor, în prezentarea cursului sunt folosite toate mijloacele
şimetodele interactive şi participative de antrenare a studenţilor pentru conceptualizarea
şi abordarea practică a noţiunilor predate.
Structura cursului
Acest manual este structurat în 10 unităţi de învăţare pentru care recomandăm a fi
studiate în ordinea în care sunt numerotate deoarece este o legătură logică între
informaţiile furnizate în această ordine:
Unitatea de învăţare 1 - Piaţa, după parcurgerea căreia veţi fi familiarizaţi cu
conceptul de piaţă, cu funcţiile şi clasificarea pieţelor, dar şi cu rolul şi limitele pieţelor
într-o economie concurenţială.
Unitatea de învăţare 2 – Echilibrul pe piaţa bunurilor şi serviciilor, după
parcurgerea căreia veţi fi familiarizaţi cu: noţiunile de cerere şi ofertă, cu legiile ce le
guvernează existenţa, dar şi cu echilibrul pieţei bunurilor şi serviciilor în contextul
interacţiunii dintre cerere şi ofertă.
Unitatea de învăţare 3 – Dezvoltarea regională, studiază strategia politicilor
regionale, modul de abordare şi instrumentele specific acestora.
Unitatea de învăţare 4 - Creşterea economică şi eficienţa, abordează principalele
delimitări și abordări ale eficienţei şi productivităţii muncii la nivelul unităţilor
productive.
Unitatea de învăţare 5 – Moneda, pune în evidenţă apariţia şi dezvoltarea monedei,
clasifică funcţiile monedei şi sistemele monetare.
Unitatea de învăţare 6 – Cerere şi oferta de monedă, studiază principalele
caracteristici ale masei monetare, valoarea şi puterea de cumpărare cât şi
convertibilitatea monedei naţionale.
Unitatea de învăţare 7 – Piaţa monetară, analizează segmentele pieţei monetare şi
interpretează politica monetară.
Unitatea de învăţare 8 - Piaţa financiară, studiază definirea, conţinutul şi rolul pieţei
financiare în contextual dezvoltării economice, valorile mobiliare ca instrumente
specific pieţei financiare şi locul de tranzacţionare al acestora – bursa de valori.
Unitatea de învăţare 9 - Piaţa valutară, analizează conţinutul şi factorii determinanţi
ai pieţei valutare, sistemul de formare a cursurilor valutare şi politica valutară.
Unitatea de învăţare 10 - Echilibrele şi dezechilibrele economice, studiază atât
echilibrele cât mai ales dezechilibrele economice manifestate în principal prin inflaţie
şi şomaj.
Cerinţe preliminare
Pentru parcurgerea acestui curs va fi nevoie de cunoștiințe minime anterioare de

microeconomie, macroeconomie, investişii publice şi management şi marketing
dobândite anterior.
Discipline deservite
Pe baza cunoştinţelor dobândite în cadrul disciplinei curente studenții vor fi capabili să

urmeze cursurile aprofundate de politici macroeconomice, economia serviciilor
sectorului public, management şi marketing internaţional.
10
Durata medie de studiu individual
Timpul mediu necesar parcurgerii unei Unități de învățare este 2-3 ore.
Evaluarea studenților
Componenţa notei finale:
 ponderea evaluării finale (examen) 70 %;
 ponderea evaluărilor pe parcurs (teme de control, verificări pe parcurs) 30 %.
11
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 1. PIAŢA
Cuprins
1.1. Obiective
1.2. Competenţele unităţii de învăţare
1.3. Piaţa şi funcţiile ei
1.4. Conceptul de piaţă şi clasificarea pieţelor
1.5. Rolul şi limitele pieţei
1.6. Test de evaluare a cunoştinţelor (Teme de referate)
1.7. Test de autoevaluare a cunoştinţelor
1.8. Rezumat
1.9. Bibliografie
1.1. Obiective
Unitatea de învăţare 1 - Piaţa, după parcurgerea căreia veţi fi familiarizaţi cu
conceptul de piaţă, cu funcţiile şi clasificarea pieţelor, dar şi cu rolul şi limitele
pieţelor într-o economie concurenţială.
După studiul acestui capitol veţi reuşi să:
 definiţi conceptul de piaţă;
 enunţaţi principalele funcţii ale pieţei;
 analizaţi conceptual de piaţă şi clasificaţi principalele tipuri de piaţă;
 abordaţi şi aprofundaţi rolul pieţelor dar şi limitele acestora.
Durata de parcurgere a primei unităţi de învăţare este de 2 ore.
1.3. Piaţa şi funcţiile ei
Piaţa creează contextul necesar pentru ca profitul să devină principalul stimulent

pentru a realiza produse competitive şi la costuri cât mai mici. Piaţa, prin sistemul
liberei concurenţe, „permite obţinerea unei repartiţii a resurselor ale căror grad de
00:00 eficienţă este echivalent cu aceea a unui dictator care are acces la toate datele
economice şi sociale”1
Piaţa a apărut de timpuriu în istoria popoarelor şi a cunoscut un proces
îndelungat şi complex de cristalizare şi dezvoltare, jucând un rol crescând şi
îndeplinind funcţii diferite în procesul creşterii economice.
În economiile dezvoltate contemporane, s-a ajuns ca piaţa să reprezinte
mecanismul economico-social principal prin care se orientează activitatea agenţilor
economici şi alocarea resurselor în procesul de dezvoltare. Ea se prezintă ca un sistem
complex, în care interacţionează şi se condiţionează reciproc legile şi mecanismele
clasice ale pieţei – cererea, oferta, preţurile ş.a. – cu numeroase instituţii cu funcţii de
reglare, precum şi cu o conştiinţă de masă, juridică, economică etc., formată în
decursul unui proces îndelungat de instruire şi de practică.
Există două funcţii de bază pe care piaţa le îndeplineşte şi care sunt absolut
necesare pentru reproductibilitatea sistemului economic:
1. Piaţa realizează un contact permanent dintre producătorii şi consumatorii
de bunuri şi servicii, dintre ofertă şi cerere, dintre producţie şi consum atât la nivel
microeconomic cât şi macroeconomic, având următoarele semnificaţii:
12
 dinamica pieţei reflectă modificările produse în sistemul trebuinţelor
economice ale societăţii, orientând în acest scop, activităţile de producere a
bunurilor şi serviciilor;
 jocul liber al cererii şi ofertei determină modul în care agenţii economici îşi
procură şi utilizează toate resursele puse la dispoziţie prin intermediul pieţei;
 sistemul propriu de pârghii economice creat de piaţă duce la reglarea acesteia
şi a economiei naţionale în ansamblu.
2. Piaţa are rolul de sistem de comunicaţie a informaţiilor necesare agenţilor
economici, în calitatea lor de producători şi consumatori.
Piaţa contemporană se prezintă ca o realitate complexă, formată dintr-un sistem
de pieţe distincte, dar interdependente
Care sunt trăsăturile pieţei în contextual economic?
1.4. Conceptul de piaţă şi clasificarea pieţelor
Aşa cum aminteam, piaţa contemporană se prezintă ca o realitate complexă,

alcătuită dintr-un sistem de pieţe distincte şi în acelaşi timp interdependente.
00:20 Clasificarea formelor de piaţă se poate realiza după următoarele criterii :
1. natura economică a bunurilor care constituie obiectul tranzacţiilor:

 piaţa satisfactorilor – a bunurilor sau serviciilor destinate consumului final;
 piaţa prodfactorilor – care cuprinde: piaţa muncii, piaţa pământului, piaţa
capitalului, piaţa informaţiei, piaţa resurselor naturale, piaţa de marketing, piaţa
creaţiei tehnice, piaţa serviciilor manageriale, piaţa monetară;
 piaţa financiar-valutară– care cuprinde: piaţa financiară, piaţa schimburilor
valutare.
2. existenţa sau inexistenţa obiectelor tranzacţionate distingem:
 piaţa reală – se tranzacţionează bunurile reale existente pe piaţă în momentul
tranzacţiei;
 piaţa fictivă – se tranzacţionează titlurile de proprietate asupra bunurilor
(bursa de mărfuri şi bursa de valori mobiliare).
3. momentul încheierii şi finalizării tranzacţiilor:
 piaţa la vedere – tranzacţia se încheie şi se finalizează în acelaşi moment;
 piaţa la termen – tranzacţia se finalizează ulterior, după un termen convenit
în momentul încheierii acesteia;
 piaţa disponibilă – să livreze la dorinţa consumatorului.
4. gradul de diversificare a bunurilor tranzacţionate:
 piaţa bunurilor omogene – uniforme;
 piaţa bunurilor eterogene – diversificate.
5. aria geografică:
 pieţe locale;
 pieţe zonale (regionale);
 pieţe naţionale;
 piaţa mondială – ca piaţă unică, indivizibilă.
6. raportul cerere-ofertă:
1
H.Lapage, „Demain le liberalisme”, ed. Pluriel, 1978, p.227
13
 piaţa vânzătorului – specifică stării de absorbţie, când cererea este mai mare
decât oferta;
 piaţa cumpărătorului – specifică stării de presiune, când oferta este mai mare
decât cererea.
7. tipul de concurenţă:
 piaţa cu concurenţă perfectă (pură);
 piaţa cu concurenţă imperfectă, care cuprinde: piaţa cu concurenţă de
monopol, piaţa cu concurenţă de oligopol, piaţa cu concurenţă de oligopson
(monopson), piaţa cu concurenţă monopolistică.
Care sunt principalele tipuri de piaţă cunoscute?
1.5. Rolul şi limitele pieţei
Piaţa joacă un rol esenţial şi îndeplineşte funcţii multiple în economia unei

ţări.
00:50
Înainte de toate, ea are drept funcţie adaptarea şi aducerea în stare de
compatibilitate a intereselor şi pretenţiilor cumpărătorilor şi vânzătorilor, a cererii şi
ofertei individuale şi agregate2.
În acelaşi timp, piaţa mijloceşte vânzarea mărfurilor şi deci recuperarea
cheltuielilor şi obţinerea profitului de către vânzător, permiţând finanţarea dezvoltării
şi realizarea altor obiective.
Piaţa elimină sau previne amplificarea elementelor administrative şi
subiectivismul, creează posibilitatea, pentru fiecare individ, a alegerii căilor de
satisfacere a trebuinţelor, constituindu-se într-un factor al democraţiei.
Rolul pieţei în economia contemporană, lucrările de specialitate pun în
evidenţă mai multe funcţii, între care:
 impulsionează întreprinderile să producă ceea ce solicită consumatorii;
 resorturile şi mecanismele pieţei stimulează orientarea profesională şi calificarea
oamenilor;
 prin intermediul preţurilor, orientează pe consumatori să utilizeze raţional bunurile
deficitare, precum şi resursele rare;
 grad ridicat de libertate economică;
 asigură informaţiile necesare cu privire la condiţiile locale3.
Piaţa şi mecanismele pieţei generează însă şi o serie de consecinţe negative de
ordin economico-social. Analiza pieţei a dus la evidenţierea unor limite în
funcţionarea sa optimă. Paul Wonnacott şi Ronald Wonnacott pun în evidenţă
următoarele limite ale pieţei: 1) paralel cu un mare grad de libertate pentru
agenţii economici, într-o economie de piaţă, cei săraci şi neajutoraţi au doar
ceva mai mult decât libertatea de a flămânzi. Producătorii nu răspund, în
general, dorinţei consumatorilor de a avea anumite produse, ci numai
consumatorilor cu putere de cumpărare; 2) un sistem în care întreprinderile
private nu sunt deloc sau sunt puţin dirijate de către stat poate fi foarte instabil,
cu perioade inflaţioniste care conduc apoi la recesiune; 3) într-un sistem de
2
Creţoiu Gheorghe, Cornescu Viorel, Bucur Ion, op. cit., p. 76
3
Paul Wonnacott, Ronald Wonnacott, „Economics”, Ediţia a III-a, McGraw-Hill Book Co., 1986, p. 65.
14
„laissez-faire4”, preţurile nu sunt întotdeauna rezultatul acţiunii forţelor pieţei.
Doar într-o economie cu o concurenţă perfectă, preţul este determinat de
intersecţia dintre curba cererii şi curba ofertei. În majoritatea pieţelor, unul sau
mai mulţi participanţi au puterea de a influenţa preţurile. Monopolurile sau
oligopolurile pot să restrângă producţia, pentru a menţine preţurile ridicate; 4)
activitatea consumatorilor şi producătorilor privaţi poate avea efecte secundare
nedorite; 5) piaţa nu poate funcţiona în anumite domenii: în cazul unui conflict
militar, indivizii nu-şi pot asigura propria lor apărare; 6) într-un sistem de
„laissez-faire”, producătorii satisfac cerinţele, dorinţele consumatorilor aşa cum
sunt acestea exprimate pe piaţă.
Care sunt principalele roluri şi limite pe care le are piaţa în economia actuală ?
1. Piaţa şi pieţele.
2. Clasificarea pieţelor.
3. Limitele pieţelor în cadrul economiei mondiale.

(timp necesar: 10 min.)
Stabiliți valoarea de adevăr a următoarelor afirmaţii:
1. Piaţa nu permite laocarea resurselor.
01:40 2. Piaţa nu generează consecinţe negative.
3. Nu există nici o legătură între producători şi consumatori pe piaţă.
4. Fenomenul de globalizare nu poate afecta tipurile de piaţă existente.
5. Piaţa permite obţinerea unei repartiţii a resurselor ale căror grad de
eficienţă este echivalent cu aceea a unui dictator care are acces la toate
datele economice şi sociale .
Răspunsuri la testul de autoevaluare:
Afirmație Valoare de adevăr Argumente
1 Fals Piaţa permite alocarea resurselor.
2 Fals Piaţa poate genera şi efecte negative.
3 Fals Există o legătură puternică între
producători şi consumatori prin
intermediul pieţei.
4 Adevărat Globalizarea reprezintă un proces complex
ce afectează statele, indivizii şi clasificarea
pieţelor în funcţie de obiectele
schimburilor.
5 Adevărat Piaţa se poate manifesta şi în acest sens.
1.8. Rezumat
4
Doctrină conform căreia problemele economice ale societăţii sunt soluţionate cel mai bine prin decizii individuale,
excluzându-se autoritatea colectivă. Ideea îşi are originea în scrierile fiziocraţilor, dar fundamentele ei analitice se găsesc
în opera lui Adam Smith şi la şcoala clasică.
15
Piaţa creează contextul necesar pentru ca profitul să devină principalul stimulent
pentru a realiza produse competitive şi la costuri cât mai mici. Piaţa, prin sistemul
liberei concurenţe, „permite obţinerea unei repartiţii a resurselor ale căror grad
de eficienţă este echivalent cu aceea a unui dictator care are acces la toate datele
economice şi sociale;
Piaţa joacă un rol esenţial şi îndeplineşte funcţii multiple în economia unei ţări;
Piaţa mijloceşte vânzarea mărfurilor şi deci recuperarea cheltuielilor şi obţinerea
profitului de către vânzător, permiţând finanţarea dezvoltării şi realizarea altor
obiective;
01:50 Piaţa şi mecanismele pieţei generează însă şi o serie de consecinţe negative de
ordin economico-social. Analiza pieţei a dus la evidenţierea unor limite în
funcţionarea sa optimă.
1.9. Bibliografie
I. Bibliografie obligatorie
 Albert Michel, „Capitalism contra capitalism”, Editura Humanitas, Bucureşti,
1994 ;
 Cornescu Viorel, Nistor Cornelia, Papuc Răzvan, Radu Carmen, Radu Liviu,
„Economie - ghid practic”, Editura Tribuna Economică, Bucureşti, 2001;
 Creţoiu Gheorghe, Cornescu Viorel, Bucur Ion, „Economie”, ed a II-a Ed.
C.H. Beck, Bucureşti 2011;
 ***Dicţionar de economie, Ediţia a II a, Editura Economică, Bucureşti, 2001.
II. Bibliografie facultativă
 Dobrotă Niţă (coord.), „Economie politică – Economics”, Editura Eficient,

Bucureşti, 1992;
Drucker F. Peter, „Societatea postcapitalistă”, Editura Image, Bucureşti, 1999;
16
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 2. ECHILIBRUL PE PIAŢA BUNURILOR
ŞI SERVICIILOR
Cuprins
2.1. Obiective
2.3. Cererea de bunuri şi servicii. Legea cererii
2.4. Oferta de bunuri şi servicii. Lege ofertei
2.5. Echilibrul pieţei bunurilor şi serviciilor. Interacţiunea ofertei cu cererea de bunuri şi
servicii
2.6. Test de evaluare a cunoştinţelor
2.8. Rezumat
2.9. Bibliografie
2.1. Obiective
Unitatea de învăţare 2 – Echilibrul pe piaţa bunurilor şi serviciilor, după
parcurgerea căreia veţi fi familiarizaţi cu: noţiunile de cerere şi ofertă, cu legiile
ce le guvernează existenţa, dar şi cu echilibrul pieţei bunurilor şi serviciilor în
contextul interacţiunii dintre cerere şi ofertă.
 să descrieţi cererea şi legea cererii;
 să prezentați oferta şi lege ofertei;
 să identificaţi unde se formează echilibrul pe piaţa bunurilor şi serviciilor;
 să identificaţi modul în care interacţionează oferta cu cererea de bunuri şi
servicii;
Durata de parcurgere a acestei unităţi de învăţare este de 3 ore.
2.3. Cererea de bunuri şi servicii. Lege cererii
Evoluţia economiei de piaţă, determină mutaţii în raţionamentul

producătorilor în conformitate cu satisfacerea cât mai deplină a nevoilor de
00:00 consum. Astfel, nu mai este valabilă sintagma „produc şi vând” ci este valabilă
sintagma „produc ceea ce se cere”.
Cererea este o parte a nevoii sociale, determinată de mărimea mijloacelor
băneşti, de puterea de cumpărare de care dispun membrii societăţii. Ea reprezintă
partea solvabilă a nevoii sociale, respectiv acea parte care poate fi satisfăcută de
piaţă. Cu alte cuvinte, cererea reprezintă cantitatea totală dintr-un anumit bun,
care poate fi cumpărată pe piaţă, într-o perioadă determinată de timp, la un anumit
preţ dat5.
C = f (p)
Legea generală a cererii reprezintă raportul de condiţionare dintre
schimbarea preţului unitar al unui bun şi modificarea cantităţii cerute:
a) când preţul unui bun scade, cantitatea cerută pentru acel bun creşte;
b) când preţul unui bun creşte, cantitatea cerută din acel bun scade.
17
Excepţie de la această regulă fac bunurile inferioare explicate în economie
prin paradoxul Giffen6.
Două motive importante stau la baza relaţiei de inversă proporţionalitate
dintre preţ şi cantitatea cerută:
 efectul de substituire – în cazul creşterii preţului unui bun are loc
substituirea acestuia de către alt bun, al cărui preţ nu a crescut;
 efectul de venit – o creştere a preţului, reducând puterea de cumpărare a
consumatorului determină o reducere într-o măsură mai mare a cererii
pentru bunul devenit relativ mai scump.
Grafic, reprezentarea relaţiei dintre preţul unitar şi cantitatea cerută este
prezentată în fig.1.
Deci, cererea este întotdeauna o relaţie între două variabile (preţ şi
cantitate), ea pune în evidenţă un şir de cantităţi dintr-un bun pe care oamenii
doresc să le cumpere la diverse preţuri. Pornind de aici, rezultă faptul că cererea
nu se confundă cu cantitatea cerută. Aceasta este diferită de la un preţ la altul, în
timp ce cererea rămâne neschimbată (nevoile de consum), ea este pusă în evidenţă
de întreaga curbă, deci de toate corelaţiile care se stabilesc între cantitatea dintr-
un bun şi preţ într-o perioadă dată de timp.
Figura 1: Corelaţia dintre preţ şi cantitatea cerută
Factorii care influenţează cererea sunt:

1. Preţul altor bunuri. Bunurile, în raport cu un anumit bun (în cazul nostru
cu bunul X), se clasifică astfel: a) bunuri substituibile; b) bunuri complementare;
c) bunuri neînrudite.
5
6
Paradoxul Giffen apare în cazul unei grupe de bunuri numite bunuri inferioare. Acestea sunt ieftine, inferioare altor
bunuri care există. Cel mai bun exemplu este pâinea de secară, care este un substituent ieftin şi inferior al pâinii albe din
făină de grâu. Dacă o astfel de marfă reprezintă o mare parte din cumpărăturile unui consumator scăderea preţului ei
poate să însemne că o cantitate mai mică va fi cumpărată. Ea este acum atât de ieftină încât consumatorul se bucură de
un venit mai mare în termeni reali, el putând să-şi diversifice paleta cumpărăturilor lui, astfel încât va cumpăra şi pâine
albă, superioară. Primul economist care a descris această comportare a fost Robert Giffen care a fost nedumerit de
creşterea simultană a cererii şi a preţului cartofilor, constatată în timpul foametei care a bântuit Irlanda către mijlocul
secolului al XIX-lea ca urmare a unei recolte de grâu foarte proaste.
18
a) Bunurile substituibile sunt acelea care satisfac aceleaşi nevoi sau
trebuinţe ca şi bunul în discuţie.
Figura 2: Corelaţia preţ-cerere pentru bunuri substituibile
Când preţul unui bun substituibil creşte, curba bunului în discuţie se

deplasează spre dreapta şi invers, aşa cum se observă în figura 2.
b) Bunurile complementare sunt acele bunuri care în consum se folosesc
împreună. Când preţul unui bun complementar faţă de altul scade, curba cererii
pentru bunul iniţial (bunul X) se va deplasa spre dreapta.
c) Bunuri neînrudite. Modificarea preţului la un bun neînrudit cu bunul
iniţial (bunul X) nu influenţează în nici un fel curba cererii la bunul iniţial;
2. Veniturile. Modificarea veniturilor individuale influenţează curba
cererii în funcţie de natura bunurilor. Din acest punct de vedere distingem două
tipuri de bunuri, şi anume: a) bunuri normale; b) bunuri inferioare.
a) Bunurile normale sunt acelea pe care indivizii le atrag mai mult în
consum pe măsura creşterii veniturilor lor. Curba cererii pentru un bun normal se
va deplasa spre dreapta, respectiv creşte cantitatea cerută, atunci când veniturile
cresc. Invers, când venitul individual scade, curba cererii se va deplasa spre
stânga, respectiv scade cantitatea cerută
b) Bunuri inferioare. Un bun inferior este acela pe care indivizii îl cer
preponderent atunci când nivelul veniturilor lor sunt mai reduse, decât atunci când
nivelul veniturilor lor sunt mai mari (explicate prin paradoxul Giffin);
3. Perspectiva (aşteptările) privind evoluţia pieţei. Se referă la ceea ce
individul se aşteaptă în viitor, referitor la toate bunuri,le şi faptele relevante pentru
situaţia sa economică. De exemplu, o perspectivă de creştere a preţului unui bun
oarecare, ce intră frecvent în consumul personal, generează, în prezent, o creştere
a cererii. Deci, pentru bunul respectiv, curba cererii se deplasează spre dreapta;
4. Gusturile consumatorilor. Dacă au loc modificări în gusturile
indivizilor, acestea se vor reflecta în mod direct în cererea de bunuri ori servicii
şi, implicit, în deplasarea curbei cererii;
5. Alţi factori de influenţă pot fi: mărimea populaţiei7 (numărul de
consumatori8), modalităţile de promovare a produselor, caracteristicile produselor
7
Roger N. Waud, Microeconomics, Harper Collins Publishers, 1992, p.75-119.
8
C-tin. Gogoneaţă, A. Gogoneaţă, Economie politică, Teoria micro şi macroeconomică. Politici economice, Ed. Didactică
şi Pedagogică, Bucureşti, 1995, p.39.
19
şi în general orice altă variabilă care afectează dorinţa sau abilitatea
consumatorului de a cumpăra un anumit bun sau serviciu.
Cererea poate fi privită ca cerere pentru un produs sau serviciu anume,
pentru o industrie (în sens de ramură) sau pentru o firmă, respectiv pentru
producţia ei. De asemenea, cererea se prezintă ca cerere individuală, ca exprimă
cantitatea totală dintr-un bun sau serviciu pe care un individ este dispus să o
cumpere într-o perioadă de timp dată, la un preţ unitar dat şi ca cerere totală de
piaţă, ce exprimă suma cererii tuturor cumpărătorilor de pe piaţa unui bun sau
serviciu anume, în cadrul unei economii naţionale, în condiţiile de preţ amintite.
Cererea totală de piaţă pune în evidenţă, aşadar, cantitatea maximă dintr-un
anumit bun sau serviciu care, la un anumit preţ este dorită şi cumpărată şi preţul
maxim care poate fi achitat pentru cumpărarea unei anumite cantităţi de bun dorit.
În concluzie, cererea pieţei pentru un bun oarecare se obţine însumând
cererile individuale pentru bunul respectiv. Cererea pieţei este egală cu suma
cererilor individuale
Elasticitatea cererii exprimă sensibilitatea cererii la modificarea unuia
dintre factorii de influenţă. Cum cererea este, în primul rând, dependentă de preţ,
elasticitatea ei se raportează, în principal, la preţ.
Figura 3: Modificarea cererii la schimbarea de preţ
qe
La preţul p1 cantitatea cerută este q1. Dacă acest preţ scade la p2, pe curba
cererii de, cantitatea creşte de la q1 la qe.
Dacă curba cererii are configuraţia di, cantitatea cerută creşte de la q1 la q
i. La aceiaşi modificare în preţ, modificarea în cantitatea cerută este mai mare
pentru curba de faţă de curba di. Aceasta se explică prin aceea că, aşa cum se vede
din grafic, curba cererii de este mai întinsă decât curba cererii di, care este mai
abruptă. Prin urmare, la aceeaşi schimbare de preţ spunem că curba cererii de este
mai elastică decât curba cererii di. Graficul de mai sus ne sugerează foarte bine
ceea ce înseamnă elasticitatea cererii faţă de preţ. Nu putem însă să rămânem aici.
Pentru măsurarea elasticităţii apelăm la un indicator care se numeşte coeficientul
de elasticitate. Acesta arătă gradul, respectiv procentul de modificare a cererii în
funcţie de modificarea preţului sau a altei condiţii (factor) a cererii. Coeficientul
de elasticitate se calculează astfel :
Modificare a cantitatii cerute % % C
Ce = =
Modificare a pretului % % P
unde:
20
ΔC = proporţia modificării cererii, respectiv diferenţa dintre cererea din
perioada curentă (C1) şi cererea din perioada de bază (C0), deci ΔC = C1 - C0;
ΔP = proporţia modificării preţului, respectiv diferenţa dintre modificarea
preţului din perioada curentă (P1) faţă de preţul din perioada de bază (P0), deci ΔP
= P1 - P0.
Coeficientul de elasticitate, se mai poate determina şi cu ajutorul
următoarei relaţii:
C P
Ce = :
C0 P0
Deci, elasticitatea cererii faţă de preţ exprimă raportul dintre mişcarea
cererii şi modificarea preţurilor, proporţia modificării cererii în condiţiile creşterii
sau scăderii preţului cu un procent.
Rezultatul care se obţine este negativ, deoarece sensul modificării
preţului, aşa cum se vede de-a lungul curbei cererii, este opus sensului modificării
cantităţii (vezi legea cererii). În mod convenţional semnul negativ este ignorat.
Elasticitatea cererii este prezentă, atunci când coeficientul de elasticitate
este mai mare decât 1. Se spune că cererea este elastică dacă la un anumit procent
de modificare a preţului, procentul de modificare a cantităţii cerute este mai mare.
Se spune că cererea este inelastică atunci când la un anumit procent de modificare
a preţului rezultă un procent mai mic de modificare a cantităţii cerute. Când la un
anumit procent de modificare a preţului corespunde acelaşi procent de modificare
a cantităţii cerute, se spune că cererea are elasticitate unitară, deoarece
coeficientul de elasticitate (Ce) este egal cu 1.
Deci, elasticitatea cererii faţă de preţ exprimă raportul dintre mişcarea
cererii şi creşterea preţurilor, proporţia modificării cererii în condiţiile creşterii
preţului cu un procent.
Elasticitatea cererii pentru destul de multe produse se situează între două
extreme. La o extremă se află bunurile a căror cantitate cerută nu se schimbă ca
răspuns la modificarea preţului. În această situaţie, avem de-a face cu o cerere
perfect inelastică, unde cererea pentru aceste bunuri este perfect verticală (fig. 4
a).
Figura 4: Cererea perfect inelastică şi perfect elastică
La cealaltă extremă, sunt bunuri pentru care cererea este zero, atunci
când preţul este deasupra unui anumit nivel şi creşte nelimitat când preţul este la
acel nivel sau scade sub el. În acest caz cererea este perfect elastică, iar curba
cererii este perfect orizontală, atunci când preţul este la nivelul respectiv (fig. 4.
b).
21
Coeficientul de elasticitate a cererii faţă de preţ
se mai poate determina şi în felul următor:
C P C P1 + P2
Ce = : = x
C1 + C2 P1 + P2 P C1 + C2
2 2
unde C şi P au fost explicaţi mai înainte;
C1 + C2 = suma cantităţilor;
P1 + P2 = suma preţurilor.
Această formulă de determinare a elasticităţii cererii poartă denumirea
de formula variaţiei punctului mediu de-a lungul curbei cererii. Uneori este
denumită şi arcul elasticităţii.
În mod normal, la niveluri ridicate de preţ, curba cererii este foarte
elastică şi devine, pentru acelaşi bun, din ce în ce mai puţin elastică la niveluri
joase de preţ. Variaţia elasticităţii se prezintă astfel :
 Cerere elastică, atunci când Ce > 1;
 Cerere cu elasticitate unitară, atunci când Ce = 1;
 Cerere inelastică, atunci când Ce < 1;
 Cerere perfect elastică, atunci când Ce  ;
 Cerere perfect inelastică, atunci când Ce  0.
Ultimele două situaţii sunt de excepţie; ele se întâlnesc numai în anumite
condiţii de piaţă. Grafic, formele de elasticitate au următoarea configuraţie
(fig.18).
Figura 5: Formele elasticităţii cererii
Elasticitatea cererii se poate determina nu numai în funcţie de preţ, dar şi

de venit. Ea reflectă proporţia în care evoluează cererea pentru diverse produse
odată cu modificarea veniturilor băneşti ale consumatorilor, ceilalţi factori
rămânând constanţi. Fenomenul elasticităţii faţă de venit este o manifestare a
legităţilor din sfera consumului, care determină o anumită ierarhizare a nevoilor
fiecărei categorii de populaţie la un anumit nivel al veniturilor. Coeficientul de
elasticitate în acest caz se determină astfel:
C  V % C
Cev = : sau Cev =
C V % P
22
unde: C = creşterea de cerere în perioada curentă faţă de perioada de bază; V
= creşterea de venit în perioada curentă faţă de perioada de bază; C = cererea în
perioada de bază; V = venitul în perioada de bază.
Coeficienţii de elasticitate pot fi:
 Cev > 1, în cazul creşterii venitului, reflectă creşterea ponderii
cheltuielilor pentru un bun oarecare în cheltuielile totale;
 Cev < 1, în cazul creşterii venitului, reflectă scăderea ponderii
cheltuielilor pentru un bun oarecare în cheltuielile totale.
Modificarea preţului unui anumit bun determină schimbări mai mari sau
mai mici, pozitive sau negative, în cererea pentru bunul respectiv, cei mai
importanţi factori fiind cei care determină elasticitatea cererii în funcţie de preţ:
a) Gradul de substituire al produselor. Dacă preţul unui bun oarecare
creşte, el devine mai scump faţă de bunurile substituibile lui. Este firesc ca cererea
pentru acest bun să scadă şi, în mod corespunzător, să crească cererea pentru
bunurile substituibile. Invers, dacă preţul unui bun scade, el va deveni mai ieftin
decât bunurile substituibile lui. În acest caz cererea pentru el va creşte şi, în mod
corespunzător, va scădea cererea pentru bunurile substituibile.
b) Ponderea venitului cheltuit pentru cumpărarea unui bun în totalul
veniturilor. În general, cererea pentru un bun este mult mai elastică, cu cât este
mai mare partea din venit alocată pentru cumpărarea bunului respectiv (celelalte
condiţii rămân neschimbate). Desigur, există diferenţieri între bunuri, din acest
punct de vedere.
c) Perioada de timp de la schimbarea preţului. Când preţul unui bun
oarecare se modifică, este necesar să treacă un anumit timp până ce toţi
cumpărătorii vor cunoaşte noua situaţie şi, mai ales, până ce îşi vor adapta
comportamentul lor de consumatori ai bunului respectiv. Deci, elasticitatea cererii
pentru un bun va fi mai mare într-o perioadă lungă de timp, decât într-o perioadă
scurtă, deoarece cumpărătorii au mai mult timp să se adapteze la schimbarea de
preţ.
Care este definiţia cereri?

Care sunt legile care guvernează cererea de bunuri şi servicii?
Să ne reamintim...
Elasticitatea cererii este prezentă, atunci când coeficientul de elasticitate
este mai mare decât 1. Se spune că cererea este elastică dacă la un anumit procent
de modificare a preţului, procentul de modificare a cantităţii cerute este mai mare.
Se spune că cererea este inelastică atunci când la un anumit procent de modificare
a preţului rezultă un procent mai mic de modificare a cantităţii cerute. Când la un
anumit procent de modificare a preţului corespunde acelaşi procent de modificare
a cantităţii cerute, se spune că cererea are elasticitate unitară, deoarece
coeficientul de elasticitate (Ce) este egal cu 1.
.
2.4. Oferta de bunuri şi servicii. Legea ofertei
Pe piaţă, alături de cerere, se manifestă şi oferta. Ea pune în evidenţă

00:50 răspunsul sau reacţia producătorilor de bunuri şi servicii faţă de condiţiile pieţei.
În mod concret - oferta reprezintă cantitatea maximă de bunuri şi servicii pe care
un agent economic este dispus să o ofere spre vânzare într-o anumită perioadă de
timp, la un preţ anume.
23
Oferta pentru un anumit bun, poate fi privită ca ofertă individuală ce pune
în evidenţă cantitatea oferită spre vânzare de către toţi agenţii economici care
produc şi/sau comercializează bunul respectiv. Oferta de piaţă mai este cunoscută
şi sub denumirea de ofertă totală.
Ca şi cererea, oferta se manifestă ca ofertă a unui bun anume, ca ofertă a

unei firme anume, sau ca ofertă a unei industrii anume. De asemenea, în funcţie
de natura bunurilor putem distinge mai multe forme de ofertă.
Între evoluţia preţului unitar al unui bun şi oferta pentru bunul respectiv,
există o relaţie de cauzalitate. Această relaţie este exprimată sintetic de legea
ofertei.
O = f (p)
Legea ofertei arată relaţia care se stabileşte între cantitatea dintr-un bun
pe care un ofertant o oferă spre vânzare într-o anumită perioadă de timp (variabila
dependentă) şi preţul la care bunul respectiv se vinde (variabila independentă).
Corespunzător acestei legi creşterea preţului determină creşterea cantităţii oferite
şi invers, reducerea preţului determină reducerea cantităţii oferite.
Curba ofertei pune în evidenţă cantitatea de bunuri pe care un ofertant este
dispus să o ofere, într-o anumită perioadă de timp, la diferite niveluri de preţuri.
Sau, se poate spune că ea arată care este preţul la care ofertantul este dispus să
ofere diferite cantităţi dintr-un bun oarecare într-o anumită perioadă de timp.
Figura 6: Extinderea şi contracţia ofertei funcţie de preţ
Curba ofertei, ca şi curba cererii, se poate determina pentru un ofertant

anume, cât şi pentru toţi ofertanţii unui anumit produs (curba ofertei pieţei).
Oferta, ca şi cererea este determinată, în
dimensiunea ei, de o serie de factori. Cei mai importanţi sunt următorii: 1) preţul
resurselor (a factorilor de producţie); 2) preţul altor bunuri; 3) tehnologia; 4)
numărul de ofertanţi; 5) perspectivele pieţei; 6) costul producţiei; 7) taxele şi
subsidiile; 8) evenimente naturale şi social-politice.
1) Preţul resurselor. Dacă preţul factorilor de producţie scade, ofertanţii

unui anumit produs, sunt dispuşi a produce mai multe bunuri, curba ofertei pentru
bunul respectiv înregistrează o deplasare spre dreapta (fig.7).
24
Figura 7: Modificarea ofertei în funcţie de preţul resurselor
2) Preţul altor bunuri. Factorii de producţie sunt atraşi spre acele activităţi
de producţie unde sunt plătiţi la un preţ ridicat. Dacă preţul produsului X creşte,
este firesc ca să se înregistreze o atragere a factorilor de producţie spre acest
produs, deci curba ofertei la acest produs se va deplasa spre dreapta, şi invers.
3) Tehnologia. Introducerea tehnologiei noi are ca efect creşterea
productivităţii muncii şi, implicit, reducerea costului de producţie.
4) Numărul de ofertanţi. Curba ofertei pieţei (a tuturor firmelor dintr-o
anumită ramură care produc acelaşi produs) se va deplasa spre dreapta dacă în
ramură vor intra firme noi şi invers.
5) Perspectivele pieţei. Dacă în perspectivă există aşteptarea ca, într-o
anumită ramură, producţia să scadă sau chiar să se oprească (din motiv de grevă
etc.), în prezent ofertanţii vor produce mai mult, pentru a contracara efectele
acţiunilor viitoare. Deci curba ofertei se va deplasa spre dreapta.
6) Costul producţiei. Dacă costul producţiei scade, oferta pentru bunurile
respective va creşte şi invers, creşterea costului va duce la scăderea ofertei.
Specialiştii consideră că evoluţia costului reprezintă unul din factorii principali
care acţionează asupra ofertei. Deci, curba ofertei se va deplasa spre dreapta dacă
costul scade şi invers.
7) Taxele şi subsidiile. Firmele plătesc taxe asupra profitului obţinut. Dacă
taxele pe profit se majorează, atunci apare tendinţa de reducere a ofertei şi deci
curba ofertei se va deplasa spre stânga.
8) Condiţiile naturale reprezintă factor important care, în multe ramuri,
influenţează mărimea ofertei.
Ca şi în cazul cererii, elasticitatea ofertei pune în evidenţă gradul de
modificare a ofertei în condiţiile schimbării preţului, sau a oricăreia din condiţiile
ofertei.
25
Figura 8. Elasticitatea ofertei funcţie de preţ
Oferta este mai elastică cu cât este mai mare modificarea în cantitatea
produsă de ofertanţi, ca răspuns în modificarea de preţ (fig. 8). Curba O1 reflectă
o ofertă inelastică, în timp ce curba O2 reflectă o ofertă elastică. Dacă preţul se
modifică de la p0 la p1, creşterea în cantitatea oferită va fi de la q0 la q1 pentru
oferta inelastică (curba O1) şi de la q0 la q2 pentru oferta elastică (curba O2). Deci,
cu cât este mai mare elasticitatea ofertei, cu atât va fi mai mare răspunsul în
cantitate la modificarea preţului. Oferta este elastică atunci când coeficientul de
elasticitate ( Ceo ) este mai mare decât 1. Oferta este inelastică atunci când
coeficientul de elasticitate este mai mic decât 1. Elasticitatea este unitară atunci
când Ceo = 1.
Coeficientul de elasticitate a ofertei faţă de preţ se determină astfel:

O P % O
Ceo = : sau Ceo =
O P % P
unde: O = creşterea ofertei în perioada curentă faţă de perioada de bază;
P = creşterea de preţ în perioada curentă faţă de perioada de bază; O = oferta
în perioada de bază; P = preţul în perioada de bază.
O altă modalitate de determinare a coeficientului elasticităţii ofertei faţă
de preţ este următoarea:
O P O P0 + P1
Ceo = : = x
O0 + O1 P0 + P1 P O0 + O1
2 2
Deci, coeficientul de elasticitate al ofertei faţă de preţ reflectă proporţia
modificării ofertei în condiţiile creşterii preţurilor cu 1%.
Corespunzător dimensiunii coeficientului de elasticitate, oferta se prezintă
în următoarele forme (fig. 9):
a) ofertă elastică, când Ceo  1;
b) ofertă cu elasticitate unitară, când Ceo = 1;
c) ofertă inelastică, când Ceo  1;
d) ofertă perfect elastică, când Ceo  ;
e) ofertă perfect inelastică, când Ceo = 0.
26
Figura 9: Formele elasticităţii ofertei
Cunoaşterea elasticităţii ofertei prezintă interes pentru agenţii economici

deoarece, pornind de la preţurile de piaţă ale bunurilor, ea reflectă posibilitatea
adaptării ofertei la cerere. Factorii cei mai importanţi care determină elasticitatea
sunt:
a) Gradul de substituire a produselor;
b) Costul producţiei.
c) Timpul, respectiv perioada de timp de la modificarea preţului.
d) Stocarea bunurilor.
a) Gradul de substituire. Când preţul unui produs creşte, este profitabil a
se produce o cantitate mai mare din bunul respectiv.
b) Costul producţiei. Dacă pe piaţă, pentru un bun oarecare, se
înregistrează o creştere a cererii, la acelaşi nivel de preţ, oferta va creşte numai
dacă costul total mediu nu creşte. Aceasta depinde de preţul factorilor de
producţie.
c) Timpul, respectiv perioada de timp de la modificarea preţului. Acest
factor se află într-o relaţie strânsă cu gradul de substituire.
d) Stocarea bunurilor. În cazul bunurilor care se pot stoca o perioadă de
timp, elasticitatea ofertei acestora creşte şi invers, dacă posibilităţile de stocare
sunt reduse sau lipsesc.
Analizaţi oferta de bunuri şi servicii.
2.5. Echilibrul pieţei bunurilor şi serviciilor. Interacţiunea ofertei cu cererea

de bunuri şi servicii
Echilibrul pieţei este denumită în economie situaţia de pe o piaţă, în care preţul

01:40 unui bun economic conduce la o egalitate între cantitatea cerută şi cantitatea
oferită. Preţul este denumit preţ de echilibru, iar cantitatea este denumită cantitate
de echilibru. Cu cât există mai mulţi ofertanţi cu atât preţul este mai mare şi cu
cât există mai puţini ofertanţi, cu atât preţul este mai mic. Astfel piaţa se
regularizează şi se formează echilibrul. Crearea echilibrului este un element
central al teoriei neoclasice şi al teoriei echilibrului general.
Cererea şi oferta sunt componente de bază ale mecanismului regulator al
pieţei. Raportul dintre cerere şi ofertă reflectă foarte clar şi în acelaşi timp sintetic
situaţia pieţei, a fiecărui segment al acesteia. Oferta şi cererea interacţionează în
27
determinarea preţului la care vânzătorii sunt dispuşi să ofere acea cantitate de
bunuri pe care cumpărătorii o doresc şi sunt dispuşi să o cumpere. Ele se găsesc
în relaţie de cauzalitate reciprocă, una reprezentând, în raport cu cealaltă,
deopotrivă, cauză şi efect. Sensul lor poate fi pe deplin lămurit numai
considerându-le părţi ale unui tot organic.
Când prin interacţiunea dintre cerere şi ofertă se determină, pentru un bun
oarecare, atât preţul cât şi cantitatea cerută şi oferită, atunci piaţa bunului
respectiv se găseşte în echilibru. Cantitatea şi preţul la care piaţa unui bun se
echilibrează se numesc cantitate de echilibru şi preţ de echilibru.
La echilibru, curbele ofertei şi ale cererii sunt în balanţă, iar preţul şi
cantitatea nu are tendinţă de schimbare. Dacă preţul bunului în discuţie este mai
mare sau mai mic decât preţul la echilibru, forţele pieţei acţionează în direcţia
atingerii echilibrului. La preţul de echilibru intenţia cumpărătorilor coincide cu
intenţia vânzătorilor. Deci, în echilibru, decizia cumpărătorilor nu este influenţată
de surplusul de cerere, iar decizia vânzătorilor nu este influenţată de surplusul de
ofertă. Absenţa surplusului de ofertă ca şi surplusului de cerere asigură stabilitatea
preţului de echilibru. În aceste condiţii piaţa bunului respectiv este în echilibru.
Modificarea cererii şi a ofertei şi ieşirea din echilibru au loc atunci când
intervin factorii de influenţă în fiecare caz în parte.
Figura 10: Modificarea cererii şi ofertei
Modificarea în cerere. Să presupunem că previziunea pieţei sugerează o

creştere a preţului la bunul în discuţie. Cumpărătorii vor reacţiona crescând
cererea din bunul respectiv în prezent, pentru a-l stoca, în scopul de a evita un
preţ mai mare în viitor. Curba cererii se va deplasa spre dreapta luând forma C 1
C1 (fig. 11).
28
Figura 11: Modificarea în cerere la creşterea preţului
Modificarea în ofertă. Dacă, datorită factorilor de influenţă, se produce

modificarea ofertei, de exemplu descreşte, curba ofertei se va deplasa spre stânga
(fig. 12), cantitatea de bun oferit scade, iar preţul va creşte. Presupunem că ceilalţi
factori nu se modifică. Descreşterea în ofertă se reflectă în deplasarea curbei
acesteia spre stânga, luând forma O1O1.
Figura 12: Descreşterea ofertei
Modificarea şi a ofertei şi a cererii. Când intervin modificări atât în cerere

cât şi în ofertă pentru bunul în discuţie, curbele acestora se vor deplasa simultan
spre stânga sau spre dreapta. De pildă, dacă curba ofertei se deplasează spre
stânga şi cea a cererii spre dreapta, se va modifica şi preţul şi cantitatea de
echilibru. Punctul de echilibru va fi acum E4 (fig.13).
29
Figura 13: Modificarea cererii şi ofertei – punctul de echilibru
Prin confruntarea dintre cerere şi ofertă se determină preţul pe piaţă,

care, pentru oricare bun, tinde permanent spre un nivel de echilibru ce reflectă
egalarea cererii cu oferta. Prin modificarea continuă a cererii şi ofertei,
tendinţele care se manifestă sunt şi de creştere a preţului (când cererea creşte sau
oferta scade), şi de scădere a preţului (când cererea scade sau oferta creşte).
Evident, în ambele cazuri, condiţiile ofertei ori cererii fiind considerate
constante.
1. Cererea şi oferta, legea cererii şi legea ofertei.

2. Echilibrul pieţei în contextul interacţiunii cererii cu oferta.
2.7. Test de autoevaluare a cunoștințelor
(timp necesar : 20 minute)
Teste de autoevaluare
Pe o piaţă cererea pentru un bun economic este descrisă de ecuaţia C(P) = 50 –
2P iar oferta de ecuaţia O(P) = 4P – 10. Se fixează un preţ administrativ de 5 u.
02:30 m. / buc.
Să se determine a):preţul şi cantitatea de echilibru pe piaţa acestui produs; b)
surplusul sau deficitul produsului pe piaţă după fixarea preţului administrativ.
Rezolvare:
a) Pentru calculul preţului şi a cantităţii de echilibru se pune condiţia de
egalitate a cererii cu oferta (punctul de echilibru)
C(P) = O(P)
înlocuind cu ecuaţiile date de problemă avem:
50 – 2P = 4P – 10 => 6P = 60
=> Pe = 10 u. m. / buc.
înlocuind preţul de echilibru în ecuaţiile cererii
şi ofertei obţinem cantitatea de echilibru
30
(la echilibru cantitatea oferită este egală cu cea
solicitată de consumatori).
C(P) = 50 – 2 x 10 = 30 buc.
O(P) = 4 x 10 – 10 = 30 buc.
Q0 = Qc = 30 buc.
Preţul administrativ reprezintă o măsură luată de guvern în cazurile de

dezechilibru de pe piaţa unor anumite produse. Atunci când preţul administrativ
este fixat peste preţul de echilibru guvernul aplică această măsură pentru
stimularea producătorilor bunului respectiv (în primul rând al producătorilor
naţionali).
În cazul în care preţul de echilibru evoluează ascendent, reducând
posibilitatea de achiziţie pentru consumatori (în cazul produselor de bază),
guvernul impune pe o anumită perioadă un preţ administrativ (impus) mai mic
decât preţul de echilibru, cu scopul de protecţie a consumatorilor.
b) În cazul problemei, pentru a afla surplusul sau deficitul produsului pe piaţă
vom înlocui preţul administrativ în ecuaţiile cererii şi ofertei, astfel vom avea:
Padm. = 5 u. m.
C(5) = 50 – 2 x 5 = 40 buc.
O(5) = 4 x 5 – 10 = 10 buc.
Deci, la un preţ administrativ de 5 u. m. va exista un deficit de 30 buc.
pe piaţă (O(p) – C(P) = 30 buc.).
În cazul acestei probleme se observă că măsura guvernamentală a fost
luată în favoarea consumatorilor (Pechilibru > Padministrativ).
2) Pe o piaţă se cunosc cantităţile oferite şi cele cerute pentru un bun economic

în cazul aplicării a două preţuri astfel:
C (15)  10buc  C (5)  30buc 
P1  15$  P2  5$ 
O (15)  25buc  O(5)  15buc 
să se determine preţul şi cantitatea de echilibru
Rezolvare:
 În cazul acestei probleme cunoaştem doar intenţiile de ofertă şi de cerere la
nivelul celor două preţuri, nu şi ecuaţiile cererii şi ofertei pentru bunul respectiv
31
 Pentru determinarea situaţiei de echilibru (Pechil, Qechil) trebuie determinate
ecuaţiile cererii şi ofertei.
Ecuaţiile generale ale cererii şi ofertei sunt:

P C O
C(P) = a – b x P
O(P) = c x P + d 1
Vom determina parametrii a, b, c şi d 5
Înlocuind în ecuaţii datele problemei

10  a  15b
30  a  5b
20 = –5b + 15b => 10b =20 => b = 2, a = 40 Q
25  15c  d 0 ……………10 15
25 30
15  5c  d
=> 10 = 10c => c = 1, d = 10.
Deci ecuaţiile caracteristice acestui bun sunt:
C(P) = 40 – 2P, O(P) = P + 10
Situaţia de echilibru va fi:
C(P) = O(P) => 40 – 2P = P + 10  3P = 30 Pechil =10 $,
Qechil = 40 – 2 x 10 = 20 buc.
2.8. Rezumat
Cererea este o parte a nevoii sociale, determinată de mărimea mijloacelor

băneşti, de puterea de cumpărare de care dispun membrii societăţii. Ea
02:50 reprezintă partea solvabilă a nevoii sociale, respectiv acea parte care poate fi
satisfăcută de piaţă;
Cererea reprezintă cantitatea totală dintr-un anumit bun, care poate fi
cumpărată pe piaţă, într-o perioadă determinată de timp, la un anumit preţ
dat;
Legea generală a cererii reprezintă raportul de condiţionare dintre schimbarea
preţului unitar al unui bun şi modificarea cantităţii cerute: a) când preţul unui
bun scade, cantitatea cerută pentru acel bun creşte; b) când preţul unui bun
creşte, cantitatea cerută din acel bun scade;
Cererea poate fi privită ca cerere pentru un produs sau serviciu anume, pentru
o industrie (în sens de ramură) sau pentru o firmă, respectiv pentru producţia
ei. De asemenea, cererea se prezintă ca cerere individuală, ca exprimă
cantitatea totală dintr-un bun sau serviciu pe care un individ este dispus să o
cumpere într-o perioadă de timp dată, la un preţ unitar dat şi ca cerere totală
de piaţă, ce exprimă suma cererii tuturor cumpărătorilor de pe piaţa unui bun
sau serviciu anume, în cadrul unei economii naţionale, în condiţiile de preţ
amintite;
32
Elasticitatea cererii faţă de preţ exprimă raportul dintre mişcarea cererii şi
modificarea preţurilor, proporţia modificării cererii în condiţiile creşterii sau
scăderii preţului cu un procent;
Elasticitatea cererii se poate determina nu numai în funcţie de preţ, dar şi de
venit. Ea reflectă proporţia în care evoluează cererea pentru diverse produse
odată cu modificarea veniturilor băneşti ale consumatorilor, ceilalţi factori
rămânând constanţi;
Oferta reprezintă cantitatea maximă de bunuri şi servicii pe care un agent
economic este dispus să o ofere spre vânzare într-o anumită perioadă de timp,
la un preţ anume;
Oferta se manifestă ca ofertă a unui bun anume, ca ofertă a unei firme anume,
sau ca ofertă a unei industrii anume;
Legea ofertei arată relaţia care se stabileşte între cantitatea dintr-un bun pe
care un ofertant o oferă spre vânzare într-o anumită perioadă de timp
(variabila dependentă) şi preţul la care bunul respectiv se vinde (variabila
independentă). Corespunzător acestei legi creşterea preţului determină
creşterea cantităţii oferite şi invers, reducerea preţului determină reducerea
cantităţii oferite;
Oferta, ca şi cererea este determinată, în dimensiunea ei, de o serie de factori.
Cei mai importanţi sunt următorii: 1) preţul resurselor (a factorilor de
producţie); 2) preţul altor bunuri; 3) tehnologia; 4) numărul de ofertanţi; 5)
perspectivele pieţei; 6) costul producţiei; 7) taxele şi subsidiile; 8)
evenimente naturale şi social-politice;
Elasticitatea ofertei pune în evidenţă gradul de modificare a ofertei în
condiţiile schimbării preţului, sau a oricăreia din condiţiile ofertei;
Echilibrul pieţei este denumită în economie situaţia de pe o piaţă, în care
preţul unui bun economic conduce la o egalitate între cantitatea cerută şi
cantitatea oferită. Preţul este denumit preţ de echilibru, iar cantitatea este
denumită cantitate de echilibru. Cu cât există mai mulţi ofertanţi cu atât preţul
este mai mare şi cu cât există mai puţini ofertanţi, cu atât preţul este mai mic.
Astfel piaţa se regularizează şi se formează echilibrul;
Oferta şi cererea interacţionează în determinarea preţului la care vânzătorii
sunt dispuşi să ofere acea cantitate de bunuri pe care cumpărătorii o doresc şi
sunt dispuşi să o cumpere. Ele se găsesc în relaţie de cauzalitate reciprocă,
una reprezentând, în raport cu cealaltă, deopotrivă, cauză şi efect;
Când prin interacţiunea dintre cerere şi ofertă se determină, pentru un bun
oarecare, atât preţul cât şi cantitatea cerută şi oferită, atunci piaţa bunului
respectiv se găseşte în echilibru. Cantitatea şi preţul la care piaţa unui bun se
echilibrează se numesc cantitate de echilibru şi preţ de echilibru;
La echilibru, curbele ofertei şi ale cererii sunt în balanţă, iar preţul şi
cantitatea nu are tendinţă de schimbare;
Prin confruntarea dintre cerere şi ofertă se determină preţul pe piaţă, care,
pentru oricare bun, tinde permanent spre un nivel de echilibru ce reflectă
egalarea cererii cu oferta.
2.8. Bibliografie
 Ciucur Dumitru, Gavrilă Ilie, Popescu Constantin, „Economie politică”,
Editura Economică, Bucureşti, 1999;
 Cornescu Viorel, Nistor Cornelia, Papuc Răzvan, Radu Carmen, Radu
Liviu, „Economie - ghid practic”, Editura Tribuna Economică, Bucureşti,
2001;
33
 Gogoneaţă C-tin., Gogoneaţă A., „Economie politică, Teoria micro şi

macroeconomică. Politici economice”, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1995;
 Waud N. Roger, „Microeconomics”, Harper Collins Publishers, 1992;
***Dicţionar de economie, Ediţia a II a, Editura Economică, Bucureşti, 2001
34
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 3. DEZVOLTARE REGIONALĂ
Cuprins
3.1. Obiective
3.3. Strategia politicii regionale
3.4. Modalităţi de abordare a diverselor politici regionale
3.5. Principalele instrumente de aplicare a politicilor regionale
3.7. Rezumat
3.8. Bibliografie
3.1. Obiective
Unitatea de învăţare 3 – Dezvoltarea regională, studiază strategia politicilor
regionale, modul de abordare şi instrumentele specific acestora

 Definiţi conceptul de politică regională;
 Anlizaţi strategia politicii regionale;
 Exemplificaţi un mod de abordare a politicilor regionale;
 Descrieţi care sunt instrumentele de alicare a politicilor regionale.
Elaborarea unor politici regionale s-a impus şi se impune în majoritatea

ţărilor, inclusiv în cele cu standard de dezvoltare economică, deoarece decalajele
în plan regional şi zonal au implicat în consecinţă, aplicarea unor strategii
particulare de dezvoltare. În decursul evoluţiei istorice, în majoritatea ţărilor
00:00 dezvoltarea lor economică n-a fost echilibrată în spaţiul geografic. Revoluţia
industrială declanşată în epoca istorică a generat la nivelul teritoriului naţional,
zone sau regiuni dezvoltate alături de alte subdezvoltate care au întârziat
dezvoltarea lor generală, cum este de pildă situaţia sudului Italiei şi a vestului
Irlandei9.
Modificări în dezvoltarea economică a unor zone ale unor ţări au fost
determinate şi de apariţia unor sectoare noi ale tehnologiilor de vârf cum este cazul
Marii Britanii. De asemenea, creşterea economică puternică a avut tendinţa de a
se concentra în anumite regiuni, inclusiv în ţări precum: Germania, Statele Unite,
Japonia, Franţa, ş.a., lăsând într-o relativă subdezvoltare alte zone din aceste ţări.
Regiunile relativ slab populate sau cu o producţie în sectoarele primare, au
influenţat negativ dezvoltarea economică şi infrastructura socială la un nivel
satisfăcător, cum este situaţia din Canada, Suedia şi Norvegia, ţări cu standarde
normale.
Autorităţile publice din aceste ţări, în ultimele decenii au întreprins acţiuni
de politică economică, acţiuni care să neutralizeze cauzele dezechilibrelor
economice la nivelul spaţiului geografic naţional. Raportându-ne la modelul
economic promovat de România în perioada postbelică, acesta a influenţat
evoluţia economică de ansamblu şi, fără îndoială, a generat o dinamică similară a
9
Dorin Jula, Dorel Ailenei, Nicoleta Jula, Ananie Gârbovean - Economia dezvoltării, Ed. Viitorul Românesc, Bucureşti
1999, p. 231
35
dezechilibrelor regionale. Teritoriul României, din punct de vedere al structurilor
teritorial – administrative cuprinde astăzi 42 unităţi (judeţe) destul de inegale ca
nivel de dezvoltare economică.
Pe fondul unei dezvoltări economice globale reduse, România a cunoscut
şi înainte de al doilea război mondial, importante dezechilibre pe planul
dezvoltării regionale. Activitatea industrială s-a concentrat în câteva zone
(Bucureşti, Valea Prahovei, Braşov, Hunedoara, Valea Jiului, Reşiţa, Constanţa,
Brăila – Galaţi), care au beneficiat de accesibilitate la resurse minerale şi
energetice, fiind situate favorabil pe principalele reţele şi fluxuri de transport pe
uscat şi pe apă.
România, în perioada postbelică, în vederea dezvoltării economice, a
adoptat o strategie concretizată de o politică de industrializare forţată. Politica de
industrializare, bazată pe planificarea centralizată, a urmărit asigurarea unei
dezvoltări echilibrate a tuturor regiunilor României şi utilizarea integrală a
potenţialului uman, orientând un volum mai mare de investiţii în industria şi
infrastructura unor zone slab dezvoltate ale ţării. Începând cu mijlocul anilor ’70,
de altfel, planul naţional, folosit ca instrument de intervenţie în dirijarea evoluţiei
economice, cuprindea pe lângă structurile departamentale şi de ramură şi o
distribuţie în teritoriu. În consecinţă, efectul politicii adoptate în România a fost,
pe de o parte legat de dezvoltarea industriei în special, în zonele sărace (Nord-
Estul şi Sud-Estul ţării), iar pe de altă parte, redistribuirea pe criterii ne-economice
a unor resurse limitate de dezvoltare care a implicat încetinirea ritmului de creştere
economică.
După cum se ştie, în perioada postdecembristă, zonele care au cunoscut o
dezvoltare industrială forţată în mod artificial, au fost primele afectate de
procesele de restructurare economică pe fondul tranziţiei şi al conjuncturii
economice mondiale. Tendinţa de declin economic, inclusiv în domeniul
infrastructurii, a fost mai redusă în intensitate în judeţele relativ mai dezvoltate,
decât în cele mai puţin dezvoltate. Decalajele economice regionale, în consecinţă,
au crescut mai ales în ceea ce priveşte ocuparea şi producţia industrială, dar şi în
domeniul veniturilor, cu implicaţii asupra unor indicatori sociali precum educaţia,
asistenţa medicală, servicii publice locale, etc. Pentru România, zonele cele mai
slab dezvoltate se găsesc în Nordul Moldovei şi în Sud-Estul Câmpiei Române,
iar zonele relativ dezvoltate se4 află situate în jurul Bucureştiului, unele regiuni
din Banat, Transilvania şi de pe litoralul Constanţa.
Criza economică a sistemului socialist din ţara noastră, manifestată mai ales după
1980, evidenţia cu pregnanţă lacunele politicii de dezvoltare regională bazată pe
planificarea centralizată. Ca urmare, în condiţiile trecerii la economia de piaţă,
România ca şi celelalte ţări foste comuniste şi-a propus elaborarea unui nou model
de dezvoltare regională, similar modelului promovat în economiile naţionale din
cadrul Uniunii Europene.
3.3. Strategia politicii regionale
După 1990 politicile adoptate au vizat, în principal adoptarea unor măsuri

în favoarea regiunilor aflate în dificultate, analizându-se aspectele referitoare la:
identificarea regiunilor confruntate cu probleme speciale; stabilirea sferei
cheltuielilor publice necesare; a infrastructurii şi valorificării terenurilor din
aceste zone; dezvoltarea urbană şi stimularea activităţilor economice.
36
Înscrise în strategiile naţionale, politicile regionale pe termen mediu şi
lung urmăresc cu precădere realizarea unor obiective care să asigure o anumită
echitate interregională în scopul înlăturării efectelor negative ale dezvoltării şi
obţinerii eficienţei profitabile. De regulă, politicile regionale nu implică iniţierea
unor intervenţii pe termen scurt ci, în primul rând, vizează ameliorarea pe termen
lung a condiţiilor economice regionale care să asigure mecanismele eficiente de
funcţionare a pieţei. Aplicarea acestor politici în sprijinul dezvoltării regionale
este destinată creării unor condiţii favorabile stimulării investiţiilor private, care
nu poate fi concepută sub nici o formă ca o subvenţie permanentă.
Prin măsurile de politică regională, obiectivele stabilite privesc atât
cunoaşterea evoluţiei variabilelor economice şi sociale legate între ele cât şi
creşterea economică, de cerinţele pieţei muncii, de dotare a teritoriului şi protecţie
a medului, reducând efectele şi costurile sociale ale poluării, etc. Măsurile de
politică regională vizează în mod concret influenţarea evoluţiei unor variabile
economice de ordin demografic şi social, cum ar fi: fluctuaţia populaţiei active pe
piaţa forţei de muncă, şomajul, producţia, investiţiile (sursele de capital),
veniturile şi distribuţia lor, consumul, evoluţia preţurilor, bugetul (venituri,
cheltuieli, deficit bugetar), infrastructura şi utilităţile publice, consumul de
energie, utilizarea pământului, poluarea etc.
Tradiţional, obiectivul central al politicilor de dezvoltare regională îl
constituie diminuarea diverselor disparităţi în plan teritorial, urmărindu-se
realizarea unui relativ echilibru între nivelurile de dezvoltare economică şi socială
a zonelor subdezvoltate ale teritoriului naţional. Cadrul general al dezvoltării
economice trebuie să-şi stabilească obiective concrete ale strategiilor de
amenajare a teritoriului naţional care să răspundă adecvat problemelor majore ale
dezvoltării de ansamblu şi la realităţile specifice comunităţilor locale, inclusiv
luând în considerare conjuncturile pe plan internaţional.
Raportându-ne la traiectoria evoluţiei economice a României spre modelul
funcţional al unei economii de piaţă, este necesar să fie estimate şi soluţiile de
înlăturare a diverselor aspecte legate de existenţa unor dezechilibre de dezvoltare
regională.
Din analiza efectuată până în prezent s-au conturat patru modele de
evoluţie în dezvoltarea regională, după cum urmează:
a) o creştere rapidă a dezechilibrelor regionale chiar în condiţiile unei
dezvoltări economice relativ modestă, iniţial, şi apropierea rapidă de modelul de
evoluţie a dezechilibrelor regionale, înregistrat de ţările dezvoltate din Europa
Occidentală;
b) o creştere accentuată a dezechilibrelor regionale, pe măsura promovării
proceselor de reformă economică şi, în final, apropierea asimptotică de modelul
vest-european;
c) o apropiere asimptotică de modelul vest-european de evoluţie a
dezechilibrelor regionale, fără a înregistra un salt extrem de accentuat al
disparităţilor regionale;
d) o evoluţie a dezechilibrelor regionale pe o traiectorie convergentă cu
traiectoria previzibilă în dezvoltarea specifică ţărilor din Uniunea Europeană
Principiile principale ale politicilor regionale sunt:
 principiul unităţii teritoriului naţional care, pe de o parte, afirmă caracterul
global şi nedisciminatoriu al strategiilor regionale, iar pe de altă parte
delimitează natura atribuţiilor colectivităţilor locale, devenite factori de
decizie în elaborarea şi aplicarea strategiilor de dezvoltare regională;
37
 principiul descentralizării care, la rândul său, creează cadrul general al
partajării judicioase a atribuţiilor între administraţia centrală şi cea locală a
repartizării puterii de decizie spre diferitele structuri teritorial-administrative;
 principiul competenţei prin care se afirmă existenţa solidarităţii locale, ca
urmare a manifestării unor interese comune, specifice şi recunoaşte, dincolo
de simpla vecinătate, atât existenţa unor afaceri locale, cât şi capacitatea
colectivităţilor teritoriale de a le administra;
 principiul concurenţei, al neintervenţiei administrative în desfăşurarea
proceselor economice, care limitează sfera măsurilor de politică regională la
cele compatibile cu mecanismele pieţei şi partajează domeniile de intervenţie
între administraţie şi capitalul privat.
Figura 14 - Principii ale politicilor regionale
principiul unităţii teritoriului

naţional
principiul descentralizării
Principii
ale
principiul competenţei
politicilor
regionale
principiul concurenţei
După cum se cunoaşte, politicile regionale se înscriu în strategiile economice

naţionale pe termen mediu şi lung şi vizează în principal, realizarea unor obiective
care să asigure o anumită echitate interregională în condiţii de eficienţă, prin care
să fie eliminate efectele nedorite în dezvoltarea economică. Măsurile de politică
regională urmăresc obiective legate de evoluţia conjugată a unor variabile
economice şi sociale, mai ales cele ce vizează creşterea economică, piaţa muncii,
dezvoltarea socială, protecţia mediului, dotarea în teritoriu a infrastructurii etc.
Principalele obiective ale actualei strategii de dezvoltare a teritoriului
naţional vizează următoarele aspecte10:
• dezvoltarea socio-economică echilibrată a tuturor regiunilor şi zonelor
geografice ale ţării;
• ameliorarea condiţiilor de existenţă a întregii populaţii a ţării;
• gestionarea judicioasă a resurselor locale şi asigurarea protecţiei
mediului;
• utilizarea raţională a terenurilor;
• amenajarea teritoriului corelativ şi în funcţie de impactul dezvoltărilor
sectoriale asupra condiţiilor de viaţă ale populaţiei.
Dezechilibrele regionale, pentru a fi atenuate necesită o abordare la nivel
naţional, unde obiectivele prioritare ale strategiei de dezvoltare teritorială pe
termen mediu şi lung, trebuie să vizeze în principal următoarele:
a) dezvoltarea sistemului de transport şi telecomunicaţii, integrându-l în
sistemul de comunicaţii europene, valorificând avantajele ce decurg din poziţia
10
Planul Naţional de Dezvoltare 2007-2013
38
geografică a României, situată la intersecţia unor axe majore de comunicaţii în
toate direcţiile punctelor cardinale ale spaţiului euro-asiatic;
b) gospodărirea judicioasă şi cât mai raţională economic a tuturor surselor
de apă;
c) protecţia mediului şi a zonelor naturale de valoare deosebită,
redresându-se ecologic regiunile cu probleme acute de poluare şi degradare a
mediului, promovând totodată conceptul dezvoltării durabile
d) stimularea construcţiilor de locuinţe, contribuind la ameliorarea
condiţiilor de viaţă în cadrul localităţilor urbane şi rurale;
e) protejarea patrimoniului cultural şi istoric;
f) protejarea populaţiei şi localităţilor împotriva dezastrelor naturale;
g) atenuarea dezechilibrelor ce apar pe piaţa forţei de muncă;
h) coordonarea cerinţelor de dezvoltare a teritoriului şi localizarea
activităţilor cu necesităţile de apărare naţională.
Ce evoluţii au determinat necesitatea formulării de politici privind dezvoltarea

regională?
Politicile regionale pe termen mediu şi lung au ca obiectiv:
3.4. Modalităţi de abordare a diverselor politici regionale
În abordarea decalajelor regionale constatăm, prin extensie, două politici

00:40 de dezvoltare regională, respectiv: 1) o abordare neoliberală şi 2) o abordare
intervenţionistă (Keynesistă).
Ambele abordări corespund în mare măsură experienţei cunoscute în ţările
dezvoltate din perioada postbelică.
1) Abordarea neoliberală are ca punct de plecare analiza neoclasică şi
instituţionalismul modern. În concepţia neoliberalilor problemele regionale sunt
percepute ca rezultat al ineficienţei pieţei, a slabului nivel de cultură managerială
şi, nu în ultimul rând, a intervenţiei exagerate a statului în activitatea economică.
Conform acestei teorii economice, diminuarea decalajelor regionale se poate
realiza prin renunţarea la toate restricţiile care impietează asupra bunei funcţionări
a pieţelor libere. În condiţiile existenţei unei politici regionale, aceasta ar trebui să
fie minimă, iar orice asistenţă financiară este necesar să fie acordată în mod
selectiv, sub un control riguros al cheltuielilor prevăzute de respectiva politică
regională.
De altfel, în concepţia neoliberală abordarea politicii regionale se poate
înfăptui prin trei căi distincte:
a) liberalizarea pieţei muncii.
Politica de liberalizare a pieţei muncii poate fi completată prin măsuri de
testare mai riguroasă a şomerilor şi prin introducerea unor programe obligatorii
de formare profesională.
Sectorul public poate să contribuie la ameliorarea flexibilităţii salariului,
renunţându-se la contractele naţionale privind salariile şi la realizarea unor
negocieri pe plan local, care să ţină cont de condiţiile reale ale pieţei muncii din
localitatea respectivă.
Flexibilitatea salariului sporeşte sau nu şi în funcţie de forţa anumitor
organizaţii sindicale.
39
De regulă, puterea uniunilor sindicale se diminuă prin realizarea
următoarelor măsuri: privatizarea întreprinderilor publice; reglementarea
preţurilor şi pieţelor; restrângerea ofertei de servicii publice către firmele private.
b) adoptarea de politici speciale care să amelioreze migrarea forţei de
muncă excedentare din zonele de şomaj ridicat spre zone cu şomaj scăzut.
În cadrul unei asemenea politici pot fi adoptate, în principal, următoarele
măsuri:
• creşterea chiriilor la nivelul pieţei pentru a spori stimulentul migrării
din zonele afectate de o rată ridicată a şomajului;
• abandonarea tuturor controalelor asupra chiriilor în sectorul privat de
locuinţe, în scopul încurajării construcţiei de locuinţe în vederea realizării de înch•
disponibilizarea unor suprafeţe mai mari de teren destinat construcţiilor de
locuinţe.
c) recomandarea unei politici fiscale diferenţiată regional de către
economiştii neoliberali.
Din această perspectivă ar trebui stabilite impozite mai ridicate în zonele
cu o selecţie rară a ofertei de muncă, comparativ cu zonele unde se află o
abundenţă a ofertei de muncă. După cum se ştie, poate fi taxată aglomerarea („taxe
de congestie”), când noile afaceri industriale sau comerciale ar trebui taxate cu
sume semnificative pentru simplul motiv că determină creşterea aglomerării
pentru firmele şi locuitorii zonei respective. În consecinţă, efectul secundar al unei
asemenea măsuri constă în faptul că generează migrarea capitalului către zonele
cu abundenţă mare de resurse umane.
Figura 15- Căi neoliberale de abordare a politicilor regionale
Liberaliza
rea pieţei
muncii
Căi de
abordare a
Politici
politicii regionale
regionale speciale
de către
neoliberal
i
Politici
fiscale
adaptate
regional
2) Abordarea intervenţionistă este expresia caracteristică doctrinei

Keynesiste şi a studiilor de analiză structurală a dezvoltării economice efectuate
mai ales după al doilea război mondial. Această abordare vizează problema
regională ca un efect al insuficienţelor structurale din economie şi a migrării
capitalului financiar din zonele sărace către zonele bogate, unde pot fi
rentabilizate investiţiile şi unde există o certitudine mai mare a stabilităţii
afacerilor. Pentru rezolvarea problemei regionale sunt necesare acţiuni de
influenţare a ofertei, în scopul de a reconstrui baza industrială şi comercială a
40
zonelor slab dezvoltate. Aceste acţiuni pot fi promovate prin intervenţia statului
la nivel naţional, regional şi local, corespunzător politicii dirijiste de tip Keynesist.
Intervenţia acţiunii directe a politicii guvernamentale pentru reducerea
disparităţilor regionale poate îmbrăca trei forme importante, cum sunt:
a) investiţii induse (orientate) în zonele cu şomaj ridicat;
b) stimularea creşterii economice indigene;
c) regenerarea zonelor defavorizate prin investiţii publice în infrastructura
socială şi economică.
Adepţii unei politici regionale sistematice consideră că acordarea unor
stimulente pot fi realizate sub formă de: facilităţi fiscale; concesionare de terenuri;
subvenţii pentru ocuparea şi formarea resurselor umane; credite concesionale etc.,
menite să crească investiţiile industriale în zonele subdezvoltate sau care se află
în declin economic
Figura 16 - Căi intervenţioniste de abordare a politicilor regionale
Investiţii
în zonele
cu şomaj
ridicat
Stimular
Căi de abordare a politicii ea
regionale de către creşterii
intervenţionişti economi
Investiţii
publice
în zonele
defavori
zate
1.
Comentaţi principalele abordări ale politicilor regionale în teoria economică.
Să ne reamintim...
În concepţia neoliberalilor problemele regionale sunt percepute ca rezultat al
ineficienţei pieţei, a slabului nivel de cultură managerială şi, nu în ultimul rând, a
intervenţiei exagerate a statului în activitatea economică. Conform acestei teorii
economice, diminuarea decalajelor regionale se poate realiza prin renunţarea la
toate restricţiile care impietează asupra bunei funcţionări a pieţelor libere.
3.5. Principalele instrumente de aplicare a politicilor regionale
Colectivităţile locale au nevoie de resurse şi disponibilităţi financiare
pentru a-şi realiza funcţiile lor economice şi sociale. Resursele la nivel local
provin de regulă, din taxe şi impozite locale, inclusiv din veniturile obţinute din
00:50 activităţi proprii, care sunt direct proporţionale cu ponderea activităţii economice
41
din zona respectivă. De importanţă vitală pentru colectivităţile locale este
atragerea unor investiţii care să înfiinţeze noi întreprinderi sau în acelaşi timp să
le dezvolte pe cele existente.
În condiţii de recesiune sau de criză economică are loc o încetinire a
activităţilor economice, ca urmare atragerea de noi investiţii în zonele slab
dezvoltate devine extrem de dificilă, inclusiv în ce priveşte extinderea celor deja
existente în zona respectivă. Politica regională trebuie să creeze condiţii favorabile
în vederea atragerii de investiţii private în condiţiile existenţei unor resurse de
finanţare publică reduse.
Experienţa aplicată în ţările cu tradiţie în domeniu, arată că instrumentele
de politică regională derivă din instrumentele de politică economică (fiscale,
bugetare, monetare), care pot fi divizate în două categorii distincte:
1) investiţii directe pentru localizarea şi dezvoltarea anumitor activităţi sau
pentru dotarea teritoriului cu unele utilităţi publice;
2) măsuri de stimulare a dezvoltării, respectiv prin:

• acordarea unor stimulente financiare;
• adoptarea unor măsuri de compensare în vederea diminuării sau
eliminării unor costuri suplimentare generate de localizarea activităţilor
într-un anumit spaţiu.
Principalele investiţii directe se referă la participarea administraţiei
publice (naţionale şi/sau locale) la construirea sau dezvoltarea unor elemente de
infrastructură şi prin participarea la capitalul rezultat din asocierea dintre capitalul
public şi cel privat.
Analizaţi rolul politicilor economice în dezvoltarea regională.
3.6. Test de evaluare a cunoștințelor (Teme de referat)
1. Strategia politicii regionale după aderarea la Uniunea Europeană.

2. Modalităţi de abordare a diverselor politici regionale în România.
3. Principalele instrumente de aplicare a politicilor regionale.
3.7. Rezumat
Elaborarea unor politici regionale s-a impus şi se impune în majoritatea
ţărilor deoarece decalajele în plan regional şi zonal au implicat în
consecinţă, aplicarea unor strategii particulare de dezvoltare;
Autorităţile publice din numeroase ţări, în ultimele decenii au întreprins
acţiuni de politică economică, acţiuni care să neutralizeze cauzele
dezechilibrelor economice la nivelul spaţiului geografic naţional;
Politicile regionale pe termen mediu şi lung urmăresc cu precădere
realizarea unor obiective care să asigure o anumită echitate interregională
01:50 în scopul înlăturării efectelor negative ale dezvoltării şi obţinerii eficienţei
economice;
Politicile regionale se înscriu în strategiile economice naţionale pe termen
mediu şi lung şi vizează în principal, realizarea unor obiective care să
42
asigure o anumită echitate interregională în condiţii de eficienţă, prin care
să fie eliminate efectele nedorite în dezvoltarea economică;
Politica regională trebuie să creeze condiţii favorabile în vederea atragerii
de investiţii private în condiţiile existenţei unor resurse de finanţare
publică reduse;
Instrumentele de politică regională derivă din instrumentele de politică
economică (fiscale, bugetare, monetare);
3.8. Bibliografie
 Liviu Radu - „Investiţii publice” ediţia a III-a, Editura Universităţii
„Nicolae Titulescu”, Bucureşti, 2014;
 Isan Vasile, Cocris Vasile, Sectorul public-iluzia bunăstarii generale,
Ed.Ankarom,1997;
 Jula Dorin, Ailenei Dorel, Jula Nicoleta, Gârbovean Ananie - Economia
dezvoltării, Ed. Viitorul Românesc, Bucureşti 1999;
 Oates W. , Descentralization of the Public Sector :An Overview,

Oxford,1990;
 Stoica Emilia – Finanţe publice locale, curs master, Universitatea din
Bucuresti, Bucuresti, 2005;
 ***Dicţionar de economie, Ediţia a II a, Editura Economică, Bucureşti,
2001;
 ***Planul Naţional de Dezvoltare 2007-2013;
 Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 24/1998 privind regimul zonelor
defavorizate, modificată prin Legea nr. 20/1999 şi Ordonanţa de Urgenţă
a Guvernului 75/2000.
43
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 4. CREŞTEREA ECONOMICĂ ŞI
EFICIENŢA
Cuprins
4.1. Obiective
4.3. Eficienţa economică
4.4. Productivitatea
4.7. Teme de control
4.8. Rezumat
4.9. Bibliografie
4.1. Obiective
Unitatea de învăţare 4 - Creşterea economică şi productivitatea, abordează
principalele delimitări și abordări ale eficienţei şi productivităţii muncii la
nivelul unităţilor productive.
 Definiți elementele definitorii ale eficienţei economice;
 Definiţi noţiunea de productivitate a factorilor de producţie;
 Descrieţi productivitatea specific factorului muncă;
4.3. Eficienţa economică
Concentrarea economică-financiară a întreprinderilor are ca scop

00:00 eficientizarea activităţii acestora.
Eficienţa economică reprezintă maximum de bunuri economice şi
valoare nouă ce se poate obţine la un moment dat cu minimum de factori de
producţie utilizaţi şi consumaţi.
Activitatea unui agent economic este eficientă atunci când încasările
obţinute din vânzarea bunurilor pe piaţă sunt mai mari decât cheltuielile care s-
au făcut (încasări > cheltuieli).
Eficienţa economică este un concept general-teoretic prin care se
exprimă calitatea activităţii economice de a utiliza în mod raţional factorii de
producţie în procesul realizării obiectului de activitate al întreprinderii.
a) În funcţie de aceasta eficienţa se exprimă, în primul rând, prin
indicatorul denumit randamentul factorilor de producţie utilizaţi (R.F.). În acest
caz, eficienţa economică se exprimă prin următorul raport.
Valoarea productiei
F.R 
consumul de factori
b) Eficienţa economică se exprimă şi sub forma consumului
specific de factori de producţie:
Consumul de factori
C.s.f . 
Valoarea productiei (venitul)
44
Coeficientul capitalului se determină în mai multe variante.
 Coeficientul mediu al capitalului, ca raport între capitalul total utilizat şi
volumul (valoarea) producţiei totale:
capital
k
valoarea productiei
 Coeficientul marginal al capitalului, ca raport între creşterea capitalului şi
creşterea producţiei:
k mg. = ΔK/ΔQ
Coeficientul marginal este adesea preferat, întrucât, investiţia anuală este
mai uşor de identificat decât stocul total de capital. El are o relevanţă mai mare
la nivelul ramurilor economice, punând în evidenţă evoluţia eficienţei
economice a capitalului.
c) Un alt factor important al eficienţei economice îl reprezintă
rentabilitatea producţiei sau întreprinderii.
Rentabilitatea exprimă capacitatea întreprinderii de a aduce profit şi se
exprimă prin intermediul ratei rentabilităţii sau ratei profitului, după formulele:
profit profit
r'   100 ; r'   100
capital cifra de afaceri (CA)
Rata rentabilităţii are relevanţă îndeosebi la nivelul întreprinderilor. Ea

diferă mult de la o întreprindere la alta.
d) Un indicator de bază al eficienţei îl reprezintă productivitatea
muncii. Productivitatea muncii reprezintă rodnicia cu care se cheltuieşte munca
umană.
La nivelul întreprinderilor se mai pot utiliza ca indicator de calcul a
eficienţei:
 rentabilitatea financiară (ca raport procentual între profitul
întreprinderii şi capitalul propriu);
rentabilitatea economică (exprimă raportul procentual dintre profit şi
totalitatea activelor economice ale întreprinderii).
Definiţi eficienţa economică.
Arătaţi importanţa calculării indicatorilor de eficienţă la nivelul întreprinderilor?
4.4. Instituţiile şi organizaţiile economiei mondiale
Productivitatea este un concept care exprimă eficienţa sau randamentul

cu care sunt utilizaţi factorii de producţie în procesul de producere a bunurilor şi
00:40 serviciilor. Ea exprimă legătura cantitativă între producţia obţinută şi factorii
utilizaţi.
Productivitatea se poate exprima ca fiind determinată de o mare varietate
de indicatori care se pot clasifica în funcţie de anumite criterii:
45
Tabelul 1: Indicatorii de productivitate
CRITERII DE APRECIERE AI INDICATORILOR DE PRODUCTIVITATE
Nivelului Forma de Aria de Modul de calcul Modul în care se

activităţii exprimare cuprindere a al indicatorilor reflectă
indicatorilor rezultatele
activităţii
economice
1.productivitatea 1.productivitatea 1.productivitatea 1.productivitatea 1.productivitatea
la nivelul fizică, numită şi parţială a unui medie; brută, calculată
întreprinderii şi reală, în care factor de 2.productivitatea prin raportarea
al subunităţilor mărimea şi producţie – marginală valorii totale a
acesteia, până la evoluţia ei nu muncă, capital; producţiei;
locul de muncă; sunt influenţate 2.productivitatea 2.productivitatea
2.productivitatea de factorul globală a netă, determinată
la nivel de monetar, de factorilor pe baza valorii
ramură; evoluţia nou create sau a
3.productivitatea preţurilor; valorii adăugate.
la nivelul 2.productivitatea
economiei valorică sau
naţionale. monetară,
determinată ca
raport între
valoarea
producţiei şi
factorii
(factorul) de
producţie.
1) Productivitatea medie a muncii:

productia (fizica, valorica)
w
munca vizibila (vie)
2) Productivitatea netă a muncii
produsul net (valoarea adaugata)
Wne 
munca vizibila
3) La nivelul economiei naţionale, cel mai util şi expresiv indicator al
productivităţii muncii se determină ca raport între produsul naţional sau venitul
naţional (VN) şi numărul celor ocupaţi (L):
VN (Y)
Wn 
L
Acest indicator exprimă produsul sau venitul naţional ce revine în medie
pe un lucrător ocupat şi se foloseşte pentru comparaţii internaţionale şi pentru
caracterizarea nivelului de dezvoltare economico-socială.
4) Productivitatea marginală exprimă eficienţa consumului suplimentar
de factori şi se determină astfel:
46
Q (Y)
Wmg 
Fp(LK)
Productivitatea marginală a (sau produsul marginal al) muncii reprezintă
producţia suplimentară care rezultă din utilizarea unei unităţi suplimentare de
muncă în producţie, ceilalţi factori de producţie rămânând neschimbaţi.
Privind lucrurile la scara economiei naţionale, experienţa dezvoltării
economico-sociale arată că ridicarea nivelului productivităţii muncii a
reprezentat baza progresului economic, întrucât:
a) are contribuţie principală, hotărâtoare la creşterea producţiei de bunuri
şi servicii, în condiţiile în care durata medie a muncii în ultimele două secole s-
a redus substanţial.
b) a creat posibilitatea unor redistribuiri importante de populaţie ocupată
din ramurile primare şi secundare spre sectorul terţiar;
c) a permis reducerea puternică a consumului de muncă pe unitatea de
produs.
Comentaţi următoarea afirmaţie aparţinând lui Michel Didier: „Noi suntem
astăzi în medie de trei ori mai productivi decât părinţii noştri, ceea ce ne permite
să consumăm de trei ori mai mult decât ei11”.
Să ne reamintim...
Productivitatea este un concept care exprimă eficienţa sau randamentul
cu care sunt utilizaţi factorii de producţie în procesul de producere a bunurilor şi
serviciilor. Ea exprimă legătura cantitativă între producţia obţinută şi factorii
utilizaţi.
1. Eficienţa economică şi indicatorii de calcul ai acesteia.

2. Productivitatea muncii la nivelul economiei naţionale.

O fermă agricolă dispune de 50 ha teren arabil şi dotările aferente de capital tehnic

(maşini şi utilaje, îngrăşăminte, carburanţi, etc). În anul 2007 foloseşte 5 salariaţi,
fiecare lucrând în medie 2.000 ore anual şi obţine o producţie de 300 tone de cereale. În
anul 2008, pe aceeaşi suprafaţă şi folosind acelaşi volum de capital tehnic, dar utilizând
01:30 6 salariaţi (menţinând timpul de lucru constant) societatea obţine 380 tone de cereale.
Se cere:
a) nivelul productivităţii medii şi marginale a muncii (pe salariat şi pe oră),
b) nivelul procentual al productivităţii medii a muncii (pe lucrător şi pe oră de
muncă) în anul 2008 faţă de anul 2007.
Rezolvare: a)
 Wlucrător 2007 = Q0 / L0 = 300 / 5 = 60 tone,
 Wh2007 = Wlucrător / timp = 60 / 2000 = 0,03 tone,
 Wlucrător 2008 = Q1 / L1 = 380 / 6 = 63,33 tone,
 Wh2008 = Wlucrător / timp = 63,33 / 2000 = 0,0316 tone,
 WmgL = Q / L = 80 / 1 = 80 tone,
11
Didier Michel, „Economie – regulile jocului”, Editura Economică, Bucureşti, 1989, p. 177
47
 Wmgh = WmgL / t = 80 / 2000 = 0,04 ha,
b)
 IWL = 105,5 %,
 IWh = 105,5 %.
4.7. Teme de control

Redactati un referat la alegere din temele enuntate la sfarsitul fiecarei unitati de
invatare.
Referatele se trimit prin sistemul Elis (la rubrica „teme online”) pana la data
ultimului tutorial.
4.8 Rezumat
Eficienţa economică reprezintă maximum de bunuri economice şi valoare

nouă ce se poate obţine la un moment dat cu minimum de factori de
producţie utilizaţi şi consumaţi. Activitatea unui agent economic este
eficientă atunci când încasările obţinute din vânzarea bunurilor pe piaţă
sunt mai mari decât cheltuielile care s-au făcut (încasări > cheltuieli);
Rentabilitatea exprimă capacitatea întreprinderii de a aduce profit şi se
exprimă prin intermediul ratei rentabilităţii sau ratei profitului;
Productivitatea muncii reprezintă rodnicia cu care se cheltuieşte munca
umană;
01:50 Productivitatea este un concept care exprimă eficienţa sau randamentul cu
care sunt utilizaţi factorii de producţie în procesul de producere a bunurilor
şi serviciilor. Ea exprimă legătura cantitativă între producţia obţinută şi
factorii utilizaţi;
4.9. Bibliografie
Liviu, „Economie - ghid practic”, Editura Tribuna Economică,
Bucureşti, 2001;
 Creţoiu Gheorghe, Cornescu Viorel, Bucur Ion, „Economie”, ed a II-a
Ed. C.H. Beck, Bucureşti 2011;
 Drucker F. Peter, „Societatea postcapitalistă”, Editura Image, Bucureşti,

1999;
 King Alexander, Schneider Bertrand, „Prima revoluţie globală. Un raport
al Consiliului Clubului de la Roma”, Editura Tehnică, Bucureşti, 1993 ;
 Ricardo David, „Principiile economiei politice şi ale impunerii”, Editura
ANTET, Bucureşti, 2001;
2001.
48
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 5. MONEDA
Cuprins
5.1. Obiective
5.3. Natura şi funcţiile monedei
5.4. Evoluţia şi formele monedei. Sistemele monetare
5.7. Rezumat
5.8. Bibliografie
5.1. Obiective
Unitatea de învăţare 5 – Moneda, pune în evidenţă apariţia şi dezvoltarea
monedei, clasifică funcţiile monedei şi sistemele monetare.

 Definiţi natura monedei;
 Să enunţaţi câteva funcţii ale monedei;
 Descrieţi originea şi formele sistemelor monetare.
5.3. Natura şi funcţiile monedei
Economia de schimb în condiţiile contemporane este de neconceput

fără existenţa banilor. Aceştia fac parte din viaţa omului de zi cu zi, reprezentând
00:00 poate cel mai interesant instrument economic asupra căruia omul s-a aplecat
pentru a-l înţelege, pentru a-i descoperi natura, rolul şi funcţiile lui.
Una dintre principalele probleme disputate între specialişti este legată
de natura banilor, respectiv, ce sunt banii? La această întrebare s-au dat mai
multe răspunsuri. Clasicii economiei politice au arătat că banii sunt o marfă, care
s-a desprins din lumea mărfurilor pentru a îndeplini un rol deosebit, respectiv cel
de echivalent general al valorii tuturor mărfurilor şi de instrument de schimb. Ei
au apărut spontan, ca rezultat al unui lung proces istoric de dezvoltare a
schimbului.
Alţi specialişti au cu totul altă părere. Astfel, banii sunt consideraţi a fi
produsul unei convenţii la care oamenii ar fi ajuns pentru înlesnirea schimbului,
sau că ar fi o ficţiune juridică, respectiv o creaţie a ordinii de drept. „Banii – scria
P. Samuelson – sunt o convenţie socială artificială … de îndată ce bunurile pot
fi cumpărate sau vândute pe un lucru dat, publicul va consimţi să se folosească
de el pentru cumpărările şi vânzările sale. Oricât ar fi de paradoxal sau nu, banii
sunt acceptaţi sau nu … pentru că ei sunt acceptaţi”12.
Sunt şi puncte de vedere care încearcă o simbioză între aceste concepte,
respectiv banii sunt consideraţi ca produs al schimbului de mărfuri, investiţi cu
încrederea tuturor posesorilor lor. Numai în aceste condiţii banii sunt acceptaţi
în societate.
12
Paul A. Samuelson, „L’Economique”, vol.1, ed. a 8-a, Libraire Armand Colier, Paris, 1982, p.281.
49
Banii sunt priviţi ca fiind orice activ care este acceptat în tranzacţia şi în
reglementarea schimbului şi a datoriilor.
Banii reprezintă un instrument social, o formă particulară imediat
mobilizatoare a avuţiei sociale, o întruchipare transmisibilă şi omnivalentă a
puterii de cumpărare, care conferă deţinătorului dreptul asupra unei părţi din
produsul social al ţării emitente”13. Ei au apărut în procesul trecerii de la
economia naturală la economia de schimb parcurgând, în evoluţia lor, mai multe
etape.
În practica economică toate semnele băneşti sunt cunoscute astăzi sub
denumirea de monedă. Astfel, diversitatea instrumentelor băneşti prezintă
următoarea clasificare14:
 bani sub formă de bunuri, schimbul are loc sub forma trocului (M –
M);
 bani sub formă de bunuri – metale preţioase;
 bani monedă – monedă din metal preţios emis şi garantat de
autorităţile emitente - trocul este înlocuit de schimbul de marfă pe bani
(M – B – M);
 bani – bilete de bancă, ca înscrisuri ce atestau existenţa aurului în
depozitele unei bănci;
 bani de hârtie – ca simbol al banilor cu valoare deplină, care îşi
îndeplinesc funcţiile în baza încrederii populaţiei în organul emitent;
 banii de credit – apar din nevoia de a facilita în special creditul
comercial;
 bani scripturali – apar ca înscrisuri în conturi bancare (bani de cont).
Moneda aflată sub forma banilor de hârtie şi a monedei divizionare, care
este utilizată în economie, este cunoscută sub denumirea de numerar, iar banii
de cont, sub denumirea de monedă scripturală. În ţările cu economie dezvoltată,
aceasta din urmă deţine ponderea majoritară în masa monetară. Banii sunt un
instrument-cheie într-o economie de piaţă. Acest rol este pus în evidenţă de
funcţiile pe care banii le îndeplinesc în cadrul vieţii economice, şi anume: funcţia
de mijloc de schimb; funcţia de măsură a valorii (etalon al preţurilor); funcţia de
conservare de valoare şi acumulare; funcţia de plată; bani universali.
În sens strict, moneda constituie ansamblul mijloacelor de plată imediat
utilizabile pentru efectuarea de reglementări şi acceptate într-o anumită
comunitate. Pentru a surprinde într-o mai mare măsură rolul şi evoluţia sa,
moneda este considerată drept activ lichid ale cărui forme se modifică în funcţie
de structurile economice şi sociale şi care serveşte la evaluarea şi reglementarea
schimburilor15. Moneda reprezintă resursa la care se raportează toţi agenţii
economici ai unei ţări. Principalele atribute ale monedei sunt:
1. acceptabilitatea - pentru ca moneda să fie mijloc general de schimb,
ea trebuie să fie acceptată de toate persoanele unui stat ca mijloc de plată;
2. convertibilitatea – moneda trebuie să fie folosită cu uşurinţă;
3. divizibilitatea – capacitatea monedei de a fi folosită la orice tip de
tranzacţie;
4. uniformitatea – toate instrumentele acceptate ca mijloc de plată trebuie
să posede aceleaşi calităţi şi funcţii;
5. greutatea falsificării – imposibilitatea reproducerii ei;
13
Kiriţescu C. Costin, „Moneda – mică enciclopedie”, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982, p.63.
14
Dicţionar de economie, Ediţia a II a, Editura Economică, Bucureşti, 2001, p. 56
15
Echaudemaison C. D., „Dictionnaire d’économie et de sciences sociales, Nathan”, 1993, p. 268.
50
6. stabilitatea valorii – menţinerea puterii de cumpărare o perioadă de
timp cât mai mare.
Rolul monedei în economia contemporană este pus în evidenţă de
funcţiile sale, aflate într-un proces continuu de dezvoltare şi diversificare16. Sunt
considerate ca funcţii clasice ale monedei:
a) etalon al valorii sau unitate de cont. Moneda serveşte la măsurarea
cheltuielilor de producţie şi a rezultatelor, la realizarea de calcule economice
prin care se stabileşte costul activităţilor desfăşurate sau programate a se
desfăşura, se apreciază eficienţa, se determină preţul produselor şi al serviciilor.
Funcţia de etalon al valorii este exercitată prin mecanismul formării preţurilor,
în care intervin trei factori determinanţi: munca, utilitatea şi raportul cerere-
ofertă. Ea permite exprimarea într-o aceeaşi unitate de măsură a tuturor bunurilor
şi serviciilor;
b) mijlocitor al schimbului. Moneda serveşte procesului circulaţiei
mărfurilor, intervenind în actul de vânzare-cumpărare al unei mărfi, ce trece de
la producător la consumator în schimbul unei anumite cantităţi de monedă. În
această calitate de mijlocitor al schimbului - banii apar ca bani reali, cu existenţă
efectivă: numerar sau bani de cont. Pentru exercitarea acestei funcţii este necesar
să existe o anumită cantitate de monedă în circulaţie, care să mijlocească noi şi
noi acte de vânzare-cumpărare;
c) funcţia de rezervă (rezerva de valoare). Prin aceasta, moneda permite
transferarea puterii de cumpărare în timp şi constituie o parte a activelor
agenţilor economici. Este vorba de economisirea şi acumularea unor sume
băneşti în vederea unor activităţi viitoare sau în scopuri de precauţie contra unor
cheltuieli neprevăzute. Manifestarea acestei funcţii se află, evident, în relaţie
directă cu evoluţia puterii de cumpărare a monedei, inflaţia afectând mai mult
sau mai puţin această putere;
d) funcţia de monedă universală. Moneda este folosită şi în cadrul
relaţiilor economice internaţionale la cumpărarea de bunuri şi servicii. Monedele
folosite cu preponderenţă în cadrul acestor relaţii sunt denumite valute forte,
adică acele monede naţionale recunoscute pe plan internaţional ca mijloc de
cumpărare, mijloc de plată şi de rezervă (dolarul SUA, euro, lira sterlină, francul
elveţian, yenul japonez etc). Tot în acest sens, se utilizează, în prezent, şi unităţi
monetare convenţionale - DST (Drepturi Speciale de Tragere17), care însă au o
circulaţie limitată la relaţiile dintre băncile centrale ale ţărilor lumii şi între
acestea şi Fondul Monetar Internaţional.
 Funcţiile banilor pun în evidenţă rolul pe care ei îl au în societate,
de „sânge” al acestui organism complex care este economia (P. A.
Samuelson).
Definiţi moneda şi precizaţi funcţiile monedei în economie.
Prezentaţi o activitate economică în care se regăseşte una din funcţiile monedei.
16
Creţoiu Gheorghe, Cornescu Viorel, Bucur Ion, „Economie”, Ed. a II-a, Editura C.H. Beck, Bucureşti 2008, p. 184
17
Drepturile speciale de tragere (DST sau, internaţional, XDR) sunt moneda virtuală a Fondului Monetar Internaţional,
conceput ca înlocuitor al standardului aurului. Tranzacţiile în interiorul Fondului Monetar Internaţional sunt calculate în
DST. Valutele naţionale sunt fixate la un anumit raport în relaţie cu DST. Valoarea DST se calculează în funcţie de
dolarul american (44%), euro (34%), yenul japonez (11%) şi lira sterlină britanică (11%), conform cotaţiilor exprimate
de bursa londoneză.
51
5.4. Evoluţia şi formele monedei. Sistemele monetare
Moneda apare de timpuriu în istoria societăţii omeneşti fiind prezentă în

00:50 tranzacţii sub forma unor mărfuri obişnuite şi foarte variate.
Înainte de apariţia monedei de formă discoidală s-au folosit alte obiecte
cu valoare de schimb. De exemplu, în Grecia în perioada arhaică se foloseau un
fel de „frigărui” grele din fier, care s-au găsit depozitate ca ofrandă în temple.
Pe teritoriul actual al României în cetăţile greceşti din Dobrogea în secolele VI-
V î.Chr. se foloseau iniţial ca mijloace de schimb local vârfuri de săgeţi din
bronz, al căror tub de înmănuşare se umplea cu plumb pentru a anula calitatea
de armă a obiectului. Ulterior s-au turnat semne premonetare din bronz care
aveau o formă asemănătoare unei frunze de salcie şi greutatea de câteva grame.
În Europa bunurile care au îndeplinit funcţia de monedă au fost vitele, în Africa
sarea şi scoicile rare care serveau ca podoabe, iar în Tibet ceaiul.
Primele monede propriu-zise au fost bătute în Asia Mică, în secolul VII

î.Chr., dintr-un aliaj natural de aur şi argint numit electrum. În epoca antică dar
şi mai târziu monedele de valoare mai ridicată se băteau din argint sau din aur,
acestea având valoare intrinsecă prin metalul preţios conţinut. În consecinţă,
monedele din metale preţioase erau acceptate şi aveau valoare şi pe alte pieţe
decât cea a autorităţii emitente. Astfel se explică larga circulaţie a monedelor
greceşti şi romane din metale preţioase, chiar dincolo de aria ocupată de culturile
respective. Ca metale nepreţioase, „comune”, folosite la producerea monedelor,
cuprul şi aliajele sale (în special aliajul cu staniu numit bronz şi alama, aliajul
cuprului cu zincul) constituie cazul cel mai frecvent.
În Evul Mediu tehnicile de fabricaţie a monedelor se schimbă,
acestea devenind în general mult mai subţiri decât în antichitate, reprezentările
figurale şi legendele având un relief mai redus. Ceva mai târziu se răspândesc
diverse elemente de securizare a marginilor monedelor - cum ar fi zimţii sau
diverse striaţii, frunze etc. - pentru a preveni furtul de metal din monedă prin
tăierea sau pilirea marginilor, care ar fi fost astfel vizibilă
Prin dezvoltarea schimbului se creează un dezechilibru între cererea şi
oferta de monedă-marfă care a dus la necesitatea găsirii altor forme de monedă.
Apare astfel moneda de hârtie (bancnotele sau moneda fiduciară) şi moneda de
cont (scripturală). În secolele XVII-XVIII în Anglia, Suedia şi Ţările de Jos apar
biletele de bancă şi moneda de cont. Emisă de bănci, moneda de hârtie putea fi
schimbată oricând de către deţinător în monedă metalică la ghişeele băncii, fiind
garantată cu rezerva de aur monedă existentă în banca emitentă.
La începutul secolului al XIX-lea emisiunea bancnotelor se
generalizează în toată Europa Occidentală. Moneda de cont apare prin înscrierea
sumelor de bani în contul clienţilor băncilor comerciale. În a doua jumătate a
secolului al XIX-lea se perfecţionează tehnicile bancare şi apar noi forme ale
monedei scripturale: cecurile şi viramentele. Moneda marfă se transformă astfel
în monedă semn. Astfel, se certifică sporirea încrederii populaţiei şi a agenţilor
economici în autoritatea monetară centrală (pentru moneda de hârtie) şi faţă de
băncile comerciale (pentru moneda scripturală). Pentru câştigarea încrederii în
monedă semn s-a păstrat legătura directă cu metalul monetar aflat în rezerva
băncii emitente - orice monedă de hârtie sau de cont putea fi convertită la cerere
în aur-monedă atât pentru deţinătorii interni cât şi externi. Aurul monetar a
continuat deci să îndeplinească funcţia de etalon şi de rezervă. Convertirea la
cerere în aur-monedă a funcţionat atâta timp cât a existat un echilibru între
52
cantitatea de aur-monedă existentă şi necesarul de monedă din economie.
Datorită măririi volumului tranzacţiilor se naşte un nou dezechilibru între
cererea şi oferta de monedă, fenomen care a dus la desprinderea monedei semn
de metalul monetar şi a imprimat mecanismelor monetare caracteristici noi.
Acestea sunt: slăbirea legăturii directe dintre aurul monetar şi moneda semn;
apariţia titlurilor de creanţă alături de metalele monetare; depozitele în
aur-monedă acoperă la început o treime din cantitatea de monedă aflată în
circulaţie, pentru ca apoi să scadă treptat; moneda semn rămâne unica formă a
monedei aflate în circulaţie. Emiterea monedei se bazează tot mai mult pe
producţia de bunuri destinate schimbului.
Crearea monedei semn rămâne de competenţa băncilor, dar garanţia
materială trece treptat în economie. Convertibilitatea bancnotelor în aur-monedă
sau lingouri se restrânge şi se suspendă definitiv în practica monetară internă
după marea criză economică mondială din anii 1929 - 1933. În schimburile
internaţionale continuă să circule metalul monetar sub formă de lingouri.
Încrederea în moneda de hârtie emisă de alte ţări trebuia pregătită şi câştigată în
timp. Acest fapt se produce în 1944 şi coincide cu crearea Sistemului Monetar
Internaţional la Conferinţa Financiară şi Monetară de la Bretton Woods18.
În concluzie, în evoluţia sa, moneda a parcurs mai multe etape şi a
cunoscut forme variate:
a) piesele sau moneda divizionară;
b) biletele de bancă sau moneda fiduciară (fiducia = încredere); valoarea
acestora se baza pe credibilitatea acordată de organul emitent. În fiecare ţară,
Banca Naţională (Centrală) deţinea monopolul emisiunii de bilete. Împreună cu
moneda divizionară, alcătuiesc numerarul aflat în circulaţie;
c) moneda scripturală (depozite la vedere), emisă de bănci, case de
economii ş.a.;
d) moneda electronică. Progresul informaticii tinde să dematerializeze
modalităţile de circulaţie monetară şi să dezvolte noi mijloace de plată. Astfel,
moneda scripturală (bancară) face tot mai mult loc monedei electronice, graţie
căreia transferul unor fonduri între conturi se realizează prin impulsuri
electromagnetice, ca de exemplu teletransmisia directă între ordinatorul
clientului şi cel al băncii. De asemenea, pentru reglarea de plăţi sunt utilizate tot
mai mult cărţile de plastic.
Pornind de la aprecierea specialiştilor privind rolul banilor în economie,
se înţelege de ce crearea de monedă, ca şi asigurarea unei circulaţii monetare
normale au fost încredinţate de societate unor agenţi economici specializaţi, care
sunt instituţiile bancare şi financiare. Activitatea lor privind reglarea circulaţiei
monetare într-o ţară sau alta se desfăşoară pe baza unor acte normative precise,
fiind permanent „supravegheată” de către stat.
Totalitatea formelor de monedă, a principiilor şi normelor juridice şi
economice care reglementează circulaţia monetară în interiorul unei ţări
formează sistemul monetar19.
18
În luna iulie 1944 a avut loc Conferinţa de la Bretton Woods, pentru restructurarea relaţiilor internaţionale monetare
şi financiare. Peste 40 de ţări au participat la semnarea Acordului de la Bretton Woods care prevedeau proceduri şi reguli
care vor guverna economia mondială. Acest acord a condus la înfiinţarea BIRD (Banca Internaţională pentru
Reconstrucţie şi Dezvoltare de asemeni cunoscută ca şi Banca Mondială) şi FMI (Fondul Internaţional Monetar). Sistemul
Bretton Woods prevedea o rată de schimb valutar stabilă, având ca referinţă standard, aurul, iar dolarul era singura monedă
convertibilă în aur. România a devenit membră a celor două organisme financiare la 15 dec 1972.
19
Creţoiu Gheorghe, Cornescu Viorel, Bucur Ion, op. cit. p.189
53
Fiecare ţară are un sistem monetar propriu, care s-a constituit şi dezvoltat
treptat, pe măsura dezvoltării economiei naţionale. Crearea în Europa a Uniunii
Economice a dus firesc şi la realizarea Uniunii monetare şi adoptarea ulterior a
monedei unice EURO, care începând cu 1 ianuarie 2002 a devenit monedă reală,
nu numai de cont, pentru ţările care fac parte din Uniunea monetară. Cu alte
cuvinte, sistemul monetar al acestor ţări trebuie privit şi apreciat din perspectiva
constituirii aşa-numitei Zone EURO.
Figura 17: Emisiunile de euro după 2007:
Omenirea a cunoscut de-a lungul timpului mai multe tipuri de sisteme

monetare. Dacă avem în vedere natura etalonului monetar, au existat sisteme
monetare unde etalonul era metalul preţios, sisteme monetare bazate pe aur-
devize şi sisteme monetare bazate pe etalonul putere de cumpărare. Pornind de
la moneda dominantă, putem vorbi de sisteme metaliste, în care unul sau mai
multe metale au fost utilizate ca monedă (monometalismul şi bimetalismul);
sisteme cu bază metalică şi monedă de hârtie (acestea convertibile în aur de către
banca de emisiune); sisteme monetare ametaliste, bazate pe moneda hârtie
neconvertibilă şi moneda scripturală.
În procesul evoluţiei sale, sistemul monetar poartă amprenta condiţiilor
economico-sociale interne ale fiecărei ţări, precum şi a celor internaţionale.
Caracteristica principală a acestei evoluţii o reprezintă dematerializarea
monedei, respectiv trecerea de la moneta metalică la moneda fiduciară (de
încredere), apoi la moneda bancară şi la cea scripturală, ca în prezent să treacă
la cea electronică şi de plastic.
Evoluţia sistemului monetar financiar internaţional astfel sintetizată,
conduce la cristalizarea următoarelor etape distincte şi punctuale în parabola
dezvoltării şi afirmării acestuia ca sistem instituţional şi funcţional la nivel
global, segmentat în două faze funcţionale distincte20:
20
Popa C. Cătălin, „Monetary System. Functional and Institutional Structure”, MPRA Paper No. 3737, 2007,
54
Tabelul 2: Fazele evoluţiei sistemului monetar:
EVOLUŢIA SISTEMULUI MONETAR FINANCIAR INTERNAŢIONAL
Faze Perioada Caracteristici
funcţionale
1816 - Adoptarea progresivă a etalonului aur (Gold Standard), definirea
nereglementate a sistemului
1914 rolului şi responsabilităţilor sistemului băncilor centrale,

cristalizarea funcţională a sistemului intermedierii financiare şi
1. Faza funcţionării
monetar financiar
crearea uniunilor monetare ca prime forme de cooperare

internaţional
monetar-financiară instituţionalizată la nivel multinaţional.

1914 - Funcţionarea sistemului Gold Standard, sub cele două forme
1944 agreate, respectiv Gold Specie Standard şi Gold Bullion
Standard, formarea blocurilor monetare ale dolarului, lirei şi
francului; perioada este marcată de repetate convulsii monetare,
crize hiperinflaţioniste, crize bursiere şi distorsiuni grave ale
sistemului economic, determinate de efectele distructive ale celor
două conflagraţii mondiale.
1944 - Funcţionarea sistemului aur-devize, Gold Exchange Standard, în
2. Faza funcţionării reglementate a sistemului
1973 baza acordului de la Bretton Woods, acord care reprezintă

deopotrivă debutul oficializării cooperării financiar monetare
internaţionale; are loc înfiinţarea structurilor instituţionale
monetar financiar internaţional
monetar-financiare cu vocaţie universală, adoptarea primele

convenţii internaţionale iar prin reglementare sistemul capătă
valenţe internaţionale de jure.
1973 - Renunţarea la etalonul aur-devize şi aplicarea flotaţiei libere;
1990 perioada este marcată de fazele cincinale de ,,pendulare” a
dolarului şi de şocurile petroliere; construcţia europeană este
accelerată şi sunt stimulate tendinţele integraţioniste la nivel
internaţional; au loc primele sincope ale sistemului monetar
financiar degenerate în crize de sistem, respectiv criza datoriilor
(1982); în 1988 este consolidată reglementarea intermedierii
financiare prin Acordul de la Basel, se pune problema
contracarării riscurilor de lichiditate în creditare; blocul comunist
intră în colaps iar ţările central şi est europene intră pe lungul
drum al tranziţiei.
1990 - ,,Noul Consens de la Washington” (1990-1991) ridică la rang de
2001 panaceu universal acţiunea de liberalizare a pieţelor şi reţetele
55
macroeconomice de factură monetaristă; crizele de sistem capătă
noi valenţe, amploarea şi viteza de propagare a acestora fiind de
natură globală; se acutizează fenomenele de globalizare şi
integrare a pieţelor financiare; cooperarea internaţională devine
concentrată şi permanentă prin instituirea reglementărilor de
supraveghere prudenţială şi monitorizarea riscurilor de sistem;
este desăvârşită integrarea europeană şi adoptată moneda unică
euro; procesul de globalizare devine agresiv iar tendinţele
integraţioniste se concretizează atât pe continentul american cât
şi în Asia.
2001 - Reformarea sistemului monetar financiar internaţional pe
prezent modelul pieţelor integrate şi globalizate şi debutul revizuirii
politicilor şi strategiilor instituţiilor monetar financiare
internaţionale; terorismul internaţional devine un fenomen
global, speculaţiile pe termen scurt sunt exacerbate, capitalul
circulă liber şi fără frontiere, fenomenul migraţiei capătă valenţe
majore, efectele inedite justificând forme noi şi mult mai
accentuate de cooperare internaţională.
Să ne reamintim...
Fiecare ţară are un sistem monetar propriu, care s-a constituit şi dezvoltat
treptat, pe măsura dezvoltării economiei naţionale. Crearea în Europa a Uniunii
Economice a dus firesc şi la realizarea Uniunii monetare şi adoptarea ulterior a
monedei unice EURO, care începând cu 1 ianuarie 2002 a devenit monedă reală,
nu numai de cont, pentru ţările care fac parte din Uniunea monetară.
Precizaţi care au fost formele pe care le-a îmbrăcat moneda de-a lungul timpului.
Evidenţiaţi diferenţierile existente între sistemele monetare.
1. Natura şi funcţiile monedei

2. Evoluţia şi formele monedei;
3. Sisteme monetare.

Alegeţi răspunsul corect

1)Moneda noastră naţională este un exemplu de:
a) bani marfă;
b) monedă fiduciară;
c) monedă liber convertibilă;
d) monedă cu convertibilitate în aur.
2)Care din următoare elemente este un exemplu de cvasi-bani:

a) o carte de credit;
b) un depozit la termen;
c) baza monetară;
d) depozitele la vedere.
56
Alegeţi combinaţia de răspunsuri corectă
1) Masa monetară cuprinde:
a) monedele propriu-zise;
b) efectele de comerţ;
c) biletele de bancă;
d) depozitele bancare.
A =b+c; B =a+c+d; C =a+c; D =a+b+c+d;
2) Sursele de creare a monedei sunt reprezentate de:

a) creditele acordate agenţilor economici;
b) finanţarea nevoilor statului;
c) vânzarea de devize străine;
d) achiziţionarea de devize străine.
A=b+c; B=a+c+d; C=a+c; D=a+b+ d;
Răspunsuri:
Raspunsuri:
Alegeţi răspunsul corect 1. b 2. b
Alegeţi combinaţia de răspunsuri 1. B 2. D

corectă
5.7. Rezumat
Banii reprezintă un instrument social, o formă particulară imediat
mobilizatoare a avuţiei sociale, o întruchipare transmisibilă şi omnivalentă
a puterii de cumpărare, care conferă deţinătorului dreptul asupra unei părţi
din produsul social al ţării emitente;
Moneda aflată sub forma banilor de hârtie şi a monedei divizionare, care
este utilizată în economie, este cunoscută sub denumirea de numerar, iar
banii de cont, sub denumirea de monedă scripturală;
Moneda constituie ansamblul mijloacelor de plată imediat utilizabile pentru
01:50 efectuarea de reglementări şi acceptate într-o anumită comunitate;
Sunt considerate ca funcţii clasice ale monedei: a) etalon al valorii sau
unitate de cont, b) mijlocitor al schimbului, c) funcţia de rezervă (rezerva
de valoare). d) funcţia de monedă universală;
5.8. Bibliografie
Liviu, „Economie - ghid practic”, Editura Tribuna Economică,
Bucureşti, 2001;
57
 Creţoiu Gheorghe, Cornescu Viorel, Bucur Ion, „Economie”, ed a II-a
Ed. C.H. Beck, Bucureşti 2011;
 Cezar Basno, Nicolae Dardac, Constantin Floricel, Monedă, Credit,

Bănci, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1995;
 Kiriţescu C. Costin, „Moneda – mică enciclopedie”, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1982;
 Vasilescu Eugeniu, „Managementul proceselor monetare şi teoria
inflaţiei”, Editura „Curtea Veche”, vol. I, 1993;
 ***Banca Naţională a României, Caiete de studii, iulie 2007;
2001.
58
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 6. CEREREA ŞI OFERTA DE MONEDĂ
Cuprins
6.1. Obiective
6.3. Masa monetară. Cererea şi oferta de monedă
6.4. Valoarea şi puterea de cumpărare a monedei
6.5. Convertibilitatea monedei
6.8. Rezumat
6.9. Bibliografie
6.1. Obiective
Unitatea de învăţare 6 – Cerere şi oferta de monedă, studiază principalele
caracteristici ale masei monetare, valoarea şi puterea de cumpărare cât şi
convertibilitatea monedei naţionale.
 Să descrieţi şi analizaţi masa monetară dar şi cererea şi oderta de monedă care
o furmează;
 Să descrieţi valoarea şi puterea de cumpărare a monedei naţionale;
 Să identificaţi principalele căi de convertibilitate a monedei noastre pe arena
internaţională.
6.3. Masa monetară. Crerea şi oferta de monedă
Masa monetară reprezintă cantitatea de monedă aflată în circulaţie într-o anumită

00:00 perioadă, sub toate formele sale (bani de hârtie, monedă metalică, bani scripturali etc.).
Numerarul (bancnote şi monede) şi depozitele băncilor comerciale păstrate la
banca centrală (în contul rezervelor minime obligatorii) formează banii primari sau
baza monetară şi constituie o creanţă faţă de banca centrală. Banii secundari reprezintă
disponibilităţile la vedere şi constau în creanţe faţă de băncile comerciale.
Masa monetară are o anumită structură, reflectată de aşa-numitele agregate
monetare, ce pun în evidenţă diferite grade de lichidităţi.
Din punct de vedere statistic, pentru măsurarea masei monetare se recurge la
structurarea acesteia, ceea ce permite calcularea indicatorilor şi a agregatelor
monetare.
Delimitarea componentelor masei monetare din circulaţie se realizează după
următoarele criterii, utilizate în statistica monetară internaţională:
 sfera pe care o serveşte masa monetară - masa monetară poate fi analizată ca
monedă scripturală (bani de cont) şi numerar. Aceste sume apar ca solduri în
conturile bancare sau asupra populaţiei, sau ca numerar în casieriile agenţilor
economici şi ale instituţiilor;
59
 natura social economică a deţinătorilor de monedă - din acest punct de vedere
se disting mijloace băneşti (monede) ce aparţin sectorului public si mijloace
băneşti ale sectorului privat;
 rotaţia şi rolul diferitelor componente ale masei monetare - din acest punct de
vedere se disting: mijloace băneşti cu circulaţie curentă; mijloace băneşti
economisite; alte mijloace băneşti;
 gradul de lichiditate al diferitelor componente - din acest punct de vedere se
disting următoarele: lichidităţi primare; lichidităţi secundare; lichidităţi
terţiare.
Indicatorii sau agregatele monetare sunt stabilite de către autorităţile monetare,
ţinând seama de trei criterii principale: eficacitatea agregatelor monetare, caracterul
controlabil şi disponibilitatea statistică.
Agregatele monetare se stabilesc pe baza regrupării, stabilită într-un mod
convenţional, a tuturor activelor în categorii mari care se includ unele în altele 21 şi
care sunt simbolizate diferit:
(M0, M1, M2, M3, M4, L) unde:
M0 = baza monetară (numerarul în circulaţie şi rezervele băncilor comerciale
la Banca Centrală şi numerar în casieriile băncilor comerciale); M1 = bilete de bancă,
moneda divizionară şi depozitele la vedere (conturi în bancă) reprezintă masa
monetară în sens strict; M2 = M1 + conturile de economii şi conturile pe librete la
bancă; M3 = M2 + depozitele la termen, bonurile de casă şi certificatele de depozit; L
= M3 + bonurile de Tezaur şi titlurile comerciale emise de întreprinderi.
Figura 18: Evoluţia masei monetare şi a componentelor 2000-2006
Sursa: B.N.R22
La nivelul Băncii Centrale Europene au fost definite: masa monetară în sens
restrâns (M1), masa monetara intermediară (M2) şi masa monetară în sens larg (M3)23.
Tabelul 3: Structura agregatelor monetare în Eurosystem
21
Capul Jean-Yves, Garnier Olivier, „Dictionnaire d’économie et de sciences sociales”, Hatier, 1993, p. 267.
22
Banca Naţională a României, Caiete de studii, iulie 2007, p. 11
23
Gherghinescu Oana, Gherghinescu Gheorge, „Abordarea structurii şi rolului agregatelor monetare la Frankfurt si
Bucureşti”, în „Finanţe – Provocările viitorului”, Anul VI, Nr. 6/2007, p. 223
60
Sursa: Banca Centrala Europeana, www.ecb.int
Un element important ce rezultă din analiza structurii masei monetare îl

constituie lichiditatea. Aceasta reflectă volumul mijloacelor de plată deţinut de agenţii
economici, indiferent de forma concretă pe care o îmbracă.
Lichiditatea reprezintă abundenţa de fonduri disponibile, pe de o parte, şi de
active financiare, pe de altă parte. O piaţă este lichidă atunci când există posibilitatea
de a vinde şi de a cumpăra, în mod operativ şi fără întreruperi, active financiare. Un
activ care nu este lichid nu poate fi revândut, singura posibilitate de a recupera
valoarea sa fiind pe seama veniturilor viitoare pe care le aduce. Prin aceasta se
anulează una dintre principalele funcţii economice ale activelor financiare, aceea de a
mobiliza capitalurile investite şi de a transforma investiţia într-o valoare
comercializabilă;
Cu alte cuvinte, lichiditatea reflectă capacitatea agenţilor economici de a face
faţă plăţilor la care se angajează prin acţiunile lor. Desigur, lichiditatea este corelată
cu agregate monetare şi nu se referă numai la agenţii economici, ci ea poate fi
extrapolată până la nivelul economiei naţionale.
Rata lichidităţii reprezintă raportul între nivelul mediu anual al masei monetare
şi nivelul tranzacţiilor economice mijlocite de monedă.
Cererea de monedă reprezintă cantitatea de bani propriu-zişi (agregatul M1,
de fapt) de care doresc să dispună agenţii economici, la un moment dat. Cererea de
monedă aparţine aşadar, agenţilor economici care desfăşoară activităţi economice şi
care se află la un moment dat în situaţia de a recurge la împrumuturi (credite).
Purtătorii cererii de monedă sunt:
 Întreprinderile care îşi finanţează activităţile economice;
 Trezoreria pentru a-şi finanţa deficitul bugetar;
 Băncile şi instituţiile financiare care au nevoie de credite;
 Populaţia care desfăşoară diferite activităţi.
Cererea de monedă este condiţionată de necesităţile agenţilor economici pentru
a-şi procura bunuri şi a-şi achita servicii. De asemenea, cererea de monedă este
influenţată de volumul tranzacţiilor la un moment dat şi de viteza de rotaţie a banilor.
61
Sintetizând, se poate spune că cererea de monedă este o funcţie dependentă de o serie
de factori, cum ar fi:
 veniturile;
 nivelul general al preţurilor, cererea de monedă este direct proporţională cu
nivelul preţurilor;
 rata dobânzii şi randamentul acţiunilor: cererea de monedă este invers
proporţională cu rata dobânzii şi randamentul acţiunilor;
 alţi factori de influenţă: „preţul” deţinerii bunului - substitut (al cărţii de
credit în locul numerarului, al bancnotelor în locul monedelor), „preţul”
bunului complementar (al cardului / legitimaţiei a cărei deţinere selectează
persoanele la un bancomat), gusturile (preferinţele) pentru o monedă (valută)
sau alta, convertibilă sau nu, plata tehnicii utilizate, refuzul de plată ş.a.
Figura 19: Cererea de monedă
Volumul masei monetare existente în circulaţie este direct proporţional cu

volumul tranzacţiilor şi invers proporţional cu viteza de rotaţie a banilor. Viteza de
rotaţie a monedei reprezintă numărul mediu de operaţiuni de vânzare-cumpărare şi de
plăţi mijlocite de o unitate monetară, într-o anumită perioadă.
Un alt factor de influenţă asupra volumului masei monetare este şi
comportamentul agenţilor economici, în sensul că unii păstrează bani lichizi, alţii
plasează banii în afaceri sau îi utilizează în scopuri speculative (aşa cum aprecia J. M.
Keynes, cererea de monedă are o componentă economico-psihologică şi alta
speculativă).
Oferta de monedă reprezintă cantitatea de monedă pusă la dispoziţia
utilizatorilor prin sistemul bancar. Oferta de monedă provine de la instituţiile financiar
bancare care au astfel de atribuţii şi de la agenţii economici care dispun de resurse
monetare la un moment dat. Purtătorii ofertei de monedă sunt: băncile, casele de
economii şi de pensii, societăţile de asigurări, instituţii financiare cu disponibilităţi,
trezoreria dacă are excedent, populaţia şi banca centrală.
62
Figura 20: Oferta de monedă
În legătură cu posibilitatea de a controla oferta de monedă există puncte de

vedere diferite. Astfel, analiza macroeconomică admite, ca ipoteză, că oferta de
monedă este perfect controlată de autorităţile monetare. În acest caz, se spune că
moneda este exogenă.
Problema caracterului endogen sau exogen al creaţiei monetare, caracterizează
dezbaterile monetare actuale:
a) şcoala bancară apreciază creaţia monetară ca endogenă: aceasta nu poate fi
excesivă şi este condiţionată de nevoile activităţii economice şi de preţuri;
b) şcoala circulaţiei, de orientare cantitativistă, consideră creaţia monetară ca
exogenă şi inflaţionistă;
c) şcoala băncii libere propune eliminarea băncii centrale şi a monopolului său,
în numele eficacităţii concurenţei bancare.
Cererea şi oferta de bani se confruntă pe piaţa monetară. Pentru o anumită rată
a dobânzii (d’ ), evoluţia cererii şi ofertei tind să se echilibreze în punctul E, determinat
de cantitatea de monedă necesară şi suficientă pentru a crea echilibrul.
Figura 21: Echilibrul cererii cu oferta de monedă
Sursa de creare a monedei o reprezintă desfăşurarea mai multor tipuri de

operaţii:
 creditarea. Băncile participă la crearea monedei prin intermediul creditului.
Într-o operaţie de credit, unitatea bancară creditează contul beneficiarului şi
pune astfel la dispoziţia sa monedă scripturală. Creditele constituie, astfel,
depozite. Această monedă va fi pusă în circulaţie şi nu se va diferenţia cu
nimic faţă de celelalte forme de monedă, având aceleaşi caracteristici cu
moneda de hârtie sau cu piesele metalice;
63
 finanţarea nevoilor statului. Crearea monedei este, în primul rând, rezultatul
creditelor acordate statului de către banca centrală, instituţiile de credit şi
Trezoreria publică. Pentru asigurarea finanţării deficitului bugetar, banca
centrală acordă avansuri statului. Ea va crea monedă prin creditarea contului
deschis în numele Trezoreriei publice. În acest caz, contrapartida creării
monedei o reprezintă creanţele asupra statului;
1. achiziţii de devize străine. În urma exportului, agenţii economici
naţionali primesc devizele altor ţări, pe care le depun la bănci. În schimbul acestora,
banca centrală creditează contul băncilor intermediare, ceea ce conduce la plasarea pe
piaţă a noi cantităţi de masă monetară. Dimensiunile acesteia sunt condiţionate de
situaţia balanţei de plăţi.
Analizaţi echilibrul monetar presupunând că rata dobânzii reprezintă o mărime
independentă, apoi, variabilă dependentă de modificările survenite în cererea şi oferta
de monedă.
6.4. Valoarea şi puterea de cumpărare a monedei
Teoriile privind rolul monedei în funcţionarea economiei au avut în centrul

atenţiei influenţa exercitată asupra volumului producţiei şi a nivelului preţurilor
00:40 Teoria cantitativa clasica a banilor reprezintă una din cele mai vechi teorii monetare.
Ea a apărut în secolul XVI, când în Europa, datorită afluxului masiv de metale
preţioase ca urmare a descoperirilor geografice au avut loc importante creşteri de
preturi. Principiile de bază ale acestei teorii au fost enunţate de reprezentanţii
mercantilismului şi economiştii clasici.
Teoria cantitativă tradiţională corespunde perioadei mercantiliste: Thomas
Mun, Jhon Locke, R. Cantillon sau W. Petty sunt câţiva dintre gânditorii care au
contribuit la cristalizarea ideii monetare cantitative. Odată cu dezvoltarea teoriei
economice clasice (Adams Smith, David Ricardo, Th. Malthus, J.B. Say, J.S. Mill),
aspectele legate de bani au fost abordate în alţi termeni.
Economiştii neoclasici aduc noi perspective în analiza fenomenelor monetare.
În limbajul comun s-a generalizat însă conceptul de „teorie cantitativă clasică”,
formulată în două variante: varianta „tranzacţională“ (Irving Fischer24) şi varianta
„venit“ (L. Walras, A. Mashall, K.Wicksell, A. Pigou). După 1950, un grup de
economişti cunoscuţi ca reprezentanţi ai „şcolii de la Chicago“, în frunte cu Milton
Friedman25, readuc în actualitate teoria cantitativă clasică adaptând-o condiţiilor
economice specifice sfârşitului de secol XX. Apare, astfel, teoria cantitativă a banilor
reformulată, fiind cunoscută în literatura de specialitate ca „noua teorie cantitativa a
banilor“.
Teoria cantitativă clasică se bazează pe un model simplu. Astfel, cererea de
monedă depinde în primul rând de volumul operaţiunilor de achiziţionare a bunurilor
şi plată a serviciilor, precum şi de viteza de rotaţie a monedei. Această cerere se află
în raport direct proporţional cu volumul schimburilor şi în raport invers proporţional
cu viteza de rotaţie a monedei.
Exista doua variante ale teoriei cantitative a banilor: varianta tranzacţională şi
varianta venitului.
24
Irving Fisher (1867 - 1947) - economist american, reprezentant al Şcolii neoclasice.
25
Milton Friedman (1912 - 2006) - profesor al Universităţii din Chicago. În 1976 a primit Premiul Nobel pentru
Economie. El este considerat reprezentantul principal al şcolii din Chicago. Milton Friedman a adus nenumărate
contribuţii la dezvoltarea microeconomiei şi a macroeconomiei precum şi la dezvoltarea teoriile cu privire la economia
de piaţă şi la minimalizarea rolului statului în coordonarea economiei.
64
Varianta tranzacţională a teoriei cantitative este cunoscută şi sub numele de
„Ecuaţia Fischer“, după numele susţinătorului ei, Irving Fischer. În formă matematică,
ecuaţia Fischer apare astfel:
M V= PT unde:
M - cantitatea de monedă cerută, necesară tranzacţiilor;
T - volumul fizic al tranzacţiilor;
P - preţul mediu al unei tranzacţii;
V- viteza de rotaţie a monedei (numărul mediu de operaţiuni de vânzare-
cumpărare şi de plăţi mijlocite de o unitate monetară, într-o anumită perioadă).
J. Fisher a dezvoltat ecuaţia prin disocierea numerarului aflat în circulaţie de
moneda scripturală, luând în considerare viteza de circulaţie diferită pentru aceste
componente ale masei monetare. În aceste condiţii, ecuaţia devine:
MV + M’V’ = PT unde:
M’ = moneda scripturală;
V’ = viteza de circulaţie a banilor scripturali.
Cererea de monedă (Mc) va fi
Mc = PT/V’
Varianta veniturilor (denumită şi „ecuaţia Cambridge”), a fost elaborată de A.
Marshall şi A. C. Pigou de la Universitatea Cambridge şi are forma:
M = KY unde:
K = constantă care reprezintă partea din venitul nominal menţinută sub formă
de bani;
Y = venitul naţional exprimat în preţuri curente.
Valoarea reală a monedei exprimă puterea sa de cumpărare şi este dată de
starea economiei din care provine. Valoarea monedei reprezintă puterea sa de
cumpărare şi este dată de cantitatea de bunuri şi servicii care poate fi achiziţionată cu
o anumită sumă de bani sau cu o unitate monetară.
Puterea de cumpărare a monedei se poate exprima:
a) pe plan intern, în cadru naţional şi se măsoară prin cantitatea dintr-un anumit
bun care se poate cumpăra cu moneda respectivă. Exprimarea matematică este
următoarea26:
Ci =S/P unde:
C1 = puterea de cumpărare internă;
S = o anumită sumă de bani;
P = preţul unei mărfi sau grupe de mărfuri.
Această relaţie nu este suficient de elocventă, deoarece nu se referă la
complexitatea bunurilor ce constituie obiect al consumului; de asemenea, nu surprinde
dinamica diferitelor structuri ale bunurilor de consum;
b) puterea de cumpărare externă, utilizată pentru determinarea cursului valutar.
Cursul valutar poate fi definit ca preţul unei unităţi monetare a unei ţări
exprimat într-o altă monedă, cu care se compară valoric.
În economie, paritatea puterii de cumpărare (PPC) este o metodă folosită
pentru a calcula o rată de schimb alternativă între monedele a două ţări. PPC măsoară
puterea de cumpărare a unei monede, într-o unitate de măsură internaţională (de
regulă, dolari sau euro), deoarece bunurile şi serviciile au preţuri diferite în unele ţări
comparativ cu altele. Ratele de schimb ale parităţii puterii de cumpărare sunt folosite
pentru compararea nivelului de trai din ţări diferite.
26
Vasilescu Eugeniu, „Managementul proceselor monetare şi teoria inflaţiei”, Editura „Curtea Veche”, vol. I, 1993, p.
240-241.
65
Realizaţi o comparaţie între paritatea aur sau metalică şi paritatea valutară.
 Ce înseamnă paritatea puterii de cumpărare a două monede?
6.5. Convertibilitatea monedei
Convertibilitate reprezintă însuşirea legală a unei monede de a putea fi

preschimbată cu o altă monedă în mod liber prin vânzare şi cumpărare pe piaţă. Nu
01:10 există restricţii nici cu privire la suma preschimbată, nici la scopul preschimbării (plăţi
pentru tranzacţii curente sau mişcări de capital) si nici la calitatea celui care efectuează
preschimbarea.
Rolul convertibilităţii derivă din aspectele prezentate în tabelul următor:
Tabelul 4: Convertibilitatea şi influenţa sa asupra economiei

Influenţe Convertibilitate
comerţul Prin convertibilitate se creează premisele determinării exacte
exterior a eficienţei comerţului exterior în ansamblu şi a fiecărei
tranzacţii în parte.
concurenţa ca urmare a convertibilităţii, produsele ţării se află într-o
concurenţă reală şi continuă cu produsele celorlalte ţări.
restructurarea Convertibilitatea face posibilă restructurarea permanentă a
economiei economiei prin dezvoltarea producţiei sectoarelor şi
produselor celor mai eficiente cerute la export.
echilibrul Din punct de vedere financiar, convertibilitatea contribuie la
valutar- realizarea echilibrului valutar-financiar, moneda naţională
financiar putând fi utilizată pentru acoperirea unor eventuale
dezechilibre ale balanţelor de plăţi.
dezvoltarea şi Cursurile valutare în general şi valoarea monedei naţionale în
eficienţa special sunt puse pe o bază economică, ele rezultând din
economică cererea si oferta de pe piaţa valutară. Trecerea la
convertibilitate poate fi deci considerată ca fiind un rezultat
al atingerii unui nivel mai înalt de dezvoltare şi eficienţă
economică.
Convertibilitatea se bazează, în prezent pe posibilitatea oferită de autorităţile monetare

ale unei ţări, de a schimba moneda naţională, în orice moment, pe devize străine.
Există, în decursul istoriei, mai multe variante ale convertibilităţii27:
a) Convertibilitatea in condiţiile etalonului aur
Însuşirea bancnotei de a fi oricând transformabilă în aur a fost denumită
convertibilitate. Banca emitentă are obligaţia să achite la prezentarea bancnotelor
suma în aur monedă corespunzătoare atât valorii nominale, cât şi conţinutului de metal
preţios (valoare paritară).
Convertibilitatea era liberă, nelimitată, se realiza relativ automat, asigura
menţinerea echilibrelor între nevoile economiei şi bancnotele puse în circulaţie.
Treptat, banca nu a mai putut asigura stocul de acoperire în depozitele sale (25-
40% din valoarea bancnotelor în circulaţie), trecându-se la convertibilitatea limitată şi
apoi la convertibilitatea bancnotelor în aur lingouri, accesibilă doar celor care
dispuneau de sume mari de bancnote.
27
Mariana Negruş, Tehnici de calcul valutar-financiar, Editura Militară, 1992, p. 222.
66
In România, legea pentru înfiinţarea unei bănci de scont şi circulaţie din aprilie
1880 a stabilit ca “Banca Naţională a României are privilegiul de a emite bilete de
bancă la purtător. Suma biletelor în circulaţie va fi reprezentată prin valori lesne de
realizat. Banca va trebui să aibă o rezervă metalică de o treime din suma biletelor
emise”. Într-un alt articol al legii de înfiinţare se arăta că “biletele vor fi plătite la
prezentare, la biroul băncii, în aur sau în monedă naţională de argint”.
Aşadar, bancnotele Băncii Naţionale erau convertibile în aur sau argint, banca
fiind obligată în acest scop sa aibă o rezervă metalică echivalentă cu o treime din suma
bancnotelor emise.
La început, legătura monedelor de hârtie cu metalul monetar se realiza prin
păstrarea în depozitele băncii emitente a aurului, ca activ de bilanţ, în timp ce moneda
de hârtie reprezenta o obligaţie a băncii faţă de viitorii posesori de bilete de bancă. În
această perioadă s-a menţinut convertibilitatea, moneda de hârtie fiind preschimbată
la cerere în aur. Convertibilitatea internă a monedelor de hârtie este limitată şi după
1933 este exclusă definitiv, moneda de hârtie şi moneda de cont fiind singurele forme
de monedă aflate în circulaţie.
b) Convertibilitatea aur-devize (valutară)
Dispariţia convertibilităţii aur a imprimat mecanismului convertibilităţii un
nou conţinut, exprimat prin următoarele trăsături specifice:
 convertibilitatea se realiza într-o valută, convertibilă la rândul ei în aur;
 banca de emisiune deţine în depozitul său valută de rezervă accesibilă
deţinătorului de monedă naţională, la cursul oficial;
 aurul aparţine băncii străine care a emis valuta de rezervă (convertibilitatea
oficială între autorităţile publice);
 cursurile sunt supuse unor fluctuaţii continue şi multiple, în funcţie de cererea
şi oferta pe piaţă.
Etalonul aur-devize, creat în scopul înlocuirii aurului cu valutele în funcţia de
mijloc de plată internaţional, a fost aplicat pe o scară tot mai largă în perioada
interbelică şi după cel de-al doilea război mondial. Proliferarea a fost îndeosebi
urmarea presiunilor exercitate de Comitetul financiar al Societăţii Naţiunilor sub a
cărui conducere o serie de state membre au procedat la asanarea situaţiei lor financiare
după primul război mondial.
In cadrul acestui sistem, legătura directă dintre bancnotele în circulaţie şi aurul
deţinut de banca de emisiune este ruptă. Teoretic, banca ar putea fi chiar dispensată
de obligaţia deţinerii unei rezerve de aur, deoarece ea nu este datoare să convertească
bancnotele în aur. În structura Masei monetare aflată în circulaţie se află numai semne
băneşti: bancnote şi bani divizionari confecţionaţi din metale ieftine. Convertirea se
efectuează în valute, convertibile la rândul lor în aur. Prin urmare, etalonul aur-devize
presupune existenţa cel puţin a unei monede naţionale convertibile în aur, care să
servească la convertirea celorlalte monede.
Odată cu trecerea la etalonul aur-devize, conţinutul noţiunii de convertibilitate
s-a modificat, în sensul că prin el s-a înţeles de atunci înainte numai dreptul
deţinătorului de bancnote de a cere băncii emitente valută străină la cursul oficial,
precum şi de a dispune în mod liber de valuta astfel obţinută.
Cu alte cuvinte, convertibilitatea a încetat de a mai fi o operaţie de verificare a
rambursabilităţii în aur a bancnotelor sau un prilej de alegere între o formă de plată şi
alta, devenind exclusiv un mijloc prin care debitorii faţă de străinătate îşi procură la
scadenţă, în schimbul sumei corespunzătoare în monedă naţională, valuta străina
necesară pentru achitarea datoriei la un curs stabil numit cursul oficial..
Etalonul aur-devize a reprezentat o soluţie pentru situaţia în care producţia şi
rezervele de aur nu ţin pasul cu dezvoltarea economică. Această formă obligă băncile
67
de emisiune să-şi constituie rezerve în care ponderea principală nu o mai are aurul, ci
valutele şi devizele convertibile în aur.
Modificarea conţinutului noţiunii de convertibilitate a fost însoţită de
precizarea raţiunii pentru care aceasta este adoptată. O ţară cu moneda convertibilă se
presupune ca are o monedă stabilă, ţinând seama de faptul că banca efectuează
convertibilitatea la paritate, deci la un curs fix. O ţară cu o asemenea monedă va putea
face comerţ cu toate celelalte ţări, având capacitatea de a preschimba liber moneda
proprie cu orice altă monedă, deci de a cumpăra şi vinde pe orice piaţă, mai precis pe
acea piaţă pe care obţine cel mai mare avantaj.
Cu toate acestea, trebuie de observat că în condiţiile etalonului aur-devize:
 caracterul reprezentativ al monedei este mai estompat, deoarece aurul în care se
efectuează eventual convertirea finală nu mai aparţine băncii emitente, ci unei
bănci străine;
 din momentul în care convertibilitatea directă în aur nu mai este posibilă, dispar
limitele de fluctuaţie a cursurilor valutare între cele două “puncte ale aurului”.
Ca urmare, cursurile sunt supuse, teoretic, unei variaţii infinite, în funcţie de
evoluţia cererii si ofertei de pe piaţă. În aceste condiţii, convertibilitatea
reciprocă la un curs stabil, oficial nu este realizabilă decât atunci când cursul
pieţei este sensibil apropiat de cursul oficial.
În ipoteza în care, din motive diferite, cursul de piaţă al valutelor are tendinţa
să depăşească nivelul cursului oficial, regimul convertibilităţii propriu-zise impune
băncii de emisiune să intervină pe piaţă, vânzând valutele prea solicitate sau
cumpărând pe cele prea mult oferite, in scopul echilibrării cererii şi ofertei.
Dacă posibilităţile băncii nu-i permit să facă faţă situaţiei, statul respectiv
suspendă convertibilitatea oficială a monedei naţionale. Există în continuare două
posibilităţi: sau va fi introdus un regim restrictiv al plaţilor în străinătate, în care
echilibrul între vânzări şi cumpărări de valute va fi realizat pe cale administrativă sau
tranzacţiile vor fi lăsate să se efectueze liber la cursul pieţei (curs flotant), fără nici o
influenţă exterioară. În acest ultim caz, echilibrul între cererea şi oferta de valute se
va stabili pe piaţă prin realizarea unui curs de echilibru.
c) Convertibilitatea de piaţă
Trecerea la cursurile flotante, renunţarea la convertibilitatea oficială, nu
dispensează decât parţial băncile de obligaţia de convertire, banca de emisiune
intervenind adesea pe piaţă pentru a susţine cursul, altfel spus, pentru a garanta, cel
puţin potenţial, dreptul general de procurare de valută de pe piaţă şi de folosire liberă
a acesteia pentru a efectua plaţi si tranzacţii cu partenerii străini.
În acest sens, convertibilitatea reprezintă capacitatea unor monede de a circula
liber pe plan internaţional, capacitate garantată de puterea de cumpărare cu care
fiecare economie înzestrează propria monedă, adică gama de bunuri şi servicii ce
poate fi procurată în orice moment cu moneda respectivă.
În principiu, fiecare ţară subordonează convertibilitatea unei anumite politici
monetare care protejează interesele naţionale, manifestându-se printre altele, ca un
mijloc de liberalizare a schimburilor comerciale externe. În acest sens, în relaţiile de
curs de schimb, moneda naţională poate fi subevaluată sau supraevaluată. Susţinerea
cursului se realiza în cadrul unor mecanisme de echilibrare în cadrul cărora, în funcţie
de raportul valoric între export şi import este utilizată valuta de rezervă sau valuta
vizată de interesele statale.
În practica internaţională, se cunosc mai multe tipuri de convertibilitate şi anume:
 Din punct de vedere al ariei geografice de aplicare, convertibilitatea poate fi
externă, internă, sau simultan externă şi internă, în cazul convertibilităţii
generale.
68
 În funcţie de categoria de operaţiuni admise, există convertibilitatea totală
(deplină), admisă pentru toate categoriile de operaţiuni (inclusiv cele
referitoare la mişcările de capital) şi convertibilitate parţială (limitată) în cazul
limitării posibilităţilor de convertire pentru anumite operaţiuni.
În funcţie de tipul raporturilor valorice care se au în vedere la stabilirea echivalentului
într-o altă monedă, există convertibilitate „de piaţă” (realizată pe baza unor cursuri
flotante).
Ce reprezintă convertibilitatea internaţională?
Cum a evoluat convertibilitatea monetară de-a lungul timpului?
1. Tipuri de convertibilitate în economia modernă.

2. Laturile cantitative şi calitative ale monedei.
3. Clasificarea principalelor valute funcţie de gradul lor de convertibilitate.

Completaţi spaţiile libere

01:40
1)Masa monetară în sens restrâns este alcătuită din..................................................
2)Disponibilitaţile monetare cuprind .................................................

3) Disponibilităţile cvasi monetare cuprind ................................................
................................................
4) Componentele masei monetare pot fi evidenţiate statistic prin intermediul
................................................ ................................................
5)Vânzarea si cumpararea de obligatiuni emise de catre stat, efectuate prin
intermediul bancii centrale se numeşte................................................
6)Cantitatea de bunuri şi servicii cumparate cu o unitate monetară are denumirea de
................................................ ................................................
1)Pe piaţa monetară echilibrul apare când:

a) rata dobânzii este constantă;
b) când nivelul PIB, este constant;
c) nivelul cursului de schimb este fix;
d) când cantitatea oferită este egală cu cea cerută.
2)O politică monetară expansionistă poate determina o creştere a nivelului

investiţiilor prin:
a) scădere a inflaţiei;
b) scădere a costurilor capitalului;.
c) creştere a ratelor dobânzii;
d) oricare din variantele de mai sus.
3)Economiile bazate pe barter presupun:

a) utilizarea monedei fiduciare;
69
b) utilizarea banilor marfă;
c) coincidenţă a nevoilor;
d) utilizarea banilor ca rezervă de valoare dar nu şi ca mijloc de schimb.
4) Oferta de bani poate să crească atunci când:

a) cresc achiziţiile guvernamentale;
b) banca centrală cumpără bonuri de tezaur de la public;
c) un număr mare de persoane cumpără obligaţiuni de la o societate comercială
mare;
d) banca centrală vinde bonuri de tezaur.
5)Care din următoarele elemente nu sunt incluse în agregatul monetar M1:

a) biletele de bancă;
b) moneda divizionară;
c) depozitele la vedere;
d) conturile de economii.
6)Conform dihotomiei clasice:

a) oferta de bani nu afectează variabilele reale ale economiei;
b) nivelul preţurilor bunurilor şi serviciilor este determinat de echilibrul în care
se află masa monetară;
c) banii sunt neutri;
d) toate cele de mai sus sunt corecte.
7)În teoria cantitativă reformulată (Şcoala de la Chicago):

a) masa banească este o marime exogenă;
b) se pune accentul pe cererea de bani;
c) se face deosebirea intre bani ca formă de avere şi bani ca formă de capital;
d) toate variantele de mai sus sunt corecte.

1)Valoarea reală a banilor nu este egală cu valoarea nominală:
a) raportată la PIB real;
b) minus PIB;
c) raportată la nivelul preţurilor;
d) minus nivelul general al preţurilor.
A=b+c; B=a+c+d; C=a+c; D=a+b+ d;
2)Care din următoarele aserţiuni sunt false în condiţiile în care rata dobânzii creşte:
a) cantitatea de moneda cerută va fi mai micaă şi viteza de circulaţie mai mare;
b) cantitatea de monedă cerută va fi mai mare şi viteza de circulaţie mai mică;
c) cantitatea de monedă cerută va fi mai mare iar oferta de monedă rămâne
neafectată;
d) cantitatea cerută va fi mai mare iar viteza de rotaţie va rămâne constantă.
A=b+c +d; B=a+c+d; C=a+c; D=a+b+ d;
Stabiliţi valoarea de adevăr a următoarelor propoziţii

1) a) Conform lui Keynes cererea globala de bani are doua componente principale:
cererea de bani pentru tranzactii si cererea de bani pentru speculatii.
70
b) Conform lui Keynes oferta globală de bani are doua componente principale:
oferta de bani pentru tranzacţii şi oferta de bani pentru speculaţii .
2) a) Politica de open market permite obţinerea de disponibilitaţi financiare prin
vânzarea cumpărarea de obligaţiuni emise de stat .
b) Politica de open market permite obţinerea de disponibilitaţi financiare prin
vânzarea cumpărarea de acţiuni emise de stat .
Răspunsuri
1) baza monetară şi depozitele la vedere.
Completaţi spaţiile
2) biletele în circulaţie, moneda divizionară,
libere
depozitele la vedere.
3) depozitele la termen, conturi pe librete,
depozite în valută ale rezidenţilor.
4) agregatelor monetare.
5) politica de open market.
6) valoare a monedei sau putere de
cumpărare.
Alegeţi răspunsul corect 1. d 2. b 3. c 4. b 5. d 6. d 7. d
Alegeţi combinaţia de 1. D 2. A
răspunsuri corectă
Stabiliţi valoarea de 1. aA bF 2. aA bF
adevăr a următoarelor
propoziţii
6.8. Rezumat
Masa monetară reprezintă cantitatea de monedă aflată în circulaţie într-o anumită
perioadă, sub toate formele sale (bani de hârtie, monedă metalică, bani scripturali
etc.);
Numerarul (bancnote şi monede) şi depozitele băncilor comerciale păstrate la
banca centrală (în contul rezervelor minime obligatorii) formează banii primari
sau baza monetară şi constituie o creanţă faţă de banca centrală. Banii secundari
reprezintă disponibilităţile la vedere şi constau în creanţe faţă de băncile
comerciale;
01:50 Indicatorii sau agregatele monetare sunt stabilite de către autorităţile monetare,
ţinând seama de trei criterii principale: eficacitatea agregatelor monetare,
caracterul controlabil şi disponibilitatea statistică;
Lichiditatea reflectă capacitatea agenţilor economici de a face faţă plăţilor la care
se angajează prin acţiunile lor;
Rata lichidităţii reprezintă raportul între nivelul mediu anual al masei monetare şi
nivelul tranzacţiilor economice mijlocite de monedă;
Cererea de monedă reprezintă cantitatea de bani propriu-zişi (agregatul M1, de
fapt) de care doresc să dispună agenţii economici, la un moment dat;
Oferta de monedă reprezintă cantitatea de monedă pusă la dispoziţia utilizatorilor
prin sistemul bancar. Oferta de monedă provine de la instituţiile financiar bancare
care au astfel de atribuţii şi de la agenţii economici care dispun de resurse
monetare la un moment dat. Purtătorii ofertei de monedă sunt: băncile, casele de
economii şi de pensii, societăţile de asigurări, instituţii financiare cu
disponibilităţi, trezoreria dacă are excedent, populaţia şi banca centrală;
Cursul valutar poate fi definit ca preţul unei unităţi monetare a unei ţări exprimat
într-o altă monedă, cu care se compară valoric;
71
Paritatea puterii de cumpărare măsoară puterea de cumpărare a unei monede, într-
o unitate de măsură internaţională (de regulă, dolari sau euro), deoarece bunurile
şi serviciile au preţuri diferite în unele ţări comparativ cu altele. Ratele de schimb
ale parităţii puterii de cumpărare sunt folosite pentru compararea nivelului de trai
din ţări diferite;
Convertibilitate reprezintă însuşirea legală a unei monede de a putea fi preschimbată
cu o altă monedă în mod liber prin vânzare şi cumpărare pe piaţă;
6.9. Bibliografie

 Antohi Dorina, „Managementul lichidităţii din sistemul bancar”, BNR, 2008;

 Cezar Basno, Nicolae Dardac, Constantin Floricel, Monedă, Credit, Bănci,
Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1995;
 Georgescu - Goloşoiu L., „Business of Banking” vol. I, Ed. ASE, Bucureşti,
2003;
 Ionescu L.C., Barry H., „Băncile şi operaţiunile bancare”, Editura Economică,
Bucureşti 1996;
 Popa C. Cătălin, „Monetary System. Functional and Institutional Structure”,
MPRA Paper No. 3737, 2007;
 Săvoiu Vasile, „Banca centrală şi sistemele de plăţi de interes naţional”,
Colecţia „Biblioteca Băncii Naţionale”, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1998;
***Dicţionar de economie, Ediţia a II a, Editura Economică, Bucureşti, 2001.
72
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 7. PIAŢA MONETARĂ
Cuprins
7.1. Obiective
7.3. Piaţa monetară
7.4. Politica monetară
7.7. Rezumat
7.8. Bibliografie
7.1. Obiective
Unitatea de învăţare 7 – Piaţa monetară, analizează segmentele pieţei monetare şi
interpretează politica monetară.

 Definiţi piaţa monetară;
 Identificaţi obiectivele politicii monetare ;
 Analizaţi rolul şi locul pieţei monetare în dezvolaterea si afirmarea economiei
naţionale.
7.3. Piaţa monetară
Piaţa monetară reprezintă o piaţă cu un specific aparte, în cadrul căreia se

tranzacţionează moneda creată de întregul sistem bancar. Pe această piaţă se confruntă
00:00 cererea cu oferta de monedă, în funcţie de preţul acesteia - dobânda.
Locul de întâlnire a cererii şi ofertei de monedă este cunoscut sub denumirea
de piaţă monetară. Deci, formarea şi mişcarea masei monetare în raport cu cererea şi
oferta de monedă constituie componentele de bază ale pieţii monetare. Ca în cazul
fiecărui tip de piaţă, piaţa monetară se află în echilibru atunci când oferta este egală
cu cererea. În acest caz, punctul de echilibru determină atât cantitatea schimbată (de
echilibru), cât şi preţul (rata dobânzii) de echilibru. Desigur, atât cantitatea cât şi preţul
de echilibru se modifică odată cu variaţia cererii şi ofertei28.
Piaţa monetară mai poate fi definită ca o piaţă a capitalurilor pe termen scurt,
unde se întâlneşte cererea şi oferta de fonduri, din partea agenţilor economici şi
instituţiilor financiar-bancare. Piaţa monetară asigură compensarea excedentului şi
deficitului de lichidităţi prin oferta şi cererea de credite pe perioade scurte de timp
(până la un an). Astfel, în majoritatea ţărilor cu economie de piaţă dezvoltată, piaţa
monetară este compusă din două segmente:
a) piaţa interbancară, rezervată băncilor, asigurând întâlnirea ofertei cu cererea
de monedă. Este vorba de băncile cu excedente şi deficite de trezorerie. Banca centrală
poate interveni pe această piaţă pentru a reţine lichidităţi în funcţie de obiectivele
politicii monetare;
b) piaţa titlurilor pe termen scurt, pe care băncile, întreprinderile şi statul, pot
emite sau schimba titluri negociabile. Această piaţă este deschisă tuturor agenţilor
28
Creţoiu Gheorghe, Cornescu Viorel, Bucur Ion, op.cit. p. 205-206
73
economici. Ea permite utilizarea a noi forme de colectare a resurselor, precum şi de
noi forme de plasamente de trezorerie pentru întreprinderi.
Piaţa monetară este alcătuită din totalitatea relaţiilor, instituţiilor şi pârghiilor
cu ajutorul cărora sunt transferate disponibilităţile băneşti în domeniile deficitare de
asemenea resurse. Ea reprezintă piaţa capitalurilor pe termen scurt, unde se întâlneşte
cererea de împrumuturi, din partea agenţilor economici şi a statului, cu oferta de
resurse financiare, reprezentată de persoane individuale, întreprinderi şi instituţii
financiare.
Principalele categorii de agenţi care participă pe această piaţă sunt:
1. Statul, care conferă putere liberatorie monedei legale şi stabileşte
coordonatele politicii monetare;
2. Banca centrală, care emite monedă în contul statului şi exercită controlul
asupra monedei aflate în circulaţie;
3. Sistemul bancar, care pune în circulaţie moneda legală, acordă credite şi
creează moneda bancară;
4. Întreprinderile (firmele), care finanţează activitatea prin intermediul
monedei legale şi al împrumuturilor obţinute de la bănci şi emit titluri de valoare;
5. Gospodăriile populaţiei, care solicită monedă pentru nevoi proprii şi pot
achiziţiona titluri de valoare de la întreprinderi sau de la stat.
Operaţiunile care au loc pe piaţa monetară sunt operaţiuni de finanţare
şi operaţiuni de refinanţare. Operaţiunile de finanţare (scontarea) constau în acordarea
de disponibilităţi băneşti solicitate de bănci sau agenţi economici. Operaţiunile de
refinanţare (rescontarea) apar atunci când băncile comerciale solicită băncii centrale
obţinerea de credite.
Comentaţi modul în care acţionează pe piaţa monetară fiecare din participanţii la
această piaţă.
7.4. Politica monetară
Politica monetară este o componentă a politicii economice de ansamblu

(alături de politica fiscală, politica veniturilor, politica valutară şi politica comercială)
00:30 şi unul dintre principalele instrumente de care dispun responsabilii economici ai unei
ţări. Obiectul său îl reprezintă adaptarea volumului mijloacelor de plată la nevoile
economiei. Politica monetară nu poate fi concepută independent de celelalte acţiuni
ale puterilor publice (politica bugetară sau politicile structurale) şi reprezintă un
ansamblu de decizii care au ca efect modificarea cantităţii de monedă şi a ratelor
dobânzii în economie şi care urmăresc să modifice nivelul venitului naţional şi al
preţurilor.
Politica monetară reprezintă totalitatea acţiunilor întreprinse de autorităţile
monetare (banca centrală, trezoreria etc.), realizate în scopul de a influenţa cantitatea
de monedă aflată în circulaţie, nivelul ratelor dobânzii, cursurile de schimb valutar şi
alţi indicatori economico-monetari. Politica economică, prin componenta sa
principală politica monetară, poate genera efecte pe termen lung asupra stimulării
activităţii economice, ocupării forţei de muncă, stabilităţii preţurilor etc.
În decursul istoriei, promovarea politicii monetare se limita la luarea deciziilor
de batere a monedei metalice şi de emitere a banilor de hârtie. Crearea primelor bănci
centrale (bănci cu drept de emisie monetară) a fost influenţată de premisa menţinerii
parităţii bancnotelor în raport cu metalul preţios şi în raport cu bancnotele altor ţări.
Pe timpul mai multor ani obiectivul politicii monetare a fost menţinerea etalonului
aur. O dată cu conştientizarea ciclicităţii activităţii economice (sfârşitul sec. XIX –
începutul sec. XX) s-a modificat şi obiectivul politicii monetare, incluzând şi
74
supravegherea stabilităţii sistemului financiar. Crizele economice şi instabilităţile
sistemului bancar au impus băncilor centrale rolul de „bancă a băncilor” sau
„împrumutător de ultimă instanţă” şi au demonstrat importanţa ratei dobânzii în
stimularea creditului bancar.
Teoria politicii monetare, precum şi practica internaţională, cunosc o serie de
obiective specifice politicii monetare, cum ar fi:
 creşterea economică durabilă;
 ocuparea deplină a forţei de muncă;
 stabilitatea preţurilor;
 stabilitatea ratelor dobânzii;
 stabilitatea externă (stabilitatea cursurilor de schimb valutar şi sustenabilitatea
balanţei de plăţi);
 stabilitatea sistemului financiar şi alocarea optimă a fondurilor (resurselor)
financiare.
Figura 22: Corelaţia dintre instrumentele şi obiectivele politicii economice
Banca centrală nu poate urmării toate aceste obiective concomitent, astfel încât, în
scopul eficientizării activităţii sale, se foloseşte de o serie de instrumente directe şi
indirecte cum ar fi:
75
Figura 23: Instrumente directe şi indirecte ale politicii monetare
Sursa: Costică Ionela, Lazarescu Sorin Adrian, „Politici si tehnici bancare”, Editura ASE, Bucureşti,
2004, cap. 2
 Plafonul de credit impus băncilor comerciale, prin care banca centrală aloca
creditele în mod direct, la nivelul intermediarilor financiari. Măsura reprezintă
o implicare a băncii centrale în activitatea curentă a băncilor în scopul controlării
directe a agregatelor monetare şi a nivelului creditului din economie. Banca
centrală adoptă o astfel de măsură pentru ai permite influenţarea în mod direct a
activelor interne nete ale băncilor din cadrul sistemului.
 Creditele direcţionate reprezintă creditele transferate către acele sectoare de
activitate considerate a fi favorizate (precum sectorul agricol şi cel energetic),
care beneficiază de credite acordate la o rată a dobânzii subvenţionată.
 Nivel minim al activelor lichide - reprezintă o normă prudenţială bancară
potrivit căreia băncile din sistem sunt obligate să dispună de active lichide
determinate ca procent din totalul depozitelor constituite la nivelul lor. Efectul
acestui impuneri este simţit doar în condiţiile în care băncile apelează la
resursele băncii centrale, deoarece dobânzile practicate de aceasta sunt practic,
prohibitive. Instrumentul vizează întărirea siguranţei operaţiunilor bancare.
 Primele instrumente indirecte de politică monetară au fost reprezentate de
operaţiunile de rescontare. Economiile actuale operează cu mecanismul taxei
oficiale a scontului. Prin intermediul operaţiunilor de rescontare, banca centrală
finanţa băncile din sistem. Prin nivelul dobânzii folosite la aceste operaţiuni, se
evidenţia care este direcţia de acţiune a băncii centrale în ceea ce priveşte
orientarea politicii monetare, ştiut fiind faptul că taxa oficială a scontului
reprezenta cea mai mică dobândă a pieţei. În acelaşi timp, mecanismul taxei
oficiale a scontului generează acţiuni de natură ciclică, în sensul că perioadele
de avânt economic sunt caracterizate de o expansiune a nivelului lichidităţii din
economie, în timp ce în perioadele de declin economic se înregistrează o
restrângere a acestor operaţiuni tocmai ca urmare a costului ridicat indus.
Mecanismul taxei oficiale a scontului reprezintă modalitatea prin care
mecanismele pieţei anihilează acţiunile întreprinse prin politica monetară în
76
direcţia restrângerii nivelului lichidităţii excedentare din economie. Aplicarea
unei politici restrictive în ceea ce priveşte operaţiunile de open market poate fi
însoţită de o creştere a operaţiunilor de rescontare care să readucă în ultimă
instanţă lichiditatea abia retrasă din circulaţie de către banca centrală. Toate
aceste elemente determină utilizarea cât mai rară a mecanismului taxei oficiale
a scontului.
 Operaţiuni pe piaţă deschisă (open-market). Operaţiunile pe piaţă deschisă
reprezintă activitatea băncii centrale de vânzare şi cumpărare de titluri ale pieţei
monetare. Prin intermediul acestor operaţiuni autorităţile monetare modifică
rezervele băncilor şi indirect influenţează cantitatea de monedă în circulaţie.
Atunci când banca centrală vinde titluri, ea retrage o parte din lichidităţile
băncilor şi micşorează oferta de monedă în circulaţie. În cazul invers, al
cumpărării de titluri, banca centrală „injectează” lichiditate suplimentară,
majorând masa monetară.
 Rata rezervelor obligatorii. Sistemul rezervelor obligatorii presupune
obligaţia băncilor de a păstra depozite la banca centrală. Mărimea acestor
depozite (rezerve) se stabileşte în strânsă legătură cu suma mijloacelor băneşti
atrase de la agenţi economici şi de rata de rezervare. Atunci când autoritatea
monetară măreşte rata de rezervare, băncile sunt obligate să constituie rezerve
suplimentare, micşorându-se astfel potenţialul de creditare a economiei şi de
creare a noilor depozite. În cazul invers, al micşorării ratei rezervelor obligatorii,
băncile au posibilitatea de extindere a activităţilor de creditare. Unele ţări
(Canada, Elveţia, Australia) au renunţat la sistemul rezervelor obligatorii.
 Ratele dobânzii. Cantitatea de monedă aflată în circulaţie se poate influenţa şi
prin modificarea ratei de bază (ratei dobânzii percepute pentru creditele băncii
centrale) sau a ratei de rescont (percepute pentru scontarea titlurilor prezentate
de bănci). Atunci când autoritatea monetară coboară rata de bază, ea stimulează
interesul băncilor pentru refinanţare, respectiv solicitarea mai multor
împrumuturi. Împrumuturile respective se folosesc pentru creditarea economiei
naţionale şi determină creşterea masei monetare. În cazul invers, al creşterii ratei
de bază, banca centrală măreşte rata dobânzii la creditele acordate, descurajând
practica de refinanţare şi micşorând potenţialul băncilor comerciale de a credita
economia.
77
Figura 24: Obiectivele politicii monetare
Sursa: Costică Ionela „Politica monetara” Editura ASE, Bucureşti, 2002, pag. 49
Sunt recunoscute ca obiective intermediare:

a) obiective cantitative, referitoare la evoluţia agregatelor monetare aflate în
circulaţie în economie. Ţinta principală a autorităţilor monetare o reprezintă
determinarea ratei anuale de creştere a masei monetare;
b) obiectivul ratelor dobânzii. Deşi funcţionează mecanismele pieţei monetare,
banca centrală, actor important al pieţei monetare, poate orienta evoluţia ratei
dobânzii;
c) obiectivul ratei de schimb. Astfel, autorităţile monetare pot utiliza
instrumente monetare pentru a atinge un anumit nivel al cursului de schimb al monedei
naţionale pe piaţa valutară.
În privinţa eficacităţii politicii monetare s-au confruntat două şcoli de gândire
economică:
a) şcoala monetaristă, care tinde să facă din politica monetară instrumentul
principal al politicii economice;
b) şcoala de inspiraţie keynesistă, care contestă preeminenţa politicii monetare,
pe care o consideră ca inoperantă, mai ales în perioadele de subocupare; această şcoală
privilegiază politica bugetară.
În condiţiile evoluţiilor contradictorii din economia românească, BNR a fost
nevoită să adopte diverse decizii privind politica monetară, fapt evidenţiat de
următorul tabel:
78
Tabelul 5: Evoluţia principalelor caracteristici ale cadrului operaţional al
politicii monetare
2000  sunt introduse facilităţile permanente acordate băncilor (prin adoptarea noului
Regulament privind operaţiunile de piaţă monetară efectuate de BNR şi
facilităţile permanente acordate de aceasta participanţilor eligibili);
 operaţiunile de sterilizare capătă un pronunţat caracter de piaţă, un rol esenţial
în absorbţia excedentului de lichiditate revenind operaţiunilor reversibile cu
titluri de stat (reverse repo). Maturitatea preponderentă a acestora este de 1 lună,
iar licitaţiile sunt efectuate la rată variabilă a dobânzii.
2001  operaţiunile open market îşi sporesc importanţa, predominante fiind operaţiunile
de atragere de depozite;
 scadenţa maximă a acestor operaţiuni este extinsă la 3 luni.
2002  sunt aduse modificări radicale mecanismului RMO, cele mai importante
constând în extinderea la 1 lună (de la 2 săptămâni anterior) a perioadelor de
observare şi de constituire şi în eliminarea nivelului maxim zilnic prevăzut;
 depozitele pe termen de 3 luni deţin rolul dominant în absorbţia surplusului de
rezerve
2003  modificările ratei dobânzii de politică monetară (plafonul randamentelor
acceptate la operaţiunile de atragere de depozite) sunt preanunţate şi
argumentate public începând cu luna august;
 scadenţa operaţiunilor de atragere de depozite este standardizată la 1 lună
începând cu luna mai
2004  în luna iunie sunt introduse certificatele de depozit (CD-uri), emise pe o
scadenţă de 3 luni.
2005  începând cu luna august, licitaţiile de depozite se derulează la rată fixă de
dobândă (rata dobânzii de politică monetară).
2006  frecvenţa organizării licitaţiilor pentru atragerea de depozite este standardizată
în luna februarie (săptămânal, în fiecare luni).
2007  în iulie, scadenţa operaţiunilor cu depozite este restrânsă la 2 săptămâni iar
culoarul delimitat de ratele dobânzilor aferente facilităţilor permanente este
îngustat la 2-12 la %.
Sursa: Dorina Antohi, „Managementul lichidităţii din sistemul bancar”, BNR, 2008, p. 9-10
Explicaţi în ce constau intervenţiile băncii centrale pe piaţă în vederea influenţării

ratei dobânzii.
Pe baza informaţiilor furnizate de site-ul BNR (www.bnr.ro), stabiliţi care sunt
instrumentele de politică monetară utilizate de banca centrală în vederea asigurării
stabilităţii preţurilor?
1. Concepţia şcolii monetariste asupra monedei şi politicii monetare.

2. Instrumentele de politică monetară utilizate în vederea influenţării
directe a lichidităţii din economie?
79

1)Piaţa monetară reprezintă ....................al .................... pe care se schimbă
01:20 .................... .....................
2)Componentele pieţei monetare sunt .................... .................... ....................

1) Piesele de aur şi argint încetează să circule:
a) din secolul XIX;
b) după primul razboi mondial;
c) după cel de-al doilea razboi mondial;
d) după 1971, cand SUA, renunţă la convertibilittatea aur a monedei naţionale.
2) Masa monetară este:

a) stabilă pe termen lung;
b) marime eterogenă;
c) marime omogenă;
d) independentă de volumul activităţilor din economie.
3) Conform teoriei lui Keynes cererea de monedă:

a) este instabilă;
b) depinde de necesităţile tranzacţionale;
depinde de nevoile speculative ale agenţilor economici;
c) toate variantele de mai sus sunt corecte.

1) Un regim flexibil al cursului de schimb nu înseamnă că:
a) oferta de moneda este flexibilă;
b) cererea de moneda ramane flexibilă;
c) cursul de schimb este determinat de forţele pieţei;
d) banca centrală fixează cursul de schimb şi permite fluctuaţia sa în anumite
marje.
A=b+c+d; B=a+c+d; C=a+c; D=a+b+ d;
2) O achiziţie a obligaţiunilor de stat de către banca centrală nu va:

a) creşte rezervele bancare şi baza monetară;
b) diminua rezervele bancare si baza monetară;
c) creşte rezervele bancare şi diminua baza monetară;
d) diminua rezervele bancare si creşte baza monetară.
A=b+c+d; B=a+c+d; C=a+c; D=a+b+ d;
3)Echilibrul pe piata monetara nu apare obligatoriu, atunci cand:

a) rata dobanzii este constantă;
b) PIB real este constant;
c) exista un curs de schimb fixat administrativ;
d) cand cntitatea oferita este egala cu cantitatea cerută.
A=b+c+d; B=a+c+d ; C=a+c+b; D=a+b+ d;
80
4)In conditiile monedei fiduciare convertibilitatea monedei nu înseamnă:
a) obligativitatea convertirii biletelor de banca în piese de metal aur etalon;
b) obligativitatea convertirii biletelor de bancă în lingouri de aur;
c) posibilitatea convertirii acestor bilete într-o altă monedă străină, aceasta din
urmă convertibilă în aur;
d) nici un răspuns nu este corect.
A=b+c+d; B=a+c+d; C=a+c+b; D=a+b+c+ d;
5)Baza monetară cuprinde:

a) numerarul;
b) depozitele bancilor comerciale la banca centrală;
c) disponibilităţile la vedere;
d) cvasi-moneda.
A=b+c+d ; B=a+c+d; C=a+b; D=a+b+c+ d;

1) a) In economia modernă, cărţile de credit sunt bani.
b) In economia modernă, conturile de economii fac parte din masa monetară.
2) a) Multiplicatorul creditului este egal cu 1/rata rezervelor obligatorii.

b) Multiplicatorul creditului este egal cu rata rezervelor/1 obligatorii.
3) a) Dacă rata dobânzii creşte , viteza de rotaţie a banilor creşte.

b) Dacă rata dobânzii creşte, viteza de rotaţie a banilor scade.
4) a) Cu cât rezerva obligatorie este mai mare cu atât este mai mare
multiplicatorul creditului.
b) Cu cât rezerva obligatorie este mai mare cu atât multiplicatorul creditului
este mi mic.
Răspunsuri:

1) un segment; pieţei capitalurilor; titluri pe termen scurt contra lichidităţi.
2) piaţa interbancară şi piaţa titlurilor pe termen scurt.

1. b 2. b 3. d

1. D 2. A 3. A 4. D 5. C

1. aF bA 2. aA bF 3. aA bF 4. aF bA
81
7.7. Rezumat
Piaţa monetară poate fi definită ca o piaţă a capitalurilor pe termen scurt, unde se

întâlneşte cererea şi oferta de fonduri, din partea agenţilor economici şi
instituţiilor financiar-bancare;
Politica monetară reprezintă totalitatea acţiunilor întreprinse de autorităţile
monetare (banca centrală, trezoreria etc.), realizate în scopul de a influenţa
cantitatea de monedă aflată în circulaţie, nivelul ratelor dobânzii, cursurile de
schimb valutar şi alţi indicatori economico-monetari;
Cantitatea de monedă aflată în circulaţie se poate influenţa şi prin modificarea
ratei de bază (ratei dobânzii percepute pentru creditele băncii centrale) sau a ratei
01:50 de rescont (percepute pentru scontarea titlurilor prezentate de bănci);
Finanţarea reprezintă operaţiunea de punere la dispoziţia persoanelor fizice sau
juridice a unor fonduri băneşti din anumite resurse şi în condiţii bine determinate
pentru scopuri precise.
7.8. Bibliografie

 Cezar Basno, Nicolae Dardac, Constantin Floricel, Monedă, Credit, Bănci,
Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1995;
 Georgescu - Goloşoiu L., „Business of Banking” vol. I, Ed. ASE, Bucureşti,
2003;
 Ionescu L.C., Barry H., „Băncile şi operaţiunile bancare”, Editura Economică,
Bucureşti 1996;
 Popa C. Cătălin, „Monetary System. Functional and Institutional Structure”,
MPRA Paper No. 3737, 2007;
***Dicţionar de economie, Ediţia a II a, Editura Economică, Bucureşti, 2001
82
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 8. PIAŢA FINANCIARĂ
Cuprins
8.1. Obiective
8.3. Definirea şi conţinutul pieţei financiare
8.4. Piaţa financiară şi dezvoltarea economică
8.5. Valorile mobiliare – instrumente ale pieţei financiare
8.6. Bursele de valori
8.9. Rezumat
8.10. Bibliografie
8.1. Obiective
Unitatea de învăţare 8 – Piaţa financiară, studiază definirea, conţinutul şi rolul
pieţei financiare în contextual dezvoltării economice, valorile mobiliare ca
instrumente specific pieţei financiare şi locul de tranzacţionare al acestora – bursa
devalori.
 Definiţi piaţa financiară şi rolul acesteia în economie;
 Definiţi şi clasificaţi componentele pieţei financiare;
 Definiţi şi analizaţi valorile mobiliare – instrumente ale pieţei financiare:
 Înţelegeţi mecanismele de tranzacţionare a valorilor mobiliare;
 Definiţi şi clasificaţi pieţele secundare de valori;
 Înţelegeţi rolul şi funcţiile burselor de valori;
 Analizaţi evoluţia sistemului bursier din România.
8.3. Definirea şi conţinutul pieţei financiare
O dată cu apariţia capitalismului, ca mod distinct de organizare şi desfăşurare

00:00 a procesului social al muncii, piaţa a devenit categoria economică centrală a producţiei
de mărfuri în care şi-au găsit expresia totalitatea actelor de vânzare–cumpărare,
concepute în unitatea lor organică, cu relaţiile specifice pe care le generează, în
contextul conexiunii cu spaţiul în care se realizează confruntarea dintre cerere şi
ofertă. Economia de piaţă este, constituită ca formă modernă de organizare şi
funcţionare a economiei specifice civilizaţiei capitaliste. Economia de piaţă este
caracterizată prin faptul că preţul şi volumul producţiei depind, în cea mai mare
măsură, de confruntarea determinată de raportul dintre cerere şi ofertă.
Piaţa de capital (capital market) numită şi piaţa valorilor mobiliare, reprezintă,
în esenţă, ansamblul relaţiilor şi mecanismelor prin care se realizează transferul
fondurilor financiare de la cei care posedă surplus de capital bănesc, în calitate de
investitori, către cei care au deficit de capital, emitenţii de titluri (în principal de
obligaţiuni).
83
Investitorii29 cu rolul lor fundamental de persoane fizice sau juridice care alocă
importante fonduri financiare pentru realizarea unei investiţii, pot fi de asemenea,
organisme financiare care dispun de resurse importante, şi care, gestionează portofolii
de mari dimensiuni (bănci, companii de asigurări, fonduri de plasament, etc.)
În comparaţie cu investitorii, cei care nu posedă capital financiar sunt
emitenţii, respectiv persoane juridice care emit un împrumut sub formă de obligaţiuni,
acţiuni, etc30. Aceştia au nevoie de capital financiar în prezent sau în perspectivă,
încercând prin emisiuni să-şi consolideze poziţia lor pe piaţă.
Transferul fondurilor financiare se realizează atât cu ajutorul unor vehicule sau
instrumente specifice (valori mobiliare), cât şi prin intermediul unor operatori
autorizaţi (societăţile de servicii de investiţii financiare).
Piaţa de capital s-a dezvoltat în paralel cu piaţa monetară şi de credit, datorită
necesităţilor tot mai mari de susţinere financiară a programelor investiţionale.
Semnificaţia pieţei de capital în funcţionarea economiei de piaţă, rezultă atât din
finanţarea capitalului cât şi din facilitarea mişcării acestuia de la un posesor la altul,
prin vânzarea–cumpărarea titlurilor de valoare. Importanţa acestui circuit al pieţei de
capital constă în faptul că numai prin această modalitate de funcţionare se poate
asigura mobilitatea capitalului. Din punct de vedere fizic, capitalul este, în mare parte,
fixat în bunurile de producţie imobile, ceea ce face practic imposibilă mişcarea lor
parţială prin vânzare-cumpărare, având în vedere că aceste bunuri sunt în proprietatea
unor asociaţi constituiţi în societăţi comerciale. Realizarea mişcării capitalului poate
fi asigurată numai prin intermediul valorilor mobiliare, aceasta constituind unul din
marile avantaje pe care le-a adus crearea titlurilor de valoare, pe lângă acela de a atrage
disponibilităţi băneşti în sfera capitalului.
Piaţa de capital operează nemijlocit cu activele de capital sau capitalul pur
financiar. Activele de capital au următoarele caracteristici: sunt emise ca urmare a
unui plasament pe termen lung; produc dobânzi şi / sau dividende, sunt negociabile şi
au un grad de lichiditate mai mic decât activele monetare.
Piaţa monetară acţionează în strânsă legătură cu piaţa de capital, dar utilizează
active monetare sau capital bancar. Aceste active au în tranzacţiile bancare
următoarele caracteristici: sunt emise ca rezultat al unui plasament pe termen scurt;
produc dobânda cu risc scăzut, nu sunt negociabile şi au un grad ridicat de lichiditate.
Din punct de vedere al locului ocupat de piaţa de capital în ansamblul
mecanismelor financiare, precizăm că nu se poate face o demarcaţie foarte strictă a
ariei de cuprindere. Astfel, deosebirile existente între piaţa financiară, piaţa de capital
şi piaţa monetară sunt condiţionate doar de reglementările legislative din fiecare ţară
cu privire la instrumentele financiare utilizate, ceea ce impune caracteristici distincte
şi operatori specifici fiecărei pieţe în parte.
În concepţia anglo-saxonă, piaţa de capital este sinonimă cu piaţa valorilor
mobiliare31; împreună cu piaţa monetară, formează piaţa financiară şi asigură
investirea capitalurilor pe termen mediu şi lung. În virtutea acestei concepţii piaţa de
capital şi piaţa monetară sunt integrate pieţei financiare. În acest context, piaţa de
capital este considerată ca fiind acel sistem financiar în care organismele
internaţionale, societăţile comerciale şi guvernul, pot investi sume de bani
considerabile, sau pot împrumuta capital; de asemenea persoanele fizice au
posibilitatea de a face investiţii profitabile pe termen mediu şi lung. În contrapartidă,
piaţa monetară finanţează nevoile de capital pe termen scurt sau păstrează surplusurile
financiare pe perioade de timp cu scadenţe sub un an.
29
Dicţionar enciclopedic managerial, Iulian Ceauşu, vol. I. Editura Academică de Management, 2000, pag. 427
30
ibidem, pag. 321
31
G. Anghelache, Bursa şi piaţa extrabursieră, Ed. Economică, 2000. p. 11-12.
84
În concepţia continental-europeană, piaţa financiară şi piaţa monetară se
includ în piaţa de capital. Acest fapt se datorează teoriei conform căreia capitalul se
împarte în active fizice (capital tehnic productiv), active financiare (hârtii de valoare
ce atestă dreptul de proprietate asupra capitalului tehnic) şi active monetare (capital
bănesc). Aşadar, piaţa de capital cuprinde următoarele componente: piaţa financiară
prin care se realizează emisiunea, plasarea şi negocierea valorilor mobiliare şi piaţa
monetară, având rolul de atragere şi păstrare a capitalurilor disponibile în societate, pe
termen mediu şi scurt. Operatorii specifici acestei pieţe, diferiţi de cei care acţionează
pe piaţa financiară, sunt banca centrală, băncile comerciale şi alte instituţii de tip
financiar bancar. Tot în piaţa de capital se include şi piaţa ipotecară, care operează cu
resurse financiare necesare, în special construcţiei de locuinţe.
Conform reglementărilor în vigoare din România (legea nr. 52/ 1994 şi
297/2004 privind piaţa de capital, valorile mobiliare şi bursele de valori), piaţa de
capital reprezintă o componentă a pieţei financiare. Având în vedere legislaţia română
în domeniu şi ţinând cont de operatorii specifici, structura pieţei financiare se prezintă
ca un ansamblu al relaţiilor, mecanismelor şi pârghiilor de alocare eficientă a
resurselor băneşti disponibile, aflate la îndemâna agenţilor economici şi a statului.
Piaţa financiară românească este formată din următoarele segmente:
a) Piaţa monetară specializată în atragerea, păstrarea şi plasarea resurselor
financiare pe termen scurt. Din perspectiva unor specialişti francezi32, piaţa monetară
se poate defini, în sens restrâns, ca locul de întâlnire a cererii şi ofertei de resurse
băneşti, iar în sens larg, ca totalitate a schimburilor de mijloace de plată acceptate de
intermediarii financiari, în scopul de a regla pe termen scurt, deficitele de trezorerie.
Piaţa monetară, este în concluzie, formată din piaţa interbancară şi piaţa
instrumentelor pe termen scurt, având mai exact următoarele componente:
1. piaţa scontului, specializată în achiziţionarea şi vânzarea cambiilor;
2. piaţa interbancară, rezervată soluţionării problemelor legate de excedente,
ori deficite de trezorerie între bănci, sau între acestea şi banca centrală;
3. piaţa certificatelor de depozit, prin intermediul căreia băncile pot atrage
resurse financiare disponibile agenţilor economici, prin emiterea certificatelor de
depozit cu valori negociabile şi răscumpărarea acestora la o anumită rată a dobânzii;
4. piaţa efectelor de comerţ, deschisă atât băncilor cât şi agenţilor economici,
prin care aceştia pot emite şi negocia titluri de credit sub forma cecurilor sau a
ordinelor de plată;
5. piaţa euro-valutelor, pe care se confruntă cererea şi oferta de devize,
asigurându-se determinarea cursului valutar.
b) Piaţa de capital (piaţa valorilor mobiliare) este un segment specific al pieţei
financiare prin care se asigură transferul capitalului financiar de la cei care au surplus,
la cei care au deficit, prin intermediul unor instrumente specifice, în special acţiuni şi
obligaţiuni. În acest context, deficitarul de fonduri financiare emite titluri de valoare
negociabile de tipul acţiunilor pentru majorarea capitalului, sau de tipul obligaţiunilor
pentru obţinerea unui împrumut, titluri lansate pe piaţă pentru a fi cotate ulterior în
funcţie de cerere. Din această precizare derivă cele două segmente ale pieţei de capital:
a) segmentul primar (piaţa primară de capital) realizează transferul de fonduri dinspre
economia financiară spre economia reală, asigurând creşterea capitalului şi atragerea
de împrumuturi prin intermediul emisiunii de valori mobiliare; b) segmentul secundar
(piaţa secundară de capital sau bursa de valori) facilitează cotarea şi tranzacţionarea
valorilor mobiliare între investitorii care urmăresc să speculeze o mai bună estimare a
evoluţiei viitoare a pieţei sau o investiţie strategică pe termen lung.
32
Capul Jean-Yves, Garnier Olivier „Dictionnaire d’economie et de sciences sociales”, Hatier, 1993, p. 268
85
Pentru ilustrarea sugestivă a circuitului capitalului financiar între deţinătorii şi
utilizatorii fondurilor, recurgem la următoarea schema:
Figura 25: Circuitul capitalului financiar33
Din figura 13 a circuitului financiar, rezultă că deţinătorii de fonduri şi

utilizatorii acestora se înscriu în aceeaşi categorie, ei fiind agenţi economici, autorităţi
locale, guvern sau persoane fizice.
Majoritatea analiştilor economici apreciază că cele două noţiuni de piaţă
financiară şi piaţă de capital sunt sinonime.
Pieţele financiare funcţionează pe baza anumitor caracteristici34: emisiunea şi
plasarea de valori mobiliare, adică vânzarea pentru prima dată de acţiuni, obligaţiuni
şi alte titluri către deţinătorii de capitaluri disponibile, caracterul negociabil al
valorilor mobiliare, relevat de faptul că ele pot fi vândute de primii deţinători înainte
de a ajunge la scadenţă şi transformarea lor în lichidităţi.
Piaţa financiară reprezintă locul de întâlnire a cererii şi ofertei de capitaluri pe
termen mediu şi lung.
Conţinutul pieţei financiare ca de altfel şi a celorlalte segmente ale pieţei în
ansamblul ei, este dat de oferta şi cererea de capital.
Oferta de capital cuprinde totalitatea mijloacelor băneşti disponibile pentru
plasament la un moment dat sau într-o anumită perioadă de timp şi la un anumit preţ
(dobânda). Piaţa respectivă include economiile ce se formează în perioada dată,
capitalul eliberat dintr-un împrumut sau utilizare anterioară, transformarea inactivelor
(imobilizărilor) în lichidităţi active, capitalurile disponibilizate pentru o perioadă de
timp.
Cererea de capital defineşte ansamblul nevoilor de capital ale agenţilor
economici la un moment dat sau într-o anumită perioadă de timp, având în vedere şi
nivelul dobânzii pe care sunt dispuşi să o suporte solicitanţii de capital. Piaţa
respectivă include capitalul social pentru investiţii, resursele suplimentare necesare
funcţionării normale a capitalului împrumutat, mijloacele necesare pentru formarea de
rezerve.
Participanţii pe piaţa de capital sunt:
 Solicitanţii de capital (Investitorii)
 Ofertanţii de capital (Emitenţii)
 Intermediarii, (Societăţile de servicii de investiţii financiare)
Solicitanţii şi ofertanţii sunt cei care creează cererea şi oferta de fonduri pe
această piaţă.
Mişcarea fondurilor în economie se poate realiza prin:

 Finanţare directă – prin concentrarea la bănci a disponibilităţilor băneşti şi
utilizarea acestora pentru creditarea utilizatorilor de fonduri.
33
adaptare după Adrian Niţu, - Burse de mărfuri şi valori instrumente şi tranzacţii bursiere, Editura Tribuna Economică,
Bucureşti, 2002, pag. 24
34
G. Anghelache, N. Dardac, I. Stancu, Pieţele de capital şi bursele de valori, Ed.”Adevărul” S.A. 1992, p. 6-7
86
 Finanţare indirectă – prin emisiune de titluri financiare de către utilizatorii de
fonduri pe piaţa financiară.
Cererea de capital poate fi:
 Cerere structurală – determinată de nevoia finanţării unor acţiuni economice în
diverse domenii de activitate – achiziţii de bunuri, finanţarea de programe de
dezvoltare, constituirea şi majorarea fondurilor financiare ale diverselor
organisme şi instituţii financiar-bancare naţionale şi internaţionale.
 Cerere conjuncturală – efect al insuficienţei sau indisponibilităţii resurselor,
restricţii în acordarea creditelor, deficite bugetare, deficit al balanţei de plaţi
externe.
Solicitanţii, cei care creează cererea, pot fi grupaţi după:
 Activitatea desfăşurată – guverne, instituţii centrale şi locale, companii de stat
sau private, bănci comerciale şi alte instituţii bancare, etc.
 Scopul urmărit – finanţarea industriei, aprovizionarea cu petrol şi gaze,
transporturi şi servicii publice, etc.
Ofertanţii de capital sunt persoanele fizice şi juridice - societăţi comerciale,
de asigurări, bănci, fonduri de investiţii, fonduri de pensii, etc.
Astfel, investitorii (ofertanţii) pot fi împărţiţi în două mari categorii:
 Investitori individuali – persoane fizice sau juridice care fac tranzacţii de
dimensiuni mici. Ei pot fi:
 Investitori pasivi – fac investiţii pe termen lung, ei păstrând valorile mobiliare
cumpărate o perioadă mai mare de timp. Impactul produs de aceşti investitori
asupra preţului zilnic al valorilor mobiliare este redus.
 Investitorii activi – sunt cei care încearcă să valorifice mişcarea cursului bursier
în vederea obţinerii unui profit.
 Investitori instituţionali – sunt societăţi sau instituţii care fac tranzacţii de
dimensiuni mari – societăţi comerciale, de asigurări, bancare, societăţi de
servicii de investiţii financiare, societăţi de administrare ce gestionează fonduri
mutuale, de pensii, etc.
Principalele funcţii pe care piaţa de capital le are într-o economie funcţională
sunt:
 Asigură lichiditatea necesară efectuării tranzacţiilor, prin abundenţa fondurilor
disponibile;
 Asigură eficienţa, prin realizarea tranzacţiilor la costuri cât mai reduse;
 Asigură transparenţa şi corectitudinea afacerilor prin informare şi supraveghere
atentă a tranzacţiilor;
 Asigură adaptabilitate, prin reorientarea flexibilă a investiţiilor către domeniile
cele mai profitabile ale economiei.
Piaţa financiară are o structură care vizează, pe de o parte, difuzarea emisiunii
de noi titluri financiare (piaţa primară) iar pe de altă parte, tranzacţionarea (schimbul)
de titluri emise anterior (piaţa secundară)35.
Piaţa primară are rolul de a emite noi titluri de valoare în scopul atragerii de
capital bănesc disponibil. Pe această piaţă intervin cei care doresc să plaseze resursele
proprii în schimbul titlurilor de valoare emise de agenţii economici care doresc să
atragă fonduri.
Piaţa secundară financiară oferă cadrul necesar tranzacţionării de titluri deja
emise. Deţinătorii de titluri pot obţine lichidităţile necesare pentru vânzarea acestora
înainte de ajungere la scadenţă. Schimburile care au loc pe această piaţă nu au în
vedere emitenţii de titluri şi nu contribuie direct la finanţarea activităţii lor.
35
Creţoiu Gheorghe, Cornescu Viorel, Bucur Ion, op.cit. p. 236
87
În funcţie de obiectul tranzacţiei se deosebesc piaţa acţiunilor şi piaţa
obligaţiunilor. Piaţa valorilor mobiliare reprezintă componenta principală a pieţei
financiare.
Ce este piaţa financiară?

Care este diferenţa dintre piaţa primară şi cea secundară de capital?
8.4. Piaţa financiară şi dezvoltarea economică
Creşterea economică în sens larg, înglobează multitudinea transformărilor cantitative,

calitative şi structurale care se produc în interiorul vieţii economice a unui stat. Aceste
00:40 transformări sunt privite într-un orizont de timp îndelungat, deoarece urmăresc
evoluţia ascendentă a indicatorilor economici agregaţi. Din acest punct de vedere
creşterea economică se poate asemăna cu dezvoltarea economică. Compatibilitatea
dintre efectele creşterii economice cu cele sociale şi ecologice, devine criteriul esenţial
al dezvoltării economice.
Piaţa capitalului, prin organizare şi funcţionare are un rol determinant în
procesul dezvoltării economice. Nivelul acestor pieţe a devenit un etalon al nivelului
de dezvoltare a ţărilor emergente şi în tranziţie la economia de piaţă. Forurile
internaţionale, cum sunt Banca Mondială şi Fondul Monetar Internaţional, prin
organismele lor specifice de acţiune, promovează o serie de direcţii de acţiune în
favoarea constituirii unor economi de piaţă funcţionale, inclusiv prin sprijinul pe care
îl acordă creării pieţelor de capital. Piaţa de capital poate asigura forme de alocare a
resurselor financiare la nivelul agenţilor economici şi în paralel mobilizarea
economiilor acestora.
Astfel, se pot identifica o serie de măsuri pe termen lung de dezvoltare şi
modernizare a serviciilor financiare36:
1. asigurarea preponderenţei finanţării prin piaţa de capital faţă de
finanţarea prin bănci;
2. dezvoltarea investitorilor instituţionali, inclusiv a fondurilor de pensii
administrate privat;
3. crearea tuturor premiselor pentru dezvoltarea pieţei acţiunilor şi a
capitalismului acţionarial, stimularea dezvoltării întregii game de instrumente şi
servicii;
4. dezvoltarea unor norme şi practici de guvernare corporatistă,
convergente cu tendinţele europene şi mondiale;
5. instituirea unei autorităţi unice de reglementare şi supraveghere pentru
toate categoriile de servicii financiare-bancare, de investiţii şi de asigurare.
Evoluţia istorică a ţărilor dezvoltate aduce în prim plan o revoluţie în domeniul
pieţelor de capital. Aşa cum informatica revoluţionează întreaga economie, tot aşa se
poate aprecia că piaţa de capitat se află într-un proces de revoluţie aşezat pe mai multe
planuri:
1. globalizarea financiară manifestată prin acumularea unor fonduri uriaşe la
dispoziţia băncilor private, deficitele bugetare şi de balanţe de plăţi înregistrate în
special în ţările emergente, transformă fluxurile internaţionale de capital într-un
fenomen major al economiei mondiale. Din dorinţa pieţelor de capital de a atrage cât
mai multe fonduri are loc o deschidere foarte amplă a pieţelor financiare naţionale
spre fondurile de sorginte privată.
36
Gheorghe Dolgu „Revoluţia financiară mondială implicaţii pentru România” – Institutul Naţional de Cercetări
Economice, grupul de reflecţie Evaluarea Stării Economiei Naţionale
88
2. revoluţia financiară se manifestă prin schimbări profunde în structura
instrumentelor financiare, a ponderi şi mărimii investitorilor instituţionali, a
sistemelor de tranzacţionare şi a modalităţilor de manifestare a concurenţei.
Instrumentele financiare patrimoniale se diversifică, pentru a permite finanţarea
întreprinderilor pe baza emisiunii de acţiuni. De asemenea, creşte importanţa
obligaţiunilor cu randament ridicat. Aceste obligaţiuni (junk bonds) împreună cu
creditele şi obligaţiunile municipale pot lărgi mult posibilităţile de investire pe pieţele
de capital. În privinţa investitorilor instituţionali, se remarcă gradul sporit de facilitare
a investirii publicului larg pe piaţa de capital prin intermediul fondurilor de pensii şi
de asigurări la care orice persoană poate cotiza sume considerabile. O dată cu
informatizarea accentuată a tranzacţiilor, operaţiunile se desfăşoară mai rapid, creşte
siguranţa decontărilor şi, nu în ultimul rând, se reduc substanţial costurile de
tranzacţionare. Altfel spus se eficientizează activitatea de tranzacţionare paralel cu
reducerea costului capitalului.
3. Dereglementarea economiei şi manifestarea liberei concurenţe au făcut să
se renunţe la controlul schimburilor, la măsurile restrictive privind ratele dobânzilor,
la impozitarea obligaţiunilor deţinute de străini sau la sistemul comisioanelor fixe.
Toate aceste măsuri au fost luate cu scopul de a facilita cât mai mult circulaţia
capitalurilor la nivel mondial.
Pieţele de capital se modernizează mult, dar nici sistemul bancar nu rămâne pe
loc. Poate cele mai dezvoltate tehnici şi instrumente de plată, decontare sau
economisire le va deţine întotdeauna sistemul bancar şi poate tocmai de aceea va
rămâne mai vulnerabil în faţa schimbărilor economice şi politice Analişti bursieri şi
practicienii pieţei de capital consideră sistemul bancar ideal în colectarea de fonduri
şi transformarea lor în mari aglomerări de capital, în transformarea depozitelor pe
termen scurt foarte lichide în active pe termen lung cu o lichiditate scăzută sau
transferarea fondurilor financiare de la activităţile ce presupun riscuri şi randamente
mici, spre activităţi riscante dar profitabile. În schimb se consideră că piaţa de capital
este mult mai ancorată în realitatea economico-financiară şi chiar socială. Această
concluzie derivă din faptul că piaţa de capital se ajustează mai rapid la evoluţia pieţei
prin revizuirea valorii activelor şi prin imaginea completă pe care o dezvăluie în
privinţa situaţiei întreprinderilor cotate. De altfel se presupune că în situaţiile de crah
bancar echilibrul economic se restabileşte mult mai dificil decât în situaţia crahului
bursier, deoarece băncile sunt mult mai sensibile în faţa interferenţelor politice şi la
percepţia populaţiei.
Problema crucială a pieţei secundare este credibilitatea acesteia, gradul în
care investitorii, lumea de afaceri în general, validează mişcarea bursei. Aici ne aflăm
în domeniul valorilor simbolice care au nevoie de o bază reală de afaceri pentru a fi
viabile din punct de vedere economic, pentru că altfel, instabilitatea afacerilor
generează tendinţa speculativă. Pe de o parte, dacă piaţa funcţionează, titlurile se vând
şi se cumpără, căpătând astfel un suport economic; pe de altă parte, dacă titlurile se
tranzacţionează, ele susţin şi dezvoltă piaţa.
În acest sens, pentru ca piaţă secundară să-şi poată îndeplini rolul ce-i revine
în economia modernă, ea trebuie sa îndeplinească o serie de cerinţe legate de:
 lichiditate, respectiv abundenţa de fonduri disponibile, pe de o parte, şi de active
financiare, pe de altă parte. Lichiditatea garantează funcţionarea continuă a
pieţei şi aceasta este o condiţie pentru realizarea fără întreruperi a circuitului
economic de ansamblu;
 eficienţă, respectiv existenţa unor mecanisme de realizare operativă, la costuri
cât mai reduse a tranzacţiilor, deoarece costul tranzacţiilor afectează gradul de
atractivitate a activelor;
89
 transparenţă, respectiv accesul direct şi rapid la informaţiile relevante pentru
deţinătorul de active financiare. Transparenţa este o condiţie a eficienţei, pentru
că ea condiţionează libera concurenţă, contracararea tendinţelor de monopol şi,
prin aceasta, reduce costurile tranzacţiilor;
 corectitudinea (engl. free market) este strâns legată de transparenţă. În principiu,
o informare completă este suficientă pentru ca mecanismele de reglare specifice
pieţei să poată acţiona. În practică este necesară crearea unui cadru riguros
pentru reglementarea tranzacţiilor, pentru contracararea tendinţelor de
manipulare a pieţei şi crearea unui cadru propice pentru manifestarea liberei
concurenţe;
 adaptabilitate, care implică răspunsul prompt al pieţei la noile condiţii
economice şi extraeconomice, la noile oportunităţi; o piaţă financiară este
eficientă în măsura în care este inovativă, găseşte noi modalităţi de a răspunde
specificului cererii şi ofertei, ca şi normelor stabilite în ansamblul sistemului
economic.
Concluzionând, putem afirma că bursa de valori este o condiţie sine qua non a
existenţei unei economii de piaţă viabile şi eficiente.
Să ne reamintim...
Piaţa de capital poate asigura forme de alocare a resurselor financiare la nivelul
agenţilor economici şi în paralel mobilizarea economiilor acestora.
Comentaţi rolul pieţei financiare în dezvoltarea economică.

Analizaţi competiţia dintre sistemul bancar şi sistemul bursier.
8.5. Valorile mobiliare – instrumente ale pieţei financiare
Piaţa financiară este o piaţă de capital specializată în realizarea

tranzacţiilor cu active financiare pe termen mediu şi lung, spre deosebire de piaţa
01:15 monetară pe care se manifestă scadenţe pe termen scurt.
Valorile mobiliare sunt instrumente financiare negociabile, reprezentând titluri
de proprietate sau creanţe, care conferă drepturi patrimoniale asupra emitentului. Ele
sunt emise de întreprinderi, colectivităţi publice sau stat sub formă materială (hârtii de
valoare) sau nematerială (înscrisuri în cont) şi sunt reprezentate de acţiuni, obligaţiuni,
precum şi alte instrumente financiare derivate (contracte la termen sau de opţiuni).
Acţiunea este un titlu financiar prin care se demonstrează contribuţia
posesorului la capitalul social al unei societăţi comerciale pe acţiuni emise. Acţiunea
reprezintă o hârtie de valoare care conferă posesorului ei dreptul de proprietate
asupra unei părţi din capitalul social al firmei emitente.
Fiecare acţiune reprezintă o fracţiune a capitalului social al întreprinderii.
Deţinătorii de acţiuni devin acţionari ai întreprinderii, iar în această calitate, ei
beneficiază de anumite drepturi, participă la gestionarea societăţii respective, precum
şi la repartizarea unei părţi din profitul anual37. Partea din profitul unei societăţi pe
acţiuni care se repartizează anual acţionarilor se numeşte dividend şi se calculează
procentual faţă de capitalul subscris (valoarea nominală a acţiunilor). Mărimea
dividendului este condiţionată de rezultatele economico-financiare obţinute de
societatea emitentă de acţiuni. Dividendul are o mărime variabilă, putând fi zero
atunci când firma nu înregistrează o activitate eficientă sau când întregul pr ofit
37
90
se reinvesteşte într-un nou ciclu de producţie. Deoarece mărimea dividendului se
modifică anual, acţiunile sunt calificate ca valori mobiliare cu venit variabil.
În conformitate cu reglementările actuale din România, acţiunile au
următoarele trăsături38:
a) acţiunile sunt fracţiuni ale capitalului social care au o anumită valoare
nominală;
b) acţiunile sunt fracţiuni egale ale capitalului social;
c) acţiunile sunt indivizibile;
d) acţiunile sunt instrumente negociabile, ele putând fi transmise altor
persoane.
Acţiunile sunt emise de societăţile pe acţiuni şi pot fi:
 după forma lor: acţiuni la purtător şi acţiuni nominative;
 după rolul firmei emitente: acţiuni cotate şi acţiuni necotate.
Acţiunile la purtător sunt hârtiile de valoare pe care se înscrie seria, data
emiterii, prima emitentă, valoarea nominală (adică preţul la care se vinde
acţiunea prima dată fiind calculat prin raportarea capitalului social al firmei la
numărul de acţiuni), fără a se înregistra numele acţionarului.
Acţiunile nominative sunt cele pe care se înscriu şi numele acţionarului.
Atunci când are loc înstrăinarea acţiunii (prin donaţie, moştenire sau vânzare) se
înregistrează numele noului proprietar pe spatele acţiunii respective.
Acţiunile cotate la bursă sunt în general cele care provin de la societăţi
pe acţiuni cu cifră de afaceri satisfăcătoare, fiecare bursă însă având propriul
regulament de organizare şi funcţionare în care se precizează condiţiile de
acceptare a acţiunilor.
Acţiunile necotate la bursă potrivit regulamentului bursei nu înseamnă
obligatoriu că sunt mai puţin atractive putând genera dividende acţionarilor.
După drepturile pe care le generează, există acţiuni ordinare (comune) şi
acţiuni preferenţiale (privilegiate). În principiu, toate acţiunile sunt purtătoare ale
aceloraşi drepturi. Uneori, prin reglementări juridice, pot fi emise acţiuni care să
beneficieze de câştiguri suplimentare referitoare la prioritatea în repartizarea profitului
sau în ceea ce priveşte dreptul la vot.
Emisiunea de acţiuni pe piaţa primară
Acţiunile permit acelor societăţi, care necesită o finanţare pe termen lung, să
cedeze o parte din companie în schimbul fondurilor financiare. În acest mod se
realizează majorarea capitalului de afaceri. Acţiunile pot fi deţinute şi de către public
sub forma investitorilor privaţi şi instituţionali. La înfiinţarea unei societăţi, o dată
cu întocmirea declaraţiei de capital, se specifică numărul acţiunilor autorizate spre
vânzare în scopul majorării capitalului social, cât şi tipul acţiunilor emise (comune
sau privilegiate). Prin declaraţia de capital se specifică numărul şi tipul acţiunilor de
capital oferite spre vânzare de către societatea nou înfiinţată. Firma nou înfiinţată va
lua legătura cu o bancă de investiţii în vederea plasării pe piaţă a acţiunilor emise.
Rolul băncii de investiţii este acela de a vinde acţiunile societăţii în cele mai bune
condiţii.
Pentru realizarea acestui obiectiv, banca de investiţii împreună cu firma
interesată vor întocmi o „declaraţie de transparenţă totală”, cerută pentru orice
ofertă publică iniţială. Declaraţia de transparenţă va cuprinde toate informaţiile
necesare despre emitentul de acţiuni, cuprinse în următoarele capitole: Obiectivele
urmărite de managementul societăţii; Numărul de acţiuni vândute de companie; Cum
se vor utiliza banii obţinuţi din vânzarea titlurilor financiare; Situaţia impozitelor
38
Anghelache Gabriela, „Bursa şi piaţa extrabursieră”, Editura Economică, Bucureşti, 2000., p. 31-32.
91
firmei; Situaţia juridică a companiei; Venituri şi cheltuieli (profit şi pierdere);
Riscuri.
Declaraţia se înaintează Comisiei pentru Titluri de Valoare şi Operaţiuni
Financiare, spre analiză. Dacă au fost respectate toate condiţiile prevăzute de lege,
Comisia acceptă declaraţia şi declară oferta valabilă. După stabilirea termenilor
ofertei se întocmeşte un contract între distribuitori în care se specifică: membrii
grupului de distribuire; membrii grupului de vânzări; mărimea părţii rezervate
distribuitorilor; cum vor fi coordonate vânzările către clienţii instituţionali?
În faza următoare încheierii acordului de distribuire între banca de investiţii
şi corporaţia emitentă, grupul de distribuitori se constituie într-un sindicat. Grupul
de distribuitori este alcătuit din bănci de investiţii care acţionează în grup.
După ce oferta este complet distribuită se dizolvă sindicatul iar acţiunile pot
fi vândute şi cumpărate pe piaţa secundară. Dacă emitentul este deja listat la bursă,
atunci poate începe imediat tranzacţionarea titlurilor, în cazul în care emitentul nu
este listat la bursă, se poate începe tranzacţionarea acţiunilor pe piaţa extrabursieră.
Obligaţiunea este o hârtie de valoare care conferă posesorului său dreptul

de creanţă asupra firmei emitente. Obligaţiunile pot fi ale statului sau ale unor
agenţi economici (întreprinderi publice sau private mari).
Obligaţiunile sunt titluri negociabile care reprezintă o creanţă pe termen lung
asupra unei societăţi, statului sau unei alte persoane juridice de drept public. Ele sunt
titluri de valoare deoarece, spre deosebire de un alt împrumut, datoria ca atare poate
fi cumpărată şi vândută pe piaţa deschisă. Caracterul lor negociabil decurge din
posibilitatea că obligaţiunile pot fi transferate cu uşurinţă de la un proprietar la altul39.
Obligaţiunile sunt emise la valoarea nominală, care este valoarea
împrumutului pe care emitentul lor se obligă să o restituie la scadenţă. Aceasta se
determină ca raport între împrumutul lansat pe piaţă şi numărul obligaţiunilor emise.
Preţul de emisiune al unei obligaţiuni este preţul pe care trebuie să-l plătească
cel care subscrie. Titlurile pot fi emise la valoarea nominală (al pari) sau la o valoare
inferioară acesteia (sub pari).
Preţul de piaţă al unei obligaţiuni se numeşte curs şi se determină ca raport
procentual între valoarea de tranzacţionare pe piaţă a obligaţiunii şi valoarea sa
nominală. Cursul se exprimă în procente şi poate fi mai mare, egal sau mai mic decât
valoarea nominală.
Cursul unei obligaţiuni este influenţat de mai mulţi factori: nivelul general al
dobânzilor pe piaţă, situaţia economico-financiară a firmei debitoare, conjunctura
valutar-financiară, situaţia pe piaţă a monedei în care se converteşte obligaţiunea etc.
Rentabilitatea plasamentului se apreciază prin randamentul bursier care
se determină ca raport între venitul pe care îl generează acţiunea sau obligaţiunea
şu cursul, respectiv preţul plătit pentru achiziţionarea hârtiei de valoare.
Spre deosebire de acţiuni, care sunt titluri de proprietate şi reprezintă o cotă
parte din proprietatea societăţii emitente, obligaţiunile sunt titluri de credit şi
reprezintă fracţiuni ale unui împrumut obligator emis. Faţă de un împrumut „clasic”,
datoria emitentului de obligaţiuni poate fi transferată unui terţ.
O componentă a valorilor mobiliare o reprezintă titlurile emise de stat. Din
această categorie fac parte:
a) biletele de tezaur, prin care guvernul realizează împrumuturi pe termen
scurt. Aceste bilete sunt achiziţionate de bănci şi instituţii financiare, nu sunt
purtătoare de dobânzi dar sunt vândute sub valoarea nominală (cu discount);
39
92
b) bonuri de tezaur; care se emit pentru acoperirea deficitului bugetar şi prin
care se mobilizează resursele băneşti necesare acoperirii unor cheltuieli generale ale
bugetului de stat. Pot fi achiziţionate atât de instituţii, cât şi de persoane fizice;
c) obligaţiuni de stat, emise de trezorerie şi purtătoare de dividende;
d) obligaţiuni municipale, sunt titluri emise de autorităţile publice centrale sau
locale, iar capitalul obţinut prin emiterea acestor titluri este utilizat în investiţii de
interes public40. Obligaţiunile pot fi de interes public, caz în care sunt scutite de
impozitare, sau obligaţiuni de interes privat (emise tot de administraţiile centrale sau
locale), caz în care se supun impozitării. Datorită acestei caracteristici specifice a
scutirii de impozit, obligaţiunile din această categorie au ratele dobânzilor mai mici
decât cele ale obligaţiunilor supuse impozitării. Astfel, investitorii din categoriile de
impozitare mai mari vor obţine venituri mai mari în bani, la randamente mai mici.
În scopul acoperirii unei părţi a deficitului bugetar se recurge şi la împrumuturi
de stat, lansate către populaţie sub forma certificatelor de trezorerie.
Pe piaţa bursieră investitorii au la dispoziţie şi alte tipuri de instrumente
financiare:
 Contractele forward. Contractele de tip forward pun în evidenţă un acord între
vânzător şi cumpărător de a livra, respectiv de a plăti, la o dată ulterioară o
marfă, valută sau activ financiar la un preţ stabilit în momentul contractării. La
tranzacţionare contractul are ca elemente certe obiectul, preţul de executare şi
scadenţa, iar ca element incert valoarea de lichidare, incertă datorită faptului că
valoarea mărfii, rata de schimb a valutei sau cursul de piaţă al activului financiar
sunt valori fluctuante. Contractele de tip forward sunt cumpărate şi ţinute până
la expirarea lor, urmând a fi lichidate la scadenţă. Rezultatul adus de el în viitor
depinde numai de preţul din ziua scadenţei, numit preţ spot;
 Contractele futures. Contractele futures pe instrumente financiare reprezintă
acorduri bilaterale prin care se face şi, respectiv, se acceptă livrarea unei mărfi
la un moment viitor stabilit şi la un preţ convenit41. Se poate spune că un contract
futures este de fapt un contract spot amânat42. Prin contract spot înţelegând
cumpărarea sau vânzarea normală, cu livrarea imediată a bunurilor. Contractul
futures poate juca şi rolul de substituent al contractului spot, deoarece un titlu
financiar cumpărat pentru livrare imediată sau la termen, odată ce a ajuns la
scadenţă, va aparţine investitorului. De asemenea contractul futures poate
constitui şi o formă de protecţie faţă de riscul de preţ, deoarece, cumpărarea spot
a unui titlu poate fi compensată prin vânzarea unui contract de tip futures,
neutralizând riscul deţinerii acestui contract iniţial. Contractele futures sunt
stimulatoare şi pentru intermediarii pieţei care speculează diferenţele existente
între preţurile contractelor futures şi preţurile titlurilor care fac obiectul acestora;
 Contractele options. Opţiunea reprezintă dreptul de a iniţia o tranzacţie în orice
moment înainte de expirare. Cumpărătorul unei opţiuni are o poziţie mai bună
decât a vânzătorului, fapt care îl obligă la plata unei prime. Prima de opţiune
variază în funcţie de mai mulţi factori:
a) preţul de exercitare. Preţul la care cumpărătorul opţiunii poate executa
tranzacţia;
b) termenul. Numărul de zile până la expirarea opţiunii;
c) randamentul investiţiei. Randamentul titlului de valoare ce stă la baza opţiunii;
d) randamentul alternativ. Randamentul altui titlu de valoare ce ajunge la
maturitate la aceeaşi dată la care expiră opţiunea;
40
Zipt Robert – Piaţa Obligaţiunilor, Ed. Herma, Bucreşti, 2000, p. 108
41
Bernstein Jacob– Piaţa Contractelor futures, Ed. Hrema, Bucureşti, 2000
42
Bogdan Ghilic-Micu, Strategii pe piaţa de capital, Ed. Economică, Bucureşti, 2002
93
e) volatilitatea preţului. Volatilitatea istorică sau implicită a preţului titlului de
valoare care stă la baza opţiunii.
Aceste elemente stau la baza calculării valorii teoretice a oricărei opţiuni.
Valoarea teoretică reprezintă nivelul primei la care unui investitor teoretic, i-ar
fi indiferent dacă deţine opţiunea sau poziţia echivalentă în instrumentul de
bază. În cazul unei opţiuni “call”, adică a dreptului de a cumpăra instrumentul
de bază, poziţia echivalentă ar fi posedarea propriu-zisă a instrumentului
respectiv. În cazul unei opţiuni “put”, adică a dreptului de a vinde instrumentul
de bază, poziţia echivalentă ar fi o poziţie short (instrumentul de bază este deja
vândut).
Ce sunt valorile mobiliare?

Principalele tipuri de valori mobiliare.
Care sunt asemănările şi deosebirile dintre acţiuni şi obligaţiuni?
Tipuri de instrumente derivate şi caracteristicile lor.
8.6. Bursele de valori
Bursa de valori este o instituţie reglementată, constituită ca societate pe

01:50 acţiuni, având un regulament propriu de organizare şi funcţionare în care sunt
precizate aspecte privind condiţiile de acceptare a hârtiilor de valoare, tipurile de
operaţiuni permise, regulile la care se supun operatorii, etc.
Bursa de valori joacă un rol important şi îndeplineşte mai multe funcţii în
condiţiile economiei de piaţă: a) plasarea economiilor întreprinderilor şi populaţiei în
hârtii de valoare şi alimentarea pe această cale a întreprinderilor cu capitaluri; b)
finanţarea trezoreriei publice prin vânzarea titlurilor de credit; c) asigurarea mobilităţii
capitalurilor şi a posibilităţii schimbării plasamentelor acţionarilor prin transformarea
în bani a valorilor mobiliare deţinute şi achiziţionarea altora, în funcţie de obiectivele
urmărite de fiecare acţionar, sau prin subscrierea de valori noi puse în vânzare de
întreprinderi.
Bursele de valori se pot clasifica în funcţie de mai multe criterii43:
 după natura tranzacţiilor pe care le mijlocesc: burse generale (au ca obiect de
activitate tranzacţii de mărfuri şi hârtii de valoare) şi burse specializate;
 după obiectul tranzacţiilor se disting: burse de mărfuri, burse de valori
mobiliare (acţiuni, obligaţiuni şi alte valori mobiliare), burse valutare, burse
complementare comerţului internaţional (burse de asigurări, burse de navlu);
 după forma de organizare, există: burse private (care funcţionează sub formă
de societăţi pe acţiuni sau camere de comerţ) şi burse de stat;
 după modul de admitere a participanţilor: burse cu participarea nelimitată şi
burse cu acces limitat (se tranzacţionează numai acele mărfuri şi valori
mobiliare care au fost admise la cotaţia oficială).
Bursa de valori constituie o componentă esenţială a funcţionării economiei de
piaţă. Ea reprezintă o piaţă secundară pe care se tranzacţionează (se revând) titlurile
de valoare existente, în principal, sub formă de acţiuni şi obligaţiuni. Prin intermediul
bursei de valori, investitorii îşi transformă capitalul sub formă de titluri de valoare în
numerar şi invers44.
43
G. Anghelache, N. Dardac, I. Stancu, „Pieţele de capital şi bursele de valori, Societatea „Adevărul” SA, Bucureşti,
1992, p. 63-64.
44
Lucian C. Ionescu (coord.), Băncile şi operaţiunile bancare, Ed. Economică, 1996, p. 273.
94
Bursele de stat, private şi mixte
Tipologia bursieră cuprinde următoarele tipuri de burse principale: burse de
stat, burse private şi burse mixte. Aceste tipuri principale de burse au apărut şi s-au
dezvoltat în epoca modernă a istoriei Europei Occidentale, extinzându-se ulterior în
toate zonele geografice ale lumii, generate de afirmarea mecanismelor economiei
capitaliste de piaţă. Bursele de stat în toate ţările, în care ele funcţionează, sunt
organizate şi reglementate prin legi speciale. Aceste burse sunt caracteristice, în
principal, economiei ţărilor de sorginte latină. Astfel, în organizarea bursei franceze
este consacrat rolul central al autorităţii publice, reprezentată printr-un comisar al
guvernului delegat în conducerea bursei. Agenţii de bursă sunt consideraţi funcţionari
publici având exclusivitate în domeniul tranzacţiilor.
Piaţa bursieră franceză, de la constituirea sa istorică, are un înalt nivel de
centralizare. Bursa pariziană1 are ponderea cea mai importantă, realizând prin
intermediul ei 95% din volumul tranzacţiilor, unde se concretizează 96% din acţiuni
şi 95% din obligaţiuni. Începând cu 24 ianuarie 1991 se constituie în sfera bursieră
piaţa naţională, care reuneşte toate valorile cotate în Franţa, într-o piaţă unică.
Bursele franceze se constituie astfel, într-un ansamblu care funcţionează pe aceleaşi
principii şi reguli de organizare, fiind coordonate prin aceleaşi instanţe. Acest fapt
permite tuturor societăţilor de bursă, să aibă acces direct la negocierea tuturor
valorilor mobiliare, concomitent având loc şi o simplificare a canalelor de
transmitere a ordinelor de piaţă.
În Italia sunt 10 burse în marile oraşe, organizate ca instituţii publice. Bursa
din Milano este cea mai importantă, asigurând peste 90% din volumul tranzacţiilor.
Activitatea pe pieţele de valori mobiliare fiind coordonată de CONSOB (Commissione
Nazionale per la Societa e la Borsa), care supraveghează pieţele şi informaţiile
financiare comunicate de societate şi controlează modalităţile de transfer la blocurile
de acţiuni.
Din aceste exemple se desprinde concluzia că bursele de stat sunt organisme
înfiinţate la iniţiativa guvernelor, cu bani publici şi au la bază un sistem de acte
normative şi legi care le reglementează organizarea şi funcţionarea. Guvernul poate
utiliza respectiva instituţie ca pârghie de politică economico–financiară, într-o
perioadă sau alta. Bursele de stat sunt mai puţin sensibile la „cutremurele”
economice mondiale.
Bursele private reprezintă asociaţii ale persoanelor fizice şi juridice, create în
condiţiile şi temeiul legii ce reglementează constituirea, exploatarea şi dezvoltarea
unei pieţe secundare de capital (sunt burse de tip anglo–saxon).
Tipul caracteristic al burselor private se regăseşte în New York (NYSE), Tokio
(TSE), Toronto, Montreal sau Oslo. Aceste burse sunt deosebit de vulnerabile, fiind
conectate în permanenţă la situaţia economico – politico – financiară mondială.
Comparativ cu cele două tipuri principale de bursă, prezentate mai sus,
practica diferitelor ţări înregistrează şi tipul de bursă mixt. Bursele mixte reprezintă
un model asociat între tipul de organizare a burselor de stat şi a celor private, reunind
componente din cele două forme de organizare.
În Marea Britanie bursele sunt constituite de membrii asociaţi şi sunt
recunoscute legal ca instituţii bursiere. Bursele din Germania se autoreglementează
în absenţa unei autorităţi de supraveghere specifice, fiind constituite din persoane
fizice şi companii particulare, cu aprobarea guvernului local, în timp ce bursele
elveţiene se caracterizează printr-o dublă natură, fiind reprezentate parţial de
instituţii publice şi fiind guvernate de legea din cantonul în care fiinţează, sau de
companii private, după modul de operare.
95
Cele mai multe burse au adoptat principiul autoreglementării, având dreptul
de a stabili, în limitele legii, modul de organizare şi funcţionare prin adoptarea
statutului şi regulamentului propriu.
Totodată, bursa de valori se defineşte prin existenţa unei instituţii care

concentrează cererea şi oferta de titluri financiare şi care realizează efectuarea
operaţiuni-lor bursiere în conformitate cu un regulament acceptat.
Cumpărătorii şi vânzătorii de hârtii de valoare nu au acces direct la bursă, ci
numai prin intermediul agenţilor de schimb, care includ:
 brokerii-agenţi, care primesc ordine de vânzare-cumpărare de la clienţii lor şi
le transmit brokerilor-specialişti;
 brokerii-specialişti, negociază ordinele primite de la brokerii-agenţi. Au
denumiri diferite: jobberi în Anglia, curtieri în Franţa, dealeri în S.U.A.
În afara investitorilor (cumpărătorii şi vânzătorii de hârtii de valoare) şi
agenţilor de schimb, în structura organizatorică a unei burse de valori se includ şi
Comisia oficială a bursei şi Casa de clearing.
În cadrul Comisiei oficiale a bursei se stabilesc, în ultimă instanţă, cursurile
titlurilor pe baza comenzilor de vânzare-cumpărare, cursurile solicitate primite de la
brokeri-specialişti ş.a. Cursul stabilit este înregistrat şi afişat. Casa de clearing
(compensaţie) are rolul de a garanta executarea obligaţiilor asumate de parteneri:
primirea banilor de către vânzători şi a titlurilor solicitate de către cumpărători.
Cotaţia valorilor mobiliare permite fixarea preţului astfel încât majoritatea
cumpărătorilor şi vânzătorilor să fie satisfăcuţi. În acest scop sunt folosite două tehnici
principale de cotare45:
a) Cotaţii prin strigare. Operatorii bursieri, prezenţi fizic, confruntă oral
ordinele primite. Pe această bază se determină cursul de echilibru (fixing-ul), acesta
putând evolua pe parcursul unei zile bursiere. Această tehnică este utilizată astăzi pe
pieţele care înregistrează un volum de schimb mai redus.
b) Cotaţii continue sau informatizate. Pe pieţele continue, cotaţia se desfăşoară
pe tot parcursul zilei la bursă, fără întreruperi. De aceea, aceste pieţe afişează mai
multe cursuri diferite.
Cursul unei anumite valori mobiliare se stabileşte în funcţie de titlurile cerute
şi oferite la un anumit preţ. Principiul de bază îl constituie satisfacerea majorităţii
ordinelor, cursurile stabilite neputând fi contestate.
Cursurile acţiunilor sunt influenţate, în primul rând, de gradul de profitabilitate
al firmei emitente. Interesul pentru cumpărarea sau vânzarea unei acţiuni este evaluat
prin intermediul mai multor indicatori:
a) randament (determinat ca raport între dividendul adus de o acţiune şi cursul
său la bursă);
b) capitalizarea bursieră a întreprinderii (rezultă din înmulţirea numărului de
acţiuni cu cursurile bursiere);
c) raportul preţ-câştig sau PER (price earning ratio), rezultat în urma raportului
dintre cursul acţiunii şi profitul net pe acţiune sau dintre capitalizarea bursieră şi
beneficiul total.
Cursurile acţiunilor sunt, de asemenea, foarte sensibile la mediul economic şi
social, naţional şi internaţional. Orice situaţie sau măsuri de politică economică
nefavorabile întreprinderii vor conduce la scăderea cursurilor acţiunilor, iar
proprietarii lor le vor înstrăina.
Bursa de valori reflectă starea economiei în care funcţionează, ea însăşi având
o anumită intensitate a activităţii care se poate aprecia cu ajutorul indicilor bursieri.
45
B. Belletante, „La Bourse, son fonctionnement, son rộle dans la vie économique”, Hatier, 1992, p. 15-16.
96
Aceştia evidenţiază tendinţa de ansamblu a bursei, adică evoluţia cursurilor şi se pot
determina pentru anumite acţiuni considerate reprezentative sau pentru toate acţiunile
de la bursă. Indicii bursieri se calculează, în mod tradiţional, ca un raport între suma
preţurilor unui număr determinat de acţiuni (de obicei ale celor mai reprezentative
companii din diverse ramuri) şi numărul acţiunilor respective. În funcţie de modul de
calcul, numărul acţiunilor poate fi diferit de la un indice la altul, ca de altfel şi
ponderea ce li se atribuie în cadrul formulei de determinare. În acest context se pot
evidenţia:
 indicii din prima generaţie, în structura cărora se cuprind acţiuni ai căror
emitenţi aparţin aceluiaşi domeniu de activitate (Dow Jones Industrials,
Financial Times, Nikkei etc.), au o capacitate de informare limitată;
 indicii din generaţia a doua, denumiţi şi indici compoziţi (NYSE pe piaţa New-
York-ului, FT-SE – 100 pe piaţa Londrei sau TOPIX pe piaţa japoneză), au un
grad de relevanţă mai ridicat, datorită cuprinderii unui număr mai mare de firme
aparţinând unor domenii de activitate diferite, inclusiv instituţii bancare, de
asigurări, firme din domeniul transporturilor, telecomunicaţiilor etc.
Indicii bursieri reflectă fluctuaţiile pieţei în general şi ale anumitor
sectoare economice, în special. Utilitatea indicilor bursieri este deosebită pentru
investitori. Evoluţia acestora este luată în considerare în procesul de plasare şi
fructificare a capitalurilor. Includerea unui titlu de valoare în componenţa
indicelui reprezintă pentru firma emitentă o consacrare, aceasta devenind o
valoare sigură.
Bursa de valori se apropie cel mai mult de piaţa cu concurenţă
perfectă, existând următoarele trăsături:
 atomicitatatea, adică mulţi vânzători şi cumpărători (dacă nu este o bursă
închisă care acceptă la tranzacţii doar membrii);
 omogenitatea, adică hârtiile de valoare sunt fungibile, nediferenţiate;
 transparenţa, adică există mijloace rapide de informare şi afişare electronică
astfel încât participanţii la tranzacţii cunosc fluctuaţiile cursurilor în orice
moment;
 intrarea şi ieşirea liberă, în sensul că bursa acceptă noi clienţi, atât timp cât
se respectă regulamentul său;
 mobilitatea factorilor de producţie, care se reflectă prin tendinţa bursei de
extindere a activităţii sub forma multor instituţii de brokeraj.
Piaţa bursieră cunoaşte o tendinţă generală de creştere a rolului său economic,
a volumului de tranzacţii cât şi a valorii acestora. Însă, nu întotdeauna există o
concordanţă între evoluţiile bursei şi economia reală. În acest sens, pe piaţa bursieră
por apare şi conjuncturi nefavorabile, manifestate prin crize şi crahuri bursiere.
Crahul bursier reprezintă prăbuşirea cursurilor titlurilor financiare pe pieţele
bursiere. Explicaţia sa se află în strânsă legătură cu modul de organizare a speculaţiei
valorilor mobiliare cotate la bursă. În general, a specula înseamnă a anticipa evoluţia
pieţei bursiere. Atunci când se anticipează o creştere a cursului, se cumpără un titlu în
scopul de a-l revinde mai târziu, în condiţiile în care creşterea se va realiza şi se va
obţine un anumit câştig. Aceste operaţiuni la bursă care constau în cumpărarea de
titluri în perspectiva unei creşteri de cursuri şi a revânzării în scop de câştig se numesc
à la baisse. Se poate specula de asemenea şi à la baisse, atunci când se mizează pe
scăderea cursului unei acţiuni. Speculaţiile bazate pe realităţi economice au un rol cert
în cadrul bursei şi sunt recunoscute în cadrul acesteia. În schimb, dacă în mod voluntar
sunt înşelaţi cumpărătorii potenţiali, dacă se cumpără şi se vinde pe baza unor
informaţii confidenţiale, se dezvoltă o speculaţie dăunătoare, deoarece cursul
acţiunilor nu se va fundamenta pe elementele economice reale.
97
În România, deschiderea oficială a Bursei de Valori Bucureşti a avut loc pe 1
decembrie 1882. De-a lungul timpului Bursa de Valori Bucureşti a fost afectată de
evenimentele social-politice. Activitatea BVB este întreruptă începând cu anul 1941,
timp de 5 decenii rămânând închisă. În anul 1995 are loc reînfiinţarea Bursei, prima
tranzacţie având loc pe 20 noiembrie 1995. De atunci Bursa de Valori Bucureşti se
află într-o dezvoltare continuă. Anul 2005 este anul în care BVB absoarbe Bursa
Electronică RASDAQ. Pe 14 februarie 2008, la Bursa de Valori Bucureşti se listează
prima companie internaţională: Erste Bank.
Bursa de Valori Bucureşti este împărţită în două categorii: Categoria I şi
Categoria II (numită şi categorie de bază). În funcţie de criteriile îndeplinite, o acţiune
poate fi listată la una din cele două categorii.
Indicii folosiţi la Bursa de Valori Bucureşti sunt:
 BET (Bucharest Exchange Trading), a fost primul indice al BVB. Momentan
conţine cele mai lichide 10 societăţi exceptând societăţile de investiţii financiare
din indicele BET-FI;
 BET-C (BET Composite), cuprinde toate societăţile listate la BVB exceptând
societăţile de investiţii financiare din indicele BET-FI;
 BET-FI cuprinde cele cinci mari societăţi de investiţii create prin Programul de
Privatizare în Masă;
 ROTX (Roumanian Traded Index) cuprinde aşa numitele societăţi blue chips46.
 BET-XT (Bucharest Exchange Trading Extended Index) este un indice blue-chip
care reprezintă evoluţia preţurilor celor mai lichide 25 de companii tranzacţionate
pe piaţa reglementată, inclusiv SIF-urile, ponderea maximă a unui simbol fiind
de 15%. A fost lansat la 1 iulie 2008.
 BET-NG (Bucharest Exchange Trading Energy & Related Utilities Index)
reprezintă evoluţia a 10 companii din sectorul energetic şi utilităţile aferente
acestuia, ponderea maximă a unui simbol în indice fiind de 30%. A fost lansat la
1 iulie 2008.
RASDAQ a fost numele bursei electronice de valori mobiliare de la Bucureşti.
Numele este o adaptare după cel al bursei similare din New York City, NASDAQ.
Acronimul RASDAQ provine de la: Romanian Association of Securities Dealers
Automated Quotation (system). RASDAQ şi-a început activitatea pe 26 octombrie
1996, iar la 1 decembrie 2005 a fuzionat cu Bursa de Valori Bucureşti. RASDAQ
operează cu următoarele categorii de indici: RASDAQ-C, RAQ-I şi RAQ-II.
Figura 26: Evoluţia indicilor BVB în 2008
46
Blue chips este numele dat de către investitori acţiunilor unor societăţi puternice, mature, stabile, care conferă constant
câştigurile previzionate de către analişti. Numele provine de la un joc de cărţi de tip poker, în care formaţiunile blue chips
sunt cele mai valoroase. Acţiunile blue chips aparţin unor societăţi cu profituri stabile, rating ridicat şi coeficienţi de risc
minimi. În general, ele au linii diversificate de producţie şi o bază foarte mare de clienţi, atuuri care le permit să depăşească
cu variaţii minime dificultăţile temporare generate de piaţă şi să exploateze la maximum conjuncturile favorabile. Cel
mai important avantaj al unor acţiuni blue chips este ca ele sunt considerate o investiţie stabilă; cumpărându-le un
investitor poate fi aproape sigur că va avea un beneficiu din acest plasament. Aceste acţiuni sunt preferatele fondurilor
de pensii şi altor fonduri şi plasamente care evită să îşi asume riscuri financiare mari. De asemenea, aceste acţiuni sunt,
în general, acceptate de bănci ca gaj pentru acordarea unor împrumuturi, având avantajul că titularul beneficiază pe
această perioadă de dividendele oferite de societăţi. Cel mai important dezavantaj al unor acţiuni blue chips este, desigur,
preţul lor mare. Datorită siguranţei conferite, investitorii se mulţumesc cu o ă de câştig mai redusă pentru aceste investiţii
şi de aceea tind să urce preţul până la limita inferioară a profitabilităţii acceptata pe o piaţă cum este bursa de valori.
Datorită situaţiei favorabile a companiilor care le emit, acţiunile blue chips sunt incluse în indicele bursei unde sunt
tranzacţionate. Dow Jones Industrial Average este considerată cea mai proeminentă listă de acţiuni blue chips din lume.
Creat de fondatorul Dow Jones & Co si editorul Wall Street Journal, Charles Dow, acest index sintetizează evoluţia a 30
de acţiuni tranzacţionate în SUA, fiind considerat de analişti o oglindă fidelă a pieţei bursiere americane.
98
Sursa: BVB
Deteriorarea mediului economic şi financiar internaţional în 2008 şi 2009 s-a
manifestat tot mai puternic, iar evoluţiile economice pe termen mediu sunt marcate de
mari incertitudini atât la nivel mondial cât şi naţional. Climatul economic extern
influenţează economia românească prin: înrăutăţirea percepţiei la risc; contracţia
pieţelor de desfacere externe; dificultăţi în finanţarea externă; dublarea riscului de
lichiditate cu cel de solvabilitate la nivel microeconomic şi nu în ultimul rând prin
reducerea investiţiilor străine directe. Pe fondul unei lichidităţi a pieţei bursiere locale
incomparabil mai mici decât în cazul marilor burse americane, europene sau asiatice
fenomenul de propagare a determinat, conform corelaţiilor dintre indicii BVB şi cei
ai pieţelor bursiere internaţionale, un grad extrem de ridicat al volatilităţii generale a
pieţei. Această situaţie a făcut posibil ca pentru unele dintre cele mai însemnate titluri
de la BVB, în câteva şedinţe de tranzacţionare din trimestrul III al anului 2008, să nu
mai fie afişate ordine de cumpărare în intervalul de preţ +/-15% impus pentru o şedinţă
de tranzacţionare. De aceea, pentru prima dată pe BVB, în data de 8 octombrie 2008
a fost necesară suspendarea şedinţei de tranzacţionare, ca urmare a volatilităţii excesiv
de ridicate. Din aceste considerente, pierderile înregistrate în 2008 la nivelul indicilor
BVB au fost printre cele mai ridicate dintre pieţele bursiere europene. Astfel, la finalul
anului 2008 indicele BET era calculat pentru 2.901 puncte, cu 70% sub valoarea sa
din luna ianuarie. De altfel valorile maxime din 2008 ale tuturor indicilor bursieri au
fost atinse în primele şedinţe de tranzacţionare ale anului, urmând ca apoi să scadă
(aşa cum se poate remarca din figura 26).
99
Figura 27: Evoluția indicilor secțiunii BVB administrate de Bursa de Valori
București în perioada 01.10.2011-31.12.2014
Sursa: BVB (Autoritatea de Supraveghere Financiară Evoluția pieței de capital –

31 decembrie 2014 – p.12)
Contextul macroeconomic favorabil al perioadei 2012-2014 a influenţat

pozitiv evoluţia pieţei de capital din România şi în primul trimestru al anului 2015.
PIB a accelerat cu 1,6% faţă de trimestrul precedent, iar comparativ cu
perioada similară a anului 2014, a înregistrat un avans semnificativ de 4,3. Conform
datelor Eurostat, toate cele patru mari economii ale zonei euro, Germania, Franţa,
Spania şi Italia au înregistrat progrese în primul trimestru al anului 2015 determinând
ca economia zonei euro sa avanseze mai rapid decat economiile SUA şi Marea
Britanie. De asemenea, se remarcă încheierea perioadei declinului economic al Italiei.
Dinamica anuală a produsului intern brut plasează România pe primul loc în UE
(+4,2%), urmată de Ungaria (+3,1%), Slovacia (+2,9%), Spania (+2,6%), Letonia
(+2,1%) şi Bulgaria (+2,0%), toate cu o dinamică a economiei peste 2%.
Evoluția indicilor de acţiuni ai burselor externe indica un optimism în creştere,
date fiind creşterile semnificative înregistate de cei mai mulţi indinci. Majoritatea
indicilor BVB analizați au înregistrat creșteri reduse pentru primul trimestru din 2015.
Se remarcă scăderi mai semnificative în cazul indicelui BET-NG (compus din
societăţile listate din domeniul energetic: -2,89 %) şi indicelui BET- FI (alcătuit din
FP şi cele 5 SIF-uri: -0,19%). Pe ansamblul anului 2015 evoluția bursei românești
poate fi considerată sub media din anul 2014.
 În martie 2015, BVB a lansat cel de al doilea indice de tip total return, BET-
XT-TR. Acesta se bazează pe compoziţia indicelui BET-XT, fiind alcătuit din
cele mai tranzacţionate 25 de companii româneşti, dar totodată reflectând şi
dividendele brute şi alte distribuţii de numerar către acţionari. Constituenţii
indicelui BET-XT-TR cumulează aproximativ 93,5% din capitalizarea
bursieră a companiilor româneşti listate pe piaţa reglementată47.
47
Autoritatea de Supraveghere Financiară - Evoluția pieței de capital - 31 decembrie 2014, p.3-12
100
Să ne reamintim...
Climatul economic extern influenţează economia românească prin: înrăutăţirea
percepţiei la risc; contracţia pieţelor de desfacere externe; dificultăţi în finanţarea
externă; dublarea riscului de lichiditate cu cel de solvabilitate la nivel microeconomic
şi nu în ultimul rând prin reducerea investiţiilor străine directe.
Ce este bursa de valori şi care este rolul său economic?
Principalele tipuri de burse de valori.
Evoluţia Bursei de Valori Bucureşti în perioada 2010 – 2015.
1. Bursele de valori şi rolul lor în economiile moderne.

2. Tranzacţii bursiere.
3. Investitorul şi speculatorul.
4. Acţiuni versus obligaţiuni.
5. Indicii bursieri.

1) Piaţa financiară reprezintă ……………………………………… de capitaluri pe

termen …………………………..
02:30 2) Piaţa primară are rolul ……………………….. în scopul atragerii de
……………… disponibil.
3) Piaţa secundară financiară oferă cadrul necesar
………………......................................................................
4) Valorile mobiliare sunt ……………………………, reprezentând titluri
…………….. sau …………..care conferă drepturi ………………. asupra
……………….
5) Obligaţiunile sunt ………………………… care reprezintă
…………………………. asupra unei societăţi, statului sau unei alte persoane
juridice de drept public.
6) Bursa de valori se defineşte prin existenţa unei instituţii care
……………………………... şi care realizează efectuarea ………………… în
conformitate cu un ……………………...
7) Cursul unei acţiuni sau unei obligaţiuni reprezintă …………….. care rezultă din
confruntarea ………………………. bursiere.
8) Mecanismul general al cursurilor bursiere: creşterea ……………………..
determină …………………………….. şi invers.

1) În concepţia anglo-saxonă piaţa de capital este sinonimă cu:
a) piaţa monetară;
b) piaţa financiară;
c) piaţa valorilor mobiliare;
d) piaţa titlurilor de credit.
101
2) Piaţa financiară reprezintă locul de întâlnire al următoarelor elemente:
a) acţiunilor şi obligaţiunilor ce urmează a fi emise;
b) agenţilor economiei în vederea tranzacţionării titlurilor imobiliare;
c) a cererii şi ofertei de bani;
d) a cererii şi ofertei de capitaluri pe termen mediu şi lung.
3) Piaţa primară:
a) este piaţa pe care se tranzacţionează titlurile de valori mobiliare;
b) este piaţa pe care se emit numai acţiunile;
c) are rolul de a emite noi titluri de valoare în scopul atragerii de capital bănesc
disponibil;
d) este piaţa pe care se emit numai titlurile de credit pe termen scurt.
4) Piaţa financiară secundară:

a) cuprinde ansamblul tranzacţiilor cu titluri de valoare emise anterior apariţiei bursei;
b) se referă la tranzacţiile cu acţiuni ordinare;
c) cuprinde totalitatea tranzacţiilor cu titluri de valoare ce nu au acces la bursă;
d) cuprinde ansamblul tranzacţiilor cu titluri emise anterior.
5) În cazul unei operaţiuni bursiere cu plata „la termen” de pe urma creşterii

cursului acţiunilor câştigă:
a) vânzătorul;
b) cumpărătorul;
c) firma care a emis titlurile;
d) casa de clearing.
6) Toate hârtiile de valoare pot fi revândute:

a) numai pe piaţa primară;
b) numai prin intermediari;
c) numai emitentului;
d) numai pe piaţa secundară.
7) Bursa prin organizare şi transparenţa informaţiilor se apropie de modelul

pieţei:
a) cu concurenţă perfectă;
b) de monopol;
c) cu concurenţă monopolistă;
d) de monopol bilateral.
8) Acţiunea se deosebeşte de obligaţiune prin faptul că:

a) aduce un venit mai mare;
b) este un titlu de valoare;
c) este un titlu negociabil;
d) aduce un venit variabil.
9) Casa de clearing are rolul:

a) de a stabili cursurile titlurilor pe baza comenzilor de vânzare-cumpărare;
102
b) de a garanta executarea obligaţiilor asumate de parteneri;
c) de a plasa sau mobiliza capital pe piaţa financiară;
d) de a menţine stabilitatea titlurilor pe care le gestionează.
10) Creşterea ratei dobânzii determină:

a) creşterea cursului titlurilor de valoare;
b) retragerea deponenţilor de la băncile comerciale;
c) înmulţirea numărului de investitori;
d) scăderea cursului titlurilor de valoare.

1) Pieţele financiare spre deosebire de cele monetare:
a) sunt specializate în tranzacţii cu active financiare care au scadenţe pe termen mediu
şi lung;
b) sunt specializate în tranzacţiile cu monedă de cont;
c) efectuează un număr mai mare de operaţii într-un termen mai scurt;
d) prin intermediul lor capitalurile disponibile sunt orientate către pieţele pe care se
manifestă cererea de capital.
A = a + b; B = a + c; C = b + c; D = a + d.
2) Piaţa financiară primară are rolul:
a) de a emite noi titluri de valoare;
b) atragerii de capital bănesc disponibil;
c) de a stabili un nou curs titlurilor mobiliare deja emise;
d) de a finanţa economia naţională.
A = a + b + c; B = a + b + d; C = b + c + d; D = c + d.
3) La bursă se confruntă următoarele categorii de participanţi:
a) persoanele fizice;
b) investitorii;
c) brokerii – agenţi;
d) brokerii – specialişti.
A = a + c; B = b + c + d; C = a + c +d; D = a + b + c.
1) a) Piaţa de capital este sinonimă cu piaţa valorilor mobiliare.
b) Piaţa de capital este sinonimă cu piaţa monetară.
2) a) Pe piaţa financiară se tranzacţionează capitaluri pe termen scurt.

b) Pe piaţa financiară se tranzacţionează capitaluri pe termen mediu şi lung.
3) a) Pe piaţa primară de capital se tranzacţionează titluri deja emise.

b) Pe piaţa secundară de capital se emit noi titluri de valoare.
4) a) Valorile mobiliare reprezintă titluri de proprietate.

b) Valorile mobiliare reprezintă creanţe.
5) a) Acţiunile aduc un venit numit dividend.

b) Venitul adus de obligaţiuni se numeşte cupon.
6) a) Acţiunile sunt titluri de valoare cu venit constant.

b) Obligaţiunile sunt titluri de valoare cu venit variabil.
103
Răspunsuri:
1) locul de întâlnire al cererii şi
ofertei; mediu şi lung.
2) de a emite noi titluri de valoare;
capital bănesc.
3) tranzacţionării titlurilor deja
emise.
4) instrumente financiare
negociabile; de proprietate;
creanţe; patrimoniale;
emitentului.
5) titluri negociabile;o creanţă pe
termen lung.
6) concentrează cererea şi oferta de
titluri financiare; operaţiunilor
bursiere; regulament acceptat.
7) preţul; cererii şi ofertei.
8) ratelor dobânzii; scăderea
cursului.
Alegeţi răspunsul corect 1. c 2. d 3. c 4. d 5. b 6. d 7. a 8. d 9. b
10. d
Alegeţi combinaţia de 1. D 2. B 3. B
Stabiliţi valoarea de adevăr a 1. aA bF 2. aF bA 3. aF bF 4. aA bA
următoarelor propoziţii 5. aA bA 6. aF bF
8.9. Rezumat
Piaţa de capital (capital market) numită şi piaţa valorilor mobiliare, reprezintă, în

esenţă, ansamblul relaţiilor şi mecanismelor prin care se realizează transferul
fondurilor financiare de la cei care posedă surplus de capital bănesc, în calitate de
investitori, către cei care au deficit de capital, emitenţii de titluri (în principal de
obligaţiuni);
Piaţa de capital operează nemijlocit cu activele de capital sau capitalul pur
financiar. Activele de capital au următoarele caracteristici: sunt emise ca urmare
a unui plasament pe termen lung; produc dobânzi şi / sau dividende, sunt
01:45 negociabile şi au un grad de lichiditate mai mic decât activele monetare;
În concepţia anglo-saxonă, piaţa de capital este sinonimă cu piaţa valorilor
mobiliare; împreună cu piaţa monetară, formează piaţa financiară şi asigură
investirea capitalurilor pe termen mediu şi lung. În virtutea acestei concepţii piaţa
de capital şi piaţa monetară sunt integrate pieţei financiare;
În concepţia continental-europeană, piaţa financiară şi piaţa monetară se includ
în piaţa de capital;
Piaţa financiară reprezintă locul de întâlnire a cererii şi ofertei de capitaluri pe
termen mediu şi lung;
Oferta de capital cuprinde totalitatea mijloacelor băneşti disponibile pentru
plasament la un moment dat sau într-o anumită perioadă de timp şi la un anumit
104
preţ (dobânda). Piaţa respectivă include economiile ce se formează în perioada
dată, capitalul eliberat dintr-un împrumut sau utilizare anterioară, transformarea
inactivelor (imobilizărilor) în lichidităţi active, capitalurile disponibilizate pentru
o perioadă de timp;
Cererea de capital defineşte ansamblul nevoilor de capital ale agenţilor economici
la un moment dat sau într-o anumită perioadă de timp, având în vedere şi nivelul
dobânzii pe care sunt dispuşi să o suporte solicitanţii de capital. Piaţa respectivă
include capitalul social pentru investiţii, resursele suplimentare necesare
funcţionării normale a capitalului împrumutat, mijloacele necesare pentru
formarea de rezerve;
Piaţa primară are rolul de a emite noi titluri de valoare în scopul atragerii de
capital bănesc disponibil. Pe această piaţă intervin cei care doresc să plaseze
resursele proprii în schimbul titlurilor de valoare emise de agenţii economici care
doresc să atragă fonduri;
Piaţa secundară financiară oferă cadrul necesar tranzacţionării de titluri deja
emise. Deţinătorii de titluri pot obţine lichidităţile necesare pentru vânzarea
acestora înainte de ajungere la scadenţă. Schimburile care au loc pe această piaţă
nu au în vedere emitenţii de titluri şi nu contribuie direct la finanţarea activităţii
lor;
Valorile mobiliare sunt instrumente financiare negociabile, reprezentând titluri de
proprietate sau creanţe, care conferă drepturi patrimoniale asupra emitentului.
Acţiunea este un titlu financiar prin care se demonstrează contribuţia posesorului
la capitalul social al unei societăţi comerciale pe acţiuni emise. Acţiunea
reprezintă o hârtie de valoare care conferă posesorului ei dreptul de
proprietate asupra unei părţi din capitalul social al firmei emitente;
Obligaţiunea este o hârtie de valoare care conferă posesorului său dreptul de
creanţă asupra firmei emitente. Obligaţiunile pot fi ale statului sau ale unor
agenţi economici (întreprinderi publice sau private mari);
Obligaţiunile sunt titluri negociabile care reprezintă o creanţă pe termen lung
asupra unei societăţi, statului sau unei alte persoane juridice de drept public. Ele
sunt titluri de valoare deoarece, spre deosebire de un alt împrumut, datoria ca atare
poate fi cumpărată şi vândută pe piaţa deschisă. Caracterul lor negociabil decurge
din posibilitatea că obligaţiunile pot fi transferate cu uşurinţă de la un proprietar
la altul;
Preţul de emisiune al unei obligaţiuni este preţul pe care trebuie să-l plătească cel
care subscrie. Titlurile pot fi emise la valoarea nominală (al pari) sau la o valoare
inferioară acesteia (sub pari);
Preţul de piaţă al unei obligaţiuni se numeşte curs şi se determină ca raport
procentual între valoarea de tranzacţionare pe piaţă a obligaţiunii şi valoarea sa
nominală. Cursul se exprimă în procente şi poate fi mai mare, egal sau mai mic
decât valoarea nominală;
Obligaţiuni municipale, sunt titluri emise de autorităţile publice centrale sau
locale, iar capitalul obţinut prin emiterea acestor titluri este utilizat în investiţii de
interes public;
Contractele de tip forward pun în evidenţă un acord între vânzător şi cumpărător
de a livra, respectiv de a plăti, la o dată ulterioară o marfă, valută sau activ
financiar la un preţ stabilit în momentul contractării;
Contractele futures pe instrumente financiare reprezintă acorduri bilaterale prin
care se face şi, respectiv, se acceptă livrarea unei mărfi la un moment viitor stabilit
şi la un preţ convenit;
105
Opţiunea reprezintă dreptul de a iniţia o tranzacţie în orice moment înainte de
expirare. Cumpărătorul unei opţiuni are o poziţie mai bună decât a vânzătorului,
fapt care îl obligă la plata unei prime;
Bursa de valori este o instituţie reglementată, constituită ca societate pe acţiuni,
având un regulament propriu de organizare şi funcţionare în care sunt precizate
aspecte privind condiţiile de acceptare a hârtiilor de valoare, tipurile de operaţiuni
permise, regulile la care se supun operatorii, etc;
Tipologia bursieră cuprinde următoarele tipuri de burse principale: burse de stat,
burse private şi burse mixte;
Bursa de valori se defineşte prin existenţa unei instituţii care concentrează cererea
şi oferta de titluri financiare şi care realizează efectuarea operaţiuni-lor bursiere
în conformitate cu un regulament acceptat;
Cotaţia valorilor mobiliare permite fixarea preţului astfel încât majoritatea
cumpărătorilor şi vânzătorilor să fie satisfăcuţi. În acest scop sunt folosite două
tehnici principale de cotare;
Cursul unei anumite valori mobiliare se stabileşte în funcţie de titlurile cerute şi
oferite la un anumit preţ;
Bursa de valori reflectă starea economiei în care funcţionează, ea însăşi având o
anumită intensitate a activităţii care se poate aprecia cu ajutorul indicilor bursieri;
Indicii bursieri evidenţiază tendinţa de ansamblu a bursei, adică evoluţia
cursurilor şi se pot determina pentru anumite acţiuni considerate reprezentative
sau pentru toate acţiunile de la bursă;
În anul 1995 are loc reînfiinţarea Bursei de Valori Bucureşti, prima tranzacţie
având loc pe 20 noiembrie 1995
8.10. Bibliografie
 Anghelache G., „Bursa şi piaţa extrabursieră”, Editura Economică, 2000;

 Bernstein Jacob, „Piaţa Contractelor futures”, Ed. Hrema, Bucureşti, 2000;
 Ghilic-Micu Bogdan, „Strategii pe piaţa de capital”, Ed. Economică,
Bucureşti, 2002;
 Ionescu C. Lucian (coord.), „Băncile şi operaţiunile bancare”, Ed. Economică,
1996;
 Niţu Adrian, „Burse de mărfuri şi valori instrumente şi tranzacţii bursiere”,
Editura Tribuna Economică, Bucureşti, 2002 ;
 Zipt Robert – Piaţa Obligaţiunilor, Ed. Herma, Bucreşti, 2000;
 ***Dicţionar de economie, Ediţia a II a, Editura Economică, Bucureşti, 2001;
 ***Dicţionar enciclopedic managerial, Iulian Ceauşu, vol. I. Editura
Academică de Management, 2000;
 ***www.bvb.ro.
106
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 9. PIAŢA VALUTARĂ
Cuprins
9.1. Obiective
9.3. Caracteristicile şi funcţionarea pieţei valutare
9.4. Tipologia şi sistemul cursurilor valutare
9.5. Politica valutară
9.8. Rezumat
9.9. Bibliografie
9.1. Obiective
Unitatea de învăţare 9 - Piaţa valutară, analizează conţinutul şi factorii
determinanţi ai pieţei valutare, sistemul de formare a cursurilor valutare şi politica
valutară.
 Definiţi piaţa valutară şi caracteristicile acesteia;
 Definiţi şi clasificaţi sistemul cursurilor valutare;
 Definiţi şi analizaţi cursurile de schimb:
 Înţelegeţi mecanismele de tranzacţionare a valutelor;
 Definiţi şi clasificaţi factorii care acţionează asupra cursului de schimb;
 Înţelegeţi rolul şi funcţiile balanţei comerciale şi de plăţi;
 Definiţi conceptul de politică valutară;
 Analizaţi evoluţia politicii valutare în România.
9.3. Caracteristicile şi funcţionarea pieţei valutare

Relaţiile economice internaţionale tot mai numeroase şi diversificate care au loc între
parteneri din diferite state se reglează sistematic prin schimbarea unor monede
00:00 naţionale între ele pe piaţa schimburilor valutare.
De asemenea, relaţiile monetare generate de schimburile economice
internaţionale, precum şi cele determinate de definirea unităţii monetare pe plan
internaţional, formează piaţa monetară internaţională. În cadrul acestei pieţe, un loc
aparte revine pieţelor valutare, pe care se realizează comerţul cu valute48, prin
operaţiuni de vânzare-cumpărare, precum şi cu devize49 (cambii, bilete de ordin şi
cecuri), exprimate în valută străină. Unii specialişti50 consideră termenul „valută” ca
impropriu. Ei propun utilizarea noţiunilor de „devize” (trate, bilete la ordin, cecuri
etc.) şi „piaţă de schimb” .
Piaţa valutară (piaţa schimburilor valutare) desemnează totalitatea tranzacţiilor
48
Moneda naţională a unui stat se numeşte valută atunci când este utilizată în operaţiunile de schimb internaţional. De
exemplu, lira sterlină este moneda naţională pentru orice rezident în Marea Britanie, atunci când o foloseşte în operaţiuni
de schimb din interiorul ţării, şi este valută atunci când se foloseşte pentru plata unui produs importat.
49
Devizele reprezintă creanţe ale agenţilor economici din alte state sub formă de înscrisuri în monede străine.
50
Gh. Manolescu, „Politici economice”. Editura Economică, Bucureşti, 1997, p. 214 şi Simona Gaftoniuc, „Finanţe
internaţionale”, Editura Economică, Bucureşti, 2000, p. 165.
107
de schimb (vânzare-cumpărare) între diferite monede naţionale, inclusiv
reglementările şi instituţiile statale aferente. Piaţa valutară se realizează oriunde se
întâlnesc cererea şi oferta de diferite monede naţionale, având rolul să atragă
mijloacele de plată internaţionale sub formă de bancnote, monede divizionare,
instrumente de plată şi credit emise în monedă străină.
Pieţele valutare naţionale, privite în totalitate şi în interdependenţa lor,
formează piaţa internaţională valutară. Piaţă valutară internaţională constituie un
sistem complex interbancar, prin care se tranzacţionează sume mari de bani, de către
actorii din piaţă, la o rată de schimb stabilită la o anumită dată, într-un anumit moment,
în scopul schimbării unor valute contra altora. Piaţa valutară internaţională s-a format
în anii '70, când comerţul internaţional a trecut de la sistemul de cursuri fixe la sistemul
de cursuri flotante. Piaţa valutară internaţională concentrează cererea şi oferta de
devize la nivel internaţional şi cuprinde totalitatea pieţelor valutare naţionale, în
interdependenţa lor. Extinderea pieţei valutare derivă din volumul activităţii bancare
şi a celorlalţi operatori valutari care acţionează în fiecare stat, potrivit normelor
stabilite de autorităţile statale într-o perioadă de timp.
Pe piaţa valutară naţională acţionează mai multe categorii de agenţi sau
operatori:
 participanţii - băncile, firmele, instituţiile, persoanele fizice
din ţara respectivă care ordonă direct sau prin intermediari
efectuarea de către instituţiile specializate a operaţiunilor
valutare de vânzare-cumpărare, în numele lor;
 instituţiile specializate - instituţiile specializate în astfel de
operaţiuni, ca şi bursele şi agenţiile de schimb valutar.
Clientela privată, care nu participă direct pe această piaţă,
poate să intervină doar prin intermediul băncilor;
 instituţiile de supraveghere - băncile centrale care urmăresc
promovarea politicii valutare naţionale şi corelarea acesteia
cu cea internaţională.
Piaţa valutară are un rol important în dezvoltarea schimburilor economice
internaţionale, fiind la rândul ei influenţată de acestea prin diverşi factori de natură
politică, economică, monetar-financiară, tehnico-ştiinţifică etc., ceea ce se reflectă în
cererea şi oferta valutară.
Cererea şi oferta de valută se constituie pe baza unor procese specifice ce ţin
de evoluţia economiilor naţionale şi schimburilor economice internaţionale. Ele îşi au
originea în funcţiile banilor şi a mecanismului de acţiune a sistemului economico-
valutar.
Cererea exprimă nevoia de valută ce poate fi satisfăcută prin actele de
cumpărare în conformitate cu normele pieţei valutare şi cu mişcarea cursului de
schimb. Cererea de valută se formează de către agenţii economici pentru:
 extinderea activităţilor economice;
 interese speculative de profit;
 scopuri de protejare sau apărare împotriva unei
dinamici nefavorabile a cursului de schimb al
diverselor monede naţionale.
Cererea de valută reiese din operaţiunile de import, din prestările de servicii

realizate în ţară de agenţii economici străini, ca şi din ieşirile de capital naţional.
Oferta exprimă disponibilităţile valutare care pot fi vândute, în condiţiile unui
anumit curs de schimb. Oferta de valută se formează pe baza depozitelor bancare şi a
numerarului persoanelor fizice şi juridice (nesemnificativ în procesul de constituire a
ofertei valutare) ca agenţi economici, care acţionează în diverse domenii de activitate
108
(comerţ, agricultură, industrie, asigurări, turism etc.). Pe piaţa naţională a schimburilor
valutare, oferta rezultă în special de la exportatorii de bunuri, de la agenţii economici
care execută servicii în altă ţară şi din intrările de valută în ţară, sub diverse forme ale
capitalului străin.
Oferta se realizează prin transferul valutei din depozitele bancare la ordinul
vânzătorului, la dispoziţia cumpărătorului. Băncile operează atât în contul propriu, cât
şi în contul clienţilor săi.
În prezent, în economia contemporană tot mai globalizată, au loc mutaţii
importante privind structura, dimensiunile şi dinamica pieţei valutare, în corelaţie cu
cerinţele şi posibilităţile diferiţilor subiecţi ai acesteia, interesaţi de furnizarea sau
obţinerea instrumentelor de plată şi de credit mondial (figura 28).
Figura 28: Piaţa valutară
În urma operaţiunilor desfăşurate pe pieţele valutare (pieţe de schimb) sunt

procurate mijloacele de plată internaţionale utilizate în relaţiile de schimb. În cazul în
care exportatorii dintr-o ţară sunt plătiţi în moneda altei ţări, ei o vor schimba în
moneda naţională; importatorii vor achita contravaloarea bunurilor importate după ce,
în prealabil, au schimbat moneda naţională cu moneda ţării exportatoare. Astfel se
nasc, paralel cu tranzacţiile cu bunuri, tranzacţii cu monede. Aceste schimburi se
109
efectuează pe pieţe specializate, numite pieţe de schimb (pieţe valutare). Aceste pieţe
permit confruntarea ofertelor şi cererilor de devize şi asigură determinarea cursurilor
valutare. Piaţa de schimb este considerată una dintre cele mai importante pieţe. Prin
caracteristicile sale, se manifestă ca cea mai apropiată de piaţa perfectă, pe care
informaţia circulă rapid şi operaţiunile sunt efectuate fără obstacole.
Tabelul 6: Caracteristicile pieţei valutare (piaţă de schimb51)
1. Piaţă nelocalizată - Confruntarea cererii şi ofertei de devize nu presupune
integrată întâlnirea lor fizică. Comunicarea se realizează prin telefon,
fax sau o reţea informatică specializată (piaţă reţea).
2. Piaţă continuă Funcţionează fără întrerupere, cursurile fiind cotate continuu
şi rapid, reflectând orice informaţie disponibilă.
3. Piaţă interbancară Pe piaţa valutară internaţională se tranzacţionează creanţe iar
pe piaţa valutară naţională circulă valute liber convertibile.
Agenţii nebancari nu au acces direct pe piaţa de schimb,
operaţiunile fiind realizate între bănci şi alţi intermediari
financiari.
4. Piaţă de risc Riscul pieţei valutare este cauzat de fluctuaţia cursurilor
valutare.
5. Piaţă duală Operaţiunile de schimb au ca obiect operaţiunile financiare
şi mişcările internaţionale de capital.
6. Piaţă reglementată Este o piaţă bine reglementată de legislaţia financiar
monetară naţională şi supusă controlului băncilor centrale.
Agenţii economici dintr-o ţară, dispunând de monedă convertibilă, pot apela

la piaţa valutară ca subiecţi de diferite categorii, obţinând valuta de care au nevoie
pentru stingerea unor obligaţii reieşite dintr-o afacere economică. În funcţie de
interesul propriu, agentul economic optează pentru o anumită modalitate de
valorificare a valutei pe care o deţine. În acest fel, prin intermediul pieţei valutare se
pot obţine valutele solicitate de decontările în cadrul interdependenţelor economice
internaţionale.
În concluzie, piaţa valutară are ca obiect un ansamblu de fluxuri cum ar fi:
vânzarea-cumpărarea de valute convertibile; schimbarea unei valute efective pe valută
în cont sau invers; vânzarea-cumpărarea de efecte de comerţ exprimate în euro, pe
efecte exprimate în valuta aflată în cont etc. În acelaşi timp, piaţa valutară se implică
în operaţiuni de credit internaţional, în mecanismele societăţilor multinaţionale,
reflectând convenirea valutară sistematică între parteneri. Ea influenţează şi este
influenţată de integrarea internaţională şi globalizare.
Ce reprezintă valuta şi devizele?

Analizaţi comparativ cererea şi oferta valutară.
Definiţi piaţa valutară şi participanţii pe această piaţă.
51
110
9.4. Tipologia şi sistemul cursurilor valutare
Cotaţia (cotarea) reprezintă stabilirea raportului între moneda naţională şi

monedele altor state. Metoda de cotare reprezintă exprimarea cursului valutar52 într-
00:50 o manieră specifică. Aceasta înseamnă exprimarea cursului valutar pentru anumite
monede, în funcţie de variaţia cererii şi ofertei pe piaţă.
Pe piaţa interbancară, cotaţiile valutare se stabilesc în mod continuu. În afara
acestor cotaţii, unele pieţe propun şi cotaţii de referinţă care au un rol informativ
pentru clienţii băncilor care nu au acces direct pe piaţa valutară.
Fiecare bancă propune celorlalte bănci şi clienţilor săi un curs la care cumpără
devize şi un curs la care vinde. Cursul publicat sub forma a două cifre reprezintă, în
ordinea scrierii cifrelor, cursul de cumpărare şi cursul de vânzare. Aceste cursuri
indică poziţia băncii în calitate de cumpărător sau vânzător de valută. În scopul
realizării de profit, băncile fixează cursul de vânzare mai mare decât cel de cumpărare.
Această dublă cotaţie (cumpărătoare şi vânzătoare), care se regăseşte pe toate pieţele
financiare care funcţionează continuu, se datorează faptului că intermediarii se află
întotdeauna în dublă ipostază de vânzători sau de cumpărători, conform ordinelor
primite de la clienţii lor, în timp ce pe piaţa bunurilor aceştia sunt succesiv
cumpărători, apoi vânzători.
În funcţie de baza de raportare există două modalităţi de cotare: cotare directă
şi cotare indirectă: Cotarea directă (incertă) constă în faptul că preţul unei unităţi fixe
de valută străină, adică 1, 10, 100, 1.000 etc., se exprimă în monedă naţională. Această
metodă stabileşte cantitatea de monedă naţională care poate fi vândută sau cumpărată
pentru o unitate de monedă străină (exemplu 1 $ = 2,917 lei). Respectiva metodă de
cotare este utilizată în majoritatea ţărilor pe pieţele lor valutare. Cotarea indirectă
(certă) constă în faptul că preţul unei monede naţionale se exprimă în valută străină.
Această metodă de cotare este utilizată pe pieţele valutare din Anglia, Canada etc.
Multiplele aspecte privind cursul valutar dintr-o ţară sunt prevăzute în regimul
valutar al acestei ţări. Regimul valutar cuprinde totalitatea măsurilor de ordin tehnico-
valutar şi a reglementărilor adoptate dintr-o ţară, cu privire la proprietatea asupra
valutei, la convertibilitatea, organizarea şi funcţionarea pieţei valutare53.
Operaţiunile pe piaţa schimburilor valutare, după conţinutul lor, sunt:
operaţiuni la vedere şi operaţiuni la termen. Aceste operaţiuni sunt atât de frecvente şi
au multiple aspecte specifice, astfel încât teoria şi practica schimburilor valutare
apreciază că ar fi vorba chiar de două pieţe, una la vedere şi alta la termen.
Operaţiunile la vedere (spot) sunt operaţiunile care constau în vânzarea unei valute şi
cumpărarea unei alte valute în sumă echivalentă la cursul la vedere. Aceste operaţiuni
se încheie în două zile lucrătoare, respectiv se virează banii în cont. Acestea se mai
numesc şi operaţiuni curente, fiind cele mai numeroase în cadrul schimburilor de
valută în cont.
Operaţiunile la vedere facilitează relaţiile de export-import, deoarece fiecare
agent economic de pe o piaţă valutară naţională are interesul să cumpere sau să vândă
o valută, în corelaţie cu o nevoie imediată, rezultată dintr-o afacere de import sau de
export. De asemenea, operaţiunile la vedere contribuie la reglementarea unor
decontări financiare privind investiţiile directe, investiţiile de portofoliu (titluri de
valoare), anumite plasamente de capital pe termen scurt, schimbarea dimensiunilor
sau structurii unor operaţiuni etc. Pe piaţa valutară la vedere devizele circulă sub formă
Popa Ioan, „Tranzacţii comerciale internaţionale” , Editura Economică, Bucureşti, 1997, p.51
52
Popescu Constantin, Gavrilă Ilie, Ciucur Dumitru, „Teorie economică generală, vol. II, Macroeconomie, Editura ASE,
53
Bucureşti, 2005
111
de bilete şi cecuri de călătorie, corespunzător ordinelor particularilor sau prin
transferuri atunci când băncile schimbă devize între ele.
Mecanismul formării cursului valutar pe piaţă, care contribuie la
uniformizarea acestuia, cunoaşte trei etape:
 prima etapă se produce la nivelul fiecărei bănci prin cererea şi oferta
de valută la ghişeele băncii;
 a doua etapă a cursului se realizează la nivelul pieţei naţionale, prin
compensarea interbancară;
 a treia etapă se produce la nivel internaţional, prin compensarea între
pieţe.
Operaţiunile la vedere (cu valută spot) deţin cea mai mare pondere în cadrul
tranzacţiilor de vânzare-cumpărare de valută în cont.
Operaţiuni valutare la termen, numite forward, reprezintă vânzarea şi
cumpărarea de valută ce se tranzacţionează la cursul stabilit în momentul contractării
şi se finalizează prin livrarea valutei şi plata ei la un termen ulterior (scadenţă) mai
mare de două zile lucrătoare şi mai mic de 12 luni, fixat atunci când s-a încheiat
contractul.
Operaţiunile de schimb la termen se clasifică în doua grupe:
 operaţiuni de schimb speculative sau la termen sec - reprezintă vânzări
sau cumpărări de devize, urmate de răscumpărări sau revânzări în scopul obţinerii unui
profit, prin valorificarea unor oportunităţi conjuncturale existente pe piaţă;
 operaţiuni de schimb de acoperire - sunt operaţiuni de schimb la termen
prin care se urmăreşte reducerea sau eliminarea riscului valutar în condiţiile variaţiei
cursului valutar.
Asemenea operaţiuni sunt, în principal, operaţiuni prin care un agent economic
se asigură, din momentul încheierii contractului, că la data plăţii va dispune de sume
în valută necesară.
Băncile realizează şi alte operaţiuni prin care îşi pot influenţa eficienţa,
lichiditatea la diferite niveluri economice, starea datoriei externe etc.
Cursul valutar (rata de schimb) reprezintă preţul unei monede naţionale sau
internaţionale exprimat în altă monedă naţională cu care se compară valoric în anumite
condiţii de spaţiu şi timp. Aceasta reflectă cantitatea de monedă străină ce se primeşte
în schimbul unei unităţi de monedă naţională sau cantitatea de monedă naţională ce
revine la o unitate de monedă străină, în condiţiile asupra cărora s-a convenit,
exprimându-se astfel valoarea monedelor respective.
112
Figura 29: Cursul valutar la Banca Transilvania (30.10.2009 – la începutul
crizei financiare)
Sursa: Banca Naţională a României
Cursurile valutare pot fi grupate în diferite categorii, în funcţie de cerinţele

analizei şi proiecţiei economice, avându-se în vedere mai multe criterii, începând cu
modul de formare.
113
Figura 30: Cursul valutar spot54 (15.01.2016 – după atenuarea crizei
financiare)
Sursa: Banca Naţională a României
Tipuri de cursuri valutare:

a) cursuri fixe, apărute în urma acordurilor de la Bretton-Woods55 (1944), care
prevedeau obligaţia statelor membre F.M.I. de a menţine variaţia cursurilor de schimb
54
Curs la vedere (SPOT), este definit ca fiind cursul zilei în care se încheie tranzacția de vânzare-cumpărare de valută,
curs la care se lichidează tranzacția, în aceeași zi sau cel mai târziu după 48 de ore, când se procedează la predarea -
primirea sumelor cuvenite. Termenul cu înțeles contrar este cel de curs la termen (FORWARD).
55
Staţiune în statul New Hampshire, SUA, unde s-a ţinut, în anul 1944, Conferinţa Monetară şi Financiară a Naţiunilor
Unite, în vederea discutării problemei plăţilor internaţionale de după război. După luarea în considerare a propunerilor
instituţionale alternative făcute de guvernele Canadei, SUA şi Marii Britanii, conferinţa a pus bazele sistemului monetar
internaţional şi s-a adoptat sistemul aur-devize. Tot atunci s-au pus bazele Fondului Monetar Internaţional(FMI) şi Băncii
Internaţionale pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare(BIRD)
Principiile care au stat la baza funcţionării Sistemului Monetar Internaţional au fost: 1. asigurarea stabilităţii etalonului
monetar; 2. asigurarea funcţionarii unui regim valutar pe cursuri de schimb fixe; 3. statutul monedelor ţărilor participante
din punct de vedere al convertibilităţii; 4. constituirea rezervelor monetare oficiale; 5. asigurarea echilibrului extern.
Realizarea acestor principii era supervizată de instituţia creată cu acest prilej - Fondul Monetar Internaţional. Mutaţiile
structurale intervenite în anii ’50 şi ’60 în domeniile economic, politic sau social au determinat schimbări cantitative şi
calitative în planul activităţii financiar-monetare internaţionale.
114
în limitele de ± 1% (ulterior ± 2,25%) în jurul parităţii monetare oficiale. Sistemul
postbelic a fost conceput ca un sistem al cursurilor fixe, dar ajustabile. Această relativă
stabilitate se asigură ca urmare a intervenţiilor băncilor centrale pe piaţa valutară, prin
vânzări şi cumpărări de valute. Dacă la un anumit curs fix cererea de monedă naţională
depăşeşte oferta, autorităţile monetare vor vinde propria monedă în schimbul altor
valute, ceea ce va contribui la sporirea rezervelor valutare. Pentru un exces de monedă
naţională, intervenţia băncii centrale are ca obiect cumpărarea propriei monede,
reducându-se rezervele valutare oficiale;
b) cursuri flotante (fluctuante), a căror formare pe piaţa de schimb se realizează
în raport cu cererea şi oferta. După anul 1973, se generalizează sistemul cursurilor
flotante.
În funcţie de momentul în care are loc preschimbarea sumelor şi virarea lor în
conturi, există:
a) cursuri la vedere (denumite şi cursurile zilei utilizate pentru valuta cotată),
utilizate în operaţiunile de vânzare-cumpărare cu livrarea de devize în mai puţin de
două zile lucrătoare (sub 48 de ore);
b) cursuri la termen, utilizate de bănci pentru acele operaţiuni în care virarea
banilor în conturi are loc într-un interval mai mare de două zile lucrătoare.
În general, cursurile la termen sunt diferite (mai mari) decât cursurile la vedere.
Schimbul valutar necesită compararea valorică a unităţilor monetare naţionale
cu ajutorul unui raport care se numeşte rată de schimb valutar, curs de schimb, raport
de schimb sau curs valutar. Acesta se formează pe piaţa valutară în funcţie de evoluţia
cererii şi ofertei de monedă naţională şi devize. Cursul de schimb poate fi abordat din
punct de vedere tehnic (din punctul de vedere al caracteristicilor şi operaţiunilor de pe
piaţa de schimb) şi teoretic (din punctul de vedere al mecanismelor pe baza cărora se
formează şi evoluează cursurile pe piaţa de schimb). Teoria clasică privind cursurile
valutare aparţine lui David Ricardo, autor care dezvoltă principiul avantajului
comparativ. David Ricardo apreciază că fiecare ţară realizează un „avantaj relativ”
din comerţul internaţional dacă (şi numai dacă) în schimbul mărfii exportate obţine o
cantitate mai mare din marfa importată decât şi–ar putea produce singură cu acelaşi
consum de resurse56 (în autarhie57). Prin avantaj relativ, în producţie şi deci în
comerţul exterior, D. Ricardo înţelegea posibilitatea oricărei ţări de a produce o marfă
oarecare (marfa pe care a ales–o în vederea specializării) cu costuri comparativ sau
relativ mai mici faţă de toate celelalte mărfuri din ţara respectivă, chiar dacă acea
marfă ar putea fi obţinută, în alte ţări, cu costuri şi mai mici58.
Principalii factori care acţionează asupra cursului de schimb sunt59:
a) Raportul cerere ofertă. Pe termen scurt, cel mai important factor îl constituie
raportul dintre cererea şi oferta a două monede. Atunci când oferta monedei naţionale
este redusă, iar resursele unei valute sunt abundente, cursul monedei naţionale în
raport cu valuta respectivă creşte (cursul valutei scade). Dacă oferta monedei naţionale
este mare, iar cererea pentru o valută este ridicată, cursul valutei creşte în raport cu
56
Popescu Gheorghe, „David Ricardo economistul genial”, Editura Risoprint, Cluj Napoca, 2007, p.134
57
Autarhia defineşte conceptul de autosuficienţă economică sau de economie închisă. Autarhia este un sistem economic
complet autosuficient, care se bazează numai pe propriile resurse şi este independent de piaţa internaţională. Într-un
asemnea sistem, care poate fi un stat, o regiune, o uniune de state, nu există relaţii comerciale cu externul iar ecosistemul
economic nu este în niciun fel influenţat de schimbările internaţionale. În prezent situaţiile de autarhie sunt extrem de
rare (Coreea de Nord este condusă pe astfel de principii). Structura economică modernă se bazează pe deschiderea faţă
de pieţele externe, astfel încât şansele unei ţări de a trăi în izolare sunt practic nule.
58
Nicolae Sută, Dumitru Miron, Sultana Sută–Selejan, „Comerţ internaţional şi politici comerciale contemporane”,
Editura Eficient, Bucureşti, 1997, p. 508
59
115
moneda naţională (are loc deprecierea monedei naţionale în condiţiile în care se
presupune constantă influenţa celorlalţi factori).
b) Paritatea (raportul) puterii de cumpărare a monedelor ce se schimbă (PPC).
Paritatea puterilor de cumpărare înseamnă că un curs între două monede trebuie să
ajungă la un nivel ce permite agenţilor economici, din ţări diferite, să beneficieze de
o putere de cumpărare egală. Paritatea este expresia raportului valoric dintre două
monede naţionale, care se determină prin raportarea lor cantitativă pe baza definirii
legale a fiecăreia. Paritatea valutară se exprimă într-o valută de rezervă cu funcţii de
bani internaţionali. Teoria parităţii puterii de cumpărare a cunoscut două abordări: 1.
teoria absolută – denumită şi legea preţului unic, consideră că preţurile produselor
similare din două ţări trebuie să fie egale în condiţiile în care sunt evaluate în aceeaşi
monedă; şi 2. teoria relativă – ţine cont de faptul că pieţele sunt imperfecte (apar taxe
vamale, costuri de transport, diverse alte taxe).
c) Abordarea monetaristă a cursurilor de schimb. Conform abordării
monetariste, determinarea cursului de schimb reflectă în primul rând echilibrul pieţei
monetare. Teoria monetaristă a cursului se situează în cadrul regimului de cursuri
flotante (flexibile).
Cursul de schimb, care este preţul relativ al monedelor, este determinat de
oferta de monedă controlată de autorităţile monetare, pe de o parte şi de
comportamentul deţinătorilor de monedă, pe de altă parte. Pentru rate ale dobânzilor
date, rata de depreciere a monedei naţionale este egală, în concepţia monetaristă, cu
diferenţa între ratele de creştere a maselor monetare.
d) Evoluţia dobânzilor. Influenţa ratelor dobânzii explică, îndeosebi, evoluţia
cursului la vedere. În condiţiile practicării cursurilor flotante, într-o mare proporţie,
monedele se vând la termen. Diferenţele între cursurile la vedere şi cele la termen se
explică prin teoria parităţii (raportului) ratelor dobânzii.
e) Situaţia balanţei comerciale şi de plăţi. Problema clasică a influenţei
reciproce dintre cursul valutar şi soldul comercial comportă două aspecte: analiza
formării cursului pune accentul pe influenţa soldului comercial asupra cursului
monedei naţionale; teoria devalorizării are în vedere impactul cursului asupra soldului
comercial. Balanţa de plăţi influenţează formarea şi evoluţia cursului prin prisma
situaţiei contului curent şi a contului de capital. Astfel, raportul dintre importul şi
exportul unei ţări influenţează situaţia monedei naţionale în raport cu monedele ţărilor
participante la circuitul economic. O cerere sporită pentru exporturile naţionale,
însoţită de reducerea cererii naţionale pentru importuri, conduce la îmbunătăţirea
cursului monedei naţionale, ceea ce echivalează cu înrăutăţirea situaţiei monedei
străine.
Prin urmare, când exportul devansează importul, se vor vinde mai multe devize
pe piaţa valutară, ceea ce va conduce la creşterea cursului monedei naţionale. Invers,
dacă importul este mai mare decât exportul, atunci pe piaţa valutară va fi cerere mare
de valută străină pentru plata obligaţiilor faţă de exterior şi, prin urmare, se va oferi
multă monedă naţională în schimbul celei externe, consecinţa fiind deprecierea
monedei naţionale şi creşterea cursului valutelor solicitate.
Evoluţia cursurilor este condiţionată şi de acţiunea altor factori economici şi
psihologici, care pot modifica anticipările cu privire la puterea de cumpărare a
monedei (intervenţia arbitrajiştilor, speculaţiile valutare, încrederea într-o anumită
monedă naţională etc.)60.
Operaţiunile de arbitraj valutar sunt specifice pieţei valutare şi constau în
vânzarea-cumpărarea de valute în scopul de a obţine profit, ca urmare a diferenţelor
existente între cursurile valutare. Operaţiunile la vedere permit ca, pe termen scurt, să
60
116
se înlăture o valută slabă şi să se procure o alta puternică. Acest tip de operaţiuni se
poate realiza uneori în scop speculativ pe baza reaprecierii sau deprecierii unei valute
în timp, ştiind că evoluţia cursului unei valute nu este liniară. În funcţie de cursul unei
valute în raport cu alta, operaţiunile de arbitrajare61 de curs pot fi „á la hausse” şi „á
la baisse”.
Operaţiunile „á la hausse” au în vedere realizarea unui câştig din reaprecierea
unei valute în raport cu alta. Valuta care urmează să se reaprecieze este cumpărată
pentru a fi vândută în viitor la un alt curs.
Operaţiunile „á la baisse” au în vedere realizarea unei operaţiuni de arbitraj
valutar, având în vedere deprecierea unei valute în raport cu alta. Operaţiunile de
arbitraj valutar sunt operaţiuni specifice pieţei valutare.
Arbitrajul valutar reprezintă operaţiunea bancară de vânzare şi cumpărare,
adeseori simultane, de valută pe pieţele valutare, în scopul exclusiv al realizării unui
profit din62:
 diferenţa de curs a aceleiaşi valute pe două pieţe diferite;
 diferenţa de curs a aceleiaşi valute pe aceeaşi piaţă, la date diferite;
 diferenţa de curs între două valute şi două pieţe naţionale diferite.
Băncile efectuează astfel de operaţiuni şi în scop:
 comercial – încasările din export sunt exprimate într-o valută, iar
plăţile pentru importuri în altă valută;
 de acoperire a riscului de curs valutar – atenuează pierderile rezultate
din variaţia cursului monedei de contract;
 speculativ – din diferenţa de curs între două monede se realizează un
profit.
Arbitrajul valutar se efectuează de bănci, burse de valori şi case de schimb
valutar (în cazul persoanelor fizice). Rolul predominant îl deţin, însă, băncile care, în
felul acesta, deţin şi un rol regulator în desfăşurarea activităţii financiare. Operaţiunile
de arbitraj valutar se efectuează prin mijloace de comunicare rapidă (telefon, telex),
băncile fiind în legătură permanentă cu corespondenţii lor care acţionează pe diferitele
pieţe valutare.
Arbitrajul se utilizează sub mai multe forme63:
1. arbitrajul direct - constă din vânzarea unei valute pe piaţa pe care
cotează cel mai bine şi cumpărarea concomitentă a aceleiaşi valute pe piaţa care
cotează cel mai slab;
2. arbitrajul dublu semnifică situaţia în care pe o piaţă valutară se iniţiază
succesiv sau simultan operaţiuni de vânzare-cumpărare prin tehnica cursurilor
încrucişate;
3. arbitrajul multilateral constă în combinarea cursurilor existente pe
piaţă pentru valute diferite, pe pieţe diferite, în acelaşi moment, în vederea procurării
unei a treia valute la un curs mai avantajos;
4. arbitrajul la termen – Acesta se poate efectua pe una sau pe două pieţe
şi anume:
 arbitrajul la termen pe o singură piaţă - efectuat de o bancă în scopul
realizării unui profit din diferenţa de curs a unei singure valute pe aceeaşi piaţă la date
diferite;
61
Arbitrajul valutar - operaţiune asemănătoare speculaţiei valorii, cu deosebirea că se realizează de către bănci şi valorile
puse în circulaţie şi manipulate sunt mult mai mari.
62
Kiriţescu Costin, „Relaţiile valutar-financiare internaţionale”, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1978, p.
84.
63
Negruş Mariana, „Tehnici de calcul valutar-financiar”, Editura Militară, Bucureşti, 1992, p. 203.
117
 arbitrajul la termen pe două pieţe se realizează profit de pe urma
diferenţelor de curs valutar la termen, pe două pieţe naţionale;
 arbitrajul combinat – operatorul jonglează cu termenele şi
pieţele(vinde la vedere pe o piaţă şi cumpără la termen pe aceeaşi piaţă sau cumpără
la vedere pe o piaţă şi vinde la termen pe o altă piaţă - funcţie de aprecierile pe care le
face cu privire la evoluţia cursurilor valutare pe acele pieţe;
 arbitrajul valutar combinat cu arbitrajul dobânzilor este forma de
arbitraj în care câştigul băncii rezultă din diferenţa de dobândă care se poate obţine
dintr-un plasament de capital pe o piaţă sau alta.
În cadrul băncilor autorizate de Banca Naţională a României să funcţioneze în
România, este organizat un serviciu de arbitraj valutar. Prin intermediul acestui
serviciu se iniţiază operaţiuni de vânzări-cumpărări de valute pentru persoanele
juridice din ţara noastră. În acest sens, se execută operaţiuni atât în lei cât şi în valută,
în numele propriu al băncii, cât şi în numele clienţilor deserviţi. Operaţiunile efectuate
sunt la vedere şi la termen. Aşadar se poate afirma că serviciul arbitraj asigură şi
răspunde de îndeplinirea următoarelor tipuri de atribuţii:
 efectuarea operaţiunilor de plasare şi atragere de depozite în lei şi
valută pe piaţa internă şi internaţională corelate cu situaţia lichidităţii băncii.
 utilizarea instrucţiunilor specifice pentru obţinerea de profit din
operaţiunile de pe piaţa monetară (arbitraj de dobândă, swap-uri etc).
 efectuarea de operaţiuni de vânzare-cumpărare între diverse valute
precum şi între moneda naţională şi celelalte valute.
 vânzarea şi reglarea permanentă a structurii valutare a băncii în scopul
menţinerii unui echilibru între activ şi pasiv şi a unei structuri corespunzătoare a
resurselor proprii în valută.
 efectuarea de operaţiuni de vânzare-cumpărare de valute efective
contra valute de cont în funcţie de necesităţile de numerar ale băncii.
 efectuarea de operaţiuni derivate (swap-uri);
 efectuarea de operaţiuni cu titluri, hârtii de valoare dar şi cu metale
preţioase;
 stabilirea cursului de schimb al leului contra principalelor valute
convertibile în vederea efectuării operaţiunilor în reţeaua caselor de schimb valutar
ale băncii.
Urmărindu-se în permanenţă cursul diferitelor valute în principalele centre
financiare, băncile solicită băncilor din centrele financiare internaţionale vânzări şi
cumpărări de valută în cont, potrivit necesităţilor de import şi fructificării avantajelor
de pe piaţă.
9.5. Politica valutară
Conceptul de politică valutară desemnează totalitatea măsurilor, normelor

01:45 legale şi instrumentele utilizate de către stat sau de banca centrală pentru a asigura
menţinerea, creşterea sau scăderea cursului de schimb al monedei naţionale.
Politica valutară pune în evidenţă, în primul rând, intervenţia autorităţilor
monetare asupra evoluţiei cursului. Conţinutul său este determinat, înainte de toate, de
caracteristicile organizării monetare pe plan internaţional (în special regimul în vigoare
al cursurilor de schimb) şi de obiectivele de politică economică ale ţării respective.
Totodată, impactul politicii valutare este, în aceeaşi măsură, condiţionat de
instrumentele utilizate de autorităţile monetare. În acest context, cursul de schimb
devine un important instrument al politicii economice.
118
În afara obiectivelor generale ale politicii economice, politica valutară
urmăreşte asigurarea stabilităţii monedei naţionale şi întărirea puterii sale de
cumpărare, controlul inflaţiei şi consolidarea echilibrului balanţei externe. Pentru
realizarea acestor obiective, politica valutară dispune de următoarele instrumente64:
1) Reglementarea schimburilor valutare. Aceste reglementări au ca scop
limitarea operaţiunilor susceptibile să determine presiuni asupra cursurilor. Deşi se
manifestă tot mai accentuat tendinţa de liberalizare a operaţiunilor financiare
internaţionale, nu sunt excluse anumite reglementări. Sistemele de control anterioare
promovate în domeniul valutar sunt înlocuite cu noi reglementări, în special reguli
prudenţiale pentru bănci în scopul de a le proteja împotriva riscurilor ratelor dobânzii
şi cursurilor de schimb.
2) Modificarea parităţilor. Reprezintă un instrument de politică valutară utilizat
pentru a acţiona asupra balanţei de plăţi. Modificările de paritate monetară se realizează
ca devalorizări - revalorizări monetare în sistemul cursurilor fixe şi deprecieri –
aprecieri în cazul cursurilor fluctuante.
Devalorizarea monetară desemnează procesul de diminuare a valorii monedei
naţionale (decizie oficială a autorităţilor monetare naţionale) în raport cu una sau mai
multe valute de referinţă sau cu preţul aurului.
Deprecierea monetară reprezintă diminuarea de valoare - scăderea puterii de
cumpărare a monedei unei ţări, determinată pe plan intern de inflaţie şi pe plan extern
de deteriorarea termenilor de schimb.
Aprecierea monetară (revalorizarea) reprezintă o creştere a valorii monedei
unei ţări, exprimată în unitatea monetară a altei ţări. Această creştere a valorii unei
monede este rezultatul evoluţiei dintre cererea şi oferta pentru moneda dată, nu un efect
al unei decizii a autorităţii emitente însoţită de un act normativ.
Efectele devalorizării monetare se manifestă pe două planuri: a) asupra
preţurilor de import şi export (efectul de preţ) şi b) asupra volumului importurilor şi
exporturilor (efectul de volum). În aprecierea implicaţiilor devalorizării este necesară
luarea în considerare a celor două efecte şi a decalajului în timp în care ele se manifestă:
 pe termen scurt (sub un an), se înregistrează o tendinţă de agravare a
deficitului comercial, deoarece preţul importurilor exprimat în monedă naţională creşte
rapid, în timp ce preţurile exporturilor rămân constante. Are loc degradarea termenului
de schimb, definit ca raport între preţurile exportului şi preţurile importului;
 pe termen mediu (între unu şi patru ani), se manifestă consecinţe
pozitive asupra balanţei comerciale: importurile scad, deoarece devin tot mai
costisitoare şi sporesc exporturile, ale căror preţuri exprimate în monedă străină au
scăzut;
 pe termen lung, efectele devalorizării se atenuează progresiv,
beneficiul iniţial de competitivitate fiind redus de propagarea inflaţiei importate, în
urma creşterii preţurilor importurilor.
3) Intervenţiile publice asupra cursurilor. Pentru a influenţa evoluţia cursului,
băncile centrale intervin pe piaţa schimburilor valutare şi pe piaţa monetară. În bună
măsură, aceste intervenţii au loc la vedere şi au ca scop asigurarea echilibrului pieţei
prin vânzarea sau cumpărarea de devize.
Băncile centrale ale ţărilor cu monedă slabă cumpără moneda naţională contra
devize pentru a susţine cursul acesteia. Dacă aceste intervenţii sunt ineficace, cu alte
cuvinte moneda nu îşi conservă cursul sau paritatea dorită, băncile centrale
înregistrează pierderi. De fapt, ţările cu monedă mai slabă îşi vor diminua stocul de
devize, iar valoarea în devize a datoriei externe se va mări.
64
119
În paralel cu intervenţia pe piaţa schimburilor, băncile centrale mai pot acţiona
şi asupra ratelor dobânzii în scopul atingerii obiectivelor urmărite în domeniul valutar.
Cursul de schimb este o variabilă economică strategică prin care se poate stabili
echilibrul macroeconomic.
Figura 31: Evoluţia în termeni reali a cursului de schimb al leului în anii

premergători crizei financiare şi în anul de debut al crizei
Sursa: INS, BNR
În România, piaţa valutară se formează şi evoluează prin contribuţia decisivă

a Băncii Naţionale, care împreună cu alte instituţii publice asigură reglementările
corespunzătoare şi respectarea acestora. BNR autorizează agenţii pieţei valutare şi
urmăreşte modul în care îşi îndeplinesc atribuţiile, ca intermediari financiari-valutari
pentru ceilalţi agenţi economici.
Piaţa valutară din România s-a creat în anul 1990, printr-un amplu proces al
cărui efect a fost trecerea la convertibilitatea leului, în primă fază în condiţii foarte
restrictive. Ulterior, unele restricţii au fost înlăturate, datorită reformelor economice,
iar în prezent se înregistrează apropieri vizibile de caracteristicile pieţelor valutare din
alte ţări europene.
În ţara noastră piaţa valutară cuprinde în componenţa sa două paliere:
1) piaţa valutară interbancară rezervată operaţiunilor de vânzare-cumpărare de
valută, desfăşurate de persoane juridice. Piaţa valutară interbancară reprezintă o piaţă
continuă în care se efectuează vânzări şi cumpărări de valute la vedere (spot) şi la
termen (forward), contra monedei naţionale, la cursuri de schimb determinate liber de
intermediari autorizaţi de Banca Naţională să participe în nume şi cont propriu sau în
nume propriu şi în contul clienţilor.
2) piaţa caselor de schimb valutar rezervată operaţiunilor de vânzare-
cumpărare de valută, desfăşurate de persoane fizice. Piaţa caselor de schimb valutar
funcţionează paralel cu piaţa interbancară, pentru vânzare-cumpărarea de către
populaţie.
România realizează deocamdată convertibilitatea limitată internă a leului. În
aceste condiţii leul se poate schimba liber pe orice valută numai în interiorul ţării
120
noastre. Convertibilitatea leului este limitată la operaţiuni de cont curent.
Potrivit statutului său, Banca Naţională a României stabileşte şi urmăreşte
aplicarea regimului valutar pe teritoriul României după următoarele principii:
 elaborează şi aplică politica de curs de schimb;
 elaborează balanţa de plăţi şi alte lucrări privind poziţia investiţională
internaţională a ţării;
 stabileşte cursul de schimb al monedei naţionale pentru operaţiuni
proprii pe piaţa valutară; calculează şi publică cursurile de schimb medii ale pieţei
valutare în scop statistic; cursul de schimb al pieţei valutare interbancare este
determinat liber în raport cu cererea şi oferta de valută;
 păstrează şi administrează rezervele internaţionale ale statului.
Regimul valutar din România este stabilit prin Regulamentul Băncii Naţionale
a României nr. 4/2005. România a acceptat - prin notificarea din 25 martie 1998 -
obligaţiile stipulate la art. VIII, secţiunile 2, 3 şi 4 din Statutul Fondului Monetar
Internaţional, respectiv:
 angajamentul autorităţilor de a elimina restricţiile privind operaţiunile
de cont curent;
 neintroducerea altor restricţii în viitor;
 crearea condiţiilor cât mai favorabile relansării reformei economice;
 politica valutară să nu sufere modificări semnificative.
Prevederile regulamentului privind regimul valutar în România65 prevede

drepturi ale rezidenţilor şi nerezidenţilor, accesul pe piaţa valutară, operaţiuni valutare
de capital, încasări şi plăţi între rezidenţi şi alte reglementări valutare. Astfel, rezidenţii
şi nerezidenţii pot dobândi, deţine şi utiliza orice active financiare exprimate în valută
şi în monedă naţională; pot deschide şi menţine conturi în valută şi în monedă
naţională, la instituţii de credit sau la alte instituţii asimilate acestora, după caz; pot
efectua în mod liber şi fără restricţii operaţiuni valutare curente şi de capital;
nerezidenţii pot repatria şi transfera activele financiare deţinute în România.
65
Regulamentul Băncii Naţionale a României nr.4/01.04.2005 cu normele: Norma nr. 3/2005 privind funcţionarea pieţei
valutare interbancare (modificată prin Norma nr.10/2007); Norma nr. 4/2005 privind efectuarea operaţiunilor de schimb
valutar (modificată prin Norma nr.13/2007).
121
Tabelul 7: Cursul de schimb mediu lunar în perioada 2008-2009 (în primul an
de manifestare a crizei financiare)
Sursa: BNR
Tabelul 8: Cursul de schimb mediu lunar în 2015
Sursa: BNR
În privinţa accesului pe piaţa valutară: accesul rezidenţilor şi nerezidenţilor cu

ordine de vânzare/cumpărare de valută este liber pentru toate operaţiunile valutare;
convertibilitatea operaţiunilor este asigurată atât pentru rezidenţi, cât şi pentru
nerezidenţi; operaţiunile de vânzare/cumpărare de valută se pot efectua numai prin
intermediari ai pieţei valutare şi cumpărarea/vânzarea de valută de către persoanele
fizice rezidente prin casele de schimb valutar şi instituţii de credit este nelimitată.
122
Începând cu data de 1 septembrie 2006 toate operaţiunile valutare de capital
au fost liberalizate. În scopul evidenţei statistice, operaţiunile de capital din care rezultă
obligaţii externe derivând din angajamente cu termene mai mari de 1 an, altele decât
cele de natura datoriei publice externe, se înregistrează la Banca Naţională a României
în "Registrul datoriei private externe a României". Încasările şi plăţile între rezidenţi
se pot efectua în monedă naţională şi valută.
Definiţi politica valutară.
Principalele instrumente folosite de politica valutară în atingerea obiectivelor sale.
Să ne reamintim...
În privinţa accesului pe piaţa valutară: accesul rezidenţilor şi nerezidenţilor cu
ordine de vânzare/cumpărare de valută este liber pentru toate operaţiunile valutare;
convertibilitatea operaţiunilor este asigurată atât pentru rezidenţi, cât şi pentru
nerezidenţi; operaţiunile de vânzare/cumpărare de valută se pot efectua numai prin
intermediari ai pieţei valutare şi cumpărarea/vânzarea de valută de către persoanele
fizice rezidente prin casele de schimb valutar şi instituţii de credit este nelimitată.
1. Operaţiunile valutare.
2. Cererea şi oferta de valută.
3. Mecanismele pieţei valutare.
4. Piaţa valutară în România.
Teste de autoevaluare:
1) Piaţa valutară desemnează ………………………………………… între diferite

02:20
monede naţionale, inclusiv reglementările şi instituţiile statale aferente.
2) Pieţele valutare naţionale, privite în totalitate şi în interdependenţa lor, formează
piaţa ……………………………………...
3) Piaţa valutară internaţională concentrează ………………………… la nivel
internaţional şi cuprinde totalitatea pieţelor valutare naţionale, în interdependenţa lor
4) Cotaţia (cotarea) reprezintă stabilirea …………………………şi monedele altor
state
5) Operaţiunile pe piaţa schimburilor valutare, după conţinutul lor, sunt: operaţiuni
la………… şi operaţiuni la ………………..

1) Piaţa schimburilor valutare constă în:
a) vânzarea-cumpărarea banilor care aparţin diferitelor ţări;
b) tranzacţiile cu titluri de valoare;
c) vânzarea-cumpărarea de bunuri economice între partenerii din diferite ţări;
d) deficitul balanţei de plăţi externe.
123
2) Totalitatea tranzacţiilor de vânzare-cumpărare de bani naţionali, inclusiv
reglementările şi instituţiile naţionale aferente reprezintă:
a) piaţa mondială;
b) comerţul internaţional;
c) piaţa valutară;
d) piaţa de capital.
3) Pe piaţa valutară au loc:

a) operaţiuni de finanţare şi refinanţare;
b) tranzacţii la vedere şi la termen cu titluri;
c) tranzacţii la vedere şi la termen cu acţiuni;
d) tranzacţii la vedere şi la termen cu valute.
4) Cursul de schimb anunţat zilnic de către BNR este:

a) cel mai ridicat curs al pieţei valutare;
b) cel mai redus curs al pieţei valutare;
c) media cursurilor de schimb ale tranzacţiilor pe piaţa valutară;
d) cursul de schimb obligatoriu pentru toţi agenţii economici.
5) Paritatea puterii de cumpărare se referă la:

a) raportul dintre monedele a două ţări stabilit pe baza comparaţiei cu un etalon
internaţional;
b) raportul dintre monedele a două ţări stabilit pa baza puterii lor de cumpărare;
c) cursul de schimb stabilit pe baza cererii şi a ofertei pe piaţa valutară interbancară;
d) preţul monedei naţionale exprimat în altă monedă.
6) Dacă cererea pe piaţa valutară este mai mare decât oferta, atunci:
a) moneda naţională se întăreşte în raport cu valuta;
b) moneda naţională se depreciază în raport cu valuta;
c) moneda naţională se apreciază în raport cu valuta;
d) cursul de schimb exprimat în unităţi de monedă naţională pe unitatea de valută se
reduce.
7) Dacă cererea pe piaţa valutară este mai mică decât oferta, atunci:
a) moneda naţională slăbeşte în raport cu valuta;
b) moneda naţională se depreciază în raport cu valuta;
c) moneda naţională se apreciază în raport cu valuta;
d) cursul de schimb exprimat în unităţi de monedă naţională pe unitatea de valută
creşte.
8) Posibilitatea de realiza schimb valutar pe piaţa valutară se numeşte:

a) paritate monetară;
b) paritate a puterii de cumpărare;
c) paritate a ratelor dobânzii;
d) convertibilitate.
9) Euro reprezintă:
a) o monedă naţională;
b) un echivalent monetar al unor ţări dezvoltate;
c) o monedă de schimb doar pentru ţările în tranziţie;
d) o monedă unică pentru o uniune economică internaţională.
124
1) Care dintre următoarele afirmaţii privind piaţa valutară este adevărată?

a) pe piaţa valutară interbancară operează băncile comerciale în nume propriu sau în
contul clienţilor;
b) persoanele fizice pot efectua schimb valutar pe piaţa valutară interbancară;
c) piaţa valutară din România este o piaţă liberă;
d) cursul de schimb se negociază liber pe tot timpul zilei;
A = a + b + c; B = a + b + d; C = b + c + d; D = a + c + d.
2) Politica cursului valutar sau politica valutara este activă când:

a) exista cursuri flotante pure pentru ca acestea se datorează unei decizii oficiale de
liberalizare a pieţei valutare;
b) exista cursuri fixe dar ajustabile pentru că trebuie să se intervină pentru a se
modifica paritatea sau a o menţine;
c) cursurile se formează liber ca expresie a cererii şi ofertei de valute pe o piaţă bine
reglementată;
d) există cursuri flotante impure pentru a influenţa cursul prin intervenţii directe sau
indirecte.
A = a + b; B = b + c; C = c + d; D = b + d.
3) Guvernele dispun în esenţă, de trei instrumente majore pentru a controla

evoluţia cursului valutar:
a) acorduri comerciale cu alte state;
b) intervenţii ale băncii centrale pe piaţa valutară;
c) rata dobânzii (interne);
d) controlul schimburilor valutare.
A = a + b + c B = a + c + d; C = b + c + d; D = a + b + d.
1) a) Piaţa valutară este sinonimă cu piaţa financiară.

b) Piaţa valutară este slab reglementată.
2) a) Pe piaţa valutară se tranzacţionează devize.

b) Pe piaţa valutară se tranzacţionează capitaluri pe termen mediu şi lung.
3) a) Piaţa valutară desemnează totalitatea tranzacţiilor de schimb între diferite

monede naţionale, inclusiv reglementările şi instituţiile statale aferente.
b) Pieţele valutare naţionale, privite în totalitate şi în interdependenţa lor, formează
piaţa internaţională valutară.
Răspunsuri:
1) totalitatea tranzacţiilor de schimb.
2) internaţională valutară.
3) cererea şi oferta de devize
4) raportului între moneda naţională
5) vedere; termen.
125
Alegeţi răspunsul corect 1) a; 2) c; 3) d; 4) c; 5) b; 6) b; 7) d; 8) c; 9) d.
Alegeţi combinaţia de 1. D 2. D 3. C
Stabiliţi valoarea de adevăr 1. aF bF 2. aA bF 3. aA bA
a următoarelor propoziţii
9.8. Rezumat
Piaţa valutară (piaţa schimburilor valutare) desemnează totalitatea tranzacţiilor

de schimb (vânzare-cumpărare) între diferite monede naţionale, inclusiv
reglementările şi instituţiile statale aferente;
Piaţa valutară se realizează oriunde se întâlnesc cererea şi oferta de diferite
monede naţionale, având rolul să atragă mijloacele de plată internaţionale sub
formă de bancnote, monede divizionare, instrumente de plată şi credit emise în
monedă străină;
Pieţele valutare naţionale, privite în totalitate şi în interdependenţa lor, formează
02:50 piaţa internaţională valutară. Piaţă valutară internaţională constituie un sistem
complex interbancar, prin care se tranzacţionează sume mari de bani, de către
actorii din piaţă, la o rată de schimb stabilită la o anumită dată, într-un anumit
moment, în scopul schimbării unor valute contra altora;
Pe piaţa valutară naţională acţionează mai multe categorii de agenţi sau operatori:
băncile, instituţiile specializate, instituţiile de supraveghere;
Piaţa valutară are un rol important în dezvoltarea schimburilor economice
internaţionale, fiind la rândul ei influenţată de acestea prin diverşi factori de
natură politică, economică, monetar-financiară, tehnico-ştiinţifică etc., ceea ce se
reflectă în cererea şi oferta valutară;
Cererea exprimă nevoia de valută ce poate fi satisfăcută prin actele de cumpărare
în conformitate cu normele pieţei valutare şi cu mişcarea cursului de schimb;
Oferta exprimă disponibilităţile valutare care pot fi vândute, în condiţiile unui
anumit curs de schimb;
Cotaţia (cotarea) reprezintă stabilirea raportului între moneda naţională şi
monedele altor state. Metoda de cotare reprezintă exprimarea cursului valutar
într-o manieră specifică. Aceasta înseamnă exprimarea cursului valutar pentru
anumite monede, în funcţie de variaţia cererii şi ofertei pe piaţă;
Operaţiunile pe piaţa schimburilor valutare, după conţinutul lor, sunt: operaţiuni
la vedere şi operaţiuni la termen. Aceste operaţiuni sunt atât de frecvente şi au
multiple aspecte specifice, astfel încât teoria şi practica schimburilor valutare
apreciază că ar fi vorba chiar de două pieţe, una la vedere şi alta la termen;
Operaţiunile la vedere (spot) sunt operaţiunile care constau în vânzarea unei
valute şi cumpărarea unei alte valute în sumă echivalentă la cursul la vedere;
Operaţiuni valutare la termen, numite forward, reprezintă vânzarea şi cumpărarea
de valută ce se tranzacţionează la cursul stabilit în momentul contractării şi se
finalizează prin livrarea valutei şi plata ei la un termen ulterior (scadenţă) mai
mare de două zile lucrătoare şi mai mic de 12 luni, fixat atunci când s-a încheiat
contractul;
Cursul valutar (rata de schimb) reprezintă preţul unei monede naţionale sau
internaţionale exprimat în altă monedă naţională cu care se compară valoric în
anumite condiţii de spaţiu şi timp;
126
Operaţiunile „á la hausse” au în vedere realizarea unui câştig din reaprecierea
unei valute în raport cu alta. Valuta care urmează să se reaprecieze este
cumpărată pentru a fi vândută în viitor la un alt curs;
Operaţiunile „á la baisse” au în vedere realizarea unei operaţiuni de arbitraj
valutar, având în vedere deprecierea unei valute în raport cu alta;
Conceptul de politică valutară desemnează totalitatea măsurilor, normelor legale
şi instrumentele utilizate de către stat sau de banca centrală pentru a asigura
menţinerea, creşterea sau scăderea cursului de schimb al monedei naţionale;
Politica valutară urmăreşte asigurarea stabilităţii monedei naţionale şi întărirea
puterii sale de cumpărare, controlul inflaţiei şi consolidarea echilibrului balanţei
externe;
Devalorizarea monetară desemnează procesul de diminuare a valorii monedei
naţionale (decizie oficială a autorităţilor monetare naţionale) în raport cu una sau
mai multe valute de referinţă sau cu preţul aurului;
Aprecierea monetară (revalorizarea) reprezintă o creştere a valorii monedei unei
ţări, exprimată în unitatea monetară a altei ţări. Această creştere a valorii unei
monede este rezultatul evoluţiei dintre cererea şi oferta pentru moneda dată, nu
un efect al unei decizii a autorităţii emitente însoţită de un act normativ;
9.9. Bibliografie

 Gaftoniuc Simona, „Finanţe internaţionale”, Editura Economică, Bucureşti,
2000;
 Kiriţescu Costin, „Relaţiile valutar-financiare internaţionale”, Editura
Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1978;
 Manolescu Gheorghe, „Politici economice”. Editura Economică, Bucureşti,
1997;
 Negruş Mariana, „Tehnici de calcul valutar-financiar”, Editura Militară,
Bucureşti, 1992;
 Popa Ioan, „Tranzacţii comerciale internaţionale” , Editura Economică,
Bucureşti, 1997;
 Sută Nicolae, Miron Dumitru, Sută–Selejan Sultana, „Comerţ internaţional şi
politici comerciale contemporane”, Editura Eficient, Bucureşti, 1997;
 ***Dicţionar de economie, Ediţia a II a, Editura Economică, Bucureşti, 2001;
 ***www.bnr.ro.
***Regulamentul Băncii Naţionale a României nr.4/01.04.2005 cu normele: Norma
nr. 3/2005 privind funcţionarea pieţei valutare interbancare (modificată prin Norma
nr.10/2007); Norma nr. 4/2005 privind efectuarea operaţiunilor de schimb valutar
(modificată prin Norma nr.13/2007).
127
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 10. ECHILIBRELE ŞI DEZECHILIBRELE
ECONOMICE
Cuprins
10.1. Obiective
10.3. Echilibrul economic
10.4. Dezechilibrele economice
10.5. Inflaţia – concept, cauze, consecinţe
10.6. Politicile antiinflaţioniste
10.7. Piaţa muncii
10.8. Ocuparea şi subocuparea forţei de muncă
10.11. Rezumat
10.12. Bibliografie
10.1. Obiective
Unitatea de învăţare 10 - Echilibrele şi dezechilibrele economice, studiază atât
echilibrele cât mai ales dezechilibrele economice manifestate în principal prin inflaţie
şi şomaj.

 Definiţi principalele tipuri de echilibre ale economiilor naţionale;
 Analizaţi echilibrul economic în viziunea teoriei economice;
 Definiţi dezechilibrele economice şi tipologia acestora;
 Definiţi cererea şi oferta agregată;
 Înţelegeţi fluctuaţiile economice şi ciclurile economice;
 Identificaţi principalele politici anticriză;
 Definiţi inflaţia şi formele sale;
 Analizaţi politicile antiinflaţioniste;
 Definiţi piaţa muncii şi cererea şi oferta de muncă;
 Analizaţi şomajul, formele şi consecinţele sale;
 Înţelegeţi principalele căi de combatere a şomajului.
10.3. Echilibrul economic
Echilibrul macroeconomic este o necesitate în evoluţia economiei

naţionale.
00:00 Echilibrul economic este starea spre care tinde piaţa naţională în ansamblul
ei, precum şi pieţele specifice (piaţa bunurilor economice, piaţa monetară, piaţa
capitalurilor, piaţa muncii etc.) şi se caracterizează prin egalitatea dintre cerere
şi ofertă sau o diferenţă nesemnificativă între ele astfel încât nu apar tensiuni
sociale şi economia funcţionează normal.
Egalitatea dintre cerere şi ofertă reprezintă condiţia generală de echilibru.
Corelaţiile dintre pieţele specifice fac ca unele echilibre să antreneze efecte sau
128
influenţe asupra altor pieţe, dar manifestarea echilibrului pe o piaţă nu atrage
automat egalitatea cerere-ofertă pe altă piaţă. Cu alte cuvinte, în aceeaşi
perioadă, pot exista echilibre economice pe unele pieţe şi dezechilibre pe altele.
Echilibrul economic poate fi general sau parţial, static sau dinamic.
Echilibrul general constă în starea de egalitate dintre cererea şi oferta din
toate sferele sistemului economic. El se manifestă ca tendinţă, prin efectul de
antrenare în economia naţională a echilibrului pe piaţa bunurilor economice.
Echilibrul general este pus în evidenţă de indicatori globali cum sunt:
producţia naţională, cererea globală, masa monetară, rata şomajului, rata inflaţiei,
etc.
Din punct de vedere teoretic, echilibrul economic cuprinde, înainte de toate,
egalitatea dintre ofertă şi cerere pe piaţa bunurilor şi serviciilor, în funcţie de evoluţia
acestui raport având loc adoptarea deciziilor de către agenţii economici.
Ca urmare, pentru toate pieţele, condiţia de echilibru este ca nivelul producţiei,
sau oferta globală (Y) să fie egală cu cererea globală (D).
Y=D
Dacă se are în vedere faptul că cererea globală cuprinde cererea pentru bunurile
de consum (C) şi cererea pentru bunurile de investiţii (I), iar venitul (producţia) este
destinat consumului şi economiilor (S), se obţin următoarele relaţii:
D=C+I
Y=C+S
de unde, pe baza relaţiei:
Y=D
rezultă că:
C+S=C+I
Se ajunge deci la una din ecuaţiile de echilibru formulate în teoria keynesiană:
S=I
Din analiza acestor relaţii rezultă că egalitatea economiilor şi investiţiilor (S = I) este
echivalentă cu egalitatea dintre oferta globală şi cererea globală (Y=D). Prin urmare,
relaţia Y=D reprezintă condiţia de echilibru pe piaţa bunurilor economice.
Principalele echilibre spre care tind economiile naţionale sunt:
 creşterea economică pozitivă, adică situaţia de creştere a venitului
naţional pe locuitor;
 ocuparea deplină a resurselor de muncă, adică menţinerea şomajului în
limitele ratei naţionale, considerată necesară pentru stimularea procesului
investiţional;
 stabilitatea nivelului general al preţului, adică inexistenţa inflaţiei şi
menţinerea corelaţiei dintre cererea şi oferta de monedă;
 repartiţia echilibrată a veniturilor, adică situaţia economiei bazate pe
fluxurile băneşti ce reflectă circulaţia reală a factorilor de producţie şi
mărfurilor şi serviciilor;
 echilibrul balanţei comerciale şi de plăţi, adică egalitatea dintre import şi
export şi respectiv dintre încasările şi plăţile ocazionate de formele pieţei
mondiale.
Echilibrul parţial reprezintă starea spre care tind două elemente ale
aceleiaşi pieţe sau pieţe diferite, cum sunt: producţie şi consum, mărfuri oferite
spre vânzare şi capacitate de cumpărare, venituri şi cheltuieli publice, economii
şi investiţii.
Echilibrul static caracterizează tendinţa de egalitate a cererii şi ofertei de
pe o piaţă pe termen scurt.
Echilibrul dinamic constă în tendinţa pieţei generale sau specifice către
egalitatea cerere-ofertă pe termen mediu sau lung.
129
Este situaţia normală a unei economii în evoluţie, care cunoaşte alternativ
stări ascendente şi descendente.
În teoria economică se fac frecvent referiri la câteva concepţii şi tipuri de
echilibru economic. Primul dintre ele, pe larg analizat în teoria economică, este
echilibrul în viziunea şcolii neoclasice, care se bazează pe studiul mişcării economice
pe termen scurt. Se mai numeşte şi echilibru concurenţial. Acest echilibru reprezintă
o referinţă larg utilizată, explicit sau implicit, în teoria creşterii economice
generalizate66.
Echilibrul concurenţei constă în descrierea situaţiei finale către care tinde, mai
mult sau mai puţin, o economie care cunoaşte simultan (cumulativ) libertatea totală a
alegerilor consumatorului şi multiplicitatea întreprinderilor în fiecare sector de
producţie.
Fiecare din aceste echilibre mai mult sau mai puţin durabile este cel în care
domneşte utilizarea deplină a forţei de muncă şi a capitalului.
În formularea sa cea mai dezvoltată, această formă de echilibru a fost
fundamentată de Leon Walras67, care, printr-un sistem matematic dezvoltat a
demonstrat că într-un sistem de concurenţă pură şi perfectă, preţul fiecărui produs este
egal cu preţul său de revenire şi că la acest preţ se asigură alocarea optimă a resurselor
şi folosirea factorilor de producţie. Deşi modelul respectiv a fost mult supus criticilor,
la timpul respectiv, atât pentru imperfecţiunile sale, cât şi din alte motive68, exegeţii
contemporani afirmă că „astăzi, revanşa lui Walras este spectaculoasă”.
Imperfecţiunile matematice ale demonstraţiilor sale au fost treptat suprimate de
economişti, pe această bază dezvoltându-se teoria echilibrului walrasian. Acest
echilibru este cel mai general definit prin sistemul de ecuaţii formulate de economiştii
Arrow şi Debreu69.
Cel de-al doilea model de echilibru, amplu analizat în literatura economică, este
cel formulat de J. M. Keynes. Echilibrul keynesian poate fi definit pe scurt ca o situaţie
determinată numai de investiţii. Keynes a formulat teza că produsul naţional este
determinat de investiţii şi, la rândul său, determină economia (partea care se
economiseşte).
Pentru a înţelege esenţa teoretică a concepţiei lui J. M. Keynes cu privire la
echilibru, reamintim că analiza este macroeconomică, în termeni de flux, iar cadrul
preferat al analizei îl reprezintă economia naţională70.
Echilibru parţial reprezintă situaţia unei pieţe sau a unei ramuri, în care
confruntarea ofertei şi cererii a determinat simultan preţul şi cantitatea produsă.
Conţinutul echilibrului (preţul şi cantitatea) depinde de ofertă şi cerere, orice
modificare a acestora implicând şi o modificare a echilibrului.
Echilibrul bugetar reprezintă starea de concordanţă dintre veniturile şi
cheltuielile statului. Se disting, de asemenea, echilibrul balanţei de comerţ exterior
(import-export) şi al balanţei de plăţi externe.
Prin ce se deosebeşte echilibrul parţial de echilibrul general?
Ce este starea de presiune şi prin ce se caracterizează ea?
66
Dictionnaire de science économique, sub conducerea prof. Alain Cotta, Maison MAME, 1968, p. 204-205.
67
Leon Walras (1834-1910) - economist francez, reprezentant al neoclasicismului
68
Walras propunea naţionalizarea pământului.
69
Jeanne-Marie Albertini, Ahmed Silem, Comprendre les théories économiques. Editions du Seuil, vol. I, Paris, 1986, p.
82-83.
70
Idem, p. 49.
130
10.4. Dezechilibrele economice
Dezechilibrul economic reprezintă starea economiei în care se manifestă

un decalaj semnificativ între cererea şi oferta agregate.
00:30 Excedentul de ofertă agregată se numeşte presiune, iar de cerere,
absorbţie. În condiţiile presiunii cererea este satisfăcută, producţia frânată,
calitatea produselor creşte, iar consumatorii au un rol important în selecţia
mărfurilor. În plus, producătorii sunt orientaţi spre lansarea de noi produse,
preţurile şi salariile tind să crească, preţul pieţei fiind superior preţului de
echilibru.
Excesul de ofertă pe piaţa bunurilor economice şi pe piaţa muncii, adică O
= C, are ca rezultat atât o producţie fără desfacere, cât şi subocuparea forţei de
muncă, şomajul. În acest caz, dezechilibrul economic generează o stare de
presiune, ale cărei trăsături sunt: resursele nu sunt utilizate integral; subutilizarea
capacităţilor de producţie, care generează risipă; concurenţa mai puternică între
vânzători etc.
În schimb, în condiţiile absorbţiei, cererea este nesatisfăcută, producţia
este stimulată, calitatea produselor este aceeaşi, vânzătorul având puterea de
alegere a consumatorilor potrivit unor criterii nediscriminatorii. De asemenea,
şomajul tinde să crească, inflaţia este mare, iar condiţiile de piaţă se înrăutăţesc,
preţul pieţei fiind inferior nivelului de echilibru. Dacă excesul de ofertă pe piaţa
muncii înseamnă şomaj, surplusul de cerere pe piaţa mărfurilor este rezultatul
unei producţii mai mici, al penuriei.
Cererea agregată reprezintă cantitatea cerută din toate bunurile şi
serviciile exprimate în nivelul produsului intern brut într-o economie, în funcţie
de nivelul general al preţurilor.
Cererea agregată este descrescătoare, tendinţa explicându-se pe baza
următoarelor elemente:
 bunăstarea economică. Măsurată prin oferta de bani, bunăstarea economică
scade ca valoare, deoarece dacă nivelul preţurilor creşte, puterea de
cumpărare a monedei scade. Astfel, cumpărătorii devin mai săraci şi se
diminuează cumpărările de bunuri. Invers, la scăderea preţurilor,
cumpărătorilor le sporeşte puterea de cumpărare a monedei şi prin urmare
şi capacitatea de a achiziţiona mai multe mărfuri şi servicii.
 rata dobânzii. Sporirea cererii de monedă în condiţiile unei oferte fixe,
duce la majorarea ratei dobânzii. Aceasta va genera ulterior diminuarea
cererii de monedă şi deci, şi de mărfuri şi servicii.
 exportul net. Atunci când nivelul general al preţurilor creşte, bunurile de
import se ieftinesc comparativ cu produsele naţionale, crescând cererea
pentru importuri. În aceste condiţii diferenţa dintre export şi import, adică
exportul net se reduce şi fiind o componentă a produsului intern, acesta se
diminuează.
Evoluţia cererii agregate este determinată de numeroşi factori între care:
variaţia cererii de mărfuri, a cheltuielilor pentru investiţii, modificarea cererii
guvernamentale de mărfuri şi servicii, variaţia exportului net.
Oferta agregată desemnează cantităţile oferite din bunurile şi serviciile
dintr-o economie la anumite nivele generale de preţ. Oferta agregată este
ascendentă şi prezintă caracteristici diferite în funcţie de orizontul de timp pe
care se manifestă.
Principalele variabile economice (producţie, preţuri, ocupare, venituri,
investiţii) precum şi activitatea economică în ansamblul său, cunosc o evoluţie
131
oscilantă, caracterizată prin înregistrarea succesivă a unor tendinţe ascendente şi
descendente.
Cu alte cuvinte, activitatea economică este fluctuantă.
Fluctuaţiile pot fi sezoniere şi se derulează în condiţii previzibile având
caracter social sau natural, accidentale, de durată variabilă, având caracter mai
mult sau mai puţin previzibil, fiind generate de cataclisme naturale, evenimente
sociale şi politice, etc. şi ciclice pe diverse intervale de timp fiind explicabile în
linii generale de modul specific de evoluţie a eficienţei utilizării factorilor de
producţie.
Ciclicitatea în economie reprezintă starea normală de evoluţie a activităţii
economice dintr-o ţară şi constă în alternanţa faptelor ascendente cu cele
descendente.
Ciclul economic este perioada de la un moment de cotitură la altul de
aceeaşi natură, adică perioada de la o criză la alta sau de la un punct de cotitură
superior, la următorul.
În funcţie de timpul pe care se derulează, ciclurile economice pot fi:
 cicluri lungi sau seculare (Kondratieff) care se manifestă pe termen lung, pe
o perioadă de aproximativ 100 de ani, fiecare fază având o durată de 50 -60
de ani. Cauza de la baza ciclurilor lungi constă în inovaţie şi organizarea
producţiei, adică evoluţia ciclică a inovaţiei, tehnologiei. Metoda lui
Kondratieff are la bază analiza mecanismelor preţurilor; perioadele ascendente
în analiza sa se caracterizau printr-o mişcare continuă a preţurilor cu ridicata,
iar cele descendente, dimpotrivă, prin scăderea indicelui general al acestor
preţuri. Această evoluţie a preţurilor corespunde, după el, „uzurii, reînnoirii şi
măririi bunurilor de capital fix, a căror producere necesită investiţii şi un proces
lung”; vor exista astfel mari valuri tehnice, care vor antrena unde economice; în
faza difuzării, acumularea se amplifică, rata profitului creşte, dar odată cu
generalizarea noii tehnici, concurenţa reduce ratele profitului şi
supraacumularea devine intolerabilă. Dezvoltarea economică este influenţată,
desigur, de numeroşi factori economici, tehnici, social-culturali etc. În acest
spirit, în alte abordări, tipologia ciclurilor economice este pusă în legătură cu:
interacţiunea şi dinamica diferită a indicatorilor care caracterizează formarea şi
evoluţia principalelor componente ale aparatului productiv; efectul-ecou al
proceselor demografice; reproducţia capitalului fix; caracteristicile resurselor de
materii prime şi energie; ciclurile progresului tehnico-ştiinţific; mecanismul de
funcţionare a economiei;
 cicluri decenale sau pe durate medii (cicluri Juglar71), cuprinse între 6 şi 10
ani. Acestea sunt cicluri de afaceri. Prin ciclu se înţelege fie ansamblul de
fenomene care se realizează într-o ordine determinată, prin alternanţa fazelor de
dezvoltare şi prosperitate cu cele de depresiune, fie fluctuaţiile recurente ale
activităţii economice, fie perioada de timp de la începutul unei crize până la
începutul alteia. Criza economică poate fi definită ca o manifestare a unor
perturbări şi dereglări de amploare în desfăşurarea activităţii economice şi
inversarea de la faza ascendentă la cea descendentă a ciclului, exprimată prin
creşterea stocurilor de produse nevândute şi reducerea producţiei, prin scăderea
preţurilor (până la cel de-al doilea război mondial), prin şomaj şi căderea
cotaţiilor bursiere. Crizele economice pot fi ciclice şi neciclice, locale,
regionale, naţionale şi mondiale, sau crize industriale, comerciale, valutar -
financiare etc. In primul rând, crizele actuale sunt crize de supraproducţie.
71
Cicluri decenale sau cicluri Juglar (lucrarea elaborată de economistul francez Clement Juglar „Crizele comerciale şi
revenirea lor periodică în Franţa, Marea Britanie şi Statele Unite” - 1860)
132
În al doilea rând, crizele ciclice nu se rezumă la o ramură sau la un sector de
activitate, ci cuprind diferite ramuri şi sectoare, economia naţională şi, în
anumite condiţii, economia mondială. În al treilea rând, crizele sunt periodice şi
definesc ciclurile economice, indiferent dacă în analiza teoretică ele sunt situate
la începutul sau la sfârşitul acestora. Ele s-au repetat la intervale de 8-11 ani.
Astfel, pentru perioada de timp dintre 1825, când o criză economică a cuprins
economia Angliei şi 1938, analiştii au desprins 13 cicluri72 Juglar, cu o durată
ceva mai mare de opt ani. Cele mai puternice crize au fost cele din 1873 şi 1929-
1933. Ele au consecinţe economice şi sociale importante;
 cicluri scurte sau pe durată mică (sau Kitchin, de la numele economistului
american care în 1923 a pus în evidenta aceste cicluri), în general de câteva
luni, până la câţiva ani fiind generate în special de variaţia stocurilor , care
se intercalează în interiorul ciclurilor decenale. Literatura de specialitate
consemnează şi unele cicluri specifice, ciclurile „intermediare", care se
manifestă în domeniul construcţiilor surprinzând mişcarea capitalului imobilizat
în această activitate, precum şi în domeniul agricol, reflectând linia sinuoasă pe
care raportul cerere-oferta o parcurge.
În vederea atenuării efectelor negative ale dezechilibrelor se intervine prin
politici macroeconomice, în special: politica monetară, fiscală şi a cheltuielilor
publice(fundamentate de J. M. Keynes).
Astfel, politica monetară permite majorarea ratei dobânzii în fazele
ascendente şi diminuarea acesteia în fazele descendente, pentru stimularea
investiţiilor.
Politica fiscală se concretizează în impozite mari în timpul boomului
economic şi mai reduse în etapele de depresiune economică.
Politica cheltuielilor publice se manifestă prin alocarea de la buget de mai
multe fonduri pentru susţinerea economică generală în perioadele descendente şi
diminuarea şi redirecţionarea lor în fazele ascendente.
Desigur, aceste instrumente pot fi utilizate simultan, obţinându-se un efect
agregat al măsurilor publice întreprinse.
În plus, în decursul unei faze a ciclului pe termen lung se manifestă mai
multe cicluri pe termen mediu şi scurt. Dacă economia se află în faza ascendentă
de 50-60 ani, alternanţa etapelor ciclurilor medii se menţine, dar creşt e
intensitatea perioadelor de avânt în defavoarea crizelor şi invers, în situaţia fazei
descendente a ciclurilor seculare.
Politicile anticriză bazate pe ofertă consideră ameliorarea stimulenţilor pentru
producători în scopul sporirii ofertei acestora drept cheia de boltă a creşterii
economice. În acest sens, adepţii lor preconizează două mari grupe de măsuri: a)
reforme structurale care să permită afirmarea concurenţei şi preţurilor libere, prin
eliminarea centrelor de putere economică (oligopoluri, centrale sindicale), care pot
obţine venituri independent de evoluţia ofertei; b) manevrarea pârghiilor economice
trebuie astfel făcută, încât să ofere perspective bune de profit pentru producători, care,
astfel stimulaţi, vor spori oferta.
De ce credeţi că activitatea economică este fluctuantă?
De câte feluri sunt ciclurile economice?
Este firesc să existe crize economice?
72
Denise Flouzat, Economie contemporaine, Presses Universitaires de France, Paris, 1969, 1972, p. 23
133
10.5. Inflaţia – concept, cauze, consecinţe
Inflaţia este un proces cu implicaţii majore asupra economiei unei ţări, asupra
nivelului de trai al populaţiei ţării respective. Ea apare ca un proces macroeconomic
01:35 cu tendinţe de manifestare, în perioada actuală, la nivel mondial. Apariţia şi
menţinerea ei semnalează anumite dezechilibre în economie, care se accentuează
generând şi altele.
Iniţial inflaţia s-a manifestat prin devalorizarea mascată a monedelor din metale
preţioase. În prezent, inflaţia se prezintă ca un dezechilibru structural al mecanismului
economic, monetar şi financiar, care exprimă existenţa în circulaţie a unei mase
monetare ce depăşeşte nevoile economiei, ceea ce conduce la deprecierea banilor şi la
creşterea sensibilă, generalizată şi durabilă a preţurilor.
Cu alte cuvinte, inflaţia este un proces cumulativ, de mare complexitate a cărei esenţă
constă în73:
 distorsionarea puternică existentă între procesele monetare şi procesele
economice reale, între masa monetară şi masa bunurilor şi serviciilor puse în
circulaţie;
 creşterea preţurilor, reflectată în indicele general al preţurilor;
 scăderea puterii de cumpărare a banilor.
Deci, inflaţia se exprimă în creşterea preţurilor şi lipsa de încredere în bani,
punând în evidenţă dezechilibrul între circulaţia banilor depreciaţi şi circulaţia
bunurilor. Deprecierea banilor reflectă faptul că volumul bunurilor şi serviciilor care
se cumpără într-o economie scade sau creşte mai lent, într-o anumită perioadă,
comparativ cu masa monetară şi nivelul preţurilor.
Inflaţia contemporană se caracterizează în principal prin următoarele:74
 este un proces de depreciere a banilor, de scădere a puterii lor de cumpărare
în procesul circulaţiei;
 înseamnă o creştere generală şi durabilă a preţurilor, creştere diferenţiată pe
categorii de mărfuri şi pieţe;
 exprimă un anumit sens al masei monetare, adică sporirea mai rapidă a
acesteia faţă de nevoile economiei;
 amplifică dezechilibrele economice, orientând economiile populaţiei spre
activităţi speculative aducătoare de profituri pe termen scurt;
 reprezintă un proces structural macrosocial.
Evoluţia inflaţiei este greu de prevăzut, ea devine un veritabil exerciţiu de
ghicit75, aşa că planificarea cumpărărilor ulterioare este un risc atât pentru consumatori
cât şi pentru oameni de afaceri.
Creşterea preţurilor în cazul inflaţiei nu este un proces conjunctural, ci un proces
de durată, reflectat printr-o creştere generală, dar inegală pe categorii de mărfuri.
Creşterea sezonieră a preţurilor în anumite perioade (ex. înaintea sărbătorilor), nu este
o creştere inflaţionistă, ea reflectă o anumită stare a vânzărilor legate de un eveniment
şi o anumită strategie de preţ din partea vânzătorilor. Creşterea inflaţionistă a
preţurilor are un caracter cumulativ, de durată, fiecare mărire a preţurilor antrenează
noi creşteri, are loc un efect de propagare în lanţ, accelerat de anumite previziuni ale
agenţilor economici şi, desigur, de reacţiile psihologice ce apar în asemenea etape.
Atunci când, dintr-un motiv sau altul, preţurile scad, respectiv nivelul general
al preţurilor se află în scădere continuă, procesul respectiv se numeşte deflaţie. La fel
73 Gh. Creţoiu, Viorel Cornescu, Ion Bucur, Economie politică, Editura Şansa, Bucureşti, 1995, p. 382.
74
Niţă Dobrotă, ABC-ul economiei de piaţă moderne, Casa de Editură şi presă Viaţa Românească, Bucureşti, 1991, p.
106.
75
Richard McKenzie, Economics, Houghton Mifflin Company, Boston, 1986, p. 121.
134
ca inflaţia, fenomenul deflaţiei pune în evidenţă modificări - de regulă anormale - în
indicele general al preţurilor cu influenţă asupra producţiei şi gradului de ocupare a
populaţiei active.
Inflaţia exprimă, aşadar, o mişcare de creştere dispersată a preţurilor care se
autoîntreţine şi care se datorează unei insuficienţe relative de la un moment dat între
oferta spontană şi cererea exprimată în preţuri curente la începutul perioadei
analizate76. Prin urmare:
 creşterea generală a preţurilor nu înseamnă că toate preţurile cresc, unele pot
rămâne stabile, chiar scădea, pe fondul unei mişcări de ansamblu ascendente.
Nici chiar preţurile care cresc nu se majorează deodată şi cu acelaşi procent,
preţurile cu ridicata evoluează diferit de preţurile din comerţul cu amănuntul,
preţurile agricole nu cresc în acelaşi ritm cu alte preţuri, etc.;
 măsurarea exactă a inflaţiei este dificilă, de cele mai multe ori se foloseşte
indicele general al preţurilor.
La baza inflaţiei se află presiunea cererii, respectiv discrepanţa dintre mărimea
cererii solvabile, care sporeşte în funcţie de satisfacerea revendicărilor salariale, de
investiţiile întreprinderilor şi cheltuielile statului, pe de o parte şi capacitatea
economiei de a satisface concomitent toate aceste cereri pe de altă parte. Deci, punctul
de pornire al inflaţiei este marcat de dezechilibrul ce apare între masa monetară
excedentară şi volumul bunurilor şi serviciilor. Excedentul de masă monetară în
societate (la agenţi economici mici şi la populaţie) exprimă o cerere de bunuri şi
servicii nesatisfăcute. În literatura de specialitate presiunea cererii este prezentată ca
un tip distinct de inflaţie, respectiv inflaţia prin cerere.
În faţa presiunii cererii agenţii economici pot acţiona fie prin creşterea
producţiei, fie prin creşterea preţurilor, iar în multe situaţii prin ambele direcţii.
Inflaţia apare şi datorită creşterii costului de producţie, şi are loc prin ridicarea
continuă a preţurilor factorilor de producţie, sau când apar restricţii în aprovizionarea
cu factori. În acest caz, preţurile produselor sunt împinse în sus, iar prin efect propagat
are loc o creştere generală a preţurilor. Inflaţia prin cost se consideră a fi un alt tip de
inflaţie.
Specialiştii disting şi un alt tip de inflaţie şi anume inflaţia structurală. Ea are
loc atunci când agenţii economici nu pot schimba rapid producţia ca răspuns la
schimbările care au loc în structura economiei naţionale. Se are în vedere modificările
în cererea de produse, în tehnologia producţiei, în tipul de concurenţă dintre
producători, etc.
Inflaţia structurală rezultă atunci când ceea ce cer a cumpăra agenţii economici,
populaţia şi guvernul se modifică rapid de la o etapă la alta şi producţia nu are
capacitatea de se adapta. În aceste condiţii preţurile pentru noile produse încep în mod
firesc să crească.
Nu putem să nu amintim şi alte două fenomene care stau la baza procesului
inflaţionist. Unul vizează impactul psihologic, care agravează procesul, celălalt are în
vedere impactul extern.
Din cele prezentate rezultă că inflaţia este un proces economico-monetar
complex, ce reflectă un puternic dezechilibru între masa monedei aflate în circulaţie
şi masa mărfurilor şi serviciilor oferite spre vânzare. Ea se prezintă ca un dezechilibru
material-monetar, care cuprinde nu numai sfera circulaţiei mărfurilor şi monedei, ci şi
sfera producţiei
Dacă avem în vedere ordinul de mărime al inflaţiei pus în evidenţă de
intensitatea şi durata ei în timp, desprindem existenţa a trei forme de inflaţie:
 Inflaţia târâtoare sau latentă;
76
Maurice Flamant, L'inflation, Presses Universitaté de France, Paris, 1972, p. 7.
135
 Inflaţia deschisă sau declarată;
 Inflaţia galopantă sau hiperinflaţia.
Inflaţia târâtoare este considerată a fi o inflaţie moderată care apare atunci când
s-au format dezechilibrele specifice acesteia. Se apreciază că în cazul inflaţiei
târâtoare are loc o creştere medie nu mai mare de 3-4% anual. Cu alte cuvinte, în
economie acţionează factori de frânare ai inflaţiei, care o menţin la o dimensiune
redusă.
Inflaţia deschisă este o inflaţie rapidă, preţurile cresc în medie anual cu 5-10%.
Când creşterea preţurilor este la limita inferioară, ea poate constitui, la fel ca şi inflaţia
târâtoare, un stimulent al creşterii ofertei şi, desigur, al ridicării ocupării factorului
muncă. Din acest punct de vedere, nu puţini economişti consideră inflaţia la acest nivel
ca un instrument de finanţare şi utilizare deplină a factorului muncă. Ideea că inflaţia
ar putea înlătura şomajul s-a afirmat, mai pregnant, de la apariţia în 1936 a cărţii lui
J.M. Keynes "Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii şi a banilor". Şi
astăzi sunt economişti care consideră că o economie are întotdeauna nevoie de o
anumită creştere a preţurilor.
Inflaţia galopantă, sau hiperinflaţia se caracterizează printr-o creştere de
proporţii ridicate a preţurilor, după unii specialişti exprimată cel puţin prin două cifre.
Efectele ei sunt deosebit de novice pentru economie, atât pentru agenţii economici cât
şi pentru populaţie, ea descurajează investiţiile şi orientează resursele băneşti spre
acţiuni speculative curente, redistribuie veniturile în favoarea unor agenţi economici
puternici şi în defavoarea celor relativ slabi, cu venituri fixe, etc.
În afara formelor inflaţiei arătate mai sus, în ansamblul fenomenelor
macroeconomice pot apărea şi fenomenele de stagflaţie şi slumpflaţie. Termenul de
stagflaţie semnifică o asemenea situaţie din economia unei ţări care se caracterizează
prin inflaţie şi prin lipsa de creştere notabilă a economiei sau prin creşterea zero. În
mod corespunzător, termenul de slumpflaţie se referă la existenţa inflaţiei în
recesiunea economică. Deci, el pune în evidenţă existenţa, pe de o parte a unei inflaţii
rapide, iar pe de altă parte un declin economic concretizat în scăderea producţiei
naţionale.
Indiferent de amploarea ei, inflaţia exprimă o cerere de bunuri şi servicii
nesatisfăcută. Ea se diminuează dacă oferta dispune de capacitate de adaptare la
nivelul şi structura cererii; dar dacă, din diferite motive cum ar fi: insuficienţa
factorilor de producţie, eficienţa scăzută a acestora, etc., volumul bunurilor şi
serviciilor rămâne în urma masei monetare atunci se recunoaşte fenomenul inflaţionist
prin creşterea preţurilor şi scăderea proporţională a puterii de cumpărare.
În prezent, mecanismul inflaţionist este complex, el punând în evidenţă şi viteza
de variaţie a ratei inflaţiei prin ceea ce se numeşte model acceleraţionist al inflaţiei.
Modelul acceleraţionist al inflaţiei demonstrează că variaţia ratei inflaţiei influenţează
şomajul şi producţia reală într-o economie. Cu alte cuvinte, teoria inflaţiei
acceleraţioniste pune în evidenţă corelaţiile dintre trei variabile economice: inflaţie -
şomaj - producţie şi dinamica acestora pe termen scurt şi lung. Aceasta face, ca
modelul economic să corespundă condiţiilor concrete ale economiei contemporane.
136
Modelul acceleraţionist al inflaţiei are la bază trei elemente: curba Philips77, legea lui
Okun78, şi politica monetară prin obiectivul de venit naţional nominal.
În general, inflaţia nu este un fenomen pozitiv. Consecinţele ei se răsfrâng
deopotrivă, atât asupra agenţilor economici, cât şi asupra populaţiei. Desigur, sunt şi
avantajaţi ai procesului inflaţionist. În primul rând, dacă acesta este sub un anumit
control şi sub anumite limite, poate absoarbe şomajul, dacă nu total cel puţin parţial.
În al doilea rând, au de câştigat debitorii, care la restituirea creditelor, acestea au, în
condiţiile preţurilor majorate de inflaţie, un avantaj: sumele restituite au o valoare de
cumpărare mai mică. Şi cei care îşi convertesc disponibilităţile băneşti în monedele
stabile ale altor ţări, atunci când schimbă în moneda naţională au de câştigat. Câştigul
lor este dat de diferenţa dintre rata inflaţiei interne şi cea a monedei străine. Aceste
avantaje nu anulează efectele negative generale ale inflaţiei, fapt pentru care s-au
conceput şi pus în practică aşa - numitele măsuri antiinflaţioniste.
Să ne reamintim...
La baza inflaţiei se află presiunea cererii, respectiv discrepanţa dintre mărimea
cererii solvabile, care sporeşte în funcţie de satisfacerea revendicărilor salariale, de
investiţiile întreprinderilor şi cheltuielile statului, pe de o parte şi capacitatea
economiei de a satisface concomitent toate aceste cereri pe de altă parte.
Prin ce se caracterizează inflaţia contemporană?
Explicaţi pe scurt care sunt consecinţele inflaţiei.
10.6. Politicile antiinflaţioniste
De regulă, măsurile de combatere a inflaţiei merg în sensul invers al căilor care

au dus la inflaţie şi se bazează pe instrumente monetare, economice şi financiare. De
01:35
asemenea se au în vedere şi măsuri de protecţie în cazul în care inflaţia, pentru o
anumită perioadă, nu poate fi stopată.
În prima categorie de măsuri, prima atenţie este îndreptată spre:
 diminuarea cererii prin reducerea cheltuielilor publice; reducerea cheltuielilor
private din fondurile împrumutate; majorarea dobânzilor79; Toate acestea
împing spre economii şi spre creşterea încrederii în moneda naţională.
 tot în această direcţie acţionează şi îngheţarea salariilor;
 limitarea condiţiilor de consum (vânzarea în rate către populaţie);
 echilibrarea bugetului de stat şi a balanţei de plăţi externe;
 creşterea rezervelor monetare obligatorii ale băncilor pentru a diminua
numerarul pus în circulaţie;
 de asemenea, se urmăreşte reducerea cererii şi descurajarea consumului unor
produse deficitare;
 revitalizarea cererii pentru produsele care se pot substitui produselor deficitare.
Tot în această grupă de măsuri intră şi acelea ce urmăresc sporirea ofertei, deci
77
Alban William Phillips, economist britanic, a pus în evidenţă o relaţie inversă între rata inflaţiei şi rata şomajului, pe
exemplul Marii Britanii. Conform curbei Phillips, când rata inflaţiei creşte, rata şomajului scade, deoarece sporirea
preţurilor stimulează extinderea activităţii economice, creşterea ocupării forţei de muncă şi atenuarea şomajului. Invers,
atunci când rata şomajului scade, se înregistrează o creştere a ratei şomajului, agenţii economici nefiind interesaţi în
extinderea activităţii. Rezultă concluzia conform căreia lupta împotriva şomajului ar necesita, într-o anumită proporţie,
inflaţie; la rândul ei, combaterea accentuării fenomenului inflaţionist ar presupune, într-o anumită măsură, şomaj, care
atenuează posibilităţile de cumpărare şi urcare a preţurilor. În general, curba Phillips, şi-a găsit confirmarea în realitatea
economică de piaţă până în anii 1960-1969.
78
Legea lui Okun se referă la legătura dintre evoluţia ratei şomajului şi evoluţia produsului intern brut.
79
John Kenneth Galbraith, Ştiinţa economică şi interesul public, Editura politică, Bucureşti, 1982, p. 284.
137
a producţiei de bunuri şi servicii, prin încurajarea, atât a micilor producători,
cât şi a marilor firme.
 măsurile de control a preţurilor, de la forme simple până la forme radicale;
 măsurile de corelare a salariilor cu nivelul productivităţii muncii.
Aceste măsuri trebuiesc privite prin totalitatea efectelor care pot să apară. De pildă,
controlul total al preţurilor, conduce la funcţionarea în economie a preţurilor în
întregime administrate, fapt ce afectează mecanismele de reglare a pieţei, înlocuirea
acţiunii unor legi obiective cu procese administrative, cu consecinţe grave asupra
procesului în ansamblul său.
În a doua categorie de măsuri se includ cele de protecţie, atât a agenţilor
economici, cât şi a populaţiei împotriva creşterii preţurilor şi scăderii puterii de
cumpărare a banilor. Între acestea se include ca foarte importantă, indexarea. Aceasta
constituie o creştere procentuală sau în sumă absolută a veniturilor agenţilor
economici, îndeosebi a salariilor şi pensiilor, lunar, trimestrial, sau semestrial, astfel
încât să acopere parţial sau total creşterea preţurilor şi scăderea puterii de cumpărare
a banilor generată de inflaţie. Printre măsurile de protecţie mai putem aminti creşterea
dobânzilor plătite la economiile păstrate la bănci, sau alte instituţii financiare,
subvenţionarea preţurilor la unele bunuri pentru ca acestea să nu crească sau să crească
mai încet, acordarea de compensaţii, etc.
Nu trebuie să neglijăm nici aspectul social al inflaţiei şi că în reducerea
procesului inflaţionist un rol important îl deţine şi stabilirea consensului social asupra
repartiţiei veniturilor şi profiturilor rezultate din creşterea economică. O presiune
puternică revendicativă salarială duce fără discuţii la creşterea preţurilor, care
inevitabil anulează surplusul salarial obţinut, întreţinând aşa - numita spirală
inflaţionistă.
Care sunt tipurile de măsuri antiinflaţioniste?
10.7. Piaţa muncii
Munca, ca orice factor de producţie, este oferită de cei ce dispun de ea şi este

cerută de cei ce au nevoie de ea. Cu alte cuvinte, într-o economie de piaţă, munca se
02:10
vinde şi se cumpără, se formează şi funcţionează o piaţă specială - piaţa muncii, pe
care o întâlnim în fiecare ţară, precum şi la nivel internaţional.
Piaţa muncii este formată din totalitatea relaţiilor de vânzare - cumpărare a
factorului muncă, în interacţiunea lor şi în strânsă legătură cu spaţiul economic în care
are loc.
Pe piaţa muncii se întâlnesc, se confruntă şi se negociază ofertanţii de muncă
cu cei ce au nevoie de factorul muncă, care reflectă cererea de muncă.
În mod curent, proprietarul factorului muncă care este liber din punct de vedere
juridic şi economic, oferă factorul respectiv celor interesaţi care dispun de capital şi
care formulează cererea de muncă, având loc negocieri care se materializează într-un
contract de angajare şi în salariu. Negocierile dintre ofertanţii şi cumpărătorii
factorului muncă se desfăşoară pe baza şi în limitele reglementărilor juridice existente
în cadrul fiecărei ţări şi al unor instituţii specializate.
Piaţa muncii este o componentă a pieţei factorilor de producţie, un segment al
acesteia. De asemenea, piaţa muncii este în strânsă dependenţă cu toate celelalte pieţe,
influenţând mişcarea acestora şi fiind influenţată de acestea.
Principalele componente ale pieţei muncii sunt cererea şi oferta de muncă.
138
Cererea de muncă este o reflectare a nevoii de muncă, generată de ansamblul
activităţilor economico-sociale din societate, spre deosebire de nevoia de muncă, care
reprezintă volumul total de muncă necesar activităţilor dintr-o ţară pe o perioadă dată
de timp, cererea de muncă reflectă numai nevoia de muncă salariată care se formează
la un moment dat în economie. Deci, atunci când este vorba de cererea de muncă,
avem în vedere munca salariată. Condiţia esenţială pentru ca nevoia socială să fie
considerată în categoria cererii de muncă este remunerarea sau salarizarea ei. De aceea
în cererea de muncă nu se includ muncile care se pot realiza de către femeile casnice
în gospodărie, de către cei ce dispun de ceilalţi factori şi pot organiza activităţi pe cont
propriu pe baza muncii proprii, militarii în termen, elevi şi studenţi sau de alţi
nesalariaţi.
Cererea de muncă, mai bine spus dimensiunea acesteia, este dependentă de o
serie de factori, dintre care amintim: nivelul dezvoltării economice şi ritmul de
creştere economică, nivelul şi dinamica productivităţii muncii, structura producţiei şi
activităţilor economico-sociale, nivelul salariului, ritmul înnoirilor tehnice şi
tehnologice în economie, etc. Desigur, în funcţie de cum evoluează aceşti factori se
produc modificări şi în cadrul cererii de muncă.
Cererea de muncă se caracterizează ca fiind pe termen scurt practic invariabilă,
deoarece dezvoltarea unor activităţi existente şi apariţia altora noi generatoare de
locuri de muncă, presupun o anumită perioadă de timp. De asemenea, cererea este
eterogenă, ea vizează categorii de profesii şi meserii foarte diferenţiate.
În mod concret, cererea de muncă se exprimă prin numărul de locuri de muncă
ce se creează în economie şi în subdiviziunile acesteia, într-o etapă dată. Locurile de
muncă respective, odată create, aşteaptă a fi ocupate de disponibilităţile de muncă
existente, cu alte cuvinte aşteaptă oferta.
Oferta de muncă pune în evidenţă disponibilităţile de muncă existente în
societate, care apar pe piaţă ca muncă salariată, sau ca cerere pentru locurile de muncă
salarizate existente în societate. Cu alte cuvinte, ea reprezintă totalul resurselor de
muncă disponibile într-o perioadă dată de timp, care optează pentru munca salarizată.
Deci, ea nu cuprinde femeile ocupate în activităţi casnice, cei ce dispun de factori de
producţie şi îşi organizează activităţi pe cont propriu şi pe baza muncii proprii, elevii
şi studenţii, militarii în termen şi alţi oameni care depun activităţi nesalariale, sau care
nu doresc să se angajeze în activitate întrucât au surse proprii de existenţă. Putem
spune că oferta de muncă se concretizează în volumul de muncă ce poate fi depus de
populaţia aptă de muncă a unei ţări, iar la un regim (durată) dat al muncii, în numărul
celor ce solicită un loc de muncă salariat.
Când vorbim despre oferta de muncă la nivelul unei ţări, avem în vedere
gruparea populaţiei în anumite categorii demoeconomice. Desigur, fiecare din aceste
categorii au o anumită dimensiune, într-o etapă dată, care depinde atât de factori
demografici cât şi economici şi juridici. Oferta de muncă se formează în funcţie de
dimensiunile acestor categorii ale populaţiei, corespunzător unor condiţii economice
şi juridice concrete existente în fiecare ţară.
Oferta de muncă prezintă anumite particularităţi:
 formarea ofertei de muncă, deci şi a resurselor de muncă, ale unei ţări
nu se subordonează numai legilor pieţei ci şi a legilor demografice;
 formarea ofertei de muncă necesită un timp îndelungat pentru atingerea
de către populaţie a vârstei încadrării în muncă şi pentru instruirea
corespunzătoare;
 oferta de muncă are o mobilitate relativ redusă, urmare a faptului că
oamenii se ataşează mediului social-economic, îşi făuresc gospodărie
acolo unde muncesc şi acceptă greu schimbările;
139
 oferta de muncă este perisabilă într-un nivel ridicat şi are un caracter
rigid, datorită faptului că munca nu poate fi conservată în cazul
neutilizării sau subutilizării resurselor de muncă.
Cererea şi oferta de muncă sunt două mărimi dinamice care reflectă legăturile
existente din totdeauna între dezvoltarea economico-socială ca sursă a cererii de
muncă şi populaţie ca sursă a ofertei de muncă.
Piaţa muncii reflectă în mod direct raporturile între cererea şi oferta de muncă.
Aceste raporturi pot fi privite la nivel macroeconomic, de economie naţională, sau de
domenii mari ale acesteia, în care caz se stabilesc condiţiile generale de angajare ale
salariaţilor, se conturează principiile care acţionează la stabilirea salariilor şi la o
anumită tendinţă de stabilire a salariilor la nivel înalt sau mai scăzut, sau la nivel
microeconomic, de firmă, unde cererea este delimitată precis de nevoile acesteia, iar
oferta se conturează pornind de la programul de muncă, numărul de ore suplimentare
acceptate sau număr de salariaţi, tipul profesiilor şi meseriilor de care are nevoie firma,
etc. Din confruntarea între cererea şi oferta de muncă la nivel micro se determină
mărimea şi dinamica salariului nominal.
Piaţa muncii îndeplineşte în cadrul economiei naţionale o serie de funcţii
importante:
 înlesneşte alocarea resurselor de muncă pe sectoare, ramuri, profesii,
în teritoriu, în concordanţă cu volumul şi structura cererii factorului muncă;
 mijloceşte unirea factorului muncă cu ceilalţi factori de producţie;
 contribuie la formarea şi orientarea climatului de muncă şi de protecţie
socială;
 influenţează formarea şi repartizarea veniturilor;
 furnizează informaţii pentru procesul de orientare profesională,
recalificare şi reintegrare a factorului muncă în activitate.
Aceste funcţii evidenţiază situaţia aparte a factorului muncă, faptul că piaţa
muncii este o piaţă distinctă cu particularităţi specifice80:
 piaţa muncii are un înalt grad de rigiditate şi de sensibilitate,
condiţionând atât echilibrul economic, cât şi pe cel social-politic.
Această particularitate este dată atât de natura diferită a mărfii care
circulă pe această piaţă, cât şi de ponderea mare a laturii sociale care
se întrepătrunde puternic cu latura economică;
 piaţa muncii este o piaţă mai complexă, mai organizată şi mai
reglementată în raport cu celelalte pieţe. Pe piaţa muncii se
interacţionează şi se confruntă mai mulţi agenţi economici şi parteneri
sociali: salariaţi şi întreprinzători, organizaţiile patronale şi sindicale,
precum şi statul, fiecare dintre acestea cu roluri şi funcţii bine
determinate;
 existenţa unui grad mai ridicat de perfecţiune în raport cu alte forme de
piaţă. Salariul, ca preţ al închirierii factorului muncă, nu mai este unica
pârghie a reglării volumului ocupării şi utilizării eficiente a factorului
respectiv. De asemenea, mărimea salariului nu mai rezultă doar din
acţiunea mecanismelor pieţei, ci şi din reglementări economico-
juridice importante adoptate în fiecare ţară. Se poate spune că în
economia contemporană, piaţa muncii se prezintă ca o piaţă
contractuală şi participativă, în care negocierile şi contractul de muncă
joacă un rol esenţial în determinarea cererii şi ofertei de muncă.
Procesele de ocupare şi utilizare a factorului muncă sunt ajustate nu numai prin
dinamica raportului ofertă-cerere, ci şi cu ajutorul altor mecanisme aflate la îndemâna
80 Steliana Perţ, Piaţa muncii în perioada de tranziţie. În Economica, nr. 2, 1991, Editura IRLI
140
firmelor, colectivităţilor locale, sau ale statului. În acest sens au acţionat mai mulţi
factori:
a) extinderea, mai ales după apariţia Organizaţiei Internaţionale a Muncii, a
unor sisteme de reglementări pe plan naţional şi internaţional, a unor instituţii şi legi
care reglementează raporturile de muncă şi problemele ocupării;
b) creşterea gradului de ocupare a agenţilor economici, a întreprinzătorilor şi
salariaţilor, reflectat în activitatea sindicatelor, în negocierile dintre sindicate, patronat
şi stat. Toate acestea exercită o influenţă puternică asupra ocupării, mărimii şi mişcării
salariului, asupra duratei muncii, asupra protecţiei sociale;
c) elaborarea şi aplicarea la nivel statal a unor politici de ocupare a factorului
muncă.
În confruntarea dintre cererea şi oferta de muncă se reflectă de fapt raportul
dintre nevoia socială de muncă (cererea globală) şi resursele de muncă disponibile în
societate ( oferta globală). Desigur, acest raport scoate în evidenţă la nivel naţional
ocuparea factorului muncă, mai precis, nivelul sau gradul ocupării factorului muncă.
Ocuparea factorului muncă la nivelul unei ţări pune în evidenţă folosirea
resurselor de muncă prin angajare de salariaţi, desfăşurarea de activităţi pe cont
propriu, constituirea şi dezvoltarea exploatărilor de tip familial, sau încadrarea ca
auxiliari familiali. Ocuparea factorului muncă mijloceşte acţiunea economiei asupra
populaţiei în general prin formarea celei mai mari părţi a veniturilor acesteia sub forma
diferitelor remuneraţii cuvenite pentru muncă, cererea de forţă de muncă, procesele
de migraţie internă şi internaţională, etc.
Deci, atunci când vorbim de ocuparea factorului muncă avem în vedere cererea
globală şi oferta globală de muncă. Acestea pot fi egale, caz în care avem echilibru şi
putem spune că se asigură ocuparea deplină; oferta este mai mică decât cererea, deci
dezechilibru, care se manifestă sub forma deficitului de muncă. În acest caz, echilibru
necesită fie resurse de muncă suplimentare (la nivelul creşterii economice dorite sau
aşteptate), fie o creştere mai accentuată a productivităţii muncii; oferta de muncă
depăşeşte cererea, de asemenea dezechilibru, caz în care nivelul ocupării de echilibru
este inferior celui al ocupării depline, o parte a factorului muncă rămâne fără utilizare.
Desigur, ideal ar fi să se manifeste permanent în societate starea de echilibru
în ocuparea factorului muncă. În asemenea societate, am vorbi de ocuparea deplină a
acestui factor, obiectiv important în politica economică a numeroase state. Ocuparea
deplină ar însemna, teoretic vorbind, ca întreaga populaţie disponibilă şi aptă de
muncă să fie angajată în munci salariale, să lucreze pe cont propriu, în exploatări de
tip familial sau ca auxiliari familiali. O asemenea situaţie, în realitate, nu este posibilă,
datorită unor factori pe care îi vom pune în evidenţă în paragraful următor care se va
ocupa de şomaj.
Ocuparea factorului muncă a cunoscut în ultimele decenii o serie de schimbări
foarte importante, dintre care menţionăm:
 creşterea importantă a ponderii salariaţilor în totalul populaţiei
ocupate;
 modificarea structurii forţei de muncă ocupate pe sectoare, ramuri,
nivel de calificare, categorii socio-profesionale, etc.;
 creşterea într-un ritm rapid a numărului intelectualilor;
 creşterea ponderii femeilor şi tinerilor în ponderea populaţiei ocupate
şi al ofertei de muncă;
 accentuarea mobilităţii celor ocupaţi în activităţi pe cont propriu şi ca
auxiliari familiali.
În aceste condiţii, este firesc să ne plasăm pe poziţia acelor economişti care
consideră că ocuparea deplină a factorului muncă este o stare ideală care are puţine
şanse de realizare în economia actuală. Mai mult, sunt economişti adepţi ai
141
neoliberalismului contemporan şi mai ales ai gândirii monetariste care consideră că
ocuparea deplină ar fi o sursă de inflaţie, preconizând renunţarea la conceptul de
ocupare deplină şi la politica bazată pe el.
De ce credeţi că s-a constituit o piaţă specială – piaţa muncii?

Ce particularităţi prezintă oferta de muncă?
Ce funcţii îndeplineşte piaţa muncii în economie?
10.8. Ocuparea şi subocuparea forţei de muncă
Echilibrul pieţei muncii poate şi trebuie să fie abordat din mai multe puncte de
02:20 vedere:
 echilibrul funcţional, care defineşte zona de compatibilitate a ocupării forţei
de muncă şi creşterii productivităţii muncii în condiţii strict determinate de
producţie;
 echilibrul structural, care exprimă modul de distribuire a forţei de muncă pe
sectoare, ramuri, activităţi, profesii, calificări, pe teritorii etc., în condiţiile date
ale nivelului producţiei, tehnicii şi productivităţii muncii,
 echilibrul intern între nevoia socială de muncă şi resursele de muncă,
condiţionat şi acesta de nivelul producţiei şi productivităţii81.
Din modul în care se pot combina factorii respectivi, din punctul de
vedere al ocupării forţei de muncă, pot rezulta trei situaţii:
 oferta şi cererea de muncă sunt egale, caz în care ocuparea de echilibru (făcând
abstracţie de structura ofertei şi cererii) este egală cu ocuparea deplină;
 oferta forţei de muncă (resursele de muncă) este mai mică decât cererea
(nevoia socială), caz în care dezechilibrul îmbracă forma deficitului forţei de
muncă, iar ocuparea de echilibru necesită fie resurse de muncă suplimentare
(la nivelul creşterii dorite sau aşteptate), fie o creştere mai accentuată a
productivităţii muncii;
 oferta de muncă (resursele disponibile) depăşesc cererea (nevoia socială), în
acest caz nivelul ocupării de echilibru fiind inferior celui al ocupării depline,
o parte a forţei de muncă rămânând fără utilizare.
Şomajul constituie o problemă centrală în societatea modernă.
Când şomajul este ridicat resursele sunt risipite, iar veniturile sunt în scădere82.
Şomajul duce la deteriorarea stării de sănătate a populaţiei, atât sub aspect fizic cât şi
psihic, la creşterea bolilor de inimă, a alcoolismului şi a sinuciderilor. De asemenea,
întreaga economie are de suferit, pierderile economice în perioadele de şomaj ridicat
sunt imense.
Şomajul este un fenomen negativ din punct de vedere economic şi social, el este
rezultat al dezechilibrelor puternice de pe piaţa muncii, reflectate în devansarea ofertei
de muncă faţă de cererea de muncă. Cu alte cuvinte, şomajul ilustrează acea situaţie a
economiei când o parte din populaţia activă disponibilă nu are asigurate locuri de
muncă.
Biroul Internaţional al muncii - organizaţie din Sistemul Naţiunilor Unite, dă
următoarea definiţie pentru şomeri. Se consideră că este şomer orice persoană care are
mai mult de 15 ani şi care îndeplineşte următoarele condiţii:
 este apt de muncă;
81
Gh. Răboacă (coord.), Ocuparea deplină şi folosirea eficientă a forţei de muncă, Institutul Central de Cercetări
Economice, 1988, p. 56..
82
Paul A. Samuelson & William Nordhaus, Economics, ediţia a 12-a, McGraw Hill Book Company, 1985, p. 206.
142
 nu munceşte;
 este disponibil pentru o muncă salariată sau nesalariată;
 caută un loc de muncă.
De asemenea, sunt unele puncte de vedere după care sunt şomeri toţi cei
care au înregistrate cereri de angajare la oficiile de plasare a forţei de muncă,
sau toţi cei ale căror cereri n-au fost satisfăcute până la sfârşitul fiecărei luni,
indiferent dacă au solicitat locuri de muncă permanente sau temporare cu timp
de muncă parţial sau deplin şi dacă are loc de muncă şi caută altul mai adecvat
cu aspiraţiile proprii83. După J. Craven, şomajul reprezintă numărul total de
ore pe care oamenii vor să le lucreze într-o perioadă minus numărul orelor pe
care le lucrează84.
În acest context, numărul orelor pe care vor să le lucreze depinde de
salariile pe care le-ar primi (după plata impozitului pe venit) din trei motive:
 un nivel foarte redus al salariului generează atracţia indivizilor pentru venitul
pe care l-ar putea primi prin sistemul asigurărilor sociale, deci fără să
muncească;
 o creştere a salariului duce la creşterea remunerării pentru fiecare oră lucrată;
 o persoană poate să lucreze mai puţin când salariul creşte, pentru că poate să
câştige un venit rezonabil în ore mai puţine.
În România, sunt consideraţi şomeri persoanele apte de muncă ce nu pot fi
încadrate în muncă din lipsa locurilor disponibile corespunzătoare pregătirii lor.
Interpretările care se dau şomajului, în sensul definirii şomerilor nu sunt foarte
exacte, fapt ce face ca între zona ocupării şi cea a şomajului să nu existe o determinare
foarte precisă. În funcţie de modul de abordare şi de metodologia de determinare a
şomajului se realizează limitările dintre zonele respective.
Figura 32: Fluxurile pieţei muncii
Aşa cum sublinia profesorul Paul Samuelson, regula guvernului cu privire la

această problemă este următoarea: persoanele cu slujbe sunt angajaţi, persoanele fără
slujbe, dar care caută de muncă sunt şomeri, persoanele fără slujbe şi care nu caută de
muncă sunt în afara forţei de muncă85. Acest lucru este surprins în schema din fig. 32.
Să vedem mai departe cum putem interpreta din punct de vedere strict economic
şomajul. Pentru aceasta să încercăm a analiza oferta şi cererea de muncă. Să luăm în
83
Ghiţă Tănase, Op. cit., p. 172; Michel Didier, Economia. Regulile Jocului, Editura Humanitas, Bucureşti, p. 213-214.
84
John Craven, Economics, Basil Blackwell Publisher Limited, Oxford, 1984, p. 93.
85
Paul Samuelson & William Nordhaus, Op. cit., p. 210.
143
considerare un grup de muncitori caracterizând o ofertă de muncă aşa cum se prezintă
în graficul de la fig. 33. Curba ofertei se presupune că ia un traseu vertical la o cantitate
de muncă M, care corespunde forţei de muncă. Pentru niveluri scăzute ale salariului,
oferta de muncă scade.
Figura 33: Piaţa cu salariu flexibil
Figura 34 pune în evidenţă comportamentul cererii şi ofertei în condiţiile unei

pieţe transparente în care punctul de echilibru E determină nivelul salariului S. Linia
orizontală de la A la E reprezintă numărul muncitorilor angajaţi. De la E la F, ea pune
în evidenţă toţi muncitorii, care doresc să lucreze, dar numai la un salariu ridicat. Ei
pot fi consideraţi ca şomeri, dar ca şomeri voluntari, în sensul că ei decid să nu lucreze
la nivelul salariului stabilit pe piaţa muncii (S). În condiţiile pieţei muncii caracterizată
prin salariu flexibil, nu poate exista supraproducţie şi nici şomaj involuntar. Salariul
fluctuează în sus şi în jos, până când piaţa se echilibrează.
În condiţiile pieţei cu salariu rigid, a pieţei netransparente, putem presupune că
salariul este la nivelul S’ (fig. 34), determinat de presiunile salariale ale organizaţiilor
sindicale.
144
Figura 34: Piaţa cu salariu rigid
Oricum, salariul este inflexibil, el nu va coborî la nivelul S, datorită contractelor

de muncă, aranjamentelor informale sau chiar a inerţiei pe piaţa muncii. Să vedem ce
se întâmplă? La un nivel ridicat al salariului (S’), numărul persoanelor care doresc să
se angajeze este reflectat de dreapta JG, deci până la punctul G de pe curba ofertei.
Firmele însă doresc să angajeze până la nivelul punctului H, de pe curba cererii.
Dreapta JH reflectă, sau pune în evidenţă pe cei angajaţi. Restul, reflectat de segmentul
HG, constituie şomerii involuntari, care reprezintă acele persoane fără slujbă, care
doresc să lucreze la nivelul salariului existent.
Şomajul poate fi caracterizat prin următoarele variabile: nivel, durată, structură,
intensitate.
Nivelul şomajului pune în evidenţă dimensiunile acestuia. El poate fi exprimat
în mod absolut prin numărul şomerilor şi relativ prin rata şomajului. Rata şomajului
se calculează ca raport între numărul şomerilor şi populaţia ocupată.
Aprecierea nivelului şomajului scoate în evidenţă că şi în condiţiile economice
cele mai favorabile ocupării depline a factorului muncă, se menţine o anumită rată a
şomajului, cunoscută sub denumirea de rată normală a şomajului. Deci, ocuparea
deplină a forţei de muncă nu înseamnă eliminarea în totalitate a celor ce nu lucrează
din totalul forţei de muncă. Rămân persoane neocupate care se află în proces de
schimbare a locului de muncă, sau persoane care nu se adaptează la condiţiile de
muncă.
Rata naturală a şomajului este definită ca acel nivel al şomajului a cărui
absorbire poate fi realizată numai prin investiţii pe seama inflaţiei, ceea ce ar conduce
la creşterea preţurilor.
Se apreciază că rata naturală a şomajului este în SUA între 5 şi 6%. Paul
Samuelson arată că sunt economişti americani care consideră că rata naturală a
şomajului ar fi între 6 şi 7%. În aceste condiţii, se apreciază că rata naturală a
şomajului reflectă echilibrul dintre cerere şi ofertă de pe piaţa muncii. Desigur, este
un echilibru relativ, determinat de un exces de ofertă de muncă care nu se absoarbe
145
datorită, în primul rând, nivelului nesatisfăcător al salariului care determină pe cei ce
caută de lucru să nu accepte locurile de muncă neocupate.
Când rata efectivă a şomajului este mai mare decât cea naturală, în economie
există o stare de subocupare a factorului muncă. Când rata efectivă este mai mică sau
în jurul ratei naturale, în economie există o stare de superocupare a factorului muncă.
În primul caz, se iroseşte muncă socială, apar probleme sociale, creşte presiunea
şomajului asupra salariului, în al doilea caz, forţa de muncă devine rară şi scumpă,
salariile cresc mai repede decât productivitatea muncii.
Durata şomajului, reflectă durata de timp din momentul pierderii locului de
muncă şi până la reluarea activităţii. Durata şomajului diferă pe ţări şi pe perioade
istorice. În prezent, se manifestă o tendinţă generală de creştere a duratei şomajului.
Structura şomajului, pune în evidenţă componenţa şomerilor în funcţie de
categoriile de vârstă, nivel de calificare, sex, rasă, etc.
Intensitatea şomajului, reflectă gradul de întindere al şomajului. Astfel, se
întâlneşte: şomaj total, care presupune pierderea locului de muncă şi încetarea totală
a activităţii; şomaj parţial, care constă în diminuarea activităţii depuse de o persoană
în special prin reducerea duratei săptămânii de lucru sub cea legală, cu scăderea
salariului; şomaj deghizat, care cuprinde acele persoane care au o activitate aparentă
cu eficienţă mică fiind întâlnit mai ales în ţările slab dezvoltate.
Pornind de la cauzele şi originea şomajului se desprinde existenţa mai multor
forme ale şomajului şi anume:
Şomajul ciclic, cunoscut şi sub denumirea de şomaj conjuctural, se formează în
perioadele de reducere a activităţii economice, respectiv în fazele de recesiune ale
ciclului economic. Acest şomaj poate fi absorbit parţial sau chiar total în perioadele
de “boom” ale ciclului economic.
Şomajul structural, apare în perioadele de schimbări structurale ale economiei
naţionale, respectiv schimbării în structura economică, în structura teritorială, în
structura socială a producţiei, etc. Schimbările respective sunt generate de impactul
asupra economiei şi vieţii sociale, provocat, în special, de evenimente majore. De
pildă, schimbarea politicilor şi strategiilor de dezvoltare ale unei ţări sub influenţa
revoluţiei tehnico-ştiinţifice, sau trecerea de la un anumit tip de dezvoltare la altul, sau
influenţa unor disfuncţionalităţi globale (criză energetică, criză de materii prime, etc.)
asupra economiei naţionale. În fostele ţări socialiste, şomajul structural se datorează,
în primul rând, trecerii economiei de la un tip la altul, de la economia centralizată la
economia de piaţă.
Şomajul tehnologic, apare datorită inovării tehnice şi tehnologice, respectiv
introducerii noilor tehnologii, care, pe de o parte, reduc numărul locurilor de muncă,
iar pe de altă parte, provoacă schimbări majore în pregătirea profesională a forţei de
muncă. Cu alte cuvinte, se pune problema recalificării corespunzător noilor condiţii.
Şomajul tranziţional sau fricţional, apare datorită trecerii forţei de muncă ( o
parte a acesteia) de la un loc de muncă la altul necesitând aceeaşi calificare. Perioada
de trecere este considerată ca şomaj tranziţional. Cauza lui constă în dinamismul
economiei şi în mobilitatea accentuată a forţei de muncă în astfel de economii.
Şomajul sezonier, întâlnit în anumite profesiuni (construcţii, agricultură, etc.),
este determinat de întreruperi ale activităţilor datorită acţiunii unor factori naturali
climaterici.
Desigur, se pot întâlni şi alte criterii de clasificare şi respectiv alte forme ale
şomajului. Cert este că fenomenul şomajului este un fenomen complex, sinuos, care
trebuie analizat cu mare atenţie pentru a-i desprinde cauzele şi formele de manifestare.
Cauzele şomajului sunt multiple. În general, putem desprinde două procese care
stau la baza formării şomajului:
146
1. pierderea locurilor de muncă de către o parte a populaţiei ocupate, având
drept cauze pe cele arătate mai sus la formele şomajului:
2. Creşterea ofertei de muncă în condiţiile în care cererea de muncă nu se
modifică în aceeaşi direcţie şi cu acelaşi ritm. Avem în vedere: creşterea ofertei prin
intrarea în piaţa muncii a noi generaţii de vârstă legală pentru a se angaja: intrarea în
piaţa muncii a unei părţi din populaţia activă disponibilă care nu a mai lucrat niciodată
şi care caută un loc de muncă; creşterea numărului de femei care vor să aibă o
activitate salarială; ruinarea unor mici producători şi intrarea lor pe piaţa muncii;
deplasarea populaţiei disponibile dintr-o ţară în alta, respectiv presiunea pe piaţa
muncii a unor ţări a imigraţiei.
Analizând problema creşterii de noi locuri de muncă până la începutul anilor
’80 ai secolului XX, prof. Raymond Barre86 arăta, pentru Franţa, diverse cauze: a)
creşterea contingentelor noilor generaţii ca urmare a unei creşteri demografice mai
ridicate şi a unor ritmuri de pensionare mai reduse; b) sporirea ofertei de forţă de
muncă feminină; c) inadaptarea mare a ofertei şi cererii de muncă, îndeosebi ca urmare
a deficienţelor procesului de învăţământ, care nu asigurau orientarea profesională
corespunzătoare; d) efectele depresive asupra activităţii economice, determinate de
şocurile petroliere; e) restructurări în producţia internă, ca urmare a influenţei
evoluţiilor de pe piaţa internaţională.
Desigur, dezechilibre dintre oferta şi cererea de muncă pot apărea şi din alte
motive. În fiecare perioadă istorică se pot identifica cu destulă precizie procesele care
stau la baza şomajului. De pildă, şocul petrolier a avut efecte şi asupra acestui
fenomen, după cum lupta de emancipare a femeilor a contribuit şi contribuie şi ea la
dezechilibrarea cererii şi a ofertei de muncă.
Efectele şomajului sunt negative atât din punct de vedere economic, cât şi social
şi uman. În primul rând, societatea în ansamblul ei pierde, deoarece o parte din
resursele de muncă rămân inutilizate. Deci, un factor de producţie se risipeşte, în
condiţiile în care principiul fundamental al activităţii economice este raţionalitatea. În
al doilea rând, şomajul contribuie la accentuarea tensiunilor sociale şi prin intermediul
lor, la instabilitate socială, politică şi economică. În al treilea rând, indivizii, sau o
parte din aceştia, sunt supuşi unui stres puternic cu efecte nocive asupra sănătăţii fizice
şi psihice.
Şomajul creează disfuncţionalităţi în economie fiind un rezultat al
dezechilibrelor economice şi întreţinând dezechilibrele respective. Din aceste motive,
şomajul şi, mai ales combaterea lui se prezintă ca o problemă de politică economică
statală.
Două mari probleme apar ca direcţie principală în politica economică statală
referitoare la şomaj şi anume:
a) pe termen scurt - garantarea unui venit minim pentru şomeri;
b) pe termen mediu şi lung - asigurarea de locuri de muncă pentru reducerea şi
lichidarea şomajului.
Garantarea unui venit minim pentru şomeri se realizează prin indemnizaţia de
şomaj sau ajutorul de şomaj. Nivelul ajutorului de şomaj diferă de la o ţară la alta. De
exemplu, în raport cu salariul unei persoane, ajutorul de şomaj oscila între 28% în
Marea Britanie şi 55% în Italia. În ce priveşte durata obţinerii lui în săptămâni, acesta
era de 65 în SUA, 51 în Canada, 52 în Germania şi Anglia, 26 în Italia, etc.87
86
Raymond Octave Joseph Barre (1924 –2007) politician (prim ministru în timpul preşedintelui Valéry Giscard
d'Estaing) şi economist francez.
87
Ghe. Creţoiu, V. Cornescu, I. Bucur, Op. cit., p. 409.
147
În ce priveşte România, conform reglementărilor în vigoare, persoanele în
situaţia de şomeri beneficiază de ajutor de şomaj şi de alte forme de protecţie socială,
precum şi de sprijin în vederea reintegrării lor profesionale prin calificare şi
recalificare.
Pentru ca o persoană să beneficieze de ajutor de şomaj, aceasta trebuie să
îndeplinească următoarele condiţii:
a) să fie înscrisă la oficiul forţelor de muncă din cadrul Direcţiilor de muncă şi
protecţie socială;
b) starea sănătăţii să le permită să fie încadrate în muncă.
Ajutorul de şomaj se acordă pentru un număr limitat de zile (maximum 36488)
calculându-se diferenţiat pe categorii de persoane şi vechime în muncă, avându-se în
vedere salariul minim brut pe economie, indexat, sau ultimul salariu tarifar lunar
indexat.
Această direcţie de acţiune - garantarea unui venit minim - are limite în fiecare
ţară. Ea depinde de resursele care pot fi mobilizate pentru acest scop. De asemenea,
sumele respective nu sunt suficiente în raport cu nevoile persoanelor în cauză. Iată de
ce, a doua direcţie - asigurarea de noi locuri de muncă - trebuie să stea şi stă în atenţia
societăţii, a firmelor, a organizaţiilor sindicale, etc. ea vizează diminuarea şomajului
prin politica de investiţii, care are ca efect crearea de noi locuri de muncă.
Alături de aceste măsuri, pentru diminuarea şomajului mai putem aminti şi
altele cum ar fi:
 pregătirea, calificarea şi orientarea celor care caută un loc de muncă pentru a
putea face faţă noilor tehnici şi tehnologii;
 trecerea la noi forme de angajare, cu orar atipic, chiar pe timp parţial;
 acordarea de facilităţi de către stat întreprinderilor pentru a crea noi locuri de
muncă, sau pentru crearea de noi întreprinderi;
 reducerea timpului de muncă şi a duratei vieţii active, creându-se astfel
posibilităţi suplimentare de angajare.
Indiferent de ce măsuri se iau, problema de fond pentru combaterea şomajului este
asigurarea creşterii economice şi mobilizarea potenţialului creator al fiecărei naţiuni,
care să asigure diversificarea activităţilor în societate şi prin aceasta, crearea de noi
locuri de muncă.
Explicaţi de ce existenţa şomajului natural nu este un element negativ pentru o
economie contemporană?
Care sunt principalele măsuri de combatere şomajului?
Arătaţi legătura dintre fazele ciclului economic şi rata şomajului.
1) Economie şi etică.
2) Inflaţia - forme de manifestare în economia contemporană.
3) Abordări „clasice” si contemporane asupra inflaţiei şi cauzelor acesteia.
4) Relaţia inflaţie – şomaj.
5) Principalele măsuri de combatere a şomajului.
6) Legătura dintre fazele ciclului economic şi rata şomajului.
88
Legea nr. 76 din 16 ianuarie 2002 privind sistemul asigurărilor pentru şomaj şi stimularea ocupării forţei de muncă,
publicată în Monitorul Oficial nr. 103 din 6 februarie 2002 actualizata IANUARIE 2015 - Art. 39. - (1) Indemnizaţia
de şomaj se acordă şomerilor prevăzuţi la art. 17 alin. (1), pe perioade stabilite diferenţiat, în funcţie de stagiul de
cotizare, după cum urmează: 15 a) 6 luni, pentru persoanele cu un stagiu de cotizare de cel puţin un an; b) 9 luni, pentru
persoanele cu un stagiu de cotizare de cel puţin 5 ani; c) 12 luni, pentru persoanele cu un stagiu de cotizare mai mare de
10 ani.
148
1) Inflaţia este un proces complex, …………….ce constă în distorsiunea puternică
între procesele ………………………………………………………………………a
preţurilor şi scăderea……………………………………………………...
2) Inflaţia se caracterizează prin creşterea mai rapidă a ………………………………
02:30 faţă de……………………………………………………….
3) Deflaţia reprezintă conceptual prin care se desemnează politica şi procesul de
restrângere a ……………….., pentru a frâna creşterea ……………….. sau pentru a
obţine reducerea acestora.
4) Reducerea ratei inflaţiei poarta numele de …………………...
5) Procentul cu care se modifica nivelul preţurilor se numeşte …………………….
6) Când nivelul preţurilor ………………, valoarea banilor …………………..
7)Rata şomajului se calculează ca raport între
…………………………………………………….
8) Şomajul cauzat de modificări în structura teritorială, socială a producţiei poartă
denumirea de şomaj ……………………………..
1) Stabilitate a preţurilor apare atunci când:
a) preţurile din economie cresc cu un nivel constant;
b) când rata inflaţiei este zero;
c) rata inflaţiei este constantă;
d) nivelul preţurilor creste cu o rată constantă.
2) Indicele preţurilor:
a) este o tehnica prin care se măsoară nivelul indexărilor dintr-o economie;
b) măsoară rata inflaţiei din anul de baza.;
c) măsoară valoarea PIB în anul curent;
d) măsoară nivelul mediu al preţurilor dintr-o perioadă ca procent din nivelul
acestora în perioada de bază.
3) Rata dobânzii pe care o bancă o plăteşte unui depunător este:

a) rata reală a dobânzii;
b) rata nominală a dobânzii plus rata inflaţiei;
c) rata nominală a dobânzii;
4) În conformitate cu ecuaţia lui Fisher rata nominală a dobânzii:

a) este egală cu rata reală plus rata inflaţiei;
b) este egală cu rata reală minus rata inflaţiei;
c) este egală cu indicele preţurilor;
d) este întotdeauna egală cu rata reală a dobânzii.
5) O rată anticipată a inflaţiei:

a) nu este împovărătoare pentru economie;
b) este benefică atât pentru angajaţi cât şi pentru angajatori;
c) este împovărătoare deoarece redistribuie costurile de la creditori către debitori;
149
d) este costisitoare deoarece încurajează volumul tranzacţiilor în momentul
prezent.
6) O indexare a veniturilor salariale egală cu rata anticipată a inflaţiei:

a) este benefică pentru angajatori;
b) duce la diminuarea costurilor salariale;
c) duce la creşterea salariului real mai mult decât nivelul preţurilor;
d) este benefică pentru angajaţi.
7) Dezinflaţia se refera la:

a) scăderea ratei inflaţiei;
b) scăderea preţurilor;
c) scăderea preţurilor şi creştere economică foarte slabă;
d) scăderea nivelului preţurilor în to faţă de t1.
8) Politicile guvernamentale ce pot conduce la creşterea şomajului ar putea fi:

a) creşterea volumului creditelor de consum;
b) creşterea deficitului bugetar prin spoirea cheltuielilor guvernamentale;
c) reducerea salariului minim pe economie;
d) sporirea indemnizaţiei de şomaj la nivelul salariului minim pe economie.
9) În perioade de expansiune vom întâlni următoarele tendinţe economice:

a) creşterea salariilor şi a preţurilor;
b) reducerea numărului de lucrători angajaţi ;
c) reducerea numărului de cereri de forţă de muncă;
d) concurenţă între lucrători pentru angajare.
10) Rata naturală a şomajului se mai numeşte şi:

a) rată fricţională;
b) rată structurală;
c) rată deghizată;
d) rată absolută.
11) Rata ocupării se referă la:

a) raportul dintre cei ocupaţi şi cei apţi de muncă;
b) raportul dintre cei ocupaţi şi numărul şomerilor;
c) raportul dintre cei ocupaţi şi populaţia în vârstă de muncă;
d) raportul dintre ocupaţi şi populaţia inactivă.

1) Într-o economie naţională inflaţia poate genera:
a) instabilitate a preţurilor;
b) încurajarea nemuncii şi a tendinţelor speculative;
c) lipsa încrederii în moneda naţională;
d) deprecierea balanţei de plăţi externe prin creşterea deficitului contului curent.
A=b+c; B=a+b+c; C=a+c; D=a+b+c+d.
2) Dacă o economie naţională se află în faza de boom economic procesul

inflaţionist se poate declanşa dacă:
a) salariile sunt rigide la scăderea productivităţii muncii;
b) exista o ofertă ridicată de resurse investiţionale;
150
c) rata şomajului se află la nivelul sau “natural”;
d) politicile monetare sunt rigide la fluctuaţiile activităţii economice.
A=b+c; B=a+b+c; C=a+c; D=a+b+d+c.
3) Preluarea de către stat a datoriilor unei firme private de mari dimensiuni:

a) poate determina creşterea inflaţiei prin accentuarea deficitului bugetar;
b) nu ar avea nici o influenţă asupra deficitului bugetar şi în consecinţă nici asupra
nivelului masei monetare;
c) afectează sectorul public şi cel privat al economiei;
A=c+a; B=b+c; C=a+b; D=a+b+d+c.
4) Politici guvernamentale ce pot conduce la scăderea şomajului fricţional pot

fi:
a) extinderea programelor de recalificare şi reconversie pentru cei ocupaţi;
b) creşterea salariului minim pe economie;
c) accentuarea acordării unor facilităţi sporite întreprinderilor ce angajează forţă de
muncă productivă;
d) creşterea ajutorului de şomaj.
A=b+c; B=a+b+c; C=a+c ; D=a+b+c+d.
5) Cererea de muncă va fi elastică dacă:

a) cererea pentru produsul final va fi elastic ;
b) forţa de muncă poate fi înlocuită cu altă forţă de muncă ;
c) capitalul poate fi înlocuit cu forţa de muncă ;
d) costurile cu munca reprezintă o proporţie substanţială din costurile firmei.
A=b+c; B=a+b+c; C=a+c; D=a+b+c+d.
6) Oferta de forţa de muncă depinde de:

a) structura populaţiei;
b) legislaţia muncii şi cea privind educaţia;
c) gradul de imigrare;
d) gradul de emigrare.
A=b+c; B=a+b+c+d; C=a+c;D=a+b+c.
7) Costurile pe care le presupune şomajul pot fi:

a) costuri monetare individuale;
b) costuri nemonetare individuale;
c) costuri sociale;
d) costuri bugetare.
A=b+c; B=a+b+c; C=a+b; D=a+b+c+d.

1) a) Dacă nivelul preţurilor se dublează atunci valoarea banilor este la jumătatea celei
anterioare.
b) Dacă nivelul preţurilor scade la jumătate atunci valoarea banilor rămâne aceeaşi.
2) a) Dacă nivelul inflaţiei este mai mare în România decât în Rusia, atunci valoarea
leului va scădea faţă de rubla rusească.
151
b) Dacă nivelul inflaţiei este mai mare în România decât în Rusia, atunci valoarea
rublei va fi mai mare decât leul românesc.
3) a) Dacă se va înregistra o scădere neanticipată a ratei inflaţiei atunci debitori vor fi

în câştig iar creditorii vor pierde
b) Dacă rata neanticipată a inflaţiei va creşte atunci debitorii vor fi în pierdere.
4) a) Dacă rata anticipată a inflaţiei va creşte atunci menajele vor dori să păstreze cât
mai puţină monedă ca mijloc de rezervă.
b) Dacă rata anticipată a inflaţiei va creşte atunci se va înregistra o creştere a
consumului în perioada scurtă.
5) a) în faza de contracţie a ciclului afacerilor rata şomajului creşte.

b) În faza de creştere a ciclului afacerilor rata şomajului scade.
6) a) Rata naturală a şomajului corespunde situaţiei de şomaj fricţional.

b) Rata naturală a şomajului corespunde situaţiei de şomaj structural.
7) a) Dacă salariul net pe economie nu creşte, dar sporesc costurile salariale, atunci
rata şomajului poate să crească.
b) Dacă salariul net pe economie nu creşte dar sporesc contribuţiile sociale, atunci
rata şomajului poate să crească.
Răspunsuri:
1) cumulativ; monetare şi procesele
economice reale,creşterea generalizată;
puterii de cumpărare a banilor.
2) a volumului puterii de cumpărare a masei
monetare; volumul bunurilor materiale şi
serviciilor.
3) cererii; preţurilor.
4) dezinflaţie.
5) rată a inflaţiei.
6) creşte; scade.
7) numărul şomerilor şi populaţia ocupată.
8) structural.
Alegeţi răspunsul corect 1. b 2. d 3. c 4. a 5. b 6. d 7. a 8. d 9. a 10. a

11. a
Alegeţi combinaţia de 1. D 2. D 3. A 4. B 5. D 6. B 7. D
Stabiliţi valoarea de adevăr 1. aA bF 2. aA bA 3. aF bF 4. aA bA 5. aA bA
a următoarelor propoziţii 6. aA bF 7. aA bA
10.11 Rezumat
152
Echilibrul economic este starea spre care tinde piaţa naţională în ansamblul
ei, precum şi pieţele specifice (piaţa bunurilor economice, piaţa monetară,
piaţa capitalurilor, piaţa muncii etc.) şi se caracterizează prin egalitatea
dintre cerere şi ofertă sau o diferenţă nesemnificativă între ele astfel încât nu
02:50 apar tensiuni sociale şi economia funcţionează normal;
Egalitatea dintre cerere şi ofertă reprezintă condiţia generală de echilibru.
Corelaţiile dintre pieţele specifice fac ca unele echilibre să antreneze efecte
sau influenţe asupra altor pieţe, dar manifestarea echilibrului pe o piaţă nu
atrage automat egalitatea cerere-ofertă pe altă piaţă;
Echilibrul economic poate fi general sau parţial, static sau dinamic;
Echilibrul general constă în starea de egalitate dintre cererea şi oferta din
toate sferele sistemului economic. El se manifestă ca tendinţă, prin efectul
de antrenare în economia naţională a echilibrului pe piaţa bunurilor
economice;
Echilibrul parţial reprezintă starea spre care tind două elemente ale aceleiaşi
pieţe sau pieţe diferite, cum sunt: producţie şi consum, mărfuri oferite spre
vânzare şi capacitate de cumpărare, venituri şi cheltuieli publice, economii
şi investiţii;
Echilibrul static caracterizează tendinţa de egalitate a cererii şi ofertei de pe
o piaţă pe termen scurt;
Echilibrul dinamic constă în tendinţa pieţei generale sau specifice către
egalitatea cerere-ofertă pe termen mediu sau lung;
Dezechilibrul economic reprezintă starea economiei în care se manifestă un
decalaj semnificativ între cererea şi oferta agregate;
Excedentul de ofertă agregată se numeşte presiune, iar de cerere, absorbţie.
În condiţiile presiunii cererea este satisfăcută, producţia frânată, calitatea
produselor creşte, iar consumatorii au un rol important în selecţia mărfurilor.
În plus, producătorii sunt orientaţi spre lansarea de noi produse, preţurile şi
salariile tind să crească, preţul pieţei fiind superior preţului de echilibru;
Cererea agregată reprezintă cantitatea cerută din toate bunurile şi serviciile
exprimate în nivelul produsului intern brut într-o economie, în funcţie de
nivelul general al preţurilor;
Oferta agregată desemnează cantităţile oferite din bunurile şi serviciile dintr-
o economie la anumite nivele generale de preţ. Oferta agregată este
ascendentă şi prezintă caracteristici diferite în funcţie de orizontul de timp
pe care se manifestă;
Principalele variabile economice (producţie, preţuri, ocupare, venituri,
investiţii) precum şi activitatea economică în ansamblul său, cunosc o
evoluţie oscilantă, caracterizată prin înregistrarea succesivă a unor tendinţe
ascendente şi descendente. Cu alte cuvinte, activitatea economică este
fluctuantă;
Ciclicitatea în economie reprezintă starea normală de evoluţie a activităţii
economice dintr-o ţară şi constă în alternanţa faptelor ascendente cu cele
descendente;
Ciclul economic este perioada de la un moment de cotitură la altul de aceeaşi
natură, adică perioada de la o criză la alta sau de la un punct de cotitură
superior, la următorul;
În vederea atenuării efectelor negative ale dezechilibrelor se intervine prin
politici macroeconomice, în special: politica monetară, fiscală şi a
cheltuielilor publice(fundamentate de J. M. Keynes);
Inflaţia se exprimă în creşterea preţurilor şi lipsa de încredere în bani, punând în
evidenţă dezechilibrul între circulaţia banilor depreciaţi şi circulaţia bunurilor;
153
Inflaţia structurală rezultă atunci când ceea ce cer a cumpăra agenţii economici,
populaţia şi guvernul se modifică rapid de la o etapă la alta şi producţia nu are
capacitatea de se adapta;
Inflaţia târâtoare este considerată a fi o inflaţie moderată care apare atunci când
s-au format dezechilibrele specifice acesteia. Se apreciază că în cazul inflaţiei
târâtoare are loc o creştere medie nu mai mare de 3-4% anual;
Inflaţia deschisă este o inflaţie rapidă, preţurile cresc în medie anual cu 5-10%.
Când creşterea preţurilor este la limita inferioară, ea poate constitui, la fel ca şi
inflaţia târâtoare, un stimulent al creşterii ofertei şi, desigur, al ridicării ocupării
factorului muncă;
Inflaţia galopantă, sau hiperinflaţia se caracterizează printr-o creştere de proporţii
ridicate a preţurilor, după unii specialişti exprimată cel puţin prin două cifre;
În general, inflaţia nu este un fenomen pozitiv. Consecinţele ei se răsfrâng
deopotrivă, atât asupra agenţilor economici, cât şi asupra populaţiei;
Piaţa muncii este formată din totalitatea relaţiilor de vânzare - cumpărare a
factorului muncă, în interacţiunea lor şi în strânsă legătură cu spaţiul economic în
care are loc;
Pe piaţa muncii se întâlnesc, se confruntă şi se negociază ofertanţii de muncă cu
cei ce au nevoie de factorul muncă, care reflectă cererea de muncă;
Principalele componente ale pieţei muncii sunt cererea şi oferta de muncă;
Şomajul este un fenomen negativ din punct de vedere economic şi social, el este
rezultat al dezechilibrelor puternice de pe piaţa muncii, reflectate în devansarea
ofertei de muncă faţă de cererea de muncă. Cu alte cuvinte, şomajul ilustrează
acea situaţie a economiei când o parte din populaţia activă disponibilă nu are
asigurate locuri de muncă;
Biroul Internaţional al muncii - organizaţie din Sistemul Naţiunilor Unite, dă
următoarea definiţie pentru şomeri. Se consideră că este şomer orice persoană care
are mai mult de 15 ani şi care îndeplineşte următoarele condiţii: este apt de muncă;
nu munceşte; este disponibil pentru o muncă salariată sau nesalariată; caută un loc
de muncă.
10.12. Bibliografie
 Albertini Jeanne-Marie, Silem Ahmed, Comprendre les théories économiques.

Editions du Seuil, vol. I, Paris, 1986;
 Craven John, Economics, Basil Blackwell Publisher Limited, Oxford, 1984;
 Creţoiu Gh., Cornescu Viorel, Bucur Ion, Economie politică, Editura Şansa,
Bucureşti, 1995;
 Didier Michel, Economia. Regulile Jocului, Editura Humanitas, Bucureşti,
1994;
 Dobrotă Niţă, ABC-ul economiei de piaţă moderne, Casa de Editură şi presă
Viaţa Românească, Bucureşti, 1991;
 Flamant Maurice, L'inflation, Presses Universitaté de France, Paris, 1972;
154
 Flouzat Denise, Economie contemporaine, Presses Universitaires de France,
Paris, 1969, 1972;
 Frois-Gilbert Abraham, Economie politique, Editura Economică, Bucureşti,
1988;
 Galbraith John Kenneth, Ştiinţa economică şi interesul public, Editura politică,
Bucureşti, 1982;
 McKenzie Richard, Economics, Houghton Mifflin Company, Boston, 1986;
 Perţ Steliana, Piaţa muncii în perioada de tranziţie. În Economica, Editura
IRLI nr. 2, 1991;
 Popescu Constantin, Gavrilă Ilie, Ciucur Dumitru, „Teorie economică
generală, vol. II, Macroeconomie, Editura ASE, Bucureşti, 2005;
 Răboacă Gh. (coord.), Ocuparea deplină şi folosirea eficientă a forţei de
muncă, Institutul Central de Cercetări Economice, 1988;
 Samuelson A. Paul & Nordhaus William, Economics, ediţia a 12-a, McGraw
Hill Book Company, 1985;
 ***Legea nr. 76 din 16 ianuarie 2002 privind sistemul asigurărilor pentru
şomaj şi stimularea ocupării forţei de muncă, publicată în Monitorul Oficial
nr. 103 din 6 februarie 2002 actualizata IANUARIE 2015
 ***Dicţionar de economie, Ediţia a II a, Editura Economică, Bucureşti, 2001..
155
BIBLIOGRAFIE
GENERALĂ
 Albert Michel, „Capitalism contra capitalism”, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994 ;

 Albertini Jeanne-Marie, Silem Ahmed, Comprendre les théories économiques. Editions du
Seuil, vol. I, Paris, 1986;
 Anderson, R., Jenny F. „Current Developments on Competition Policy în the WTO”, Geneva:
2001, WTO, www.wto.org;
 Anghelache G., „Bursa şi piaţa extrabursieră”, Editura Economică, 2000;
 Anghelache G., Dardac N., Stancu I., „Pieţele de capital şi bursele de valori”, Ed.”Adevărul”
S.A. 1992 ;
 Atkinson Lloyd, Economics, Richard D. Irwin Inc., Homewood, Illinois, 1982;
 Begg David, Fischer Stanley, Dornbusch Rudiger, Economics, McGraw Hill Book Company,
1984;
 Belletante B., „La Bourse, son fonctionnement, son rộle dans la vie économique”, Hatier,
1992 ;
 Berea A.A.P., „Modernizarea sistemului bancar”, Editura Expert, Bucureşti, 2003;
 Bernstein Jacob, „Piaţa Contractelor futures”, Ed. Hrema, Bucureşti, 2000;
 Blum Reinhard, „Un al treilea drum. Principii organizatorice ale economiei naţionale”,
Editura Universităţii „Al,. I. Cuza” din Iaşi, 1994;
 Brown Charles, Gilroy Curtis, Kohen Andrew, The Effect of the Minimum Wage on
Employment, Journal of Economic Literature, 2 june 1982;
 Capul Jean-Yves, Garnier Olivier, „Dictionnaire d’ẻconomie et de sciences sociales”, Hatier,
Paris, 1993
 Cătoiu I., Teodorescu N., „Comportamentul consumatorului. Teorie şi practică”, Editura
Economică, Bucureşti, 1997;
 Cezar Basno, Nicolae Dardac, Constantin Floricel, Monedă, Credit, Bănci, Editura Didactică
şi Pedagogică, Bucureşti, 1995;
 Charreaux Gerard, Géstion financière, Litec, Paris, 1986
 Ciucur Dumitru, Gavrilă Ilie, Popescu Constantin, „Economie politică”, Editura Economică,
Bucureşti, 1999;
 Commons R.John , Institutional Economics. Its Place in Political Economy, vol. one,
Transaction Publisher New Brunswick, 1990;
 Cornescu Viorel (coord.), Introducere în Economie, Editura Actami, Bucureşti 1997;
 Cornescu Viorel, Nistor Cornelia, Papuc Răzvan, Radu Carmen, Radu Liviu, „Economie -
ghid practic”, Editura Tribuna Economică, Bucureşti, 2001;
 Costică Ionela „Politica monetara” Editura ASE, Bucuresti, 2002;
 Costică Ionela, Lazarescu Sorin Adrian, „Politici si tehnici bancare”, Editura ASE, Bucureşti,
2004;
 Cotta Alain, „Dictionnaire de sciénce économique”, Edition IX, Mame, 1968;
 Craven John, Economics, Basil Blackwell Publisher Limited, Oxford, 1984;
 Craven John, Introduction to economics, Basil Blackweel, 1984;
 Creţoiu Gh., Cornescu Viorel, Bucur Ion, Economie politică, Editura Şansa, Bucureşti, 1995;
 Creţoiu Gheorghe, Cornescu Viorel, Bucur Ion, „Economie”, ed a II-a Ed. C.H. Beck,
Bucureşti 2008;
156
 Dellingham A. E., Skags N. T., Carlson J.L., „Economics, Individual Choice and its
Consequences”, Allyn and Bacon, 1992;
 Didier Michel, Economia. Regulile Jocului, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994;
 Dobrotă Niţă (coord.), „Economie politică – Economics”, Editura Eficient, Bucureşti, 1992;
 Dobrotă Niţă, ABC-ul economiei de piaţă moderne, Casa de Editură şi presă Viaţa
Românească, Bucureşti, 1991;
 Drucker F. Peter, „Societatea postcapitalistă”, Editura Image, Bucureşti, 1999;
 Dumitrescu Steian, Bal Ana (2002) - Economie Mondială, Editura Economică, Bucureşti,
2002;
 Echaudemaison C. D., „Dictionnaire d’économie et de sciences sociales”, Nathan, 1993;
 Eggertsson Thrainn, „Economic Behavior and Institutions”, Cambridge University Press,
Cambridge, 1990;
 Flamant Maurice, L'inflation, Presses Universitaté de France, Paris, 1972;
 Flouzat Denise, Economie contemporaine, Presses Universitaires de France, Paris, 1969,
1972;
 Frois-Gilbert Abraham, „Economie politică”, Editura. Humanitas, Bucureşti, 1994;
 Gaftoniuc Simona, „Finanţe internaţionale”, Editura Economică, Bucureşti, 2000;
 Galbraith John Kenneth, Ştiinţa economică şi interesul public, Editura politică, Bucureşti,
1982;
 Georgescu - Goloşoiu L., „Business of Banking” vol. I, Ed. ASE, Bucureşti, 2003;
 Gherghinescu Oana, Gherghinescu Gheorge, „Abordarea structurii şi rolului agregatelor
monetare la Frankfurt si Bucureşti”, în „Finanţe – Provocările viitorului”, Anul VI, Nr.
6/2007;
 Ghilic-Micu Bogdan, „Strategii pe piaţa de capital”, Ed. Economică, Bucureşti, 2002;
 Gide Ch., „Curs de economie politică”, vol. I, Tipografiile Române Unite, Bucureşti, 1921;
 Gogoneaţă C-tin., Gogoneaţă A., „Economie politică, Teoria micro şi macroeconomică.
Politici economice”, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1995;
 Guitton Henri, Economie politique, vol. II, Paris, Dalloz, 1971;
 Gwartney D. James, Straub I. Richard, „Economie şi prosperitate”, Editura Alutus, Bucureşti,
1995;
 Heilbroner L.Robert, „Filosofii lucrurilor pământeşti”, Ed. Humanitas, 1991;
 Iancu Aurel, „Bazele teoriei politicii economice”, Editura All Beck, Bucureşti, 1998;
 Iancu Aurel: “Tratat de economie” vol. I şi III, Editura Economică, Bucureşti – 1992, 1993;
 Ionescu C. Lucian (coord.), „Băncile şi operaţiunile bancare”, Ed. Economică, 1996;
 Isan Vasile, Cocris Vasile, Sectorul public-iluzia bunăstării generale, Editura Ankarom, 1997;
 Keynes M. John, “Teoria generală a folosirii mâinii de lucru a dobânzii şi a banilor”, Editura
Ştiinţifică, Bucureşti – 1970;
 King Alexander, Schneider Bertrand, „Prima revoluţie globală. Un raport al Consiliului
Clubului de la Roma”, Editura Tehnică, Bucureşti, 1993 ;
 Kiriţescu C. Costin, „Moneda – mică enciclopedie”, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti, 1982;
 Kiriţescu Costin, „Relaţiile valutar-financiare internaţionale”, Editura Ştiinţifică şi
 Lapage H., „Demain le liberalisme”, ed. Pluriel, 1978;
 Lipsey R., Christal K. Alec, „Economie pozitivă” Editura Economică, Bucureşti 1999;
 Madgearu Virgil, „Curs de economie politică”, Institutul de Cercetări Economice, 1944;
 Manolescu Gheorghe, „Politici economice”. Editura Economică, Bucureşti, 1997;
 Marshall Alfred, „Principles of Economics”, 8th Edition, New York, Macmillan Co., 1922;
 Matthews R. C. O. „The Economics of Institutions and the Sources of Growth”, in Economic
Journal, vol. 96, decembrie 1986;
 McKenzie Richard, Economics, Houghton Mifflin Company, Boston, 1986;
 Negruş Mariana, „Tehnici de calcul valutar-financiar”, Editura Militară, Bucureşti, 1992;
157
 Negucioiu Aurel, Diţu Gh., Drăgoescu Anton, Pop Sabin „Economie Politică”, vol. I, Editura
George Bariţiu, 1998;
 Onofrei, Mihaela, Finanţele întreprinderii, Editura Economică, Bucureşti, 2004;
 Paul A. Samuelson, „L’Economique”, vol.1, ed. a 8-a, Libraire Armand Colier, Paris, 1982;
 Perţ Steliana, Piaţa muncii în perioada de tranziţie. În Economica, Editura IRLI nr. 2, 1991;
 Popa Ioan, „Tranzacţii comerciale internaţionale” , Editura Economică, Bucureşti, 1997;
 Popescu Constantin, Gavrilă Ilie, Ciucur Dumitru, „Teorie economică generală, vol. II,
Macroeconomie, Editura ASE, Bucureşti, 2005;
 Popescu Gheorghe, „David Ricardo economistul genial”, Editura Risoprint, Cluj Napoca,
2007;
 Răboacă Gh. (coord.), Ocuparea deplină şi folosirea eficientă a forţei de muncă, Institutul
Central de Cercetări Economice, 1988;
 Ricardo David, „Principiile economiei politice şi ale impunerii”, Editura ANTET, Bucureşti,
2001;
 Samuelson P.A., Nordhaus W. D., „Economie politică”, Editura Teora, Bucureşti, 2000;
 Săvoiu Vasile, „Banca centrală şi sistemele de plăţi de interes naţional”, Colecţia „Biblioteca
Băncii Naţionale”, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1998;
 Scialom Laurence, „Economie bancaire”, Colecţia „Reperes”, La Decouverte, Paris, 1999;
 Smith Adam, „Avuţia naţiunilor, cercetare asupra naturii şi cauzelor ei”, Editura Academiei,
Bucureşti – 1962;
 Stanciu Sica, „Marketing general – particularităţi în organizaţiile nonprofit”, Editura Dareco,
Bucureşti, 2002;
 Stanton W., Fundamentals of Marketing, Fourth Edition, McGraw Hill, 1975;
 Sută Nicolae, Miron Dumitru, Sută–Selejan Sultana, „Comerţ internaţional şi politici
comerciale contemporane”, Editura Eficient, Bucureşti, 1997;
 Ştefănescu I. T., Dreptul muncii, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1997;
 Turcu I., „Drept Bancar”, vol. I, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1999;
 Vasilescu Eugeniu, „Managementul proceselor monetare şi teoria inflaţiei”, Editura „Curtea
Veche”, vol. I, 1993;
 Waud N.Roger, „Microeconomics”, Fifth Edition, Harper Collins Publishers, New York,
1992;
 Whitehead Geoffrey, „Economia”, Editura Sedona, Timişoara, 1997;
 Whitehead Geoffrey, „Economics”, W. H. Allen Co. Ltd., London, 1974;
 Wonnacott Paul, Wonnacott Ronald, „Economics”, Ediţia a III-a, McGraw-Hill Book Co.,
1986;
 Zipt Robert – Piaţa Obligaţiunilor, Ed. Herma, Bucreşti, 2000;
 ***Banca Naţională a României, Caiete de studii, iulie 2007;
 ***Legea nr. 76 din 16 ianuarie 2002 privind sistemul asigurărilor pentru şomaj şi stimularea
ocupării forţei de muncă, publicată în Monitorul Oficial nr. 103 din 6 februarie 2002
actualizata IANUARIE 2015
 ***Dictionnaire de science économique, sub conducerea prof. Alain Cotta, Maison MAME,
1968.
 ***Dicţionar de economie, Ediţia a II a, Editura Economică, Bucureşti, 2001.
 ***Dicţionar enciclopedic managerial, Iulian Ceauşu, vol. I. Editura Academică de
Management, 2000;
 ***Directiva 2000/12/EC a Parlamentului European din 20.03.2000, publicată în Jurnalul
Oficial L126, 26.05.2000;
 ***http://ro.wikipedia.org.
 ***Legea 31/1990 - Legea societăţilor comerciale, modificată prin Legea nr. 302/2005, Legea
nr. 85/2006, Legea nr. 164/2006, Legea nr. 441/2006, Legea nr. 516/2006, OUG nr. 82/2007,
OUG nr. 52/2008 (publicata in MOF nr. 333 din 30/04/2008), Legea nr. 284/2008 (publicata
in MOF nr. 778 din 20/11/2008)
158
 ***Legea bancară - Monitorul Oficial al României nr. 121/23 martie 1998;
 ***Legea nr. 21/1996 – Legea concurenţei (publicată în Monitorul Oficial nr. 88 din 30 aprilie
1996), modificată prin: O.U.G. nr. 121/2003; Legea nr. 184/2004; Legea nr. 538/2004
 ***Legea nr. 58/1934 asupra cambiei şi biletului la ordin, modificată prin Legea nr. 83/1994.;
 ***Monitorul Oficial al României nr. 582/30 iunie 2004;
 ***Raport asupra stabilităţii financiare, Banca Naţională a României, 2009
 ***Regulamentul Băncii Naţionale a României nr.4/01.04.2005 cu normele: Norma nr.
3/2005 privind funcţionarea pieţei valutare interbancare (modificată prin Norma nr.10/2007);
Norma nr. 4/2005 privind efectuarea operaţiunilor de schimb valutar (modificată prin Norma
nr.13/2007).
 ***www.bvb.ro.
159

Politici Macroeconomice

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Politici Macroeconomice

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Viorel Cornescu

EDITURA UNIVERSITĂŢII „NICOLAE TITULESCU”

Conţinutul cursului este proprietatea intelectuală a autorului/autorilor; designul, machetarea şi

Viorel Cornescu, Carmen Radu, Liviu Radu

Calea Văcăreşti, nr. 185, sector 4, Bucureşti

Pentru parcurgerea acestui curs va fi nevoie de cunoștiințe minime anterioare de

Pe baza cunoştinţelor dobândite în cadrul disciplinei curente studenții vor fi capabili să

Durata de parcurgere a primei unităţi de învăţare este de 2 ore.

1.3. Piaţa şi funcţiile ei

Piaţa creează contextul necesar pentru ca profitul să devină principalul stimulent

1.4. Conceptul de piaţă şi clasificarea pieţelor

Aşa cum aminteam, piaţa contemporană se prezintă ca o realitate complexă,

1. natura economică a bunurilor care constituie obiectul tranzacţiilor:

Care sunt principalele tipuri de piaţă cunoscute?

1.5. Rolul şi limitele pieţei

Piaţa joacă un rol esenţial şi îndeplineşte funcţii multiple în economia unei

1.6. Test de evaluare a cunoştinţelor (Teme de referate)

1.7. Test de autoevaluare a cunoştinţelor

 Dobrotă Niţă (coord.), „Economie politică – Economics”, Editura Eficient,

Durata de parcurgere a acestei unităţi de învăţare este de 3 ore.

2.3. Cererea de bunuri şi servicii. Lege cererii

Evoluţia economiei de piaţă, determină mutaţii în raţionamentul

Factorii care influenţează cererea sunt:

Figura 2: Corelaţia preţ-cerere pentru bunuri substituibile

Când preţul unui bun substituibil creşte, curba bunului în discuţie se

Figura 4: Cererea perfect inelastică şi perfect elastică

Elasticitatea cererii se poate determina nu numai în funcţie de preţ, dar şi

Care este definiţia cereri?

2.4. Oferta de bunuri şi servicii. Legea ofertei

Pe piaţă, alături de cerere, se manifestă şi oferta. Ea pune în evidenţă

Ca şi cererea, oferta se manifestă ca ofertă a unui bun anume, ca ofertă a

Figura 6: Extinderea şi contracţia ofertei funcţie de preţ

Curba ofertei, ca şi curba cererii, se poate determina pentru un ofertant

1) Preţul resurselor. Dacă preţul factorilor de producţie scade, ofertanţii

Coeficientul de elasticitate a ofertei faţă de preţ se determină astfel:

Cunoaşterea elasticităţii ofertei prezintă interes pentru agenţii economici

2.5. Echilibrul pieţei bunurilor şi serviciilor. Interacţiunea ofertei cu cererea

Echilibrul pieţei este denumită în economie situaţia de pe o piaţă, în care preţul

Figura 10: Modificarea cererii şi ofertei

Modificarea în cerere. Să presupunem că previziunea pieţei sugerează o

Modificarea în ofertă. Dacă, datorită factorilor de influenţă, se produce

Modificarea şi a ofertei şi a cererii. Când intervin modificări atât în cerere

Prin confruntarea dintre cerere şi ofertă se determină preţul pe piaţă,

1. Cererea şi oferta, legea cererii şi legea ofertei.

Preţul administrativ reprezintă o măsură luată de guvern în cazurile de

2) Pe o piaţă se cunosc cantităţile oferite şi cele cerute pentru un bun economic

Ecuaţiile generale ale cererii şi ofertei sunt:

Înlocuind în ecuaţii datele problemei

Cererea este o parte a nevoii sociale, determinată de mărimea mijloacelor

II. Bibliografie facultativă

 Gogoneaţă C-tin., Gogoneaţă A., „Economie politică, Teoria micro şi

3.2. Competenţele unităţii de învăţare

Durata de parcurgere a acestei unităţi de învăţare este de 2 ore.

Elaborarea unor politici regionale s-a impus şi se impune în majoritatea

3.3. Strategia politicii regionale

După 1990 politicile adoptate au vizat, în principal adoptarea unor măsuri

Figura 14 - Principii ale politicilor regionale

principiul unităţii teritoriului

După cum se cunoaşte, politicile regionale se înscriu în strategiile economice

Ce evoluţii au determinat necesitatea formulării de politici privind dezvoltarea

3.4. Modalităţi de abordare a diverselor politici regionale

În abordarea decalajelor regionale constatăm, prin extensie, două politici

Figura 15- Căi neoliberale de abordare a politicilor regionale