“Teoria formarii identitatii personale - Erickson”

Teoria identităţii a lui Erikson a fost elaborată în a doua jumătate a secolului XX şi a fundamentat
că întreaga dezvoltare ontogenetică se bazează pe eforturile psihicului de a-şi contura identitatea.
Primele cinci etape reprezintă componentele dezvoltării psihosexuale descrise pentru prima dată de
Freud şi care vor fi prezentate în paralel, dar şi o dezvoltare la nivel social, stabilită de Erikson.

Fiecare stadiu presupune rezolvarea unei crize date de antinomii psihice traduse pe planul
trăirilor: încredere – neîncredere, autonomie – îndoială, străduinţă – inferioritate.

Erikson a stabilit opt paliere ale dezvoltării identităţii:

 primul stadiu al vieţii, cel de după naştere, implică psihicul în conturarea unor atitudini de
încredere versus neîncredere faţă de ofertele de răspuns la cerinţele exprimate de psihicul noului
nou născut;
Încredere versus neîncredere este primul stadiu ce se experimentează în primul an de viaţă.
Esenţa acestui stadiu este dezvoltarea încrederii în persoanele care îl înconjoară şi care se ocupă de
satisfacerea nevoilor acestuia, şi într-un sens mai larg, încrederea în lumea înconjurătoare. Acestă
satisfacere caracterizează stadiul oral, din punctul de vedere al lui Freud, şi are drept finalitate realizarea
primelor contacte cu mediul. Erikson afima că, dacă nevoile copilului sunt satisfăcute, atunci se va obţine
un confort fizic şi psihic ce-l va face pe copil să privească viaţa cu încredere şi optimism; dacă nevoile
copilului vor fi satisfăcute într-un mod lipsit de constanţă, dezechilibrat (nevoile primare, mai ales cele
de hrană nu-i sunt satisfăcute la timp, manevrarea copilului se face într-un mod brutal), atunci rezultatul
va fi un grad mare de frustrare ce-l va determina pe copilul, viitor adult, să se formeze cu o viziune
destul de sceptică asupra mediului, sau chiar a vieţii în general.

Din punct de vedere psihanalitic conflictul acestui stadiu este legat de înţărcare, aceasta
reprezentând pentru copil prototipul sfârşirii unei relaţii, şi mai ales ruperea de ceva (cineva) care îi
oferea confortul amintit mai sus, deci, într-un sens mai larg siguranţă şi stabilitate. Este lesne de
observat că încrederea pe care i-o insuflă mediul în această perioadă este un factor important pentru
încrederea pe care copilul o va arăta mediului mai târziu şi chiar sie însuşi, deci este foarte importantă în
formarea unei imagini pozitive faţă de propria persoană.
  în stadiul doi are loc constituirea de iniţiative ca expresii ale autonomiei dobândite versus simţul
ruşinii ca expresie a trăirii incapacităţii de independenţă;
Autonomie versus îndoială şi ruşine caracterizează perioada 1-3 ani. Datorită dezvoltării motorie
şi verbale copilul simte nevoia de a se manifesta singur, de a explora singur mediul destul de străin până
atunci. Tot despre dorinţa de explorare vorbeşte şi Piaget când plasează în această perioadă finalul
stadiului senzorio-motor caracterizat prin apariţia reacţiilor terţiare ce presupun schimbarea
modalităţilor de răspuns la diversele solicitări cu care se confruntă; dar şi debutul stadiului
preoperational marcat de stadiul inventării de noi mijloace de atingere a rezultatelor urmărite prin
diverse combinări mentale. Şi Freud este de părere că autonomia domină acestă perioadă din
dezvoltarea individulală, numai că se obţine de această dată în urma conflictului dintre a controla şi a fi
controlat.

Abraham distinge două faze ale acestui conflict: faza anală sadic-expulzivă ce se întinde de la 1
an la 1,5 ani şi care presupune expulzarea nestăpânită a obiectelor sau a fecalelor cu scopul de a-l sfida
pe adult; şi cea dea doua fază, masochist-retentivă, în care copilul caută activ plăcerea pasivă de a reţine
fecalele cu scopul de a-l frustra pe adult de ceea ce îi pare copilului a fi preţios pentru el.

În aceste condiţii educaţia nu trebuie să fie nici prea precoce, nici prea rigidă, dându-i-se
copilului posibilitatea şi timpul necesar să simtă că are o anumită putere asupra celuilalt. Complemetar
cu viziunea freudiană cea eriksoniană subliniază că toate tendinţele copilului de a se manifesta liber
trebuie supravegheate permanent de către părinţi prin îndrumare moderată, astfel încât copii să obţină
autonomia de care au nevoie, încrederea în capacităţile proprii de a reuşi ceea ce-şi propun.

Dacă aceste tendinţe sunt prea rigid controlate, sau, şi mai grav, sunt aspru pedepsite, atunci
copilul va resimţi sentimente de ruşine pentru faptul că îndrăzneşte să experimenteze lucruri noi, sau
neîncredere în posibilităţile de succes ale acţiunilor lui.
  Stadiul trei, se suprapune peste perioada preşcolară şi apoi cu începutul şcolarizării,
iniţiativă/vinovăţie ce se concretizează prin consolidarea structurilor adaptative anterioare şi
dezvoltarea cooperării ca expresie a simţului de independenţă;
Iniţiativă versus vinovăţie este stadiul ce se instalează după vârsta de trei ani până la şase ani.
Capacităţile motorii şi verbale sunt într-o continuă şi intensă expansiune, ceea ce-l va determina pe copil
să exploreze şi mai activ mediul. În plus este vârsta preşcolară, când spaţiul pe care îl explorează copilul
este mult mai mare, iar acest fapt impune apariţia şi asumarea unor mici responsabilităţi (legate de
igiena personală, de propriile jucării etc.) ce orientează comportamentul cu paşi mărunţi, dar siguri, spre
scopuri specifice, mai exact spre dezvoltarea spiritului de iniţiativă; iniţiativa de a se implica în activităţi
ce-i vor permite copilului de acum, adultului de mai târziu să se pună în valoare, să se afirme pe sine.

Există şi opusul pentru cele prezentate mai sus, manifestate prin pedepsirea spiritului de
iniţiativă sau lipsa solicitării copiilor în a avea responsabilităţi, care pot duce la instalarea sentimentului
de vinovaţie sau ruşine pentru activităţile în care s-a angajat sau nu s-a angajat. Din punct de vedere
psihanalitic conflictul este legat de absenţa – prezenţa penisului, astfel băiatul va nega castrarea prin
negarea sexului feminin, fapt la care se ajunge prin convingerea că măcar mama are penis.

Fata îşi va manifesta invidia pentru penis, sperând ca acesta îi va creşte, sau adoptând atitudini
băieţeşti. Este perioada apariţiei complexului oedipian care cunoaşte două faze: una negativă ce se
referă la atracţia faţă de părintele de acelaşi sex şi rivalitatea faţă de părintele de sex opus; şi una
pozitivă ce se referă la atracţia faţă de părintele de sex opus şi rivalitatea faţă de părintele de acelaşi sex.

Acest complex implică două conflicte: unul interior pentru că iubirea faţă de unul din părinţi
presupune cumva renunţarea la celalat şi regretul pentru acesta, şi un conflict exterior datorat temei
faţă de pedeapsa ce ar putea venii de la părintele “respins”. Complexul lui Oedip este decisiv în
formarea nu doar a unei identităţii sexuale, ci a întregii personalităţi feminine sau masculine cu toate
atitudinile, comportamentele, relaţiile interpersonale pe care această identitate le presupune. Aşadar
imaginea de sine se va dezvolta în conformitate cu acesta identitate pe care copilul o experimentează.
  în stadiul patru se va dezvolta mai pregnant activitatea sub presiunea solicitărilor şcolare versus
trăirea interiorizării datorită nenumăratelor dificultăţi legate de solicitările vieţii şcolare; între 10 -
12 ani, are loc dezvoltarea unui alt stadiu, al celui de consolidare al hărniciei ca sârguinţă
împotriva inferiorizării;
Străduinţă (hărnicie) versus inferioritate corespunde perioadei 6 -12 ani şi presupune, după
Erikson, manifestarea nevoii de a produce lucruri.

Coincide cu perioada dezvoltării semnificative a abilităţilor intelectuale ce vor fi evaluate prin

note. Din punctul de vedere al dezvoltării intelectuale prezentată din perspectivă piagetiană, gândirea
trece la stadiul operaţiilor concrete. Reversibilitatea este cea mai importantă achiziţie a acestui stadiu şi
presupune capacitatea intelectuală de a executa aceeaşi acţiune în două sensuri de parcurs.

Reversibilitatea este mai întâi achiziţionată prin inversiune unde se înlocuieşte adunarea cu
scăderea, înmulţirea cu împărtirea, analiza cu sinteza, în mod simultan; şi apoi prin reciprocitate când A
este egal cu B, precum şi B este egal cu A. În urma acestei achiziţii se dezvoltă operaţiile logico-
matematice (clasificarea, scrierea, numărul).

Modul în care activează copilul se extinde semnificativ, la fel ca şi influenţele cu care are de-a
face, crescând cele ale profesorilor şi colegilor, şi scăzând cele ale părinţilor. Succesul şcolar şi
etichetarea pozitivă a părinţilor şi profesorilor vor aduce sentimentul de încredere în capacităţile proprii,
deci o imagine de sine pozitivă, iar eşecul şi etichetarea negativă vor conduce la sentimente de
ineficienţă şi incompetenţă, şi de aici la o imagine de sine negativă.
  după 12 ani, se intră în stadiul cinci, până la 18 ani, în care trece pe prim plan conştientizarea
eului versus confuzia rolurilor (şcolare, familiale, grupale, etc);
Identitate versus confuzie de identitate este stadiul cuprins între 12-18 ani (după alţi autori 10-
20 ani), aşadar domină perioada adolescenţei frământările aferente fiind legate de încercarea
identificării locului propriei persoane pe harta vieţii.

În această perioadă adolescenţii îşi orientează întregul comportament spre identificarea

răspunsului la întrebarea “cine sunt”. Aici Erikson sublinia faptul că în confruntarea cu o mare diversitate
de roluri (vocaţionale, în dragoste şi prietenii) şi cu modurile de a le obţine, adolescenţii trebuie sfătuiţi,
dar lăsaţi liberi să exploreze şi să-şi găsească identitatea. Erikson accentua faptul că adolescentul resimte
diverse dorinţe de a se implica în diverse activităţi de bună voie, dar, în acelaşi timp el este foarte speriat
atunci când este forţat în efectuarea activităţilor în care ar putea fi expus ridicolului sau îndoielii de sine.

Este vorba despre un paradox, şi anume, că un tânăr ar prefera să acţioneze ruşinos în ochii
adulţilor, din libera decizie, decât să fie forţat în activităţi ce ar putea fi considerate ruşinoase de către el
sau de către cei ca el. Astfel tânărul se va opune violent la toate limitările “pedante” ale imaginii de sine
şi va fi gata să-şi rezolve cu acuzaţii spuse cu voce tare toată vina pe care o resimte în legătură cu
excesiva sa ambiţie. O identitate impusă sau neîncercarea mai multor roluri spre care nutresc pot lesne
conduce la confuzia identitară, sau la o imagine de sine deformată.
  stadiul şase, în perioada tinereţii se dezvoltă intimitatea ca expresie a maturizării sexuale versus
izolarea. Intimitatea se revarsă în prietenii, dragoste, simpatii, ş.a.;
În această perioadă apare fenomenul de individualizare ce se constituie progresiv, în directă
legătură cu structurarea conştiinţei de sine şi are ca efect dobândirea identităţii proprii fiecărei
persoane.

În perioada tinereţii individualizarea se obţine prin realizarea pregătirii şcolare şi profesionale,

prin conflicte de rol şi statut, conflicte ce sunt legate de alegerea viitorului statut profesional şi rolurilor
legate de el cât şi prin organizarea identităţii profesionale. Aceste conflicte interioare care însoţesc
delimitarea din ce în ce mai clară a identităţii personale şi autonomizarea individului, sunt conflicte
motivaţionale, ciocniri între motive puternice şi concurente.

Individualizarea se exprimă în constituirea celor trei euri - eul fizic, eul social şi eul spiritual.
Individualizarea fizică sau constituirea eu-lui fizic reprezintă procesul prin care se dobândeşte identitatea
fizică.

Elementele componente ale acestui eu apar încă din antepreşcolaritate, dar acum are loc
definitivarea acestuia prin asimilarea noii scheme corporale rezultată în urma creşterii fizice şi
maturizării sexuale. În ceea ce priveşte individualizarea socială sau constituirea eu-lui social (denumită şi
individualizare relaţională) aceasta se petrece printr-un proces de dobândire a identităţii sociale.

Eul social încorporează diversele statute ale persoanei (elev, coleg, fiu, prieten) şi rolurile care
decurg din ele. Prin intermediul acestora individul uman se poziţionează în câmpul relaţiilor sociale.

Eul social este totodată depozitarul prestigiului, recunoaşterii şi consideraţiei de care se bucură
persoana în mediul său şi care îi conferă acesteia o identitate anume.

Individualizarea relaţională sau socială are loc în contextul deplasării relaţiilor subiectului din
contextul familiei în cel al grupului. Sub influenţa creşterii experienţei sociale şi a realismului ce presează
zi de zi asupra sa, individul devine tot mai nesigur pe hotărârile sale şi ale familiei în legătură cu
rezolvarea unor probleme de viaţă care lui i se par capitale. În căutare de soluţii pentru frământările
sale, el începe să-şi dea seama că valorile oferite de familie nu funcţionează ca adevăruri absolute şi că
există nenumărate alte posibilităţi pe care aceasta nu le ia în calcul. Familia îi apare tot mai mult ca un
univeis restrictiv, închistat în şabloane, nerezonant.
 Astfel actorul social tânăr are o dorinţă pregnantă de afirmare personală care este expresia
intensei sale socializări.

Individualizarea intelectuală, sau altfel spus, construirea eu-lui spiritual este procesul prin care
se construieşte identitatea spirituală, ca expresie a valorilor şi trăirilor personale, a emoţiilor şi
dorinţelor, a structurilor motivaţionale proprii şi a proceselor intelectuale.

Părerile personale încep să fie susţinute şi argumentate căpătând adesea o validare de

generaţie. Creşte interesul pentru probleme abstracte şi de sinteză şi pentru tot ceea ce este nou.
Actorul social tânăr trece de la evaluarea impulsiv-critică şi pregnant negativistă specifică aşa-numitei
crize de originalitate, la evaluări constructive. Originalitatea se manifestă acum în punctele de vedere
personale pe care le formulează şi care sunt susţinute mai argumentat şi mai puţin agresiv.
 în stadiul şapte se dezvoltă opoziţia dintre atitudinile expansive altruiste şi egoism;
 în stadiul opt, al bătrâneţii, se trăieşte sentimentul realizării versus disperarea sau amărăciunea
faţă de şansele ratate.