Cetățenia activă și implicarea în

dezvoltarea locală

Andrei Dobre

Formator
CUPRINS
INFORMAȚII DESPRE PROIECT ................................................................................................................................3
INTRODUCERE IMPORTANȚA CETĂȚENIEI ACTIVE ȘI DELIMITĂRI CONCEPTUALE .................................................... 7
STATUTUL DE CETĂȚEAN .......................................................................................................................................7
DEFINIREA CONCEPTELOR .....................................................................................................................................8
CE ESTE CETĂȚENIA ACTIVĂ? .............................................................................................................................. 10
CE ÎNȚELEGEM PRIN BUNURI COMUNE? ............................................................................................................... 12
DE CE E IMPORTANTĂ CETĂȚENIA ACTIVĂ? ........................................................................................................... 13
PUTEREA DE A INFORMA.................................................................................................................................... 15
PUTEREA SIMBOLICĂ ......................................................................................................................................... 15
PUTEREA DE A TRAGE LA RĂSPUNDERE INSTITUȚIILE................................................................................................ 16
PUTEREA PARTENERIATULUI ............................................................................................................................... 16
CETĂȚENIA ACTIVĂ ȘI ADMINISTRAȚIA PUBLICĂ ...................................................................................................... 16
CE ESTE ADVOCACY? ......................................................................................................................... 18
NOȚIUNI INTRODUCTIVE .................................................................................................................................... 18
ELEMENTE ALE ACTIVITĂȚII DE ADVOCACY ............................................................................................................. 18
BENEFICII ALE ACTIVITĂȚII DE ADVOCACY .............................................................................................................. 18
CERINȚE PENTRU CEI CARE INIȚIAZĂ CAMPANII DE ADVOCACY .................................................................................. 19
CAMPANIA DE ADVOCACY .................................................................................................................................. 19
IMPLEMENTAREA CAMPANIEI DE ADVOCACY ........................................................................................................ 21
CATEGORII DE REZULTATE PENTRU CAMPANIILE DE ADVOCACY ................................................................................. 23
EVALUAREA PROCESELOR DE ADVOCACY ............................................................................................................... 25
DEZVOLTAREA UNEI TEORII A SCHIMBĂRII ............................................................................................................. 26
POLITICILE PUBLICE .......................................................................................................................... 27
POLITICI PUBLICE. DEFINIȚIE ȘI CONCEPTE CHEIE .................................................................................................... 27
PROCESUL POLITICILOR PUBLICE (MODELUL PROCESUAL) ........................................................................................ 27
CICLUL DE POLITICI PUBLICE ............................................................................................................................... 28
STABILIREA AGENDEI ......................................................................................................................................... 29
DE UNDE ȘI CÂND APARE AGENDA? ..................................................................................................................... 29
CINE STABILEȘTE AGENDA DE POLITICI? ................................................................................................................ 30
SURSE ALE AGENDEI PUBLICE .............................................................................................................................. 31
AGENDA PUBLICĂ ȘI AGENDA INSTITUȚIONALĂ ...................................................................................................... 31
ADVOCACY SI LOBBY ......................................................................................................................................... 32
DEFINIREA PROBLEMEI ................................................................................................................................ 34
ARBORELE PROBLEMEI ...................................................................................................................................... 34
METODE DE EVALUARE A MEDIULUI EXTERN ȘI INTERN............................................................................................ 36
ANALIZA FACTORILOR INTERESAȚI ....................................................................................................................... 36
ANALIZA SWOT .............................................................................................................................................. 38
ABORDĂRI ȘI STRATEGII DE PARTICIPARE PUBLICĂ ............................................................................ 39
ABORDĂRI ÎN FUNCȚIE DE MODUL DE RELAȚIONARE CU PUTEREA/ DE ABORDAREA ȚINTELOR ......................................... 39
STRATEGII DE COLABORARE ............................................................................................................................... 39
PARTICIPAREA LA ȘEDINȚE PUBLICE ...................................................................................................................... 42
STRATEGII DE CONFRUNTARE.............................................................................................................................. 44
LOBBY ............................................................................................................................................................ 45
COMUNICARE DIRECTĂ ÎNTRE REPREZENTANȚII GRUPURILOR – NEGOCIERE ................................................................ 45
C OMUNICARE PRIN ARENA PUBLICĂ ( INDIRECTĂ ) CAMPANII MEDIA ȘI COMUNICATE DE PRESĂ ........................... 46
DEMONSTRAREA EVIDENȚEI – CONVINGEREA ........................................................................................................ 47
CAMPANII DE EDUCARE PUBLICĂ ȘI MOBILIZARE CETĂȚENI ....................................................................................... 47
REALIZARE DE STUDII ȘI CERCETĂRI ...................................................................................................................... 47
CONSTRUIREA CAPACITĂȚII ONG-URILOR ȘI A SOCIETĂȚII CIVILE ............................................................................... 48
CONSTRUIREA DE ALIANTE – COALITII .................................................................................................................. 48
INSTRUMENTE DE PARTICIPARE & ACȚIUNI DE ADVOCACY ............................................................................... 50
PETIȚII ȘI SCRISORI ............................................................................................................................................ 50
CAMPANII DE CĂRȚI POȘTALE, TELEFOANE SAU SCRISORI ......................................................................................... 50
ÎNTÂLNIRI DIRECTE CU FACTORII DE DECIZIE – FORMALE ȘI INFORMALE ...................................................................... 51
ȘEDINȚELE DE CONSILIU LOCAL ........................................................................................................................... 51
DEZBATEREA PUBLICĂ ....................................................................................................................................... 52
EVENIMENTE PRIETENOASE ÎN COMUNITATE ......................................................................................................... 52
SESIUNEA DE RESPONSABILIZARE ......................................................................................................................... 53
NAMING AND SHAMING .................................................................................................................................... 54
PROTESTELE .................................................................................................................................................... 54
NESUPUNEREA CIVICĂ ....................................................................................................................................... 54
DEZVOLTAREA DURABILĂ ................................................................................................................. 56
RESURSE UTILE ÎN ÎNȚELEGEREA PROCESELOR DE DEZVOLTARE DURABILĂ ................................................................... 66
EGALITATEA DE ȘANSE ...................................................................................................................... 70
CONCEPTUL DE EGALITATE DE ȘANSE ................................................................................................................... 70
CUM LUPTĂM ÎMPOTRIVA DISCRIMINĂRII? ........................................................................................................... 76
TEORII EXPLICATIVE ALE DISCRIMINĂRII ................................................................................................................ 77
MITURI, STEREOTIPURI, PREJUDECĂȚI ȘI ROLUL LOR ÎN GENERAREA DISCRIMINĂRII ...................................................... 80
STEREOTIPUL ................................................................................................................................................... 80
PREJUDECATA.................................................................................................................................................. 81
GRUP ETNIC .................................................................................................................................................... 83
DECLARAȚIA UNIVERSALĂ A DREPTURILOR OMULUI ............................................................................................... 84
FORMELE DISCRIMINĂRII ................................................................................................................................... 85
EGALITATEA DE ȘANSE ȘI TRATAMENT .................................................................................................................. 86
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ .................................................................................................................. 90

2
Informații despre proiect

Uniunea Națională a Organizațiilor Persoanelor Afectate de HIV/SIDA (UNOPA) în

colaborare cu Consiliul Județean Giurgiu implementează proiectul “Rețea pentru
dezvoltare locală și dialog civic Giurgiu”. Proiectul este cofinanțat din Fondul Social
European prin Programul Operațional Capacitate Administrativă 2014-2020 și își propune
(Scopul proiectului) capacitarea societății civile (ONG-uri, parteneri sociali), ca premisă
pentru implicarea în dezvoltarea locală și consolidarea relației între comunitate și
administrația publică locală în județul Giurgiu, cu focus pe domeniul sănătate și
protecție socială.

Pentru implementarea cu succes a proiectului, Federația UNOPA a semnat un

Parteneriat de Dezvoltare Locală cu Consiliul Județean Giurgiu, cu sprijinul căruia se vă
asigura implementarea proiectului și exploatarea cu succes a resurselor care au fost
planificate și realizate prin cererea de finanțare propusă.

Pentru îndeplinirea scopului, proiectul contribuie, pe de o parte la dezvoltarea pe

termen lung a competențelor și abilităților reprezentanților societății civile, iar pe de
altă parte facilitează implicarea acestora în dezvoltarea locală din trei perspective:
educație pentru cetățenie activă, implicarea societății civile în procesul de luare a
deciziilor și dezvoltarea unui mecanism de dialog între administrația publică locală și
societatea civilă.

Contextul proiectului:

Fiind un județ preponderent rural (3 orașe) independența financiară nu poate fi

asigurată decât prin asigurarea de către administrația publică de programe de politici
adecvate, care să creeze premisele dezvoltării comunităților pe care le deservește.
Totuși județul Giurgiu are un potențial mare de dezvoltare. Fiind situat în partea de sud
a României, pe cursul inferior al Dunării este un important punct de trecere a frontierei
pentru traficul de mărfuri și persoane. Municipiul Giurgiu este unul dintre cele mai
importante porturi românești la Dunăre. Economia județeană nu oferă încă toate
condițiile pentru a atrage un număr major de investiții, cu toate acestea, deschiderea
județului către căi majore rutiere, feroviare și navale, constituie argumente cheie
pentru dezvoltarea acestui potențial. Portul Giurgiu și Zona Liberă pot asigura un tranzit
economic facil și variat al mărfurilor ce traversează coridorul comercial din sudul
României. Aceste considerente încadrează județul în aria de acțiune a Strategiei UE
pentru Regiunea Dunării un mecanism comunitar de cooperare a statelor din bazinul
Dunării, destinat dezvoltării economice și sociale a macro-regiunii dunărene. Pe de alta
parte județul Giurgiu conține una dintre cele 11 zone umede de interes internațional
RAMSAR (Convenția asupra zonelor umede de importanță internațională în special ca
habitat al păsărilor acvatice) din România.
La nivelul județului există o serie de organizații nonguvernamentale care acoperă
problematici diferite de la mediu, la probleme sociale și comunitare dar colaborarea
dintre autoritățile locale și organizații nonguvernamentale în elaborarea de propuneri
de politici publice și dezvoltare locală, implementare de proiecte pare să fie foarte
scăzută. În cadrul strategiei de dezvoltarea socio-economică realizată pentru perioada
2014-2020 de către Consiliul Județean Giurgiu, capacitatea de asociere la nivel local
este prevăzută că fiind realizata între autoritățile publice prin intermediul Asociațiilor
pentru dezvoltare Intercomunitara (ADI), respectiv Grupurile de Acțiune Locală (GAL)
în vederea realizării unor proiecte în folosul comunității. În ciuda nevoii mari de
dezvoltare locală pe care județul Giurgiu o are strategia nu prevede colaborarea între
autoritățile locale și organizațiile nonguvernamentale. De asemenea nu sunt vizibile
proiecte desfășurate între autoritățile locale și organizații neguvernamentale la nivelul
județului.
Conform raportului „Evoluții în domeniul asistenței sociale în perioada 1 ianuarie 30
septembrie 2020” Ministerului Muncii și Justiției Sociale, la capitolul subvenții acordate
din bugetul M.M.P.S. pentru asociații și fundații care administrează unități de asistență
socială județul Giurgiu este listat cu 0 beneficiari, respectiv 0 lei. Ținând cont de
situația județului Giurgiu (se încadrează în categoria județelor cu cea mai scăzută
putere de cumpărare, cele mai puține firme, urbanizare scăzută, natalitate scăzută,
număr mic de medici, număr scăzut de proiecte etc) împuternicirea comunității în
vederea implicării în dezvoltarea locală devine esențială. În acest context colaborarea
între autorități și organizații nonguvernamentale/parteneri sociali pentru dezvoltarea
de propuneri de politici publice și a dezvoltării locale este extrem de importantă

4
întrucât ONG-urile și partenerii sociali pot avea acces mult mai ușor la nevoile și opiniile
cetățenilor.
În viziunea proiectului, capacitarea societății civile și creșterea dialogului pe filiera
societate civilă-autorități publice, reprezintă cele mai importante componente ale
procesului de implicarea în decizia locală și consolidarea relației între comunitate și
administrația publică locală, întrucât influențează posibilitatea atingerii obiectivului
specific 2.1. Introducerea de sisteme și standarde comune în administrația publică
locală ce optimizează procesele orientate către beneficiari în concordanță cu SCAP.
Proiectul răspunde Scopului acestui apel de a consolida capacitatea organizațiilor non-
guvernamentale și partenerilor sociali de a se implica în formularea și promovarea
dezvoltării la nivel local prin desfășurarea următoarelor tipuri de intervenții la nivelul
județului Giurgiu: Organizarea de instruiri pentru organizații și parteneri sociali pe tema
utilizării mecanismelor și instrumentelor de participare/consultare, Dezvoltarea unei
rețele locale dedicate facilitării dialogului societate civilă-administrație locală,
Mobilizarea reprezentanților societății civile și a partenerilor sociali pentru analizarea
și influențarea agendei autorităților publice în vederea dezvoltării locale.
Proiectul este în acord cu Planul strategic UNOPA, având o contribuție în direcția
scopului și misiunii proprii de a sprijini dezvoltarea organizațiilor neguvernamentale,
respectiv de a se implica în rezolvarea problemelor pe care grupurile vulnerabile le
întâmpină la nivel local

Obiectivele specifice ale proiectului sunt:

OS.1 Creșterea capacității de utilizare a mecanismelor și instrumentelor de

participare/consultare pentru 80 reprezentanți ai ONG-urilor și partenerilor sociali din
județul Giurgiu. În vederea realizării acestui obiectiv, grupul țintă al proiectului vă
participa la un program de instruire în cadrul căruia vă dobândi competențele și
aptitudinile specifice cetățeniei active și implicării în dezvoltarea locală.
OS.2 Dezvoltarea dialogului civic între reprezentanții societății civile (parteneri sociali,
ONG-uri etc.), personalul din autoritățile și instituțiile publice locale, aleșii locali și
cetățeni în vederea creșterii implicării comunității locale în procesul de luare a
deciziilor, la nivelul județului Giurgiu (80 persoane). Prin proiect, se va realiza o
platformă online menită să aducă laolaltă decidenții politici locali și societatea civilă,

5
astfel încât aceasta din urmă să fie implicată activ în stabilirea agendei locale,
identificarea problemelor, luarea deciziilor, advocacy local, etc. Mai mult de atât, că
urmare a dezvoltării platformei, vom facilita mobilizarea membrilor prin intermediul
unor focus grupuri pentru a discuta formularea, implementarea și evaluarea politicilor
publice de la nivel local, cu accent pe zona de sănătate și protecție socială.

Rezultatele așteptate ale proiectului sunt:

1. 80 de persoane de la nivelul Ong-urilor și partenerilor sociali din județul Giurgiu au

fost instruite pe tema cetățeniei active și implicării în dezvoltarea locală
2. O rețea dedicată dezvoltării locale și dialogului civic la nivelul județului Giurgiu,
formată din 80 persoane (reprezentanți ai organizațiilor neguvernamentale, parteneri
sociali, reprezentanți ai autorităților și instituțiilor locale, aleși locali și cetățeni) a fost
operaționalizată.
3. 6 policy brief-uri pe diferite teme de interes local (sănătate, drepturile omului, etc.)
au fost înaintate către instituțiile relevante de la nivelul județului Giurgiu

Valoarea totală a proiectului este de 424.949,00 lei, din care valoare nerambursabilă
din FSE 353.982,51 lei, valoare nerambursabilă din bugetul național 62.467,51 lei și
cofinanțare UNOPA 8.498,98 lei.
Proiectul este implementat în perioada: 30 iunie 2022 29 August 2023.
Cod proiect MySMIS2014+: 150972.

6
INTRODUCERE Importanța cetățeniei active și delimitări
conceptuale
Statutul de cetățean
Participarea publicului este un proces în care publicul este direct implicat în luarea
deciziilor, iar contribuția publicului la decizie este pe deplin luată în considerare.
Implicarea publicului este un proces, nu un eveniment unic. Acesta constă într-o serie
de activități și acțiuni organizate de-a lungul duratei de viață a unui proiect pentru a
informa și a primi contribuții din partea publicului. Participarea cetățenilor oferă
părților interesate (indivizi, grupuri de interese, comunități și alții care sunt interesați
sau implicați în o problemă) oportunitatea de a influența deciziile care le afectează
viața. Cetățenia tradițională poate fi definită ca sistemul de diferite drepturi și
îndatoriri care guvernează relația dintre cetățean și statul căruia îi aparține.
Exercitarea dreptului de vot este cea mai înaltă formă de exprimare a cetățeniei.
Deși cetățenia tradițională este de o importanță crucială, ea prezintă două limitări
majore. În primul rând, subestimează potențialul indivizilor considerați doar alegători,
dar incapabili să gestioneze afacerile publice. În al doilea rând, presupune capacitatea
instituțiilor publice de a gestiona exclusiv afacerile publice, răspunzând nevoilor
oamenilor și protejând drepturile cetățenilor.
Putem defini cetățenia activă ca exercitarea puterilor și responsabilităților cetățeanului
în viața de zi cu zi a democrației, unde se confruntă probleme de importanță publică.
Cum și de ce o persoană devine cetățean activ? Pot fi multe motive, printre care:
• Dorința de dreptate
• Solidaritate
• Dorința de a schimba realitatea
• Dorința de a „număra” și de a juca un rol principal
• Dorința de a se alătura altora și de a dezvolta relații de cooperare și prietenie
și de a împărtăși interese și activități comune
• Dorința de a experimenta realitatea „de prima mână”, fără intermediari
De obicei, acestea și alte motivații apar combinate. La urma urmei, a deveni un
cetățean activ se poate întâmpla în timpul vieții unui individ din mai multe motive,
valori și circumstanțe. A fi un cetățean activ nu este un statut special, care necesită
competențe, know-how sau abilități speciale. De asemenea, a fi un cetățean activ nu
exclude anumite grupuri, cum ar fi oamenii de afaceri, comercianții sau profesioniștii.
Oricine poate fi un cetățean activ dacă se angajează și acționează pentru interesul
comun (și nu pentru o recompensă personală).

Definirea conceptelor
Advocacy
Conceptul de advocacy se referă la un proces strategic de influențare a deciziilor de
politică publică și a practicilor administrative care afectează viața diverselor categorii
de cetățeni.

Politici publice
Politicile publice, obiectul de studiu al disciplinei în cauză, reprezintă acțiuni realizate
de către guvern (central sau local) ca răspuns la problemele care vin dinspre societate.
Vorbim despre politici publice atunci când o autoritate publică, centrală sau locală,
încearcă cu ajutorul unui program de acțiune coordonat să modifice mediul economic,
social, cultural al actorilor sociali.

Management strategic
Managementul strategic este punerea în practică a gândirii strategice prin funcțiile de
conducere și management ale organizației.

Strategie
Strategia poate fi definită ca răspunsul la schimbările de mediu (de cele mai multe
multe ori ostile) în care organizația își desfășoară misiunea pentru a-și atinge scopul.

Planificare
Planificarea este procesul de luare a deciziei prin:
• Identificarea problemelor și oportunităților
• Identificarea viitorului dorit
• Elaborarea soluțiilor
• Identificarea căilor de implementare a soluțiilor

8
Prioritizare
Planificarea strategică presupune ierarhizarea urgențelor și acțiunilor în general în
funcție de anumite criterii. Cele mai importante decizii sunt evident cele legate de ceea
ce este organizația, ce își propune să facă și cum poate face ce știe cel mai bine să facă.

Organizare
Organizarea pune accentul pe succesiunea diferitelor etape ale planificării strategice.
Misiunea depinde de mediul în care ne desfășurăm activitatea, acțiunile cele mai
importante sunt determinate de analiza punctelor slabe și tari ale organzației.
Planificarea strategică este un proces organizat pentru că există o succesiune tipică de
întrebări pe care ni le punem pentru a ne da seama de experiența pe care o avem ca
organizație, pentru a ne verifica presupunerile, pentru a aduna și a pune într-o formă
accesibilă informații legate de prezent și pentru a anticipa evoluția mediului în care
organizația își desfășoară activitatea.

Luarea deciziilor
Planificarea strategică se bazează pe procesul de luare a deciziilor cu scopul de a
răspunde problemelor identificate în cadrul procesului. În definitiv, planul strategic nu
este altceva decât un set de decizii despre de ce, ce și cum avem de făcut.

Planificarea pe termen lung

Termenul lung este atât de lung cât are sens să ne gândim că merită să facem un plan.
Perioada pentru care merită să facem planuri diferă de la o organizație la alta. Unele,
cele care lucrează într-un mediu stabil, se pot gândi la planuri de până la 10 ani, pentru
altele un plan pe următorii doi ani fiind deja prea mult.

Planul operațional
Este un plan detaliat de acțiune detaliat despre cum vom atinge scopurile strategice
propuse. O organizație trebuie să aibă planuri operaționale pentru fiecare unitate
operațională, care să aibă durata aproximativ egală cu anul fiscal. Evident că există și
planuri operaționale mai lungi decât anul fiscal, care să acopere diferitele cicluri de
activitate.

9
Managementul strategic
Conceptul de planificare strategică presupune managementul zilnic și/sau periodic,
concentrat asupra celor mai importante decizii și activități. Aceasta presupune o
perspectivă pe termen lung și o prioritizare a rezultatelor planului strategic. Pe de altă
parte, nu trebuie pierdut din vedere faptul că mediul în care ne desfășurăm activitatea
este în permanentă schimbare și această schimbare atrage după sine oportunități sau
obstacole de care trebuie să ținem seama, restructurând permanent planul strategic.

Proces participativ
Un proces participativ este acel proces la care participă toate persoanele implicate în
activitatea organizației și cele afectate de viitoarele decizii. Aceasta înseamnă că toți
clienții, voluntarii, finanțatorii și personalul angajat trebuie să ajungă la consens în
ceea ce privește strategia. Înseamnă că persoanele interesate să-și spună părerea vor fi
auzite de cei ce iau deciziile.

Ce este cetățenia activă?

Dincolo de experiențele și motivațiile fiecărei persoane fiind sau devenind cetățean
activ, cum putem considera acest fenomen într-o manieră mai obiectivă? Un cetățean
activ se dezvoltă pe deplin atunci când se alătură altora pentru a atinge un scop comun.
Cetățenia activă poate fi exercitată prin diferite forme organizatorice, inclusiv
următoarele:
• Organizații de voluntariat
• Grupuri de inițiativă și comunitare
• Asociații și fundații
• Întreprinderi sociale
• Comunități
• Mișcări de advocacy
• Rețele și coaliții

Aceste organizații pot interveni în diferite domenii. Exemplele de cetățenie activă pot
include:
• Furnizarea de servicii și susținerea în favoarea minorităților

10
 • Organizarea serviciilor de reabilitare a dependenților de droguri,
alcoolicilor și deținuților
• Promovarea plasamentului și adopției copiilor abandonați
• Combaterea construcțiilor neautorizate
• Crearea de programe după școală pentru copiii care riscă să abandoneze
școala
• Oferirea de asistență juridică, psihologică și materială victimelor
infracțiunilor
• Promovarea formelor conciliante de management al conflictelor în
cartiere
• Crearea de șanse egale pentru persoanele defavorizate
• Combaterea corupției în viața publică
• Organizarea de instruire pentru cetățenii care locuiesc în zonele cu risc
ridicat cu privire la modul de înțelegere și prevenire a calamităților și
catastrofelor
• Luptă pentru accesul la medicamente pentru bolnavii cronici
• Controlul și îmbunătățirea calității spitalelor
• Inițierea de acțiuni în justiție împotriva clauzelor contractuale neloiale din
contractele bancare sau de asigurare, printre altele

Cum putem defini toate aceste acțiuni și inițiative diferite? Giovanni Moro în „Handbook
of Active Citizenship” oferă următoarea definiție: Cetățenia activă este capacitatea
cetățenilor de a se autoorganiza în mod autonom într-o varietate de moduri pentru a-
și apăra drepturile, exercitând puteri și responsabilități în politicile publice de îngrijire
a bunurilor comune.
A deveni un cetățean activ se poate întâmpla din diferite motive. Cetățenia activă
presupune reunirea, auto-organizarea și desfășurarea unor forme de acțiune colectivă.
După cum spune un vechi cântec al sindicatului, nicio piatră nu formează un arc și nicio
picătură de apă nu întoarce moara de la sine. Este important să ne amintim această
dimensiune colectivă a conceptului într-o perioadă în care un singur lider politic este
adesea prezentat ca având soluția pentru fiecare problemă.
Domeniul de acțiune pentru cetățenia activă este cel al elaborării politicilor. Politicile
publice au ca scop abordarea problemelor de interes public, cum ar fi sănătatea,

11
educația, transportul sau ocuparea forței de muncă. Ele reprezintă dimensiunea
cotidiană și practică a democrației în care cetățenia activă are un rol fundamental de
jucat.
Cetățenia activă cuprinde anumite organizații. Cu alte cuvinte, nu toate asociațiile de
cetățeni sunt organizații de „cetățenie activă”. De exemplu, asociațiile sportive,
cluburile de șah, rețelele de motocicliști, grupurile de prieteni ai poeziei și orchestrele
și corurile de amatori sunt asociații de indivizi care sunt cetățeni, dar nu sunt
considerate organizații cu „cetățenie activă”.
Cetățenia activă și societatea civilă sunt concepte diferite. Societatea civilă se referă
la sfera în care actorii nestatali împărtășesc valori și reguli fundamentale. Include o
varietate de actori precum organizații religioase, asociații profesionale, școli și
universități, sindicate, sport, muzică, artă, centre de recreere etc. Organizațiile
cetățeniei active fac parte din această sferă, dar au ca scop protejarea drepturilor și
grija. pentru bunurile comune prin exercitarea atribuțiilor și responsabilităților
cetățenilor.
Putem defini organizații care promovează activismul civic acele asociații care se ocupă
de activități de interes public. Înseamnă că vizează întreaga colectivitate și nu doar
membrii lor. Aceste activități presupun acțiuni consistente care vizează:
• Protejarea drepturilor cetățenilor și a bunurilor comune,
• Împuternicirea persoanelor defavorizate, sprijinirea și promovarea civicii

Ce înțelegem prin protecția drepturilor? Orice acțiune promovată de cetățeni în scopul:

• Efectuarea drepturilor stabilite de legile naționale sau internaționale și adoptate
de o anumită țară
• Promovarea instituționalizării noilor drepturi
• Recunoașterea și introducerea de noi drepturi
• Aceste rezultate pot fi atinse în diferite moduri și cu ajutorul unei varietăți de
actori, dar inițiativa ar trebui promovată de cetățeni.

Ce înțelegem prin bunuri comune?

Prin bunuri comune ne referim la toate bunurile materiale și imateriale, de natură

publică cu caracter privat, care trebuie să fie gratuite, accesibile și utilizabile pentru
toată lumea, în apărarea dreptului de cetățenie și salvgardare a generațiilor viitoare.

12
Bunurile comune includ resurse naturale (cum ar fi aerul, apa, solul) bunurile
virtuale/imateriale legate de societate (încredere, legalitate, instituții publice,
securitate), bunuri materiale create de cetățeni (rețele, precum Internet, piese de arta,
infrastructuri publice). ).Protecția bunurilor comune implică:
• acțiuni planificate pentru a identifica un bun ca bun public.
• acțiuni menite să prevină sau să minimizeze sărăcirea sau neglijarea
bunurilor publice (protecția pădurilor, întreținerea drumurilor)
• acțiuni menite să faciliteze accesul larg la bunurile comune și să educe
oamenii la o utilizare responsabilă (acces la muzee, monumente pentru
persoanele cu dizabilități, acces la internet în mediul rural).
Prin termenul de împuternicire înțelegem un proces cognitiv prin care o persoană aflată
sub avantaj devine conștientă de capacitatea/puterea sa ca cetățean. Împuternicirea
se aplică atât indivizilor, cât și colectivității. Statutul de „persoană dezavantajată”
poate fi fie ocazional, fie temporar (spitalizare, dezastre naturale), fie permanent
(dizabilități, boli cronice).

Procesul și efectul împuternicirii îi permit unui individ să-și exercite propriile

prerogative: „Pot să o fac și o voi face”. Procesul de împuternicire se referă la acordarea
de asistență și îngrijire persoanelor aflate în situații dificile, dar și ajutarea acestora să
devină autonomi și actori cheie în viața lor, precum și cetățeni de facto.
Care sunt legăturile dintre organizațiile cetățenești active și alte asociații civice și
forțele societății civile? Toți acești actori cooperează la crearea și consolidarea
„capitalului social”, adică a rețelei de legături bazate pe valori, reciprocitate și
încredere care constituie țesutul societății. Cu toate acestea, organizațiile de cetățeni
active sunt dedicate împuternicirii cetățenilor ca actori care trebuie să joace un rol
activ pentru protejarea drepturilor lor.

De ce e importantă cetățenia activă?

Scopul cetățeniei active poate fi rezumat în trei obiective:

• Îngrijirea bunurilor comune
• Protejarea drepturilor
• Împuternicirea cetățenilor

13
Ce sunt mai exact bunurile comune?
Bunurile comune sunt bunuri care aparțin tuturor și pe care oricine le poate folosi în
mod liber. Bunurile comune includ mediul, sănătatea, cultura, încrederea, statul de
drept etc. Sunt amenințate în permanență de utilizarea egoistă și speculativă. Epuizarea
lor sărăcește societatea în ansamblu.
Apoi, cetățenia activă ajută la îngrijirea, protejarea, dezvoltarea și asigurarea accesului
la bunurile comune.
Un al doilea obiectiv este protecția drepturilor. Cetățenia activă contribuie la punerea
în aplicare a drepturilor proclamate de lege. Din păcate, un drept enunțat de lege nu
este adesea implementat pentru o serie de motive.
fii:
• Lipsa unui angajament administrativ
• Conflictul cu alte drepturi
• Intepretarea defectuasă a textului legii
• Lipsa unor norme de aplicare
• Lipsa unor norme clare și eficiente
Cetățenia activă servește la asigurarea protecției efective a drepturilor care sunt
proclamate la toate nivelurile (inclusiv cele regionale și internaționale) prin lege, sau a
celor care sunt adânc înrădăcinate în cultura politică. Activitatea organizațiilor
cetățenești pentru asigurarea respectării drepturilor ia două forme principale:
• Advocacy, care constă în apărarea punctelor de vedere și dorințelor persoanelor
aflate în nevoie față de cei care nu recunosc aceste drepturi;
• Furnizarea de servicii, ceea ce înseamnă furnizarea de servicii capabile să
răspundă nevoilor legitime ale persoanelor nesatisfăcute de furnizarea publică.
De obicei, organizațiile cetățenești folosesc ambele abordări. De exemplu, acele
organizații care administrează grădinițe pentru familiile sărace trebuie și ele să facă
lobby în administrația publică pentru ca să fie adoptat un program oficial de grădinițe
accesibil tuturor. Mai mult, acele organizații care protejează drepturile pacienților față
de autoritățile publice sau profesioniștii trebuie adesea să ofere informații, asistență și
servicii de consiliere cetățenilor care au nevoie. Al treilea obiectiv al cetățeniei active
este de a împuternici cetățenii. Deci, ce înseamnă împuternicire?

14
Împuternicirea are loc atunci când oamenii realizează că au dreptul, precum și
capacitatea concretă de a rezolva problemele cu care se confruntă, astfel încât să poată
obține controlul asupra vieții lor.
Mai exact, aceasta implică capacitatea de a afecta realitatea și comportamentul altor
persoane adică de a exercita puterea. Se spune adesea că cetățenii nu au putere ceea
ce este un neadevăr. Experiența cetățenilor activi demonstrează de fapt contrariul.
Când cetățenii se organizează și participă la politicile publice, își exercită propriile
puteri de a influența comportamentul altor oameni și cursul realității. Putem enumera
cel puțin cinci tipuri de putere:
• Puterea de a informa și prezenta diferite puncte de vedere
• Puterea de a crește gradul de conștientizare prin utilizarea simbolurilor
• Puterea de a face instituțiile să funcționeze în concordanță cu misiunile lor
• Puterea de a furniza servicii și de a produce bunuri
• Puterea de a crea alianțe și parteneriate
Dar, ce înseamnă aceste puteri? Să luăm câteva exemple, care provin din experiența
mondială a organizațiilor cetățenești.

Puterea de a informa

Organizațiile cetățenești sunt capabile să genereze informații și, în acest fel, să

afecteze realitatea. Informațiile privind încălcarea drepturilor omului în penitenciare,
existența haldelor ilegale cu deșeuri periculoase, starea reală a persoanelor expuse
riscului etc. sunt furnizate prin diferite mijloace, precum monitorizare, activități de
diseminare etc.

Puterea simbolică
În diferite țări, organizațiile cetățenești au folosit puterea simbolică pentru a crește
gradul de conștientizare cu privire la persoanele cu dizabilități. Ei au cerut înlăturarea
barierelor arhitecturale și au arătat imposibilitatea persoanelor cu dizabilități de a
practica sport sau arte, precum și discriminarea persoanelor cu dizabilități în locurile
de agrement. Au făcut acest lucru prin proteste, organizarea de evenimente speciale,
premii pentru buni practicieni etc. Datorită acțiunii civice, a fi cu dizabilități devine din

15
ce în ce mai acceptată social. Familiile nu mai simt rușine sau frică, ci sprijinul vecinilor
și al societății în general.

Puterea de a trage la răspundere instituțiile

Organizațiile cetățenești care controlează și promovează coerența între modelele
organizaționale și profesionale în furnizarea de servicii municipale și nevoile cetățenilor
își exercită o astfel de putere. De exemplu, se pot asigura că un serviciu de transport
public se conformează programului său.
Puterea materială
Atunci când organizațiile cetățenești oferă servicii pentru persoanele cu handicap
mintal sau familii sărace, sau când organizează operațiuni de ajutor umanitar în
catastrofe, ele exercită acest tip de putere.
Puterea parteneriatului
S-au obținut rezultate semnificative în protecția mediului datorită parteneriatelor
promovate de organizații cetățenești împreună cu companii private și sindicate. Aceste
parteneriate au permis, de exemplu, o scădere a deșeurilor industriale și a poluării,
protejând în același timp dreptul la siguranță, sănătate și angajare, evitând orice
conflict între angajatori, lucrători și comunitate.
Pe baza acestor elemente, putem da un răspuns mai concret la întrebarea „Care este
scopul cetățeniei active?” Răspunsul este că cetățenia activă este utilă pentru a pune
în aplicare drepturile proclamate de lege. După cum bine știm, instituțiile publice
deseori cu greu garantează drepturile pe care ar trebui să le protejeze și, adesea, nu le
garantează deloc, dacă sunt lăsate să facă acest lucru singure. În schimb, deseori tocmai
aceste instituții ar trebui să protejeze și să apere drepturile sunt responsabile de
încălcarea acestora.

Cetățenia activă și administrația publică

S-ar putea spune că acele funcții ale organizațiilor cetățenești evidențiate mai sus sunt
sarcini specifice administrațiilor publice. Conform acestei viziuni, primarii sau guvernul,
și nu cetățenii, trebuie să își protejeze drepturile și să aibă grijă de bunurile comune.
Din această perspectivă, se așteaptă ca cetățenii să-și comunice nevoile și cererile către
administrația publică, care este responsabilă pentru furnizarea de răspunsuri adecvate.

16
Cu toate acestea, administrația publică adesea nu are suficientă putere, informații sau
resurse pentru a satisface nevoile oamenilor. În alte cazuri, însăși administrațiile sunt
cele care nu respectă drepturile cetățenilor. În consecință, pentru a-și îndeplini
așteptările și a răspunde cererilor legitime, cetățenii nu se pot limita la a pune
întrebări, ci trebuie să contribuie și la găsirea de soluții. Necesitatea acestei cooperări
cuprinde o nouă abordare a „guvernării”.
Din perspectiva unei abordări mai incluzive a guvernanței, recunoaștem că, de la sine,
guvernele nu mai pot gestiona problemele cu care se confruntă. Ei pot aborda aceste
probleme doar făcând apel la toate entitățile publice, private și sociale (inclusiv
cetățenii) care sunt implicate într-o problemă să își asume responsabilitățile. Pentru a
guverna societatea, avem nevoie, deci, de „co-guvernare”, în care cetățenii nu mai sunt
pur și simplu beneficiarii politicilor publice, ci sunt parțial responsabili de planificarea
politicii, punerea în aplicare a acesteia și evaluarea acesteia.
În acest cadru de guvernare, cetățenii activi trebuie să contribuie în mod constructiv la
un dialog cu administrația publică, atât la nivel național, cât și la nivel local.
Relația dintre cetățeni și administrațiile locale este de o importanță deosebită: nu
numai pentru că administrațiile locale sunt mai apropiate de cetățeni, ci și pentru că
au o responsabilitate directă și concretă în gestionarea acelor probleme care sunt de
interes principal pentru oameni. Această cooperare poate lua diferite forme:
• Partajarea informațiilor
• Sprijin pentru inițiative civice
• Aranjamente de parteneriat
• Contractarea implementării de programe sau servicii publice către organizații
cetățenești
Indiferent de forma pe care o ia, este de o importanță crucială ca autonomie și bază
egală să fie acordate în relațiile active cetățean-administrație publică. Noua abordare
a guvernării este de fapt o provocare pentru administrația publică. Într-adevăr,
depășește principiul tradițional al libertății de asociere, în care statul trebuie să
garanteze posibilitatea cetățenilor de a se aduna și de a se organiza în scopuri private.
În schimb, se bazează pe autoorganizarea cetățenească pentru a promova interesul
comun, considerat în mod tradițional monopolul exclusiv al administrației publice.

17
CE ESTE ADVOCACY?

Noțiuni introductive
• Activitatea de advocacy se referă la un proces strategic de influențare a deciziilor
de politică publică și a practicilor administrative care afectează viața diverselor
categorii de cetățeni.
• Activitatea de advocacy are două mari componente: planificare și implementare.
✓ Planificare – proces prin care sunt stabilite scopuri, sunt selectate ținte și
stabilite strategii.
✓ Implementare – sunt formulate mesaje și activități specifice.

Elemente ale activității de advocacy

• Planificare
✓ Identificarea problemei/situației
✓ Stabilirea scopurilor specifice
✓ Dezvoltarea strategiei
• Implementare
✓ Planificare activități
✓ Implementare activități
✓ Monitorizare și evaluare

Beneficii ale activității de advocacy

• Pentru factorii de decizie:
✓ Oferă informații structurate referitoare la diverse probleme de politică
publică;
✓ Facilitează sccesul la diverse tipuri de public;
✓ Asigură sprijin în procesul de elaborarea/evaluare a diverselor politici
publice.

• Pentru organizațiile neguvernamentale:

✓ Evidențierea obiectivelor și valorilor organizației și asigurarea unei
vizibilități mai mari
 ✓ Presupune realizarea de coaliții și identificarea actorilor relevanți pentru
rezolvarea problemelor de politică publică
✓ Permite rezolvarea unor probleme care afectează membrii săi
✓ Influențarea reformei politicilor publice în domeniul de interes al
membrilor organizației
✓ Apărarea drepturilor membrilor

Cerințe pentru cei care inițiază campanii de advocacy

• Legitimitate – autoritățile publice trebuie să cunoască/recunoască legitimitatea
asociației(coaliției) dvs.;
• Credibilitate – suținerea argumentelor privind adoptarea unei anume opțiuni de
politică publică în mod profesionist și coerent;
• Cunoașterea contextului politic;
• Întelegerea procesului administrativ.

Campania de advocacy

Prin advocacy ne dorim să obținem schimbări în decizia de politică publică din domeniu
social, politic, economic etc. Campania de advocacy are loc atunci cînd un grup
realizează că o anume situație nu se va schimba fără modificări în practica de policy.

Aspecte importante în inițierea unei campanii de advocacy

• Beneficiarii: Cine sunt cei care vor beneficia de pe urma campaniei de advocacy?
• Organizatori: Cine inițiază campania? Cine sunt cei implicați în campanie și în ce
calitate? Cum va fi capacitată comunitatea afectată?
• Distribuția geografică: Unde este localizat grupul afectat? Recunosc ei că au o
problemă comună?
• Nivelul de răspuns: trebuie să incep o nouă campanie sau pot lucra în interiorul
uneia deja existente?
• Metoda de răspuns: ce nivel de intensitate trebuie să utilizez în campania mea?

Cerințe pentru echipa organizației implicată în activitatea de advocacy

(Dragomirescu et all, 2007):

19
 • abilități de cercetare și analiză a problemelor membrilor;
• abilități de relații publice și relații cu mass media;
• cunoștințe de marketing și relații publice;
• abilități de relaționare cu experții factorilor politici și ai decidenților publici;
• abilități de realizare de rețele/coaliții și relaționare în cadrul acestora;
• abilități de lucru în echipă;
• abilități de monitorizare a politicilor publice care afectează interesului
organizației/membrilor organizației

Etapele campaniei de advocacy (Dragomirescu et all, 2007):

Pasul 1. Analiza subiectului
Pasul 2. Analiza contextului pentru tema aleasă
Pasul 3. Analiza actorilor afectați de subiectul ales
Pasul 4. Analiza capacității organizației de a se implica într-o campanie de advocacy
Pasul 5. Construirea coalițiilor pentru susținerea temei campaniei de advocacy
Pasul 6. Crearea mesajului public al campaniei de advocacy
Pasul 7. Dezvoltarea relației cu mass media
Pasul 8. Dezvoltarea strategiei campaniei de advocacy
Pasul 9. Elaborarea planului de acțiuni al campaniei de advocacy
Pasul 10. Implementarea planului de acțiuni
Pasul 11. Evaluarea și monitorizarea campaniei de advocacy

Etapele elaborării strategiei de advocacy în cadrul organizației (Dragomirescu et all,

2007):
• Identificarea problemelor și soluțiilor alternative
• Informarea și educarea membrilor (crearea susținerii și a vocii unificate a
organizației)
• Participarea membrilor la campania de advocacy
• Elaborarea strategiei de comunicare externă/internă (mesaje, canale media,
planificarea graduală a transmiterii acestora, responsabilizarea purtătorilor de
cuvânt)
• Analiza factorii de decizie (identificarea nivelului de decizie, baze de date cu
factorii de decizie, analizarea intereselor acestora)

20
 • Dezvoltarea de relații cu alte organizații cu interese similare (analiza actorilor
interesați, identificarea de aliați, cooptarea lor la campanie, dezvoltarea de
mesaje comune)
• Monitorizarea politicilor publice în domeniu
• Evaluarea intermediară și finală

Implementarea Campaniei de Advocacy

1. Culegere si diseminare de informație relevantă:

Culegerea și diseminarea de informație relevantă va conduce la întărirea campaniei dvs,
și va informa factorii de decizie. Tehnici utilizate:
• Documentarea problemei;
• Cercetarea opiniei publice;
• Elaborarea de alternative de politica publică (policy report).

2. Creșterea nivelului de informație și interes:

Campaniile de advocacy au nevoie de suportul publicului general și al grupurilor de
public specifice. Din acest motiv este important să realizăm activități care vizează
creșterea gradului de informare și interes față de problema identificată. Posibile
tehnici:
• Campanii educative, workshopuri – ajută la informarea și educarea grupului țintă
și beneficiarilor – cu privire la drepturi, posibile soluții alternative etc.
• Petiții și scrisori adresate factorilor de decizie, semnate de cât mai mulți cetățeni
pentru a demonstra baza de suport sau nemulțumirea față de status quo. Ambele tehnici
sunt recomandate pentru a începe o campanie deoarece aduc problema identificata în
atenția factorilor de decizie și documentează baza de suport.
• Celebrarea unor evenimente special pentru a creste gradul de cunoaștere și
sensibilizare a publicului larg (ex. Târgul ONG). Dacă ne decidem să realizăm un astfel
de eveniment trebuie să ne asigurăm de prezența înalților oficiali, liderilor comunitari
și de ONGuri, să pregătim secvențe de discursuri sau marșuri, evenimente care să ridice
gradul de conștientizare privind problema identificată. Activități publice pregătitoare
se pot organiza și în zilele precedând evenimentul principal.

21
• Utilizarea mass-media pentru a crește nivelul de informare și a genera presiune
asupra factorilor de decizie. Mesajele campaniei pot ajunge la public prin intermediul
comunicatelor de presă, spoturilor radio sau tv.

3. Acțiuni organizate:
Acțiunile organizate, dacă sunt bine planificate și implementate, pot să reprezinte
pentru campaniile de advocacy mijloace eficiente de presiune pentru schimbarea de
politică publică. Tipuri de acțiuni organizate sunt: boicotul, demonstrații și marșuri,
greve.

4. Facilitarea angajării în procesul de schimbare.

Educația și buna informare a publicului sunt foarte importante, dar nu suficiente pentru
a conduce la schimbarea de politică publică. Organizatorii campaniilor de advocacy
trebuie să găsească mijloace și tehnici prin care să se susțină dezbaterea și negocierea
care vor conduce la schimbarea socială dorită. Astfel de tehnici sunt:
• Forumuri/dezbateri – au rolul să aducă împreună diverși actori interesați de o
anume problemă, împreună cu public general. Prin aceste tipuri de activități se oferă
posibilitatea diverșilor factori interesați să-și exprime opinia, argumentele cu privire la
soluționarea unei probleme identificate. Nu mai puțin, astfel de activități conduc la o
responsabilizare a factorilor de decizie.
• Vizite de lucru în alte țări cu experiențe pozitive în rezolvarea problemei
identificate. În astfel de vizite se pot trimite factori de decizie, lideri comunitari,
practicieni.
• Procese consultative – procesele consultative reprezintă modalități eficiente de
comunicare cu factorii de decizie. Procesele consultative pot fi inițiate de către factorii
de decizie sau de către ONGuri.
• Direct Advocacy – reprezintă un proces în care se ia contact direct cu oficiali
guvernamentali pentru a-i convinge să ne reprezinte interesele și argumentele în
favoarea unei anume soluții în interiorul guvernului.

5. Formarea de rețele
Rețelele creează un suport larg pentru susținerea unei anume soluții la o problema
identificată. Prin implicarea în rețele câștigam credibilitate și audiență. Existența

22
rețelelor reprezintă întotdeauna un indicator de maturitate și forță. Este important în
cadrul campaniilor de advocacy să ținem seama de existența rețelelor și să le folosim
eficient.

6. Influențarea procesului legislativ:

Absența unei anume legislații sau existența unei legislații deficitare generează multiple
probleme de ordin juridic, economic, social. Acțiunile de advocacy vizând schimbarea
cadrului legal sunt foarte importante . Ele presupun activități specifice de cercetare și
documentare, stabilire de contacte cu factorii de decizie, elaborare de propuneri
legislative.

Categorii de rezultate pentru campaniile de advocacy

1. Schimbări la nivelul normelor sociale. Normele sociale reprezintă totalitatea
atitudinilor, valorilor, comportamentelor și capitalului de cunoaștere ce formează
structura normativă a culturii și societății. Este foarte important să aliniem scopurile
campaniilor de advocacy și de schimbare a politicilor publice cu setul de valori și
comportamente ce caracterizează o societate dată.
Exemple de rezultate: schimbări privind gradului de cunoaștere, informare, educație pe
diverse subiecte; creșterea gradului de convergență a opiniilor cu referire la definirea
unei probleme de politică publică; schimbări la nivelul credințelor, valorilor,
atitudinilor; schimbări în comportamentul publicului; creșterea gradului de aliniere a
scopurilor unei campanii cu valorile fundamentale ale societății.
Exemple de strategii: campanii media; identificare și definire de probleme; dezvoltare
de mesaje; identificarea și dezvoltarea de „campioni” și purtători de mesaj în aria de
politică publică vizată.

2. Întărirea capacității organizaționale pentru advocacy. Capacitatea

organizațională se referă la aptitudini, capabilități, nivelul de pregătire pentru
personalul și liderii organizației, la îmbunătățirea structurii organizaționale , a
sistemelor financiare și de planificare strategică, la creșterea capacității organizației
de a forma și întreține coaliții, de a se implica activ în procesul politicilor publice.

23
Exemple de rezultate: Creșterea capacității managementului organizațional; abilități
strategice îmbunătățite; capacitate de comunicare și de transmitere a mesajelor de
advocacy îmbunătățită; stabilitate crescută a coaliției.
Exemple de strategii: Dezvoltarea calității leadershipului; activități de creștere a
capacității organizaționale; activități de creșterea capacității de comunicare și de
planificare strategică.

3. Consolidarea alianțelor: alianțele între parteneri în procesul de advocacy

variază în ceea ce privește nivelul de coordonare, colaborare și aliniere de misiuni.
Construcția alianțelor determină schimbări structurale la nivelul comunității și al
relațiilor instituționale. Ele sunt esențiale pentru prezentarea mesajelor comune,
stabilirea și urmărirea unor scopuri comune, consolidarea schimbărilor de politcă
publică și protejarea, conservarea elementelor deja câștigate în procesul de influențare
a deciziei de politică publică.
Exemple de rezultate: creșterea numărului de parteneri; creșterea nivelului de
colaborare între parteneri; aliniere sporită a nivelului de parteneriat; stabilirea de
alianțe strategice cu parteneri importanți; creșterea abilității coaliției de a influența
procesul politicilor publice.
Exemple de strategii: dezvoltare de parteneriate; dezvoltarea coaliției; campanii trans-
sectoriale; campanii comune; întărirea alianțelor.

4. Întărirea bazei de suport: Organizațiile neguvernamentale au nevoie, pe lîngă o

bună capacitate organizațională și de leadership, de suportul diverselor grupuri și
publicului larg. Forța, amploarea, magnitudinea acestui tip de suport reprezintă o
condiție esențială pentru reușita campaniilor de advocacy. Pentru creșterea calității
acestui tip de rezultat este nevoie de eforturi crescute în domeniul participării publice
și educației civice.
Exemple de rezultate: creșterea gradului de implicare a publicului în susținerea unei
anume probleme; creșterea numărului de acțiuni inițiate de „campioni”; creșterea
numărului de aderenți și simpatizanți ai cauzei; creșterea vizibilității în mass media;
creșterea gradului de cunoaștere a principiilor specifice campaniilor de advocacy;
creșterea vizibilității mesajelor de advocacy.

24
Exemple de strategii: acțiuni de organizare comunitară; campanii media; campanii de
angajare a publicului; dezvoltare de coaliții, analiză de politici publice și dezbatere.

5. Politici publice îmbunătățite. Schimbările în aria politicilor publice apar în etape

– dezvoltarea de alternative de politică publică, dezbatere și demonstrarea suportului
pentru o anume alternativă, adoptare, finanțare și implementare.
Exemple de rezultate: dezvoltarea de politici publice; adoptarea de politici publice,
implementarea de politici publice
Exemple de strategii: cercetare; dezvoltarea de „cărți albe”, dezvoltarea de rapoarte
de politică publică; programe pilot; educația factorilor de decizie; activități de tip
watchdog.

Evaluarea proceselor de advocacy

Utilizarea sistemelor de evaluare a proceselor de advocacy are o serie de avantaje:

• Se asigură revizuirea permanentă a așteptărilor;
• Se oferă un cadru sistematic de analizare a impactului schimbării și monitorizarea
progreselor;
• Facilitează revizuirea strategiei în timp util și ușurează procesul de
implementare;
• Implică toate părțile interesate în procesul de evaluare;
• Promovează o cultură a învățării.

Înțelegerea contextului de politică publică:

Cei implicați în procesul de advocacy trebuie să cunoască instituțiile, cum funcționează
procesul de politică publică, cultura organizațională dominantă.
• Factorii de decizie (legislativ, executiv, administrativ, public general)
• Potențialele tactici (educație, organizare, litigiu, mobilizare)
• Contextul politic
• Oponenți
• Aliați

25
 • Propria capacitate de a duce la bun sfîrșit efortul de schimbare de politică publică
(ce oportunități am, de ce capacități am nevoie, la ce retele am nevoie de acces,
ce capacități organizaționale trebuie sa mobilizez).

Dezvoltarea unei teorii a schimbării

O teorie a schimbării explică cum anumite activități vor conduce la rezultatul așteptat.
Altfel spus, oferă o „hartă” a procesului de schimbare a politicii publice, bazată pe o
evaluare a contextului de politică publică. În multe cazuri, schimbarea pe care o vizăm
este doar o componentă a unui strategiii mai largi de schimbare socială.
Iată cîteva întrebări care ne vor ajuta să ne clarificăm mai bine o teroie a schimbării:
• Care este problema pe care încercăm să o rezolvăm?
• Ce o sa fie diferit dacă reușim să realizăm schimbarea?
• Ce activități voi face pentru a atinge scopurile propuse?
• Ce factori vor accelera sau inhiba procesul de schimbare?

O teorie a schimbării trebuie să fie adaptabilă la schimbarile de context.

Stabilirea jaloanelor care să marcheze drumul spre succes. Deseori efortul de schimbare
de politici publice este unul de lungă durată. Definirea acestor jaloane ne va ajuta să
urmărim progresul procesului de schimbare și să evaluăm calitativ acest progres.

Colectarea datelor:
Colectarea datelor cere timp, bani, energie și organizare. Colectarea datelor este
esențială pentru a conduce procesul de advocacy la bun sfîrșit și din aceste date
colectate putem învăța ce am facut bine și unde am greșit, putînd astfel să ne creștem
performanța noastră și a altora în activități ulterioare. Colectarea datelor prin sisteme
de monitorizare și alte instrumente specifice este foarte importantă pentru procesul de
evaluare. Evaluarea este utilă atît celor care implementează procesele de advocacy, cît
și celor care au finanțat astfel de procese.

26
POLITICILE PUBLICE

Politici Publice. Definiție și concepte cheie

Politicile publice reprezintă acțiuni realizate de către guvern (central sau local) ca
răspuns la problemele care vin dinspre societate. Vorbim despre politici publice atunci
când o autoritate publică, centrală sau locală, încearcă cu ajutorul unui program de
acțiune coordonat să modifice mediul economic, social, cultural al actorilor sociali.

Caracteristicile unei politici publice:

• În primul rând o politică publică este formată dintr-un ansamblu de măsuri
concrete, care dau substanță politicii publice. Traseul constitutiv al unei
politici publice este punctat de diverse decizii.
• Un al doilea element deci este dat de faptul că o politică publică se
definește prin aceste decizii, forme de alocare a resurselor, a căror natură
este mai mult sau mai puțin autoritară și în care coerciția este mereu
prezentă.
• În al treilea rând, o politică publică se înscrie “într-un cadru general de
acțiune”, ceea ce ne permite să distingem între o politică publică și simple
măsuri izolate.
• În acest cadru de acțiune, o politică publică are obiective și scopuri
precizate, stabilite în funcție de valori, norme și interese. Acesta ar fi al
patrulea element.
• ar ultimul, al cincilea, este dat de faptul că o politică publică are un public,
adică indivizi și grupuri a căror situație este afectată de deciziile luate în
politica publică în cauză.
La nivel național, politicile publice pot să apară dinspre oricare dintre instituțiile majore
ale Statului (Parlament, Președinte, Guvern – central sau local).
Procesul politicilor publice (Modelul procesual)
Procesul de realizare a unei politici publice cuprinde șase etape:
• Identificarea problemei are loc atunci când un eveniment, o persoană,
un grup reușesc să atragă atenția asupra unei probleme, spre
soluționare, prin intervenția puterii publice.
 • Includerea pe agenda politică este faza în care problema identificată
este luată serios în considerație de către oficiali (putere publică și
politică). Nu toate problemele identificate ajung și pe agenda politică.
• Formularea cadrului de politică publică atunci când o anume
problemă ajunge să fie considerată de către oficiali, nu înseamnă
automat că o politică publică va fi creată. Cineva (o anume autoritate)
trebuie să dezvolte un program care să se refere la rezolvarea
problemei.
• Adoptarea unei politici publice aici ne referim la toate eforturile
pentru ca un anume program să fie adoptat ca și program
guvernamental. În această fază sunt concentrate elementele de
negociere, dictate de interese, care pot schimba viziunea inițială
asupra unei politici publice.
• Implementarea unei politici publice este un stadiu critic de realizare
a unei politici publice. Aici rolul administrației este decisiv.
• Evaluarea de politici publice care are ca scop determinarea eficienței
unei politici publice. Se analizează modul în care diversele activități
au condus la îndeplinirea scopurilor inițiale.
Ciclul de politici publice

Identificarea
problemei

Evaluare Stabilirea
agendei

Implementare Formulare de
propuneri

Legitimarea
propunerilor

28
Abordări ale elaborării politicilor publice
• “Politici axate pe rezultatul final” – în cazul aspectelor strategice de nivel
înalt sau a domeniului politicilor publice ca întreg. Acestea sunt aspecte
foarte întinse și complexe care abordează diferite probleme și implică mai
multe instituții.
▪ de ex.: Strategia Națională de Apărare, Strategia pentru Dezvoltare
Durabilă,Strategia Națională pentru Incluziune Socială, Politica pentru
Dezvoltarea Rurală etc..

• “Politici axate pe problemă” – se concentrează pe anumite probleme sau

aspecte specifice care trebuie să fie rezolvate într-un anumit domeniu al
politicii publice.
▪ de ex. îmbunătățirea sistemului de licențiere a universităților,
reducerea ratei șomajului în rândul populației rroma din mediul rural
,creșterea nivelului de colectare selectivă de deșeuri în rîndul populației,
rezolvarea problemelor cu grădinițele din noile cartiere ale Bucureștiului
etc..

Stabilirea agendei
Formularea agendei se referă la procesul prin care problemele ajung în atenția
guvernanților.
De unde și când apare agenda?
Într-o democrație participativă cetățeanul și /sau alte grupuri de actori sunt implicați
în procesul de luare a deciziilor publice, la administrarea banului public. Pentru a putea
vorbi de o democrație participativă eficientă, principiile informării, consultării și
transparentei luării deciziilor sunt condiții obligatorii.
Nu întreaga societate este în egală măsură implicată în procesul de decizie. Politicile
publice sunt realizate de către subsistemele politicilor publice, care includ toți actorii
sociali care au legătură cu o anumită problemă publică. Termenul de actor social
cuprinde atât sfera guvernamentală (ministere, comisii, agenții descentralizate –
deconcentrate, etc.), cea neguvernamentală (sindicate, ONG – uri, grupuri de presiune,
etc.) cât și sectorul privat.

29
Actorii pot fi implicați direct sau marginal în procesul politicilor publice. O abordare
comprehensivă susține că cei care participă direct în procesul politicilor publice pot fi
considerați ca membrii ai unei rețele a politicii respective, în timp ce actorii implicați
doar marginal pot fi considerați ca făcând parte dintr-o comunitate mai largă a politicii
publice respective. Subsistemele de politici publice sunt forumuri în care acești actori
discută problemele publice, negociază și încearcă să ajungă la soluții cât mai bune
pentru interesele lor.

Cine stabilește agenda de politici?

Perspectiva pluralistă – estimează că procesul de luare a deciziilor de către guverne
este împărțit în mai multe arene distincte și cei care au putere într-una din aceste arene
nu au, in mod necesar această putere și în cadrul celorlalte. Această perspectivă
presupune că procesul de luare a deciziilor este similar cu piața și regulile ei, existând
un număr de interese aflate în competiție pentru putere și influență chiar și în cadrul
unei singure arene. Acest tip de abordare se întâlnește în special în Statele Unite ale
Americii.

Perspectiva elitistă – presupune existența unei “elite” care domină procesul de luare a
deciziilor în domeniul politicilor publice. Cu alte cuvinte, aceleași interese existente în
societate câștigă în mod constant. Potrivit acestei perspective agenda nu reprezintă o
competiție între grupuri cu o putere relativ egală ci mai degrabă folosirea sistematică
a puterii elitelor pentru a decide care probleme vor fi luate în considerare de către
sistemul politic.

Perspectiva tehnocrată – presupune că sursa problemelor care intră pe agenda politică

nu o reprezintă mediul grupurilor de interese ci autoritatea publică în sine. Conform
acestei perspective rolul principal revine elitelor specializate din cadrul instituțiilor
guvernamentale. Competiția se desfășoară, prin urmare, în interiorul guvernului, între
diferite agenții guvernamentale iar obiectul său îl reprezintă promovarea unor pachete
de legi sau bugetul și de aceea politicile ajung să se situeze destul de departe de
problemele reale ale societății.

30
Surse ale agendei publice
Surse ale agendei de politici publice din România pot fi:
• Uniunea Europeană, UE (toate politicile legate de „acquis-ul” comunitar)
• Societate (de exemplu: răpirea în Irak a celor 3 jurnaliști a determinat
Ministerul Apărării să dezvolte programe de training pentru ziariștii care vor să
meargă în zonele de conflict)
• Guvernul însuși (Ministerul Sănătății de exemplu încearcă să rezolve
problema ineficienței și a resurselor financiare insuficiente dezvoltând o politică
de privatizare a spitalelor ca alternativă pentru sistemul existent)

Agenda publică și agenda instituțională

O distincție care se poate face este între agenda publică și agenda instituțională.
Agenda publică constă în toate problemele care în mod obișnuit sunt percepute de către
membrii unei comunități politice ca meritând atenția publică și care sunt în puterea și
jurisdicția de rezolvare a autorităților. Fiecare societate are sute de astfel de probleme
pe care cetățenii consideră că ar trebui să fie rezolvate de către guvernanți. Totuși,
doar o mică parte din aceste probleme din agenda publică sunt luate în considerare de
către guvern. De cele mai multe ori mass-media este mediul catalizator care ajută
trecerea unei probleme de pe agenda publică pe agenda instituțională. În momentul în
care guvernul a acceptat că trebuie să facă ceva în legătură cu problema respectivă,
aceasta intră în agenda instituțională. Altfel spus, agenda publică este o agendă pentru
discuții, în timp ce agenda instituțională este una pentru acțiune.

Cum ajunge o problemă de pe agenda publică pe cea instituțională?

Consultarea
Consultarea este cel mai adecvat instrument pentru a facilita întâlnirea dintre
problemele comunității și agenda administrației publice. Avantajele consultării sunt:
• decidenții politici sunt în contact direct cu alegătorii;
• decidenții politici beneficiază de expertiză voluntară și de studii de caz
provenite din societatea civilă;

31
 • decidenții politici pot prelua direct gradul de asimilare și de acceptare al
societății civile cu privire la proiecte de acte normative mai puțin „prietenoase”;
• prin mecanismele de consultare publică, procesul legislativ este mai bine
mediatizat, conducând la îmbunătățirea imaginii structurilor deciziei publice;
• transparența deciziei publice prin consultarea publică structurată susține
direct programul anticorupție;
• diminuarea traficului de influență, prin exprimarea publică a intereselor
diferitelor părți interesate;
• cetățeanul va avea convingerea că participă direct la procesul legislativ,
conducând la un capital de imagine pentru decidenții politici
• mecanismele de consultare publică structurată oferă posibilitatea
grupurilor afectate de proiectul de lege să-și exprime susținerea,
amendamentele și să-și argumenteze opiniile;
• societatea civilă se va simți parte a procesului legislativ și va accepta mult
mai ușor compromisul;
• societatea civilă se va responsabiliza cu privire la procesul legislativ, fără
a mai căuta posibilități opace de influențare a proiectelor de legi.

Advocacy si lobby1
Advocacy este activitatea de a apăra /sprijini un principiu sau un punct de vedere
(individual / general / al unei organizații) in fața unei instituții guvernamentale sau a
legiuitorului.

Lobby înseamnă promovarea unor interese individuale, de grup sau ale unei organizații
prin influențarea politicilor publice, a instituțiilor guvernamentale sau legiuitorului.
Lobby înseamnă să influențezi (respectând legea și principiile de drept) în mod legitim
decizii politice, economice, sociale etc., prin activități de comunicare realizate
profesionist, care implică expertiză legislativă, tehnici discursive și abilități strategice.

1
Asociatia Pro Democratia a realizat o audiere publica pe tema lobby-ului in Romania in februarie 2007.
Mai multe informatii si depozitii gasiti la http://www.apd.ro/proiect.php?id=26

32
Traficul de influență înseamnă primirea ori pretinderea de bani sau alte foloase ori
acceptarea de promisiuni, de daruri, direct sau indirect, pentru sine ori pentru
altcineva, săvârșită de către o persoană care are influență sau lasă să se creadă că are
influență asupra unui funcționar pentru a-l determina să facă ori să nu facă un act ce
intră în atribuțiile sale de serviciu (Art. 257 din Codul Penal). Acesta activitate intră în
sfera infracțională si se pedepsește cu închisoare de la 2 la 10 ani.

Linia de graniță dintre lobby și trafic de influență este foarte subțire, adesea traficul
de influență ascunzându-se sub umbrela lobby-ului.

A face lobby implică întotdeauna advocacy; insă, in advocacy, nu este obligatoriu sa

faci lobby. Diferența cheie dintre lobby si advocacy este că advocacy-ul presupune
comunicarea transparenta si directă cu legiuitorul si opinia publică a unui punct de
vedere individual / general /al unei organizații, FARA a cere neapărat inițierea unei
modificări legislative.

Diferența dintre lobby si advocacy poate fi privită uneori ca o simpla problemă de

audiență. Cu certitudine insă, cei care sprijină o cauză, un principiu, un drept sau un
anumit punct de vedere general practică advocacy. Când respectivii încearcă sa
influențeze politicile publice, instituțiile guvernamentale sau legiuitorul in sens
particular practică lobby.
Activitatea de advocacy poate presupune:
• Apărarea unor principii fundamentale: drepturile omului, libertatea de
exprimare, libera competiție, economia de piață
• Educarea opiniei publice cu privire la o anumita prevedere / inițiativa legislativa
• Prezentarea către legiuitor a unui punct de vedere individual / general sau al
unei organizații.
Analiza de Politici Publice în Cinci Pasi
Pasul I. Verificarea, definirea și detalierea problemei
Pasul II. Stabilirea criteriilor de evaluare.
Pasul III. Identificarea opțiunilor (alternativelor) de acțiune publică
Pasul IV. Evaluarea și compararea alternativelor
Pasul V. Monitorizarea și evaluarea politicii publice implementate

33
DEFINIREA PROBLEMEI
Identificarea problemelor
Problemele = obstacole care nu ne permit să atingem obiectivele

Etape în definirea și analizarea problemelor

• Listarea obstacolelor
• Stabilirea criteriilor de evaluare a problemelor (importanța, impact, urgență,
fezabilitate etc)
• Identificarea problemei prioritare
• Analiza problemei

Metode de identificare a problemei:

1. Dialogul problemei
• Care este problema?
• De ce există problema? (cauze)
• De ce trebuie rezolvată? (efecte)
• În ce condiții este o problemă? (când)
• Unde este o problemă?
• A cui este problema? (grupuri afectate)

2. Testul celor 3 C – enunțul trebuie să fie:

• Clar
• Concis
• Complet

3. Arborele problemei – relații cauzale

Arborele problemei

Analiza problemei ajută la identificarea aspectelor negative ale unei situații existente
și stabilește “relația cauză efect” dintre problemele identificate. Implică trei mari
etape:
1. Definirea cadrului și a subiectului analizei;
 2. Identificarea problemelor majore cu care se confruntă grupurile țintă și
beneficiarii (Care sunt problemele? Ale cui probleme?); și
3. Vizualizarea problemelor sub forma unei diagrame numite “arborele problemei”
sau “ierahia problemelor” pentru a ajuta la analizarea și clarificarea relațiilor
cauză-efect.
Analiza este prezentată sub forma unei diagrame prezentând efectele problemei
deasupra și cauzele dedesubt. Această analiză urmărește să identifice adevăratele
“strangulări de drumuri” pe care factorii interesați le consideră cu prioritate ridicată și
pe care doresc să le depășească. O analiză clară a problemei oferă astfel o puternică
fundamentare pe baza căreia se pot elabora un set relevant și concentrat de obiective
strategice.

Cum se stabilește Arborele problemei?

35
Câteva puncte importante de reținut în utilizarea instrumentului arborele problemei
sunt:
• Calitatea rezultatului va fi determinată de persoana care este implicată în
analiză și cu abilitățile facilitatorului. Este dificilă implicarea acelor
reprezentanți ai factorilor interesați care au cunoștințele și abilitățile potrivite;
• Un lucru potrivit poate fi realizarea unui număr de exerciții separate de arbori
de probleme cu diferite grupuri de factori interesați pentru a ajuta în a determina
diferitele perspective și a modalității cum variază prioritățile;
• Procesul este la fel de important ca și produsul. Exercițiul ar trebui tratat ca o
experiență de învățare pentru toți cei care sunt implicați și ca o oportunitate
pentru ca diferitele păreri și interese să poată fi exprimate; și
• Produsul exercițiului (arborele problemei) ar trebui să ofere o versiune robustă
dar simplificată a realității. Dacă este prea complicat, este posibil ca să nu fie la
fel de util în a direcționa următorii pași ai analizei. Un arbore de probleme nu
poate (și nu ar trebui) să conțină sau să explice complexitățile fiecărei relații
cauză-efect identificabilă.
Odată ce este terminat, arborele problemei reprezintă o imagine de sinteză a situției
negative existente.

Metode de evaluare a mediului extern și intern

Analiza factorilor interesați

Recunoașterea rolului cheie jucat de stakeholderi în determinarea politicii, în
implementarea acesteia și în ceea ce privește rezultatele ei au condus către
considerarea analizei stakeholderilor ca reprezentând un instrument viatl al
managementului strategic.

Factori interesați orice persoană, grup, comunitate, instituție sau

organizație/instituție:
• care are interes legat de un anumit rezultat – pozitiv sau negativ, sau
• ale cărei/cărui opinii, idei și interese ar putea să influențeze strategia
instituției, înlesnindu-i drumul către succes sau eșec

36
Tipuri de factori interesați:
• CHEIE:
– Cei care pot avea o influență semnificativă, sau care sunt importanți
pentru succesul activităților
• PRIMARI:
– Cei care sunt direct afectați de activitate, în sens pozitiv sau negativ
• SECUNDARI:
– Toate celelalte persoane, grupuri sau instituții care au un interes, sunt
implicate sau au un rol intermediar.
• In realitate această distincție nu este foarte clară.

Scop: analiza stakeholderilor are ca scop să indice interesele acelora care trebuie luați
în considerare când se ia o decizie. În același timp analiza ar trebui să indice de ce este
necesar să fie luate în considerare aceste interese.

Actorii sau grupurile care trebuie să fie luate în considerare:

• Actorii/grupurile care se află în poziții ce pot produce daune ori pot slăbi
autoritatea sau suportul politic al decidentului/organizației.
• Actorii/grupurile a căror prezență sau suport furnizează un beneficiu net ori
întăresc o organizație sau sporesc autoritatea decidentului(și capacitatea de a
asigura conformarea la decizii).
• Actorii/grupurile care sunt capabili să influențeze direcția acțiunilor organizației
sau să se amestece în acestea.

Analiza stakeholderilor se centrează pe două elemente cheie:

a) Interesul pe care grupurile/actorii îl au într-o problemă particulară.
b) Cantitatea și tipul resurselor pe care ei le pot mobiliza pentru a influența
rezultatele în ceea ce privește aceea problemă.

Regula: doar acele grupuri sau actori care dețin resurse reale și mobilizabile ce pot fi
aplicate pentru sau împotriva organizației și care au interese vis-a-vis de problema
respectivă trebuie să fie luați în considerare. Ei sunt aceia care au capacitatea de a
influența în mod direct rezultatele politicii.

37
Tabelul 1
Grupul Interesul grupului în Resursele Capacitatea de Poziția vis-a-
ceea ce privește a mobiliza vis de
problema resurselor problemă

Analiza stakeholderilor este utilă pentru a câștiga o mai bună înțelegere a intereselor și
resurselor actorilor importanți pentru luarea deciziei de politică și implementarea
acesteia. Pentru a spori efectele ei este bine dacă se folosește în combinație cu alte
metode ale managementului strategic: harta politică, analiza jocului de putere/forțelor
politice, analiza mediului politic. Combinată cu harta politică analiza stakeholderilor
poate ajuta la stabili locul grupurilor politice pe hartă.
Analiza SWOT
Analiza SWOT începe prin identificarea caracteristicilor dominante – pozitive și
negative, ale instituției și precum și a caracteristicilor mediului în care activează
instituția:
• S – strengths – puncte forte
• W – weaknesses – puncte slabe
• O – opportunities – oportunități
• T – threats – amenințări/obstacole
Factori care promovează realizarea Factori care întârzie realizarea
obiectivului obiectivului
Puncte forte Puncte slabe
Factori ai Ce funcționează bine? Ce se poate îmbunătăți?
mediului intern Care este rezultatul pozitiv al acțiunilor Care sunt obstacolele care pot împiedica
anterioare? evoluția?
Ce consideră clienții ca fiind puncte forte? Care sunt elementele care trebuie
consolidate?
Există verigi slabe în lanț?
Oportunități Amenințări
Factori ai Factorii externi (PEST) care ar putea Factorii externi (PEST) care ar putea
mediului facilita aplicarea soluției de rezolvare a împiedica aplicarea soluției de rezolvare a
extern problemelor. problemelor.

38
ABORDĂRI ȘI STRATEGII DE PARTICIPARE PUBLICĂ

Abordări în funcție de modul de relaționare cu puterea/ de

abordarea țintelor
Strategii de Colaborare

Dacă schimbarea dorită este construirea colaborării între grupurile comunitare,

instituțiile statului și/sau sectorul privat, pentru diseminarea unor abordări
inovative, furnizarea unor noi servicii sau îmbunătățirea infrastructurii locale,
atunci colaborare este o abordare potrivită. Colaborarea presupune existența unui
acord asupra problemelor prioritare și compatibilitate privind
obiectivele/schimbarea dorită. ONG-urile pot decide să colaboreze direct cu
puterea / decidenți sau cu instituțiile care furnizează servicii publice pentru a
elabora sau a implementa o lege/ o politică sau un nou serviciu public.
Colaborarea poate fi întâlnită și pentru monitorizarea implementării unei legislații
sau a unei politici. Colaborarea poate lua forma unor organisme mixte, de co-
decizie intre autorități publice si societatea civila ceea ce presupune un mecanism
sistematic si structural de lucru. Colaborarea poate lua forma unui parteneriat.
Transparența decizională este o condiție necesara unei colaborari eficiente.
Autoritățile publice aprobă, adoptă sau redactează în mod constant acte
normative și iau decizii care influențează viața sau activitatea oamenilor,
organizațiilor non-profit și societăților comerciale. Legea transparenței (nr.
52/2003) permite cetățenilor și organizațiilor constituite de aceștia să își exprime
opiniile și interesele în legătură cu elaborarea de acte normative și cu luarea unor
decizii administrative prin consultarea lor de către autoritățile publice în legătură
cu proiectele de acte normative și participarea la ședințele publice ale
respectivelor autorități.
Pentru a influența decizii sau acte normative, persoanele pot participa fie
individual, în calitatea lor de cetățeni, fie organizați în ceea ce legea numește
“asociații legal constituite”. Legea nu limitează în nici un fel accesul la
mecanismele prevăzute de aceasta, oricine având dreptul de a participa,

39
indiferent de interesul pe care îl reprezintă. Nu se pot folosi direct de
mecanismele acestei legi societățile comerciale, organizațiile cooperatiste,
asociațiile agricole, partidele politice. Ele pot să intervină fie prin intermediul
unor persoane fizice (cum ar fi proprietari, asociați, acționari, membri, persoane
cu funcții de conducere sau de execuție), fie prin intermediul unor organizații
neguvernamentale create pentru a le reprezenta interesele. Un punct de vedere
poate fi susținut de o persoană fizică, de o asociație fără personalitate juridică,
de o persoană juridică non-profit sau de o coaliție.

Procese decizionale consultative

Scop: De a asigura un cadru institutionalizat de dezbateri intre diferite
componente ale societatii civile si a oferi cat mai multor cetateni posibilitatea de
a-si exprima opinia cu privire
la aspectele care ar trebui revizuite in Constitutie

Cadrul legal
Dreptul de participare la elaborarea actelor normative este consfintit de Legea
52. Sursele de informare cu privire la proiectele de acte normative supuse
consultărilor sunt:
• anunțul pe pagina de Internet a entității publice;
• anunțul afișat într-un spațiu accesibil publicului din sediul entității;
• mass-media, dacă aceasta preia anunțul trimis de entitatea publică
respectivă.

Anunțul trebuie, potrivit legii, să cuprindă:

• nota de fundamentare a proiectului, expunerea de motive sau referatul de
aprobare;
• textul complet al proiectului de act normativ;
• termenul de trimitere a comentariilor (cel puțin 10 zile) și
• modul în care cei interesați pot trimite în scris comentariile.

40
O altă modalitate importantă de a primi informația referitoare la consultările
asupra proiectelor de acte normative este procedura depunerii unei cereri la
autoritatea publică respectivă. Formularea legii este destul de vagă, menționând
că proiectele de acte normative vor fi trimise tuturor persoanelor care au depus
o cerere pentru primirea acestor informații. Entitățile publice trebuie să
stabilească proceduri pentru trimiterea anunțurilor către cei care au depus cereri.
În cazul actelor normative cu relevanță asupra mediului de afaceri,14 instituția
publică inițiatoare va transmite anunțul către asociațiile de afaceri și către alte
asociații legal constituite, pe domenii specifice de afaceri. Anunțul trebuie adus
la cunoștința publicului cu cel puțin 30 de zile înainte de adoptarea caietului de
sarcini. Perioada de primire a propunerilor, sugestiilor, opiniilor nu poate fi mai
scurtă de 10 zile. Propunerile, sugestiile, opiniile, persoanelor interesate au titlul
de recomandări, încorporarea lor în actul normativ rămânând la latitudinea
autorității contractante.

Legea 52/2003, prevede posibilitatea dezbaterii proiectului de act normativ în

cadrul unor întâlniri publice, dacă acestea au fost solicitate în scris de către o
asociație legal constituită sau o altă autoritate publică. Persoanele fizice sau
societățile comerciale nu pot cere organizarea de dezbateri publice. Însă dacă o
societate comercială face parte dintr-o asociație de afaceri, aceasta din urmă
poate cere în scris autorității contractante organizarea unei dezbateri publice la
care poate participa orice reprezentat al respectivei societăți comerciale.
Termenul pentru desfășurarea dezbaterii este de maximum 10 zile de la publicarea
datei și locului unde urmează a fi organizată. Legea nu precizează modul în care
va fi organizată dezbaterea. Din experiența altor țări, putem trage concluzia că
modul în care va fi structurată întâlnirea are un rol foarte mare în asigurarea
faptului că rezultatele acesteia sunt utile pentru autoritatea publică
organizatoare. Pentru a obține maximum de eficiență, întâlnirea trebuie
structurată în așa fel încât să asigure participarea tuturor celor interesați, iar
aceștia să își expună punctul de vedere în legătură cu actul normativ ce face

41
subiectul dezbaterii, fără a se abate de la acesta și fără a se implica în discuții
deviate de la subiect.
Persoanele interesate pot sugera modul de desfășurare a dezbaterii în vederea
atingerii unui grad cât mai înalt de eficiență, dintre modalitățile de organizare
sugerate ale unei astfel de dezbateri amintim: dezbaterea cu agendă precizată și
facilitator al discuțiilor si audiere publică.
Pe lângă modalitățile de consultare expres prevăzute de lege, pot fi folosite și
alte tehnici care pot fi solicitate de cetățeni, deși nu sunt incluse în lege:
• consultarea electronică, sub forma unui forum electronic;
• întâlniri în comunitate, organizate de autoritatea publică locală într-un loc
public, în apropierea comunității care va fi afectată de actul normativ
respectiv și nu la sediul autorității (de exemplu în cazul unor investiții
importante).
Participarea la ședințe publice
Ședințele publice la care se referă Legea transparenței sunt, în fapt, toate
ședințele care sunt necesare pentru desfășurarea activității autorității publice
respective și pe care autoritatea respectivă le declară ca fiind publice. Definiția
dată de lege ședințelor publice lasă declararea acestora ca publice la latitudinea
entităților publice respective, prin regulamentul lor de organizare și funcționare.
Entitatea publică este obligată să facă public anunțul cu privire la ședință cu cel
puțin trei zile înainte de desfășurarea acesteia. Anunțul va fi făcut public prin:
• afișare la sediul entității publice;
• inserare în site-ul de web;
• comunicare către mass-media.

Anunțul va conține:
• data, ora și locul de desfășurare;
• ordinea de zi.
Difuzarea către mass-media a anunțului privind ședința este obligatorie. Depinde
de instituția respectivă către ce mijloace de informare în masă direcționează

42
anunțul, precum și de organele mass-media în ce măsură sunt interesate să îl
publice.
Legea prevede că anunțul trebuie adus la cunoștința cetățenilor și asociațiilor
legal constituite care au prezentat anterior sugestii și propuneri, în scris, referitor
la aspectele ce vor fi discutate în cadrul ședinței. Legea face aici referire la acele
persoane sau organizații care, folosindu-se fie de dreptul la petiție, fie de
procedurile Legii transparenței privitoare la consultările asupra proiectelor de
acte normative, au formulat anterior puncte de vedere legate de subiectele de pe
ordinea de zi a respectivei ședințe. Această procedură presupune că persoana
responsabilă cu trimiterea anunțului va verifica, înainte de fiecare ședință
publică, ordinea de zi și registrul în care s-au înscris petițiile cetățenilor, lista
celor care au depus comentarii scrise asupra proiectelor de acte normative ce vor
fi dezbătute și, eventual, lista participanților la dezbaterile asupra acelor acte,
pentru a realiza o listă suplimentară de distribuție a anunțului. În lipsa unui sistem
informatizat de evidență a petițiilor și comentariilor asupra proiectelor de acte
normative, această operațiune poate fi mare consumatoare de timp și energie.
Participarea la ședință se va face în limita numărului de locuri din sala în care se
va desfășura ședința. Pentru a determina cine sunt persoanele care au prioritate,
legea introduce noțiunea de „ordine de precădere” și lasă la dispoziția persoanei
care conduce ședința să stabilească cine are mai mare interes în a participa.
Criteriul celui mai mare interes nu poate fi folosit în sensul de a împiedica
participarea la ședința publică a categoriilor de persoane protejate prin
prevederile Ordonanței 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor
formelor de discriminare.Massmedia are acces preferențial la ședință, trecând
peste ordinea de precădere.
Același președinte de ședință mai are la îndemână un instrument de control al
ședinței — posibilitatea de a avertiza sau chiar de a evacua din sală un participant,
în cazul în care acesta nu respectă regulamentul de organizare și funcționare a
ședințelor, parte a regulamentului instituției publice respective. Cei care nu pot
participa la ședință vor avea acces, în condițiile legii accesului la informațiile de
interes public, la minuta ședințelor publice. Contribuțiile participanților la
43
ședințele publice au doar valoare de recomandare, adoptarea deciziilor ținând de
competența exclusivă a autorităților publice.

Strategii de confruntare
Această strategie este adoptată de obicei când alte abordări care au încercat
influențarea autorităților au eșuat, sau când este necesară atragerea atenției
opiniei publice și a guvernanților asupra unei probleme care nu suferă amânare,
sau asupra impactului negativ al unei politici publice. Obiectivul principal urmărit
este mobilizarea unui număr semnificativ de cetățeni pentru realizarea presiunii
pentru schimbare.

Modalități de acțiune din cadrul acestei strategii pot fi:

• Protestele prin demonstrații și marșuri, sau alte evenimente de stradă, lansare
de mesaje creative menită să atragă atenția guvernanților și opiniei publice.
• Apelarea la instanțele de judecată. Aducerea cazurilor in instanta de judecata
presupune identificarea acelor neajunsuri ale cadrului legislativ care permit
incalcarea libertatilor fundamentale ale omului. si corectarea Mediatizarea
unui caz ajuns în instanță atrage atenția opiniei publice asupra unei situații
negative sau a unui abuz și ca urmare poate conduce la inițierea reformelor
dorite sau la schimbarea procedurilor și reglementărilor de aplicare a legii.
Această strategie este adoptată atunci când scopul principal promovarea
schimbării economice și sociale, testarea aplicării legislației și a reacțiilor
instituțiilor publice.

Abordări în funcție de modalitatea de comunicare cu decidenții

Toate strategiile de advocacy urmăresc de fapt influențarea diferitelor ținte /
actori implicați. Modul în care se exercită această influență poate fi structurat în
funcție de modul în care inițiatorii campaniei de advocacy comunică cu decidenții.
Utilizarea eficientă a acestor strategii presupune abilitățile de comunicare
excelente. Putem diferenția următoarele modalități specifice:
• comunicare directă interpersonala – Lobby
44
 • comunicare directă între reprezentanții grupurilor – Negociere
• comunicare prin arena publică (indirectă) Campanii Media
• demonstrarea evidenței convingerea
• comunicare directă interpersonala – Lobby

Lobby implică întâlniri față în față cu cu decidenții pentru a-i influența să sprijine
discutarea și rezolvarea unei probleme, promovarea unei soluții, adoptarea unei
legi sau adoptarea unei poziții legate de o temă de interes public. « Prin lobby
intelegem orice actiune desfasurata cu scopul de a influenta activitatea puterii
legislative sau a celei executive dintr-un stat, fie ca este vorba despre institutii
publice locale sau centrale. Actiunile de lobby sunt strans legate de procesul de
adoptare a deciziilor, urmand, asadar, fie componenta legislativa, fie pe cea
executiva a procedurilor de reglementare. In componenta legislativa, propunerile
sunt supuse dezbaterii unor adunari reprezentative, care delibereaza si aproba
decizia prin vot (consiliu local sau judetean, consiliu director sau de administratie,
Parlament), lasand aplicarea efectiva a respectivelor prevederi in sarcina
autoritatilor executive si/sau judecatoresti. Prin componenta executiva,
propunerile sunt supuse atentiei functionarilor din institutiile administratiei
publice si culmineaza cu adoptarea si aplicarea acestora prin decizia voluntara a
unui demnitar investit cu putere executiva (primar, director de agentie,
departament ori directie judeteana, prefect sau ministru). Din aceste
considerente, obiectivele oricarei actiuni de lobby pot fi clasificate in doua mari
categorii: adoptarea sau respingerea unei propuneri, in componenta legislativa, si
emiterea sau abtinerea de la emitere a unui act administrativ, in componenta
executiva.”

Comunicare directă între reprezentanții grupurilor – Negociere

Negocierea poate avea loc intre aliați, între ONG-ul care coordonează campania
de advocacy și beneficiari, și bineînțeles, între susținătorii schimbării și tintele
acesteia / reprezentanții puterii. In situația când se negociază cu puterea, cei ce

45
se duc la masa negocierii trebuie să stie sursele de putere de care dispune fiecare
parte, care este mandatul / limitele negocierii: ce se negociază și ce nu se
negociază, și să aiba pregătite alternative în situația în care procesul de negocere
eșuează.

Comunicare prin arena publică (indirectă) Campanii Media și

comunicate de presă
Procesul de advocacy înseamnă în fapt, o acțiune publică, vizibilă. Chiar și
întâlnirile directe cu reprezentanții puterii trebuie să fie mediatizate prin
comunicate de presă, conferințe de presă, etc. Puteți însă recurge la o strategie
de comunicare cu reprezentanții puterii și cu ceilalți actori implicați prin
intermediul arenei publice, astfel încât trebuie să utilizați campanii media, care
pot include utilizarea mesajelor scrise sau audio-vizuale. De multe ori campaniile
media se suprapun cu campaniile de educare publică și mobilzare cetățeni,
prezentate în continuare. Media poate fi folosita atât în strategiile de confruntare
cât și în cele de colaborare.
Comunicatul de presa este un document scris, structurat logic, care transmite
știrea / informația /mesajul/ povestea dumneavoastrăîn sfera publică prin media.
Comunicatul de presă este un
document destinat publicării sale în ziare și are o formă standard: răspunde la
întrebările:
• Cine?
• Unde?
• Când?
• Ce?
• De ce?
• Cum?
Un bun comunicat de presă trebuie să fie ca o cafea: puternică, proaspătă și
aromată astfel încât să te facă să te oprești când treci pe lângă ea. Nu uitați
detaliile tehnice: o singură pagină, spațiere adecvată, semnătură, dată, adresă și
întotdeauna cu mențiunea cui îi este adresată. Comunicatul de presă poate

46
transmite un semnal de alarmă instituțiilor publice responsabile, poate mediatiza
un eveniment, acțiune sau poate fi o solicitare publică adresată unei instituții și
liderului acesteia.

Demonstrarea evidenței – convingerea

Această strategie se utilizează în situația în care mesajul pe care îl transmiteți
urmărește ilustrarea unei situații evidente, pentru care aveți argumente și
informații convingătoare. Se realizează prin demonstrarea legitimității cererilor,
demonstrarea amploarei problemei, demonstrarea sprijinului aliați și a a
rețelelor. Pentru a convinge este nevoie de vizibilitate, informare de obicei se
utlizează mass-media și se bazează pe mobilizarea unui număr semnificativi de
susținători.

Abordări în funcție de scopul principal/ activitatea majoră

a) Campanii de educare publică și mobilizare cetățeni
b) Realizare de studii și cercetări
c) Construirea capacității ONG-urilor și a societății civile: instruire,
d) Construire alianțe, coalitii, parteneriate

Campanii de educare publică și mobilizare cetățeni

Aceste strategii urmăresc construirea sprijinului public necesar influențarii
decidenților. Modalitățile de realizare a acestei strategii includ:campanii de
furnizare de date si strângere de semnături.

Realizare de studii și cercetări

Această strategie are ca scop consolidarea credibilității cererilor de schimbare și
a soluțiilor soluțiilor propuse. Poate să urmărească și colectarea de informații
pentru o viitoare strategie de advocacy, sau pentru o propunere a unei noi politici
publice dacă include analiza politicii publice existente. Depinde de metodologie,
cercetările pot servii și ca ingrediente care să contribuie la întărirea alianțelor –
identificând scopuri și obiective comune, sau la consolidarea societății civile și
47
influențarea culturii politice. Când informațiile sunt dificil de colectat, această
strategie se poate transforma intr-o strategie de confruntare sau apelare la
justiție, utilizand dreptul la informații publice.

Construirea capacității ONG-urilor și a societății civile

Fără această strategie, în abordarea propusă de acest ghid, efortul dvs. de a
influența politicile publice și a promva schimbarea nu este un proces de advocacy.
Dacă vizăm schimbări ale politicilor publice, în modul de funcționare a sistemului
și a instituțiilor publice, dacă vizăm schimbarea culturii politice, a
comportamentelor reprezentanților puterii și a cetățenilor în general, este
imperios necesar să construim capacitatea reprezentanților societății civile și a
grupurilor interesate de promovarea schimbării.

Construirea de Aliante – coalitii

Rațiunea acestei strategii poate fi explicată simplu: impreună sunteți mai
puternici și mai convingători și puteți să puneți în valoare o sursă de putere
importantă: puterea colectivă. Pentru a crea presiune politică este necesar să
creați o bază largă de sprijin prin construirea de alianțe și mișcări, capabile să
mobilizeze oameni activi și informați, să capteze atenția opiniei publice, să
crească vizibilitătea demersului prin canalele mass-media și ca urmare să crească
sansele de promovare a schimbării dorite.
Daca rezolvarea problemei care va preocupa este in sarcina autorităților centrale,
dacă schimbarea dorită depinde de decizia mai multor instituții, sau implică
schimbări majore, pentru care estimați că veți întâmpina rezistență, și aveți
nevoie de resurse considerabile (informaționale, materiale, financiare, etc), nu
plecați singur în acest demers! Incepeți cu un proces de identificare a posibililor
aliați, începând căutarea printre partenerii cu care ați mai lucrat, dar fară să vă
limitați la acestia: de multe ori, sprijinul poate venii de unde nu vă așteptați.
Procesul de construire de alianțe și coaliții care să lucreze impreună intr-o
campanie de advocacy pentru un scop comun este un proces care trebuie

48
planificat, cere efort, timp și cunoștințe abilități de relaționare și lucru în echipă
/ rețea. Dar beneficiile înseamnă mai mult decât sanse mai multe de a vă face
auziți și a realiza schimbarea: lucru într-o alianță poate conduce la consolidarea
legitimității organizației, este un proces de învătare care poate contribui la
dezvoltarea organizațională.

49
Instrumente de participare & acțiuni de advocacy

Petiții și scrisori
Atunci când sunt folosite în mod adecvat, petițiile și scrisorile au. Foarte multă
forță și, în plus, strângerea de semnături este o modalitate eficientă de promovare
a grupului/organizației către publicul larg. Petițiile și scrisorile sunt eficiente mai
ales atunci când sunt semnate de către un număr mare de persoane.
Ordonanța nr. 27 din 2002 reglementează soluționarea petițiilor la nivelul
instituțiilor publice. Conform ordonanței prin petiție se înțelege „cererea,
reclamația, sesizarea sau propunerea formulată în scris sau prin e-mail, pe care
un cetățean ori o organizație legal constituită o poate adresa autorităților publice
centrale și locale, serviciilor publice descentralizate ale ministerelor și ale
celorlalte organe centrale din unitățile administrativ teritoriale, societăților
naționale, societăților comerciale de interes județean sau local, precum și regiilor
autonome, denumite în continuare autorități și instituții publice.”
Foarte important este ca petiția să conțină datele de identificare ale
petiționarului. Altfel acestea nu vor fi luate în considerare: „Petițiile anonime sau
cele în care nu sunt trecute datele de identificare a petiționarului nu se iau în
considerare și vor fi clasate.”
Termenul de răspuns este de 30 de zile calendaristice de la data înregistrării
petiției. Dacă răspunsul necesită mai multă documentare, instituțiile pot prelungi
termenul de răspuns cu cel mult 15 zile. (CERE; 2015)

Campanii de cărți poștale, telefoane sau scrisori

Într-o campanie de advocacy, puteți alege să mobilizați comunitatea de susținători
să transmită un mesaj decidentului. Această metodă poate servi unuia sau mai
multor obiective:
1. de a transmite cât mai eficient mesajul campaniei într-un moment crucial
(ex: înaintea votului din Parlament);

50
2. de a arăta „puterea numerelor” și a demonstra câți oameni sunt
reprezentați de campania voastră de fapt. Folosiți puterea numerelor pentru a
convinge decidenții să acționeze, pentru a cere informații sau pentru a le cere
sprijinul;
3. de a crea disconfort țintei prin aglomerarea administrativă (linie telefonică
blocată, supraaglomerarea persoanelor din registratură etc.) și astfel a-i atrage
atenția asupra cauzei. Nu degeaba această tactică se numește
„inundare”;
4. de a crea confort în rândul susținătorilor care nu ar comunica în nume personal
cu autoritățile, dacă nu i-ar avea pe alți membri ai comunității alături de ei.
(CERE; 2015)

Întâlniri directe cu factorii de decizie – formale și informale

Întâlnirile față în față cu decidenții pot lua mai multe forme. Unele dintre ele au
bază juridică – pot fi cerute pentru că decidenții (aleși sau funcționari publici) au
obligația de a acorda audiențe, altele țin de oportunitatea pe care aceștia o văd
de a întâlni comunitatea.
Audiențele
Alături de programul de audiențe al primarului, legea administrației publice locale
215/2001 menționează că, în exercitarea mandatului, și consilierii locali au
obligativitatea de a acorda audiențe5. La fel și organismele prestatoare de servicii
publice și de utilitate publică, instituții publice și servicii publice înființate și
organizate prin hotărâri de autoritățile deliberative.
Întâlnirile cu decidenții pe teren
Acest tip de întâlnire este folositor pentru a ilustra mai bine situația concretă pe
care vreți să o îmbunătățiți/schimbați, în fața celor cu putere de decizie.

Ședințele de consiliu local

Ședința consiliului local este publică – accesul cetățenilor este liber în limita
locurilor disponibile. Ordinea de zi este adusă la cunoștința publicului printr-un

51
anunț cu 5 zile înainte de ședință prin afișare la avizier, postare pe pagina de
internet a primăriei etc.7
Acest anunț trebuie comunicat de responsabilul de aplicarea legii nr. 52/2003 sau
responsabilul de relația cu societatea civilă și „cetățenilor și asociațiilor legal
constituite care au prezentat sugestii și propuneri în scris. Anunțul va conține
data, ora și locul de desfășurare a ședinței publice, precum și ordinea de zi.
Procesul verbal al ședinței, care consemnează dezbaterile și modul în care și-a
exercitat votul fiecare consilier, este publicat la cel mult 3 zile lucrătoare după
ședință. (CERE, 2015)

Dezbaterea publică
O dezbatere publică este un eveniment la care participă părțile interesate de un
subiect (cetățeni, reprezentanți ai autorităților publice, organizații etc.) pentru a
discuta pe marginea unui anumit subiect.
• Aveți un subiect mai complex de discutat, eventual cu mai mulți actori (mai
multe instituții publice, mai multe tipuri de organizații etc.), care necesită un
schimb de argumente pentru a clarifica poziția fiecăruia și ce este de făcut în
viitor (soluția optimă).
• Doriți să aduceți la aceeași masă reprezentanți ai mai multor autorități
responsabile de problema cu care vă confruntați pentru a evita pasarea acesteia
de la o instituție la alta.
• Doriți să creșteți vizibilitatea pe subiect. Puteți invita jurnaliști la
dezbatere.
• Aveți deja sprijin din partea comunității interesate de subiect (poate fi
vorba de cetățenii din cartier sau de alte organizații active pe subiect). În felul
acesta puteți crea presiune publică. (CERE, 2015)

Evenimente prietenoase în comunitate

Putem observa un nivel scăzut de asociere a oamenilor pentru demararea unor
acțiuni comune în folosul comunității. De cele mai multe ori, barierele care

52
impiedică desfășurarea acestor activități sunt legate de neîncrederea în celălalt,
de capacitatea oamenilor de a lucra împreună. Oamenilor le lipsește sentimentul
de comunitate, de apartenență la o comunitate, de solidaritate, decolaborare.
Aceste neajunsuri pot fi depășite atunci când oamenii au oportunitatea să se
cunoască și să interacționeze unul cu celălalt. Depășirea neîncrederii poate fi
rezolvată în contextul evenimentelor comunitare.
Evenimentele comunitare sunt inițiative ținute în spațiul public, de către membrii
comunității, de către organizații sau autorități publice, unde toată lumea este
invitată să participe.
Ele pot fi integrate într-o strategie de advocacy dacă organizatorii reușesc să
creeze o legătură directă între comunitate/ cetățeni și factorii de decizie.
Astfel de evenimente pot să ajute la atingerea următoarelor obiective:
• de a crea oportunități de interacțiune în spațiul public;
• de a consulta comunitatea în legătură cu diverse probleme cu care se
confruntă;
• de a dezbate pe marginea unor subiecte de interes comun;
• de a mobiliza comunitatea pentru a susține o anumită cauză;
• de a intra în contact cu autoritățile locale sau centrale. (CERE, 2015)

Sesiunea de responsabilizare
Este o întâlnire publică cu mulți oameni, în cadrul căreia are loc un dialog între
cetățenii afectați de o problemă și reprezentanții instituțiilor responsabile de
soluționarea acesteia, cu scopul de a obține un angajament din partea decidenților
pentru rezolvarea problemei.
Spre deosebire de o masă rotundă sau o dezbatere, sesiunea de responsabilizare
apare atunci când cetățenii nu mai doresc discutarea unei probleme, ci un
angajament ferm al decidenților. De aceea, formatul întâlnirii este de tipul:
cetățenii întreabă, iar invitatul are posibilitatea de a răspunde doar cu „da” sau
„nu” (alte variante nu sunt acceptate). (CERE, 2015)

53
Naming and shaming
Această tactică are ca scop responsabilizarea factorilor de decizie prin a arăta
publicului cine poate și trebuie să ia o decizie în vederea rezolvării problemei cu
care comunitatea/grupul/organizația se confruntă.
Este o acțiune ce prespune numirea publică a decidenților care considerați că au
făcut ceva rău. Fie că vorbim despre o decizie greșită, fie că vorbim despre refuzul
de a lua o decizie, prin naming and shaming se arată clar care este legătura dintre
un fapt și o persoană publică. Decidenții nu se mai pot ascunde în spatele funcțiilor
sau în spatele anonimatului și trebuie astfel să dea socoteală comunității,
alegătorilor. (CERE, 2015)

Protestele
Cel mai adesea, într-o campanie de advocacy sunteți nevoiți să recurgeți la
proteste. Protestul este o formă de a canaliza energia celor afectați și de a da
putere unei campanii de advocacy. Cu cât sunt mai mulți participanți, cu atât
cauza pe care o reprezentați are mai multă legitimitate în ochii decidenților. Fie
că s-a umplut paharul, fie că trebuie să atrageți atenția publicului asupra cauzei,
toate protestele necesită un minim de organizare. (CERE, 2015)

Nesupunerea civică
Nesupunerea civică este un principiu moral, de acțiune, care pleacă de la 2
premise: prima, că nu toate regulile, legile sau deciziile publice sunt drepte sau
juste, și al doilea, că avem datoria morală de a ne opune regulilor injuste.
Practic, nesupunerea civică înseamnă nerespectarea unei reguli – lege, decizie de
consiliu sau de orice fel – care vi se pare nedreaptă, încălcând, în mod deliberat,
fie acea regulă în sine, fie o alta, în mod public, individual sau colectiv, pentru a
atrage atenția asupra regulii nedrepte. Ea mai presupune, de asemenea, și
asumarea acțiunii respective, cu consecințe de cele mai multe ori legale, care pot
merge de la amendă până la dosar penal. Nesupunerea civică presupune deci

54
încălcarea legii cu bună știință, cu scopul îndreptării sau abolirii ei, și nu din
ignoranță sau greșeală.
Nesupunerea civică poate lua diverse forme, de la boicotul sau refuzul aplicării
unor decizii guvernamentale până la marșuri sau orice alte manifestări în locuri
neautorizate. (CERE, 2015)

55
DEZVOLTAREA DURABILĂ

Dezvoltarea Durabilă reprezintă, în contextul românesc, dorința realizării unui

echilibru, o sinteză între aspirațiile cetățeanului născut liber, societatea de care
depinde și prin care se definește și contextul care permite realizarea de sine.
Acest echilibru pornește de la om, actor central care caută un echilibru individual
și condiții favorabile pentru a se realiza. Condițiile favorabile sunt influențate de
societatea care trebuie să îl susțină și să îl motiveze și de mediul prin care se
regăsește și își poate găsi echilibrul. Rolul statului în contextul dezvoltării durabile
este să ajute la realizarea acestui echilibru, nu doar pentru cetățenii de acum,
dar și pentru generațiile viitoare.
în pragul anilor 2020 care să țină cont de realitățile economice, sociale și de mediu
de la nivel mondial, european și național, cu un orizont de timp care să privească
peste generații, care să satisfacă „nevoile generației actuale fără a compromite
șansele viitoarelor generații de a-și satisface propriile nevoi”.

56
Dacă în ultimii zece ani țintele României erau stabilite în raport cu evoluția
economiei mondiale și în concordanță cu politicile UE, acum atât România, cât și
UE trebuie să-și reproiecteze prioritățile pe termen mediu și lung pentru atingerea
obiectivelor din Agenda 2030 pentru Dezvoltare Durabilă, adoptată în cadrul
Summit-ului Organizației Națiunilor Unite, în septembrie 2015. Aceasta este o cale
sigură prin care se poate realiza un viitor mai bun generațiilor viitoare.
România, alături de alte 192 de state, și-a asumat stabilirea cadrului național
pentru susținerea Agendei 2030 pentru Dezvoltare Durabilă, care include un set
de 17 Obiective de Dezvoltare Durabilă și Agenda de Acțiune de la Addis-Abeba.
Planul de acțiune global, pe care România alege să-l susțină în următorii ani, se
adresează ameliorării sărăciei, combaterii inegalităților, injustiției sociale și
protejării planetei până în anul 2030. Este un plan de acțiune pentru oameni,
planetă și prosperitate, prin care se urmărește consolidarea unui climat de

siguranță și libertate, în care „nimeni nu va fi lăsat în urmă”.

Agenda 2030 pentru Dezvoltare Durabilă a rezultat în urma unui proces
internațional îndelungat de analiză, care recunoaște că problemele globale se pot
rezolva doar prin soluții la nivel global. Modificarea percepției și conștientizarea
evoluției fără precedent a societății, creșterea natalității la scară globală, a
accelerării economiilor țărilor în curs de dezvoltare și a disparităților sociale au
pus în evidență limitele creșterii planetare. Creșterea prețurilor la anumite
resurse a evidențiat faptul că Pământul își poate epuiza resursele fizice
regenerabile și neregenerabile, conducând la un dezechilibru catastrofal.
Bazele progresului în domeniul protecției mediului, corelat cu dezvoltarea, au fost
introduse pentru prima dată pe agenda internațională la Conferința de la
Stockholm (1972). Rezultatul a fost crearea Programului ONU pentru mediu prin
adoptarea unei Declarații privind protecția mediului în scopul de „a apăra și
îmbunătăți mediul uman pentru generațiile prezente și viitoare”. La această
conferință s-a conferit legitimitate conceptului de dezvoltare durabilă cu cei trei
piloni: economic, social și de mediu.
Cei trei piloni prin care Agenda 2030 pentru Dezvoltare Durabilă se structurează
au fost definiți în Raportul Comisiei Brundtland (1987):
57
1. ECHITATEA SOCIALĂ – prin care națiunile în curs de dezvoltare trebuie să aibă
posibilitatea de a-și satisface nevoile de bază în ceea ce privește ocuparea forței
de muncă, alimentația, asigurarea energiei, apei și canalizării;
2. CREȘTEREA ECONOMICĂ – la nivelul națiunilor în curs de dezvoltare pentru a
se apropia de calitatea vieții din țările dezvoltate;
3. MEDIUL–cu nevoia de a conserva și îmbunătății baza de resurse disponibile prin
schimbarea treptată a modului în care trebuie să se dezvolte și să fie folosite
tehnologiile.
Această abordare a fost posibilă prin punerea în evidență a conceptului de
„depășire a limitelor”. S-a conștientizat că resursele naturale, de care societatea
are nevoie și care sunt limitate, au fost depășite, creând în același timp un
dezechilibru ecologic la nivel planetar, prin creșterea economică iresponsabilă.
Astfel, s-a constatat că numai prin susținerea simultană a celor trei piloni – social,
economic și de mediu – se poate ajunge la o dezvoltare durabilă și la un viitor
comun la nivel global.
Primul Summit al Națiunilor Unite pentru mediu și dezvoltare de la Rio, în 1992, a
abordat reducerea ponderii economice, astfel încât să nu fie afectată capacitatea
de menținere a echilibrului biofizic al Pământului, fără a renunța însă la
bunăstarea socială. Declarația de la Rio și Agenda 21 au dezvoltat teme de mediu
în beneficiul social și anume: calitatea vieții, utilizarea resurselor naturale,
protecția bunurilor globale, managementul comunităților umane și creșterea
economică.
Summit-ul Mileniului, din 2000, a ratificat Declarația Mileniului, primul document
cadru la nivel internațional pentru combaterea sărăciei, a foametei, a bolilor și
inegalităților la nivel mondial. Pentru a realiza aspirațiile Declarației Mileniului,
s-au definit 8 obiective specifice de dezvoltare, cunoscute ca Obiectivele de
Dezvoltare ale Mileniului, 21 de ținte și 60 de indicatori, cu termen de realizare
2015.
Conferința ONU privind Dezvoltarea Durabilă Rio+20, din 2012, a elaborat
documentul Viitorul pe care îl dorim, care a înregistrat progresele în direcția
realizării Obiectivelor de Dezvoltare ale Mileniului și a făcut trecerea către
58
stabilirea Obiectivelor de Dezvoltare Durabilă pentru Agenda de după 2015. Acest
document este o recunoaștere în continuare a importanței celor trei dimensiuni
ale dezvoltării durabile – social, economic și de mediu.
Agenda 2030 pentru Dezvoltare Durabilă Transformarea lumii noastre, adoptată la
25 septembrie 2015 de șefii de stat și guverne din 193 de țări, în cadrul Adunării
Generale a ONU, este o versiune, fundamental modificată, a cadrului conceptual
al dezvoltării durabile, structurate pe un pachet de 17 obiective de dezvoltare
durabilă, susținute prin 169 de ținte subiacente.
Agenda 2030 solicită acțiuni din partea tuturor țărilor, sărace, bogate și cu venituri
medii. Recunoaște că încetarea sărăciei trebuie să fie însoțită de un plan care să
contribuie la creștere economică și abordează o serie de nevoi sociale, inclusiv
educație, sănătate, protecție socială și locuri de muncă, abordând în același timp
problemele combaterii schimbărilor climatice și protecția mediului. Aceasta
acoperă, de asemenea, aspecte precum inegalitatea, infrastructura, energia,
consumul, biodiversitatea, oceanele și industrializarea. Agenda promovează
implicarea tuturor părților interesate, prin democratizarea procesului decizional
pe tema dezvoltării durabile. Se subliniază responsabilitatea și rolul generațiilor
tinere pentru crearea dezvoltării durabile.
În cadrul UE, începând cu anul 2006, conceptul de dezvoltare durabilă a fost
integrat în Strategia pentru o Europă Extinsă, într-o viziune strategică unitară și
coerentă, având ca obiectiv general îmbunătățirea continuă a calității vieții
pentru generațiile prezente și viitoare, pentru crearea unor comunități durabile,
capabile să gestioneze și să folosească resursele în mod eficient și să valorifice
potențialul de inovare ecologică și socială al economiei, în vederea asigurării
prosperității, protecției mediului și coeziunii sociale.
În 2010, ca o continuare a dezvoltării durabile a UE, a fost adoptată Strategia
Europa 2020 de promovare a creșterii inteligente (bazată pe: educație, cercetare,
inovare), durabile (bazată pe reducerea emisiilor de carbon, eficiență energetică,
resurse regenerabile) și incluzive (crearea de noi locuri de muncă, reducerea
sărăciei etc.). Alături de statele membre și respectând principiul subsidiarității UE

59
s-a angajat să devină lider în punerea în aplicare a Agendei 2030 și, implicit, a
celor 17 Obiective de Dezvoltare Durabilă.
Pornind de la ideea că beneficiile dezvoltării economice trebuie să fie mai mari
decât costurile, inclusiv cele legate de conservarea și îmbunătățirea mediului,
prima strategie de Dezvoltare Durabilă a României din 1999 a avut ca obiectiv
îmbunătățirea progresivă și menținerea bunăstării populației în corelare cu
cerințele folosirii raționale a resurselor naturale și ale conservării ecosistemelor.
Aderarea la Uniunea Europeană în 2007 a ajustat prioritățile naționale, prin
Strategia Națională pentru Dezvoltare Durabilă. Orizonturi 2013-2020-2030
(SNDD), aprobată de Guvernul României la 12 noiembrie 2008, vizând reducerea
decalajului socio-economic față de cel al statelor membre ale Uniunii Europene.
Pentru ca dezvoltarea durabilă să reușească în România și, prin urmare Agenda
2030, împreună cu angajamentele Uniunii Europene, această strategie este
construită în jurul cetățeanului și nevoilor generațiilor viitoare.
Strategia pleacă de la premisa că, dezvoltarea durabilă prezintă un cadru de
gândire care, odată însușit de către cetățean, va ajuta la crearea unei societăți
mai echitabile, definită prin echilibru și solidaritate și care să poată face față
schimbărilor aduse de probleme actuale globale, regionale și naționale, inclusiv
scăderea demografică. Grija statului față de cetățean și respectul cetățeanului
față de instituții, față de aproapele său, de valorile morale și diversitatea
culturală și etnică vor duce la o societate durabilă.
Pe plan economic este nevoie de garantarea unei creșteri economice pe termen
lung de care să beneficieze cetățenii României. Deși economia unei țări adeseori
se măsoară prin cifre, care nu iau în considerare potențialul cetățeanului,
transformarea economiei într-una durabilă și competitivă necesită un nou mod de
acțiune care să se centreze pe inovație, optimism și reziliența cetățenilor. O
asemenea abordare va crea o cultură a antreprenorialului în care cetățeanul se
poate realiza material și aspirațional.
Sub aspect social este nevoie de o societate coezivă, care să beneficieze de
îmbunătățirea sistemului de educație și sănătate, de reducerea inegalităților
dintre bărbați și femei, dintre mediul urban și rural, care să conducă la
60
promovarea unei societăți deschise, în care cetățenii se pot simți apreciați și
sprijiniți. E nevoie de cultivarea rezilienței populației, în așa fel încât cetățeanul,
într-un cadru instituțional echitabil, să își poată realiza visurile acasă. În același
timp, statul trebuie să ajute la sporirea potențialului cetățeanului prin abordarea
problemelor legate de sănătate, de educație și de limitele pieței libere, probleme
la care se poate răspunde prin politici publice, rezultatul fiind un nivel de trai cât
mai ridicat pentru toți cetățenii. Sporirea capitalului social – crearea unui simț
civic definit prin încredere între cetățeni va conduce la deblocarea potențialului
cetățenilor români pentru a se realiza prin forțe proprii, asigurând totodată și
dezvoltarea durabilă a comunităților lor.
Conștientizarea importanței mediului a crescut semnificativ în ultimii ani, atât
în ceea ce privește mediul natural, cât și la cel antropic. Protejarea naturii este
responsabilitatea tuturor datorită impactului biunivoc om – mediu, dar și o
oportunitate a cetățenilor de a se uni într-un scop nobil, prin conștientizarea
acestei responsabilități. Realizarea unui mediu antropic durabil poate fi atins prin
cultivarea unui sentiment de apartenență și de comunitate, care să elimine simțul
singurătății cetățeanului, factor de risc în realizarea potențialului personal și, în
ultimă instanță, a funcționării comunitare.
Ca membră a comunității internaționale, dar mai ales ca membră a Uniunii
Europene, România are interesul de a implementa principiile dezvoltării durabile
pe plan național. Strategia susține ca România să fie în 2030 o țară membră a unei
Uniunii Europene puterni
ce, în care decalajele dintre țări vor fi reduse, iar cetățenii României vor putea
trăi într-o țară în care statul servește nevoile fiecărui cetățean într-un mod
echitabil, eficient și cu preocupări crescute și constante pentru un mediu curat.

Dezvoltarea durabilă apare ca o integrare progresivă a politicilor economice, de

mediu și sociale:
• integrarea politicilor economice cu cele de mediu determină o
dezvoltare viabilă;

61
 • integrarea politicilor economice cu cele sociale conduce la o dezvoltare
echitabilă;
• integrarea politicilor sociale cu cele de mediu determină o dezvoltare
viabilă.
Dezvoltarea devine "durabilă" atunci când este deopotrivă viabilă, echitabilă și
viabilă. Dezvoltarea durabilă urmărește o suprapunere cât mai mare a celor trei
sfere. Această reprezentare în trei sfere a fost completată cu două axe:
• axa temporală implică corelarea obiectivelor pe termen scurt cu
obiective durabile pe termen lung;
• axa spațială implică corelarea acțiunilor de la nivel local cu
imperativele sistemice de stabilitate globală.

Dezvoltarea durabilă a făcut obiectul a numeroase definiții și abordări diferite.

Făcând o sinteză, putem spune că actorii ce promovează astăzi acest concept
împărtășesc cel puțin cinci principii esențiale:
1. conștientizarea limitelor inerente planetei (acestea au fost ignorate de-a lungul
modernității datorită credinței că poate exista o creștere economică perpetuă,
capabilă să asigure un progres linear și neîntrerupt);
2. echitatea în cadrul generației actuale (echitate intragenerațională) și între
generația noastră și generațiile viitoare (echitate inter-generațională);
3. integrarea politicilor pentru creșterea economică, echilibrul mediului și
echitatea socială (cele trei "sfere" ale dezvoltării durabile);
4. corelarea acțiunilor de la nivel local cu imperativele sistemice de la nivel
global (axa spațială), precum și a politicilor pe termen scurt cu imperativele pe
termen lung (axa temporală);
5. responsabilitatea, ca valoare esențială pentru toți actorii de la toate nivelurile:
“macro” (guverne, instituții), “mezo” (organizații, administrații), “micro”
(cetățeni, consumatori); datorită rolului central pe care sistemul actual îl atribuie
economiei, se pune cu precădere problema "responsabilității sociale" a actorilor
economici: atât din partea ofertei (firmele), cât și a cererii (consumatorii).

62
Prin urmare, participanții la Summitul Mondial pentru Dezvoltare Durabilă de la
Johannesburg (denumit și "Rio +10", din iunie 2002) au solicitat Națiunilor Unite
lansarea unei inițiative ambițioase, cuprinzătoare, coerente, în scopul promovării
EDD la nivel global. După un lung proces de consultări, statele membre ale ONU
au adoptat în unanimitate opt Obiective de Dezvoltare ale Mileniului (ODM):
1.Reducerea sărăciei severe
2.Realizarea accesului universal la educația primară
3.Promovarea egalității între sexe și afirmarea femeilor
4.Reducerea mortalității infantile
5.Îmbunătățirea sănătății materne
6.Combaterea HIV/SIDA, malariei și a altor boli
7.Asigurarea sustenabilității mediului
8.Crearea unui parteneriat global pentru dezvoltare
Obiectivele de Dezvoltare ale Mileniului au adus o contribuție importantă la
conștientizarea publică, creșterea voinței politice și mobilizarea de resurse pentru
lupta împotriva sărăciei la nivel global. ODM au ajutat la concentrarea acțiunii, la
reformarea politicilor prin încorporarea obiectivelor și țintelor de dezvoltare în
strategiile naționale și la crearea de instituții care să implementeze aceste planuri
în mod eficient. De exemplu, sărăcia extremă la nivel global a fost înjumătățită,
ținta de înjumătățire a numărului de oameni care nu au acces la surse de apă mai
bună a fost atinsă, nouăzeci la sută dintre copiii din statele aflate în curs de
dezvoltare au acum acces la educație primară și mult mai multe fete au acces la
educație comparativ cu anul 2000.
Rezultatele pozitive nu au fost însă echilibrat distribuite. Începând cu 2008,
progresul realizat până atunci a fost negativ influențat de criza financiară și
economică. Cel mai slab progres s-a înregistrat în țările aflate în situații de conflict
sau recent angajate în procesul de stabilizare și reconstrucție, unde lipsa
capacităților instituționale a influențat negativ îndeplinirea obiectivelor.
Obiectivele de Dezvoltare Durabilă trebuie să finalizeze agenda demarată de
Obiectivele de Dezvoltare ale Mileniului și să nu lase pe nimeni în urmă.
1. Fără sărăcie – Eradicarea sărăciei în toate formele sale și în orice context.
63
2. Foamete „zero” – Eradicarea foametei, asigurarea securității alimentare,
îmbunătățirea nutriției și promovarea unei agriculturi durabile.
3. Sănătate și bunăstare – Asigurarea unei vieți sănătoase și promovarea
bunăstării tuturor la orice vârstă.
4. Educație de calitate – Garantarea unei educații de calitate și promovarea
oportunităților de învățare de-a lungul vieții pentru toți.
5. Egalitate de gen – Realizarea egalității de gen și împuternicirea tuturor
femeilor și a fetelor.
6. Apă curată și sanitație – Asigurarea disponibilității și managementului
durabil al apei și sanitație pentru toți.
7. Energie curată și la prețuri accesibile – Asigurarea accesului tuturor la
energie la prețuri accesibile, într-un mod sigur, durabil și modern.
8. Muncă decentă și creștere economică – Promovarea unei creșteri
economice susținute, deschise tuturor și durabile, a ocupării depline și
productive a forței de muncă și a unei munci decente pentru toți.
9. Industrie, inovație și infrastructură – Construirea unor infrastructuri
rezistente, promovarea industrializării durabile și încurajarea inovației.
10. Inegalități reduse – Reducerea inegalităților în interiorul țărilor și de la o
țară la alta.
11. Orașe și comunități durabile – Dezvoltarea orașelor și a așezărilor umane
pentru ca ele să fie deschise tuturor, sigure, reziliente și durabile.
12. Consum și producție responsabile – Asigurarea unor tipare de consum și
producție durabile.
13. Acțiune climatică – Luarea unor măsuri urgente de combatere a
schimbărilor climatice și a impactului lor.
14. Viața acvatică – Conservarea și utilizarea durabilă a oceanelor, mărilor și a
resurselor marine pentru o dezvoltare durabilă.
15. Viața terestră – Protejarea, restaurarea și promovarea utilizării durabile a
ecosistemelor terestre, gestionarea durabilă a pădurilor, combaterea
deșertificării, stoparea și repararea degradării solului și stoparea
pierderilor de biodiversitate.
64
 16. Pace, justiție și instituții eficiente – Promovarea unor societăți pașnice și
incluzive pentru o dezvoltare durabilă, a accesului la justiție pentru toți și
crearea unor instituții eficiente, responsabile și incluzive la toate
nivelurile.
17. Parteneriate pentru realizarea obiectivelor Consolidarea mijloacelor de
implementare și revitalizarea parteneriatului global pentru dezvoltare
durabilă.

Problematica raporturilor dintre om și mediul natural a intrat în preocupările

comunității internaționale începând cu prima Conferință a ONU asupra Mediului
(Stockholm, 1972) și s-a concretizat în lucrările Comisiei Mondiale pentru Mediu și
Dezvoltare, instituite în 1985. Cea mai cunoscută definiție a conceptului de
dezvoltare durabilă a apărut în cadrul raportului de prezentare a Comisiei, în
1987, intitulat Viitorul Nostru Comun:

„dezvoltarea care răspunde nevoilor din prezent, fără a compromite

capacitatea generațiilor viitoare de a răspunde propriilor nevoi”.

Există trei dimensiuni importante ale dezvoltării durabile: economică, socială și

de mediu și aspectele inerent cuprinse în cadrul fiecăreia trebuie conținute ca o
singură temă.
Un ecosistem solid și gestionarea resurselor sunt vitale în contextul de promovare
a unei creșteri economice sustenabile, sunt strâns legate de dezvoltarea bazată
pe emisii de carbon scăzute și, de asemenea, contribuie în mod semnificativ la
consolidarea capacităților de a rezista la efectele schimbărilor climatice. Cu alte
cuvinte, pentru ca dezvoltarea să devină durabilă, dezvoltarea economică trebuie
să fie decuplată de impacturile negative asupra mediului și să se bazeze pe modele
de producție și consum sustenabile. Astfel, dezvoltarea durabilă este definită de
o serie de aspecte:
• Compatibilitatea dintre mediul antropic și mediul natural;

65
 • Egalitatea de șanse între generații care coexistă și se succed în timp și
spațiu;
• Situarea pe primul plan al securității ecologice în locul maximizării
profitului;
• Compatibilitatea strategiilor naționale de dezvoltare cu cerințele
extinderii interdependențelor în plan geoeconomic și ecologic;
• Asigurarea bunăstării generale punând accentul pe calitatea creșterii
economice durabile;
• Integrarea organică dintre capitalul natural și cel uman, în cadrul unei
categorii globale ce își redefinește obiectivele economice și sociale și își
extinde orizontul de cuprindere în timp și spațiu;
• Trecerea la o nouă strategie cu față natural-umană, în care obiectivele
dezvoltării economice și sociale să fie subordonate deopotrivă
dezvoltării omului și însănătoșirii mediului.

Resurse utile în înțelegerea proceselor de dezvoltare durabilă

Acest raport ilustrează natura multidimensională a sărăciei în 105 țări în curs de

dezvoltare, care reprezintă 74% din populația globală. Folosind 10 indicatori
diferiți, acesta examinează trei dimensiuni cheie - sănătatea, educația și nivelul
de trai - pentru a determina modul în care oamenii sunt lăsați în urmă. Prin
intermediul indicelui, țările pot fi comparate. Există o dezagregare a disparităților
pe grupe de vârstă, zone urbane/rurale și regiuni subnaționale din cadrul țărilor.
Prin combinarea politicilor sectoriale și integrate, MPI 2018 împuternicește
factorii de decizie politică să abordeze mai bine sărăcia și să evite soluțiile unice.
Ca urmare a estimărilor din 2018, indicele abordează necesitatea de a măsura mai
bine progresul față de odd 1 - pentru a pune capăt sărăciei în toate formele sale;
și dezvăluie modul în care sărăcia se schimbă în toate dimensiunile sale.

66
Evaluarea integrată rapidă (RIA) ajută țările să își evalueze disponibilitatea de a
implementa ODD la nivel național și local. În procesul de localizare a ODD-urilor,
evaluarea este prima etapă. Acesta examinează planurile de dezvoltare naționale
și subnaționale actuale, politicile și strategiile sectoriale pertinente și oferă o
indicație generală a cât de bine se potrivesc planurile și strategiile cu obiectivele
de dezvoltare durabilă. Instrumentul oferă proceduri simple pentru o evaluare
integrată rapidă a ODD-urilor, interconexiuni între obiective și, în consecință,
identifică posibila nevoie de coordonare multisectorială în jurul realizării anumitor
obiective. Factorii de decizie la nivel național și subnațional sunt principalul public
țintă al setului de instrumente. Părțile implicate aici din guvern includ Oficiul
Național de Statistică, organele subnaționale, ministerele sectoriale și biroul
șefului statului. Atunci când creează strategii pentru realizarea ODD-urilor și
sprijină partenerii guvernamentali, alți experți și practicieni, în special cei din
organizații globale și bilaterale, ONG-uri și societatea civilă, pot găsi, de
asemenea, acest set de instrumente valoros.

Două națiuni pilot (El Salvador și Uruguay) au folosit tehnica pentru a proiecta
direct ODD 16 în 2017. Metodologia pilot de monitorizare a ODD16 este o
metodologie pilot în trei etape și o comunitate de practici a țărilor care doresc să
monitorizeze progresele privind acest obiectiv la nivel național. Un proiect pilot
de sprijinire a proceselor și tehnicilor incluzive pentru monitorizarea ODD16 în
șase țări—El Salvador, Georgia, Indonezia, Africa de Sud, Tunisia și Uruguay—a fost
realizat din noiembrie 2016 până în iulie 2017 sub conducerea PNUD și a
Parteneriatului pentru o Guvernare Deschisă. În plus, informațiile din Mexic sunt
prezentate în acest studiu. Deși Mexicul nu a participat la proiectul pilot, a stabilit
simultan o metodologie în conformitate cu aceste națiuni. Oricine este interesat
să afle mai multe despre diferitele strategii utilizate de guvernele participante
pentru a monitoriza ODD 16 în cooperare cu actorii neguvernamentali, dificultățile
cheie cu care s-au confruntat și lecțiile pe care le-au învățat din experiențele lor
vor găsi raportul ca fiind util.

67
Guvernele și părțile interesate pot utiliza cadrul Leave No One Behind pentru a
acționa în conformitate cu angajamentul de a "leave no one behind" (LNOB) într-
un mod care facilitează și accelerează progresul către ODD. Pentru a determina
cine rămâne în urmă și de ce, se sugerează să fie luate în considerare cinci
aspecte: discriminarea, locul de reședință, poziția socioeconomică, guvernanța și
vulnerabilitatea la șoc. O strategie pe trei direcții poate fi utilizată pentru a aplica
factorii: pentru a analiza dezavantajele pe care le întâmpină oamenii în cadrul și
în cadrul celor cinci criterii; pentru a da putere celor care sunt lăsați în urmă (sau
care riscă să fie lăsați în urmă); și să implementeze politici ODD incluzive, pe
termen lung și progresive. Cadrul servește ca bază pentru un manual operațional
care va fi implementat în întregul sistem sub conducerea grupului ONU pentru
Dezvoltare Durabilă.

International Futures Global Forecasting tool (IFs) este un model de echilibru

general calculabil (CGE) format din 12 module/sisteme interconectate. Centrul
Pardee al Universității din Denver îl creează și îl întreține. Perspective analitice
privind avantajele schimbărilor naționale, intervențiilor ODD sau șocurilor pot fi
obținute folosind modelul. Modelul include, de asemenea, un modul ODD care
permite utilizatorului să urmărească progresul pe o serie de indicatori și ținte ODG
din intervențiile politice ca parte a parteneriatului PNUD cu Pardee Center.
Modelul poate fi utilizat pentru studiu la nivel național, regional și internațional.

Instrumentul de evaluare a acceleratorului și blocajului ODD (ABA) a fost lansat

abia recent. Scopul său este de a ajuta națiunile să identifice "acceleratoare" sau
domenii de politică și/sau programare care pot avea un efect multiplicator pozitiv
asupra tuturor ODD-urilor, precum și soluții la blocajele care împiedică
intervențiile să funcționeze cât mai eficient posibil pentru a permite
acceleratoarele identificate. Abordarea cadrului de accelerare a obiectivului de
dezvoltare al mileniului al ONU, care a fost utilizată în 60 de țări, și tehnica
COMBOS servesc ambele ca fundamente pentru ABA.

68
Instrumentul de analiză a riscului de sărăcie estimează probabilitatea ca oamenii
să experimenteze din nou sărăcia și variabilele majore de risc legate de această
probabilitate folosind datele la nivel de gospodărie colectate de-a lungul timpului.
Analiza ne permite să ne concentrăm asupra dinamicii modului de a pune capăt
sărăciei, care este un obiectiv care stă la baza Agendei 2030. Analiza unei baze
de date reprezentative în prima etapă a setului de instrumente relevă traiectoria
gospodăriilor de-a lungul timpului. A doua fază presupune dezvoltarea matricelor
tranzitorii și estimarea regresiilor pentru tranzițiile gospodăriilor pentru a
determina corelațiile căderii sau ieșirii din sărăcie. Pentru a include dimensiunile
care lipsesc din datele Panelului, a treia etapă presupune analiza acestor factori
derivați din regresii și conectarea acestora la contextul economic, social și de
mediu al fiecărei țări. Un coș de reziliență și un coș pentru a scăpa de sărăcie sunt
rezultatele finale ale proiectului.

Ca instrument de gestionare a complexității crescânde a surselor interne și

internaționale de finanțare a dezvoltării, evaluarea finanțelor pentru dezvoltare
(DFA) a fost creată ca răspuns la cererea tot mai mare din partea țărilor pentru
stabilirea de dovezi și analize, precum și introducerea politicilor și reformelor
instituționale. DFA-urile au fost create pentru a integra strategii disparate pentru
utilizarea diferitelor surse de finanțare care ar putea să nu fie destinate în primul
rând dezvoltării. DFA oferă guvernelor informații și analize cu privire la
eficacitatea cadrelor de rezultate ale țării și a planurilor naționale de dezvoltare,
precum și cu privire la modelele de schimbare a banilor pentru dezvoltare și
conformitatea acestora cu prioritățile și rezultatele unei țări. În plus, ajută la
elaborarea de recomandări pentru modul în care instituțiile și procedurile ar
trebui modificate pentru a se asigura că diferitele surse de bani pentru dezvoltare
sunt gestionate într-un cadru unificat, care sprijină mai bine realizarea ODD-
urilor.
În cooperare cu alte organizații, setul de instrumente de localizare este un set de
instrumente util pentru a sprijini implementarea ODD La nivel local. UNHABITAT
și grupul de lucru Global al guvernelor locale și regionale
69
EGALITATEA DE ȘANSE

Conceptul de egalitate de șanse

Egalitatea de șanse pentru femei și bărbați continuă să rămână o sintagmă puțin
cunoscută la nivelul populației. Conceptul de „egalitate de șanse” a apărut în
spațiul românesc odată cu începerea demersurilor României de a adera la Uniunea
Europeana (1996), fiind adus în discursul public mai întâi de organizațiile
neguvernamentale și abia apoi de ceilalți actori sociali.
Egalitatea de șanse pentru femei și bărbați înseamnă:
• vizibilitate, autonomie, responsabilitate și participare egală a celor
două sexe la / în toate sferele vieții publice și private (1998 – Consiliul
Europei, Abordarea întegratoare a egalității de șanse între femei și
bărbați)
• luarea în considerare a capacităților, nevoilor și aspirațiilor diferite ale
persoanelor de sex masculin și respective feminin, și tratamentul egal
al acestora (Legea 202 / 2002 privind egalitatea de șanse pentru femei
și bărbați)
• femeile și bărbații au aceleași drepturi, obligații și posibilități cu privire
la: a avea un loc de muncă care să le asigure independența economică,
70
 a se implica în gospodărie și creșterea copiilor, a participa la viața
politică, sindicală, socială, culturală, la activitățile comunitare.

Principalele concepte

Egalitatea de șanse (equal opportunities) – conceptul conform căruia toate

ființele umane sunt libere să-și dezvolte capacitațile personale și să aleagă fără
limitări impuse de roluri stricte; faptul că diferitele comportamente, aspirații și
necesități ale femeilor și bărbaților sunt luate în considerare, evaluate și
favorizate în mod egal înseamnă că femeile și bărbații se bucură de aceeași
libertate de a-și realiza aspirațiile.
Relevanța în problemele de gen (gender relevance) – punerea în discuție a
relevantei unei politici sau a unei acțiuni cu privire la relațiile de gen, a egalitații
dintre femei și bărbați. Abordarea întegratoare a egalitații de gen (gender
maînstreamîng) – elementul esențial utilizat în definiția abordarii întegratoare a
egalitații de gen este punerea accentului pe procesele de elaborare a politicilor.
Abordarea integratoare se refera la (re)organizarea procedurilor și
reglementărilor uzuale, (re)organizarea responsabilitaților și capacitaților în
scopul întegrării perspectivei de gen în toate aceste proceduri, reglementari,
responsabilitați, capacitați etc. Se referă, de asemenea, la utilizarea expertizei
de gen în elaborarea și planificarea politicilor, utilizarea analizei privind impactul
de gen în acest proces, încluderea consultărilor și participării grupurilor și
organizațiilor relevante. Numai când toate aceste (pre)condiții sunt îndeplinite se
poate afirma că procesul abordării integratoare este în curs de realizare.
Dizabilitatea (disability) – termenul general pentru pierderile sau devierile
semnificative ale funcțiilor sau structurilor organismului, dificultățile individului
în executarea de activități și problemele întâmpinate prin implicarea în situații de
viață, conform Clasificarii Înternaționale a Funcționarii Dizabilitații și Sănatații;
Gen / Gen social – diferența culturală, diferența între categoriile distincte de
femei și bărbați, construită și interpretată social (feminin / masculin).

71
Stereotipuri de gen – sistem de convingeri, opinii consensuale referitoare la
caracteristicile femeilor și bărbaților în legătură cu trasăturile dezirabile ale
masculinității și feminității;
Prejudecați de gen idei preconcepute care operează etichetări din perspectiva a
ceea ce este predeterminat ca admis / respins, întrucât o persoană este bărbat /
femeie;
Roluri de gen – atitudinile și comportamentele dominante pe care societatea le
asociază femeilor și bărbaților, respecitiv drepturilor și responsabilităților lor într-
o societate.
Nediscriminare/ Discriminare – orice deosebire, excludere, restricție sau
preferință, pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie sociala,
convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, dizabilitate, boală cronică
necontagioasă, infectare HIV, apartenență la o categorie defavorizată, care are
ca scop sau efect restrângerea sau înlăturarea recunoașterii, folosinței sau
exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertaților
fundamentale ori a drepturilor recunoscute prin lege, în domeniul politic,
economic, social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice.
Discriminarea de gen – orice diferențiere, excludere, restricție bazată pe sex,
care are ca efect sau scop împiedicarea sau anularea recunoașterii, beneficiului
sau exercitării de către femei, indiferent de statutul lor matrimonial, pe baza
egalității dintre femei și bărbați, a drepturilor omului și a libertăților
fundamentale, în domeniile politic, economic, social, cultural, civil sau în orice
alt domeniu.
Contextul european privind egalitatea de șanse pentru femei și bărbați
Statele fondatoare ale Comunității Europene au inclus aceasta problematică în
Tratatul de la Roma din 1957, în articolul care definește misiunea Comunității
“...să promoveze în întreaga Comunitate egalitatea de șanse între femei și bărbați
...” (art. 2). În același document, art. 141 stipulează funcționarea în noua
organizare europeană a “principiului egalității remunerației între bărbați și femei
pentru aceeași muncă sau pentru munca de valoare egală”.

72
Plecând de la prevederile Tratatului, legislația europeană a început să se dezvolte
începând cu 1975, prin adoptarea primei directive referitoare la egalitatea de
șanse pentru femei și bărbați, Directiva Consiliului 75/117/EEC din 10 februarie
1975 privind aplicarea principiului plății egale pentru femei și bărbați. Până în
prezent, legislația care reglementează egalitatea de șanse pentru femei și bărbați
în Uniunea Europeană cuprinde un număr de 10 Directive. Acestora li se adaugă
numeroase alte documente de poziție, recomandări și declarații pe teme precum:
participarea femeilor la procesul de luare a deciziilor, prevenirea și combaterea
violenței domestice, prevenirea și combaterea traficului cu femei, reprezentarea
femeilor în mass-media și în publicitate.
O altă etapă importantă în dezvoltarea legislației europene a constituit-o
introducerea prin Tratatul de la Amsterdam (1997) și Tratatul de la Nisa (2000), a
articolului 13, care integrează termenul de discriminare. Acest articol stă la baza
unei noi propuneri de Directivă, respectiv Propunerea de directivă privind
implementarea principiului tratamentului egal între femei și bărbați în accesul și
prestarea de bunuri și servicii. Această nouă propunere de directivă extinde planul
tematicii egalității de șanse pentru femei și bărbați, de la sfera raporturilor de
muncă și a sistemelor de securitate socială, către sfera serviciilor. Astfel, sunt
luate în calcul accesul nediscriminatoriu la bunuri și servicii precum: închirierea
de locuințe, servicii hoteliere, servicii bancare și de asigurări, accesul în spații
destinate publicului larg, servicii de transport.
La ora actuală, la nivelul Uniunii Europene problematica egalității de șanse pentru
femei și bărbați abordează următoarele tematici:
• principiul nediscriminării de gen: egalitatea de tratament între femei și
bărbați în afara pieței muncii, sarcina probei în cazurile de discriminare
de gen
• accesul egal la munca și formare vocațională
• accesul la munca, formare vocațională și promovare
• principiul plății egale
• activitățile liber profesioniste, inclusiv munca în agricultură
• femeile și știința
73
 • protecție socială
• reconcilierea vieții de familie cu viața profesională (participarea
echilibrată a femeilor și a bărbaților în ambele sfere ale vieții)
• concediu parental și concediu legat de probleme familiale protecția
femeilor însărcinate, a femeilor care au născut recent și a femeilor care
alăptează
• servicii de îngrijire a copilului
• scheme de asistență socială ocupațională
• asistență socială
• hărțuire sexuală
• prevenirea hărțuirii sexuale la locul de muncă
• protecția demnității femeilor și bărbaților la locul de muncă
• egalitatea de șanse între femei și bărbați la nivel instituțional
• integrarea componentei de gen la nivelul tuturor politicilor UE (gender
mainstreaming)
• participarea echilibrată a femeilor și a bărbaților la procesul de luare a
deciziilor
• integrarea componentei de gen la nivelul fondurilor structurale
• prevenirea și combaterea violentei împotriva femeilor
• prevenirea și combaterea traficului cu femei
• drepturile sexuale și reproductive
Toate statele membre ale Consiliului Europei au ratificat Convenția Națiunilor
Unite pentru eliminarea oricărei forme de discriminare față de femei. În contextul
generat care a urmat punerii în aplicare a acestei convenții, Comitetul pentru
eliminarea discriminărilor cu privire la femei, în Recomandarea sa generală nr. 12
din 6 martie 1989 privind violența în familie, a amintit că dispozițiile convenției
obligă statele părți să ia măsuri pentru protejarea femeilor de toate formele de
violență care se pot manifesta în familie.
Curtea europeană a drepturilor omului amintește în mod constant statelor
membre ale Consiliului Europei faptul că, în virtutea dispozițiilor Convenției

74
europene pentru drepturile omului, acestora le revine obligația de a adopta legi
și de a le aplica efectiv, pentru a respecta drepturile prevăzute de Convenție,
inclusiv adoptând „măsuri care vizează respectarea vieții private până la relațiile
particulare dintre indivizi”.
Pachetul de legi privind egalitatea de șanse pentru femei și bărbați existente
în țara noastră:
• Hotărârea de Guvern nr. 967 / 1999 privind Constituirea și funcționarea
Comisiei Consultative interministeriale în domeniul egalității de șanse
între femei și bărbați (COJES)
• Hotărârea de Guvern nr. 1273 / 2000 privind planul național de acțiune
pentru egalitatea de șanse între femei și bărbați
• Legea nr. 202 / 2002 privind egalitatea de șanse între femei și bărbați
• Hotărârea Senatului nr. 10 / 2003 privind completarea art. 56 alîn. 2 din
Regulamentul Senatului, republicat, cu modificările și completările
ulterioare
• Hotărârea nr. 24 / 2003 a Camerei Deputaților privind înființarea
Comisiei pentru egalitatea de șanse între femei și bărbați
• Hotărârea de Guvern nr. 285 / 2004 privind aplicarea planului Național
de acțiune pentru egalitatea de șanse între femei și bărbați
• Hotărârea de Guvern nr. 266 / 2004 privind participarea echilibrată a
femeilor și a bărbaților în cadrul echipelor de experți trimise în misiune
la Comisia Europeană.
Toate statele membre ale Consiliului Europei au ratificat Convenția Națiunilor
Unite pentru eliminarea oricărei forme de discriminare față de femei. În contextul
generat care a urmat punerii în aplicare a acestei convenții, Comitetul pentru
eliminarea discriminărilor cu privire la femei, în Recomandarea sa generală nr. 12
din 6 martie 1989 privind violența în familie, a amintit ca dispozițiile convenției
obliga statele parți să ia masuri pentru protejarea femeilor de toate formele de
violența care se pot manifesta în familie. De asemenea, în Recomandarea generală
nr. 19 din 29 ianuarie 1992, comitetul amintește faptul că, „în virtutea normelor
de drept internațional în general, și a tratatelor privind drepturile omului, statele
75
pot fi în egală măsură responsabile de actele din sfera privată dacă nu depun toate
eforturile pentru prevenirea încălcării drepturilor sau pentru cercetarea,
pedepsirea și eliminarea actelor de violență”.

Cum luptăm împotriva discriminării?

Discriminarea reprezintă tratamentul diferențiat aplicat unei persoane în virtutea
apartenenței, reale sau presupuse, a acesteia la un anumit grup social.
Discriminarea este o acțiune individuală dar dacă membrii aceluiași grup sunt
tratați sistematic în mod similar, aceasta constituie și un patern social de
comportament agregat (Michael Banton, 1998). În științele sociale termenul face
trimitere, în general, la un tratament prejudiciant, cu efecte negative asupra
celui vizat.
Discriminarea reprezintă un comportament de excludere sau de reducere a
accesului unor indivizi la anumite resurse. Legea nr. 324/2006 , art. 2 alin. 1,
definește discriminarea ca fiind: "orice deosebire, excludere, restricție sau
preferința, pe baza de rasă, naționalitate, etnie, limba, religie, categorie socială,
convingeri, sex, orientare sexuală, vârsta, handicap, boală cronică necontagioasă,
infectare HIV, apartenența la o categorie defavorizată, precum și orice alt criteriu
care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau
exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților
fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic,
economic, social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice."
Cercetările efectuate au identificat existența mai multor tipuri de discriminare.
În general, este operată distincția între discriminarea directă și cea indirectă
(Michael Banton, 1998). Primul tip apare atunci când tratamentul diferențiat este
generat în mod intenționat, în timp ce cel de-al doilea tip apare atunci când acest
tratament are la bază o decizie inechitabilă luată anterior. De exemplu,
discriminarea directă este prezentă atunci când două persoane având pregătire
egală și o slujbă similară sunt plătite în mod diferențiat datorită faptului că una
dintre acestea aparține unui anumit grup etnic. Discriminarea indirectă apare
atunci când cele două persoane sunt plătite în mod diferit deoarece au fost
76
angajate în poziții diferite deși aveau aceeași pregătire. Kirshna Mallick (1995)
propune alte două tipologii, având la bază distincția între discriminarea
intenționată și conștientă și cea neintenționată, precum și între discriminarea
practicată de indivizi și grupuri și cea practicată de instituții. În timp ce
discriminarea reprezintă o formă de manifestare comportamentală, prejudecata
reprezintă o atitudine negativă față de fiecare individ membru al unui grup, care
este motivată doar de apartenența acestuia la grup (Gordon Allport, 1958).
Discriminarea este legată de stereotipuri, care reprezintă componenta negativă
a prejudecății (Dora Copozzo, Chiara Volpato, 1996). Acestea reprezentând o
structură cognitivă stabilă și relativ rigidă, ajută la menținerea atitudinii negative
și la perpetuarea comportamentelor diferențiate bazate acestea. Un alt fenomen
cu care este relaționată discriminarea este cel de stigma, cei stigmatizați
devenind mai ușor ținta tratamentelor diferențiate.

Teorii explicative ale discriminării

Științele sociale au oferit o serie de explicații alternative pentru practicarea
discriminării.
▪ Teoriile care pun accentul pe stratificarea socială arată că discriminarea este
„produsul stratificării sociale bazată pe distribuția inegală a puterii,
statusului și bogăției între grupuri” (Bouhris, Turner, Gagnon, 1997, pag.
274). Grupurile dominante încercă să își mențină poziția apelând la practici
de discriminare. Cercetările de psihologie socială au relevat faptul că
membrii grupurilor cu status superior au tendința să discrimineze mai mult
decât cei ai grupurilor subordonate (ibidem, pag.285).
▪ Teoria conflictelor reale elaborată de Sherif (1956) susține că discriminarea
apare în condițiile competiției pentru resurse limitate care există între două
grupuri. În acest context indivizii tind să favorizeze membrii propriului grup.
▪ altă serie de explicații oferite pentru discriminare leagă tratamentul
diferențiat aplicat anumitor persoane / grupuri de identitatea socială. Teoria
identității sociale elaborată de Henry Tajfel (1981) arată că indivizii au
tendința să discrimineze în favoarea grupului din care fac parte pentru ca
77
 acest grup să obțină o poziție superioară altor grupuri. Acest fapt conduce la
dobândirea unei identității sociale pozitive la nivel individual.
▪ Teoria Interacțiunii Comportamentale, elaborată de Rabbie (apud. Bouhris,
Turner, Gagnon), arată că discriminarea în favoarea propriului grup este un
lucru pur rațional, instrumental și economic. Indivizii au tendința să îi
favorizeze pe membrii propriului grup și ,deci, să îi defavorizeze pe membrii
altor grupuri, pentru a își maximiza câștigul personal. Alocând mai multe
resurse membrilor grupului de care simt că aparțin, indivizii se așteaptă ca
și aceștia la rândul lor să îi favorizeze, conform normelor de reciprocitate.
Unul dintre domeniile în care este prezentă adesea discriminarea este sfera
serviciilor sociale publice (de exemplu servicii de asistență socială, serviciile de
sănătate, serviciile educaționale, instituțiile destinate să mențină ordinea
publică). Discriminarea este prezentă aici datorită puterii discreționare de care
dispun funcționarii acestor instituții (Michael Lipsky, 1980).
În analiza pe care o face asupra relațiilor dintre funcționarii instituțiilor publice și
clienții acestora, Michael Lipsky identifică o serie de situații în care pot să apară
tratamente diferențiate la adresa clienților și anumite grupuri de clienți care sunt
potențial favorizați. Astfel, funcționarii vor fi tentați să îi favorizeze în
distribuirea resurselor pe clienții care par să aibă cele mai multe șanse de
eligibilitate conform criteriilor birocratice. De asemenea, birocrații vor avea
tendința să îi favorizeze pe cei din interacțiunea cu care pot obține o anumită
gratificație. În acest caz se află cei similari pe o dimensiune sau alta cu
funcționarii respectivi (de exemplu etnic sau rasial).
Tratamentul diferențiat apare mai ales atunci când există mulți solicitanți pentru
resursele respective și nu există un control pentru felul în care au fost atribuite
acestea, precum și în situația în care funcționarii trebuie să hotărască dacă unii
clienți răspund mai bine la tratament decât alții. În condițiile în care munca
funcționarilor publici implică un stres destul de mare, aceștia vor face apel la
stereotipuri pentru a își simplifica munca și vor acționa în conformitate cu
acestea.

78
Grupurile supuse cel mai adesea discriminării și asupra cărora s-au centrat cele
mai multe studii sunt: minoritățile etnice, rasiale, religioase, grupurile de
imigranți. O preocupare aparte a existat pentru discriminarea practicată la adresa
femeilor. În ultima perioadă un interes special este acordat studiilor referitoare
la discriminarea minorităților sexuale, a persoanelor cu abilități speciale, precum
și a vârstnicilor. Domeniile de manifestare a discriminării cele mai investigate au
fost sistemul educațional, piața muncii, locuirea.
Aceste grupuri vulnerabile din punct de vedere social devin vulnerabile și din
puncte de vedere economic (S.M. Miller, 1996). Cei care sunt ținta prejudecăților
și a discriminării într-o societate anume vor întâmpina dificultăți de integrare pe
piața muncii (nu își vor găsi locuri de muncă pe măsura calificării sau vor fi plătiți
la nivel inferior celor care aparțin grupurilor favorizate), vor avea dificultăți în
obținerea beneficiilor publice. Toate aceste îi fac vulnerabili din punct de vedere
economic și îi includ în categoria grupurilor cu risc ridicat de sărăcie.
Pentru reducerea discriminării au fost dezvoltate o serie de strategii menite să
asigure egalitatea de șanse în zonele în care au fost în mod sistematic
subreprezentate a persoanelor care fac parte din grupuri supuse în mod tradițional
discriminării.
În Statele Unite aceste strategii poartă numele de Acțiune Afirmativă, în timp ce
în Marea Britanie sunt cunoscute sub denumirea de Discriminare Pozitivă. Aceste
strategii nu presupun o „discriminare inversă”, ci au menirea să asigure egalitatea
de șanse pentru toți cetățenii, indiferent de grupul căruia îi aparțin.
Discriminarea Pozitivă și Acțiunea Afirmativă presupun pe de o parte
recunoașterea dezavantajelor acumulate de grupurile respective, precum și
dezvoltarea de politici și de practici care ajută la depășirea dificultăților (Neil
Thompson, 1997). Domeniile principale în care s-au focalizat acțiunile strategiilor
de eliminare a discriminării sunt piața muncii, educația și locuirea.

79
Mituri, stereotipuri, prejudecăți și rolul lor în generarea
discriminării

Stereotipul
Stereotipurile reprezintă seturi de trăsături atribuite membrilor unui grup social.
Însă, acestea nu reprezintă dosar o colecție de trăsături considerate ca fiind
caracteristice pentru membrii grupului, ci cuprinde și o explicație care leagă acele
atribute, o schemă care permite înțelegerea reunirii acestora într-o structură
cognitivă comună (Yzerbyt, Rocher, Schadron, 1997).
Stereotipurile pot fi pozitive, atunci când reunesc în structura lor trăsături
valorizate pozitiv la nivel social, sau negative, dacă reunesc anumite caracteristici
valorizate negativ.
O caracteristică importantă a stereotipurilor o reprezintă marea stabilitate în
timp, fiind destul de rezistente la schimbare, chiar și atunci când realitatea
furnizează dovezi contrare conținutului lor. Cu toate acestea, stereotipurile nu
constituie niște scheme rigide care sunt activate indiferent de situația în care se
află individul. Ellemers și van Knippenberg (1997) arată că trăsăturile pe care le
conține stereotipul sunt activate în mod diferit, în funcție de contextul social în
care se află persoana.
Într-o anumită situație sunt utilizate doar acele elemente ale stereotipului care
se potrivesc cel mai bine situației specifice și pe care individul le selectează în
mod adaptativ.
Stereotipurile sunt colective din punct de vedere al originii (Bourhis, Turner,
Gagnon, 1997), deși sunt împărtășite de fiecare individ în parte. Ele tind să devină
„credințe împărtășite normativ, consistente cu valorile și ideologiile grupului de
care aparține persoana” (pag.273).
Stereotipurile tind să se dezvolte mai rapid atunci când ținta este mai larg
răspândită în societate (Stangor, 1995) sau este mai vizibilă la nivel social. Astfel,
se vor dezvolta și răspândi mai mult stereotipurile referitoare la grupurile mai
numeroase de persoane, cum ar fi minorități etnice sau rasiale, șomerii, care

80
cuprind un număr suficient de mare membrii sau la persoanele fără locuință, care
sunt vizibile social.
Stereotipurile reprezintă componenta cognitivă a prejudecăților. Astfel că, ele
constituie structura cognitivă pe care se sprijină comportamentele de
discriminare. Grupurile față de care există stereotipuri negative în societate vor
fi supuse în măsură mai mare discriminării în anumite contexte sociale.
Tajfel (1981) identifică două tipuri de funcții pe care le îndeplinesc stereotipurile
– funcții individuale și colective.
La nivel individual stereotipurile ajută la procesarea informației sociale, mai ales
în condiții de ambiguitate sau de stres. În aceste cazuri ele reprezintă „scurtături”
care favorizează procesarea rapidă a informațiilor noi.
Un domeniu în care stereotipurile sunt utilizate pentru simplificarea sarcinii îl
reprezintă selecția persoanelor pentru furnizarea de servicii sociale. În acest caz
funcționarii apelează la stereotipurile existente în societate pentru simplificarea
muncii – realizarea selecției clienților (Lipsky, 1980). Grupurile asupra cărora
există au o imagine stereotipă negativă în societate vor fi mai vulnerabile, deci,
față de discriminare în ceea ce accesul la aceste servicii.
Funcția colectivă a stereotipurilor este legată de nevoia grupului de a găsi o
justificare pentru relațiile dintre grupuri în societate și pentru locul pe care îl
ocupă propriul grup în structura socială. Stereotipurile vor descrie propriul grup
în termeni pozitivi, în timp ce va exista tendința ca celelalte grupuri să fie descrise
în termeni negativi.

Prejudecata
Predispoziție spre agresiune sau orice alta dispoziție negativă față de un grup care
a fost stereotipat după niște caracteristici simple, bazate pe o informație
incompleta. Această definiție se concentrează asupra aspectelor negative ale
prejudecații și nu se referă la toate predispozițiile îndreptate spre orice categorie
de obiecte sau evenimente. Țintele ostilității și victimele prejudecăților variază
de la o societate la alta și de la o cultura la alta.

81
Adesea, ele sunt asociate cu lipsa de putere, care atrage la rândul ei scăderea
probabilității unei răzbunări efective. Unul dintre grupurile sociale care duc cel
mai evident greul prejudecăților sunt asiaticii (fără legătură cu faptul că ei ar
putea fi, de exemplu, hinduși, musulmani, sau siksi), afro-caraibienii, femeile,
homosexualii și tinerii șomeri. Un stigmat mai puțin evident, dar nu mai puțin real
este pus în funcție de accent, stil vestimentar, tip de ocupație, sănătate mentala
sau greutate corporala.
Discriminarea (în special relațiile rasiale de "ostilitate etnica" sau de "curățenie"
au înlocuit eufemistic acest cuvânt) implică exprimarea atitudinilor de
prejudecata. Totuși, unele studii au arătat că discriminarea nu vine întotdeauna
că urmare a prejudecății, ci depinde în mare parte de contextul social.
Explicațiile prejudecăților sunt multe și variate, după măsură în care este
susținută prejudecata în interiorul grupului și între grupuri.
Bogardus (1928) a ajuns la concluzia că unii oameni accepta membrii unei așa-
numite minorități etnice că angajați, dar nu și că rude apropiate, prin căsătorie,
pe când alții nu vor accepta acele grupuri nici măcar că vizitatori sau cetățeni ai
țării lor.
Frustrarea și agresiunea au fost adesea postulate drept cauza prejudecății: daca
unui individ îi este blocată calea spre realizarea unui scop, iar obstacolul este prea
puternic pentru a fi depășit, atunci o agresiune ulterioara vă fi înlocuită și
direcționată spre o țintă mai vulnerabilă.
Unii teoreticieni au sugerat că o alta explicație a prejudecății, la fel de
importanta, este conformitatea: evaluarea negativa a grupurilor selectate poate
fi localizata cultural, reprezentând o parte inerentă a socializării. Alții au încercat
să definească o personalitate autoritara mai predispusa a fi victima unei
prejudecăți, datorită unui stil de gândire dogmatic.
Analiza prejudecăților rămâne o zona diversificată și complexă, dar esențială
pentru descrierea și explicarea relațiilor dintre grupuri, așa cum sânt ele
formulate în contactul direct sau indirect din interiorul oricărui sistem social. În
studiul comunicării, recent, a fost exprimat un anumit interes pentru rolul mass-

82
media de localizare a rasismului și sexismului, într-un context social și cultural
mai larg.

Grup etnic
Adjectivul etnic derivă din substantivul ethnos, care înseamnă rasă, persoane,
națiune sau trib. Astăzi înseamnă în primul rând persoane.
Grupul etnic este definit ca un grup de persoane care au in comun una sau mai
multe dintre următoarele caracteristici: limbă, rudenie, strămoși, rasă, cultură,
religie, istorie și/sau trăsături fizice.
Caracteristicile unui grup etnic pot fi :
▪ Caracteristici ale corpului cum ar fi: (a) ten, fizionomie, înălțime și forma
corpului, (b) alte semne fizice care nu sunt din naștere, dar care sunt legate
de tradiții și norme religioase;
▪ Trăsături ale comportamentului cum ar fi: poziția, gesturi, felul de a
comunica, felul de a te îmbrăca, etc.
▪ Limba, vocabularul și accentul;
▪ Numele, mâncarea sau alte norme culturale, tradiții si valori.
În diferite situații una sau mai multe dintre aceste caracteristici etnice prevalează
atunci când definim un grup etnic. Atunci când granițele dintre grupurile etnice
se suprapun cu granițele dintre clasele sociale, definim grupurile etnice ca fiind
ierarhizate (unul deasupra celuilalt).
Grupurile etnice sunt ordonate într-o ierarhie socială, un grup având monopolul
puterii, iar celălalt fiind lipsit de orice tip de putere, trăind în sărăcie și în
ignoranță. Mobilitatea este restricționată de la un grup la altul și inegala
distribuție a resurselor este întărită de un set de prescripții și restricții
comportamentale.
Religia joacă un rol important în legitimarea acestei ierarhii. Conflictele etnice în
sistemele ierarhice au nuanțe de conflicte sociale, deoarece grupurile etnice
coincid în mare parte cu delimitările dintre clasele sociale.

83
Stereotipul general despre grupurile subordonate sau excluse, le descrie ca fiind
încete, violente, leneșe, nepoliticoase si murdare. Comportamentul de
subordonat, exclus sau marginalizat, include de cele mai multe ori:
• blamarea celorlalți membrii ai grupului pentru toate problemele lor;
• neîncredere în toți cei care nu ii condamnă pe ceilalți;
Sentimentele membrilor acestor grupuri sunt o combinație de teamă, stimă de
sine redusă, furie, ură și o forță interioară pentru a rezista în fața nedreptăților și
suferințelor vieții.
Comportamentul celor care au puterea si ii asupresc pe alții, include, de cele
mai multe ori:
• negarea sistematică a drepturilor grupurilor subordonate;
• găsirea unei justificări pentru discriminare și asuprire;
• ura pentru oamenii excluși;
• folosirea deseori a violenței;
• sentimentele lor sunt o combinație de furie, teamă, ură și superioritate.
La scară globală, subordonarea etnică este în declin, erodată de către răspândirea
valorilor universale de egalitate și de răspândirea educației.

Declarația Universală a Drepturilor Omului stipulează:

“Fiecare om se poate prevala de toate drepturile și libertățile proclamate în
prezenta Declarație fără nici un fel de deosebire ca, de pildă, deosebirea de rasă,
culoare, sex, limbă, religie, opinie politică sau orice altă opinie, de origine
națională sau socială, avere, naștere sau orice alte împrejurări.”
Necesitatea stipulării acestui principiu și nevoia respectării acestuia rezidă din
faptul că, în realitate, apartenența la un anumit grup social determinată de
anumite caracteristici ca genul, originea etnică, aderența religioasă, orientarea
sexuală sau prezența unor boli ce poartă un stigmat social (HIV, TBC) și nu numai
sau a unor dizabilități, au generat și generează situații de stigmatizare și
discriminare.
Stigmatizarea este un proces de devalorizare a anumitor grupuri sociale pe care,
în baza unor norme, societatea le consideră ca fiind indezirabile, scandaloase,
84
nedemne. Stigmatizarea devolarizează și discreditează oamenii, atașând o serie
de trăsături negative anumitor categorii.
Discriminarea este “orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bază
de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex sau
orientare sexuală, apartenența la o categorie defavorizată sau orice alt criteriu
care are ca scop sau efect restrângerea sau înlăturarea recunoașterii, folosinței
sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților
fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic,
economic, social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice. Orice
comportament activ sau pasiv care, prin efectele pe care le generează,
favorizează sau defavorizează nejustificat ori supune unui tratament injust sau
degradant o persoană, un grup de persoane sau o comunitate, față de alte
persoane, grupuri de persoane sau comunități, atrage răspunderea
contravențională” conform Art. II din Ordonanța de urgență a Guvernului nr
19/2013 pentru modificarea și completarea Ordonanței Guvernului nr. 137/2000
nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare,
aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 189/2013.

Formele discriminării

Discriminarea directă apare atunci când o persoană este tratată mai puțin
favorabil decât o altă persoană în situații comparabile din cauza originii etnice sau
rasiale, a religiei ori credințelor, vârstei, orientării sexuale sau dizabilității.

Discriminarea indirectă se produce atunci când un anumit criteriu sau procedură,

practică aparent neutră ar putea dezavantaja persoane în funcție de rasă sau
etnie, vârstă, orientare sexuală, religie sau dizabilitate și nu poate fi justificată
în mod obiectiv.

Măsurile afirmative sunt măsurile care se iau pentru promovarea principiului

tratamentului egal pentru o categorie, care, la un moment dat, se află într-o
85
poziție dezavantajoasă față de majoritate.

Acțiunea afirmativă poate presupune o gamă largă de activități pe care instituțiile

publice și private le demarează voluntar, pentru a oferi categoriei defavorizate o
serie de avantaje cu scopul stabilirii unor șanse reale în accesul la anumite
drepturi. Caracteristica principală a acestor măsuri este aceea că sunt bine
determinate în timp, adică sunt stabilite pe o durată limitată. La finalul perioadei
se presupune că factorii care stabileau dezavantajele au fost eliminați. (Sursa:
Ghid de informații și bune practici în domeniul egalității de șanse pentru femei
și bărbați, CPE, 2004)
Principiul acțiunii afirmative duce, în planul politicilor publice, la o discriminare
pozitivă a grupurilor dezavantajate, cu scopul de a le integra în societate, prin
ieșirea din imaginarul discriminant, și pentru a realiza o egalitate concretă a
șanselor.
Egalitatea de șanse și tratament are la bază participarea deplină și efectivă
a fiecărei persoane la viața economică și socială, fără deosebire pe criterii de sex,
origine rasială sau etnică, religie sau convingeri, dizabilități, vârstă sau orientare
sexuală. Egalitatea de șanse și de tratament reprezintă un drept fundamental și o
valoare de bază a Uniunii Europene, stipulată în articolul 8 al Tratatului privind
Funcționarea Uniunii Europene (versiunea consolidată).
Egalitate de șanse reprezintă conceptul conform căruia toate ființele umane sunt
libere să-și dezvolte capacitățile personale și să aleagă fără limitări impuse de
roluri stricte; faptul că diferitele comportamente, aspirații și necesități ale
femeilor și bărbaților sunt luate în considerare, evaluate și incurajateîn mod egal
înseamnă că femeile și bărbații se bucură de aceeași libertate de a-și realiza
aspirațiile.
Legiuitorul român definește în cadrul Legii …. egalitatea de șanse între femei și
bărbați, prin aceea că înțelege “luarea în considerare a capacităților, nevoilor și
aspirațiilor diferite ale persoanelor de sex masculin și, respectiv, feminin și
tratamentul egal al acestora” (art. 1 alin. 2). Prin egalitatea de șanse și de

86
tratament între femei și barbați în relațiile de muncă se înțelege accesul
nediscriminatoriu la:
• alegerea ori exercitarea liberă a unei profesii sau activități;
• angajare în toate posturile sau locurile de muncă vacante și la toate
nivelurile ierarhiei profesionale;
• venituri egale pentru muncă de valoare egală;
• informare și consiliere profesională, programe de inițiere, calificare,
perfecționare, specializare și recalificare profesională;
• promovare la orice nivel ierarhic și profesional;
• condiții de muncă ce respectă normele de sănătate și securitate în muncă,
conform prevederilor legislației în vigoare;
• beneficii, altele decât cele de natură salariala, precum și la sistemele
publice și private de securitate socială;
• organizații patronale, sindicale și organisme profesionale, precum și la
beneficiile acordate de acestea;
• prestații și servicii sociale, acordate în conformitate cu legislația în vigoare.

Egalitatea de șanse pentru femei și bărbați înseamnă:

• vizibilitate, autonomie, responsabilitate și participare egala a celor doua
sexe la / în toate sferele vieții publice și private (1998 – Consiliul Europei,
Abordarea integratoare a egalității de șanse intre femei și bărbați)
• luarea în considerare a capacităților, nevoilor și aspirațiilor diferite ale
persoanelor de sex masculin și respective feminin și tratamentul egal al
acestora (Legea 202 / 2002 privind egalitatea de șanse pentru femei și
bărbați)
• femeile și bărbații au aceleași drepturi, obligații și posibilități cu privire la:
➢ a avea un loc de muncă care să le asigure independența economică;
➢ a se implica în gospodărie și creșterea copiilor;
➢ a participa la viață politică, sindicală, socială, culturală, la activitățile
comunitare.

87
Egalitatea de tratament (Equal treatment), în cadrul relațiilor de muncă
funcționează principiul egalității de tratament față de toți salariații și angajatorii.
(Codul Muncii; art. 5). Egalitatea de tratament presupune absența oricărei forme
de discriminare. Actele de discriminare pot proveni de la angajator, de la organele
de conducere ale angajatorului sau de la alți salariați.
Egalitatea de gen, în societate, femeile și bărbații nu au aceleași roluri, resurse,
nevoi și interese. Nu participă în mod egal la luarea deciziilor. Valorile atribuite
“muncii femeilor” și “muncii bărbaților” nu sunt aceleași; aceste diferențe variază
de la o societate la alta, de la o cultură la alta și sunt denumite “diferențe de
gen”.
Genul se referă la diferențele sociale dintre femei și bărbați care sunt învățate și
care se schimbă în timp. Aceste diferențe variază mult în interiorul unei culturi și
de la o cultură la alta. Genul este un instrument conceptual cu ajutorul căruia
sunt analizate rolurile, responsabilitățile, constrângerile, șansele și nevoile
bărbaților și femeilor în orice context.
Rolurile și nevoile de gen sunt influențate de clasă, vârstă, rasă și etnie, cultură
și religie și de mediul geografic, economic și politic. În orice context social,
rolurile de gen pot fi flexibile sau rigide, asemănătoare sau diferite,
complementare sau în conflict. Pe lângă diferențele dintre femei și bărbați, mai
pot exista diferențe în cadrul aceleiași categorii în ceea ce privește nivelul socio-
economic, puterea de decizie și vârstă. Termenul de “gen” nu îl înlocuiește pe cel
de “sex” care se referă doar la diferențele biologice.
Promovarea conceptului de „egalitate a șanselor” presupune în mod automat că
la nivelul sistemului social se manifestă unele acțiuni discriminative la adresa unor
indivizi, acțiuni dăunătoare în general întregii societăți. În acest sens cele mai
afectate grupuri sociale sunt cele din rândul minorităților (etnice, religioase,
sexuale), femeile, bătrânii și persoanele cu handicap, și în mod quasi-general
săracii, în general persoane cu slujbe și venituri modeste care nu au capacitatea
și nu se regăsesc în poziția de a putea influența și negocia cu diferitele structuri
de putere cristalizate în cadrul sistemului social.

88
89
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

• Action and Reflection Guide – Oxfam / Advocacy Institute / Kumarian Press 2001
• Benjamin Crosby Derick W. Brinkerhoff Managing Policy Reform Kumarian Press,
2002
• Brundtland Report (1987),
https://www.are.admin.ch/are/en/home/sustainable-development/international-
cooperation/2030agenda/un-_milestones-in-sustainable-development/1987--
brundtland-report.html
• Bulat, C, Pascal, D – Ghidul Construirii, Conducerii și Menținerii Coalițiilor, 2013,
26 pag.
• Club of Rome (1970), https://www.clubofrome.org/report/the-limits-to-
growth/.
• David Cohen/ Rosa de la Vega/Gabrielle Watson Advocacy for Social Justice: a
Global
• Dragomirescu, Corina (coord.), Radu Nicosevici, Mircea Mitruțiu, Bianca Toma,
Tudor Flueraș, Despina Pascal, Simona Fiț, Codru Vrabie, Zoltan Kiraly. (2007).
Campania de Advocacy. Ghid practic pentru organizațiile cu membri, Timișoara:
ArtPress
• G.H. Brundland, 1987 – Report of the World Commission on Environment and
Development – Our Common Future, UN, 1987, item 27, p. 15
• Ghid de bune practici-Oameni diferiți, Șanse egale https://www.prois-
nv.ro/docs/Oameni_diferiti_sanse_egale.pdf
• Ghid privind integrarea temelor orizontale în cadrul proiectelor finanțate din
Fondurile Europene Structurale și de Investiții 2014-2020
• Gurgu, E Tehnici si Strategii de Advocacy, 2015, 51 pag.
• Lambru, Mihaela. (2010). Politici publice și reforma administrației publice.
Dimensiunea participativă a politicilor publice. București: Expert
• Manual de advocacy FPDL pentru Programul de Dezvoltare participativă a
Comunităților din Republica Moldova, IREX/ USAID Moldova
• Militantismul Societății Civile – O evaluare a capacității de advocacy a ONG-urilor
din România Fundația Parteneri pentru Dezvoltare Locală (FPDL) in colaborare cu
Fundația pentru Dezvoltarea Societății Civile (FDSC) 2003
• Nader K. Tadros “Advocacy Concepts and Practices Handbook – A practical Guide
to Advocacy Groups”, People’s Advocacy 2006
• Nicosevici, Radu. Dragomirescu, Corina. Pascal, Despina. Fiț, Simona. Mitruțiu,
Mircea. (2012). Dialog civic și social prin lobby și advocacy. Timișoara: Eurobit
• Raport de Activitate al Agenției Naționale pentru Plăți și Inspecție Socială pentru
anul 2017, disponibil la:
http://www.prestatiisociale.ro//files/Raport_activitate_ANPIS_2017.pdf
• Raport pentru Romania in cadrul cercetarii „Increasing the level of advocacy
skills and experiences in SouthEast Europe an assessment of needs” Women's Alliance
for Development (WAD) Bulgaria 2003 – coord. Nicoleta Rață, Fundația Parteneri pentru
Dezvoltare Locală (FPDL) in parteneriat cu Fundatia pentru Dezvoltarea Societatii Civile
(FDSC) consultant Ancuta Vamesu
• Raportul de evaluare “Consolidarea capacității instituționale a Guvernului
României de gestionare a politicilor publice și a procesului decizional” Proiectul Phare
Twinning RO2003/IB/OT
• Rață, N Advocacy si Influențarea Politicilor Publice, 2016, 105 pap.
• Resolution adopted by the General Assembly on 25 September 2015,
http://www.un.org/ga/search/view_doc.asp?symbol=A/RES/70/1&Lang=E
Transforming our world: the 2030 Agenda for Sustainable Development, Declaration,
• Rio Declaration on Environment and Development (1992),
http://www.un.org/documents/ga/conf151/aconf15126-1annex1.htm
• Samuel, John.2002. “ What is People-centered Advocacy”, Advocacy and Citizen
Participation. International Institute for Environment and Development. UK.
• Stockholm Conference (1972), United Nations Conference on the Human
Environment, June 5-16, https://sustainabledevelopment.un.org/
milestones/humanenvironment.
• Strategia Națională pentru Dezvoltare Durabilă 2030
• Strategia națională privind promovarea egalității de șanse între femei și bărbați
și prevenirea și combaterea violenței domestice pentru perioada 2018-2021 și a Planului
operațional privind implementarea strategiei naționale privind promovarea egalității
de șanse între femei și bărbați și prevenirea și combaterii violenței domestice 2018-
2021
• United Nations Conference on Sustainable Development, Rio 1992 & Agenda 21,
https://sustainabledevelopment.un.org/content/documents/ Agenda21.pdf
• Vene, Klasen and Miller A new wave of Power, People and Politics: The Action
Guide for Advocacy and Citizen Participation Paperback, 2007
• VeneKlasen,L with Miller, V (2002) A new wave of power, People & politics: The
Action Guide for Advocacy and Citizen Participation, World Neighbors Making Change
Happen; Power, Advocacy and Citizen participation Just Associates 2006
 Titlul proiectului: „Rețea pentru dezvoltare locală și dialog civic Giurgiu”

Codul proiectului: 150972

Denumirea beneficiarului: Uniunea Națională a Organizațiilor Persoanelor Afectate de HIV/SIDA

(UNOPA)

Data publicării: Noiembrie 2022

Proiect cofinanțat din Fondul Social European prin Programul Operațional Capacitate
Administrativă 2014-2020

Conținutul acestui material nu reprezintă în mod obligatoriu poziția oficială a Uniunii

Europene sau a Guvernului României.

Material distribuit gratuit