Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
CAPITOLUL 10
SISTEMUL
GEOMORFOLOGIC AL
V E R S A N T I L O R (SGV)
A.L.Bloom, 1978
10.1. Definiţie
Exceptând câmpiile, peste 95% din suprafaţa uscatului o reprezintă forma de relief cunoscută
sub denumirea de versant. Un versant reprezintă o suprafaţă cu o înclinare > 2 – 3o şi car e face racordul
între interfluvii sau creste şi liniile de drenaj adiacente. Unitatea de bază a unui versant este faţeta sau
segmentul , o suprafaţă cu înclinare uniformă. În acest fel, un versant este format dintr -o multitudine de
faţete separate prin discontinuităţi sau rupturi, convexe sau concave. În raport cu poziţia ce o ocupă
într -un bazin hidrografic se disting trei principale categorii de versanţi (fig. 10.1):
- versanţi de obârşie (I);
- versanţi - pinten sau de terminare a unui interfluviu(II);
211
Fig. 10.1. Localizarea categoriilor de versant într -un bazin hidrografic (Young, 1972). Foto 10.1. Expresia
fotografică a acestor categorii de versant.
Fiecare clasă de versant poate fi categorisită funcţie de ordinul reţelei hidrografice. Evoluţia
versanţilor este o funcţie directă a condiţiilor morfoclimatice şi a litologiei , dar înclinarea este
principala proprietate care se ia în considerare la caracterizarea lor. Cel puţin, în agricultură,
construcţii, amenajări de drumuri o asemenea caracterizare devine indispensabilă.
Studiul versanţilor presupune cunoaşterea formei lor , ceea ce înseamnă morfologia şi
morfometria, a proceselor de modelare , ceea ce înseamnă identificarea agenţilor de modelare şi a
tipologiei proceselor cu rata lor de acţiune; a depozitelor de versant care împreună cu analiza formelor
ne pot oferi elementele de istorie a reliefului, respectiv, reconstituirea unor etape şi condiţii de evoluţie.
Morfologia versanţilor este analizată conform a două puncte de vedere: profilul versantului şi
forma în plan a versantului.
10.2.1. Profilul versantului.
Profilul versantului este linia care uneşte, pe cel mai scurt traseu, punctul de înălţime maximă cu
punctul din baza versantului, a cărei înălţime este minimă. Acesta poate fi identificat prin măsurători
asupra unghiurilor şi distanţelor. Punctele între măsurători se numesc staţiile profilului , iar intervalele
dintre staţii se numesc lungimi măsurate . Profilele de versant se desfăsoară aşadar între cumpăna de
ape şi talveg.
212
Analiza profilului presupune divizarea acestuia într -un număr de părţi, fiecare posedând anumite
proprietăţi ale formei, de exemplu, aproximativ acelaşi unghi de pantă. Aceste părţi se numesc
segmente rectiliniare . Curbele uşor concave ale profilului se numesc segmente convexe şi segmente
concave . Pe această bază, în mod cu totul general, la un versant se disting trei segmente: convex,
rectiliniu şi concav. Cei mai mulţi din versanţi sunt alcătuiţi din mai mult de trei segmente, formând un
versant compus (fig. 10.2 A). De asemenea, unii autori au definit versantul standard sau versantul
normal alcătuit din patru segmente (fig. 10. 2 B), şi anume: creasta sau versantul convex (CV); fruntea
sau faţa versantului (CF); segmentul rectiniar (S); baza sau piciorul versantului sau versantul concav
(CC).
213
Segment de unghi minim = un segment care este cu pantă mai mică decât unităţile din amonte şi din avale
Segment de creastă (intefluviu) = segmentul care este mărginit de pante ce înclină în direcţii opuse
Segmentul bazal = segmentul mărginit de pante care cresc în direcţii opuse
Unitate neregulată = o porţiune de profil de versant cu schimbări frecvente de pantă şi curbură
Forma în plan se referă la configuraţia suprafeţei de teren de -a lungul unui plan orizontal. Un
versant poate avea o formă convexă ca în cazul versanţilor - pinten, o formă concavă pentru versanţii de
vale sau liniari. Curbura în plan este dată de raza curburii, Rh; valorile pozitive arată convexitatea
curburii în plan, iar valorile negative arată concavitatea curburii. Raza curburii se determină pentru o
lungime convenţională, L = 25 m, după formula:
Rh = 0,5 L/sin [( -180/2)]
= unghiul de înclinare a versantului pe lungimea considerată. Clasificarea formei în plan a versanţilor
are, aşadar, următoarele limite: Rh +50 foarte convex în plan; Rh = +50 - +500 uşor convex în plan;
Rh = +500 500 liniar în plan; Rh = 500 50 uşor concav în plan; Rh 50 foarte concav în plan.
Expresia grafică a clasificării formei în plan este dată în fig. 10.4, unde se disting în total nouă
posibilităţi de combinare a elementelor de formă în plan cu cele ale profilului versantului. Forma cea
mai simplă (I) este coliniară (LL); grupul III de forme, cele mai complexe, sunt dublu curbate, iar
grupul II de forme sunt liniare într -o dimensiune şi curbate în alta.
Cartografierea versanţilor include mai multe tipuri de hărţi geomorfologice: hărţi morfologice,
hărţi ale pantelor, hărţi genetice.
Hărţile morfologice. Termenul de hartă morfologică se referă la un tip specific de hartă
geomorfologică bazată pe recunoaşterea unităţilor areale ale versantului. De regulă, hărţil e morfologice
se realizează la scara 1/10 000. Metoda de cartare se bazează pe faptul că versantul poate fi divizat în
214
unităţi morfologice uniforme, delimitate de discontinuităţi morfologice (fig. 10.5). Iniţial, toate
unităţile au fost presupuse a fi rectiliniare, corespunzând segmentelor pe un profil de versant, dar apoi
au devenit curbate, echivalente areale ale elementelor de versant. Unităţile morfologice sunt ilustrate în
fig. 10.5, unde sunt arătate şi simbolurile folosite pentru cartare.
Hărţile de pantă arată unghiul de pantă într -un anumit punct şi sunt obţinute prin transformarea
hărţilor în curbe de nivel. Pentru fiecare clasă de pantă distanţa, D, între curbele de nivel de bază pe
hartă se determină prin formula
D = (1000 V ctg )/S
unde D = distanţa între curbele de nivel în mm, V = echidistanţa în m, S = scara hărţii, = unghiul de
pantă. Hărţile izoclinale au meritul simplicităţii, arătând distribuţia unui singur, dar important
parametru al formelor de relief.
Hărţile genetice arată formele de relief conform originii şi vârstei lor. Discutarea acestor tipuri
de hărţi presupune să avem noţiuni despre tipologia proceselor geomorforlogice ce acţionează pe
diferite unităţi de versant, aspect ce îl vom avea în vedere în următoarea secţiune a cursului.
215
aerului sau gheţii. Mişcarea materialelor la suprafaţa uscatului joacă, alături de metorizare, un rol
important în apariţia formelor şi evoluţia generală a reliefului. Meteorizarea în loc nu creează forme de
relief. Acolo unde sfărâmăturile de rocă nu sunt deplasate, ele se acumulează până la o grosime critică.
Odată depăşită această valoare critică, materialele sunt puse în mişcare de pe locul unde au fost
meteorizate, lăsând roca in situ neprotejată, creând condiţiile apariţiei de noi forme de relief. Procesul
prin care depozitele de meteorizare sunt îndepărtate din locul lor de formare se numeşte denudaţie.
Raportul între cantitatea de materiale deplasate ( denudaţie) şi a celor formate în loc prin
meteorizare se numeşte bilanţ morfogenetic sau bilanţ denudaţional (cf. Jahn, 1954). Direcţia de
acţiune a proceselor este sintetizată în fig. 10.6A, iar principalele situaţii rezultate din acest raport sunt
redate în fig. 10.6B.
Mişcarea depozitelor pe un versant poate fi reprezentată sub forma unei ecuaţii de bilanţ, analog
bilanţului apei în natură:
A D
A D
A D
unde A acumularea (se include tot ansamblul de procese care participă la formarea depozitelor de
versant: alterare, dezagregare, acumulare prin procese de spălare, mişcare în masă etc). Această
componentă a fost denumită componenta normală, perpendiculară profilului de versant. D denudaţia
(se include tot ansamblul de procese care participă la îndepărtarea depozitelor de versant) şi a fost
denumită componenta paralelă pantei versantului.
Această formulare a bilanţului în termeni foarte simpli, aplicată în cartografierea geomorfologică
a depozitelor în raport cu procesele care le generează, ne poate da imaginea concludentă asupra
stadiului de evoluţie a versantului în raport de cei doi termeni ai bilanţului. De regulă, versanţii cu
profilul în bază concav sunt versanţi cu bilanţ pozitiv, respectiv, au o groasă cuvertură de depozite, ce
pot fi uşor antrenate spre cursul râului colector. Dimpotrivă, versanţii cu profil în bază convex sunt
versanţi cu bilanţ negativ, respectiv, depozitele de versant sunt reduse sau pot chiar lipsi.
Mişcarea materialelor se face sub impulsul gravitaţiei. Ea se realizează în două moduri
principale: a) prin intermediul unui agent transportor; b) prin autodeplasare. Mişcarea prin intermedi ul
unui agent se numeşte transport şi este efectuată, în mod obişnuit, de către râuri, gheţari, apa mării,
216
O înţelegere mai bună a conceptului de deplasare în masă se realizează, de regulă, dacă există o
ordonare a cunoaşterii caracteristicilor descriptive în cadrul unor clasificări. Or, pentru aceste procese
geomorfologice preocupările de sistematică sunt foarte vechi. Cele dintâi clasificări s -au făcut pe la
mijlocul secolului trecut şi de atunci numărul lor a crescut continuu, încât după 1970 se foloseau peste
100 de clasificări (Florea, 1979). O trecere în revistă comprehensivă asupra diferitelor clasificări este
dată de Băcăuanu (1988), din care exemplificăm şi noi câteva. Trecând peste cele vechi, care nu mai
prezintă decât un interes istoric, amintim că încă de la sfârşitul secolului trecut, geologul rus Pavlov
(1898) a făcut o clasificare a deplasărilor de teren ţinând seama de poziţia desprinderii în cadrul
versanţilor şi de felul în care se produc. Aceasta este utilizată şi astăzi şi cuprinde deplasări: detrusive
(împingătoare), care îşi au originea în zona de desprindere de la partea superioară a versanţilor şi se
extind treptat către sectoarele mai joase; delapsive (glisante), care încep de la piciorul versantului şi se
extind către partea superioară; mixte.
Savarenski (1939), referindu-se la raportul dintre materialul deplasat, suprafaţa de alunecare şi
structura geologică, stabileşte câteva tipuri, frecvent utilizate şi astăzi în literatura de specialitate, şi
anume: deplasări asecvente , care se produc pe terenuri lipsite de stratificaţie; deplasări consecvente,
dezvoltate în condiţiile unor roci stratificate, deplasarea făcându -se pe faţă de strat, conformă cu
înclinarea versantului; deplasări insecvente , când suprafaţa de deplasare intersectează stratele
geologice sub un unghi oarecare.
În ţara noastră, printre primii geografi care s -au ocupat cu astfel de probleme a fost G. Vâlsa n
care, în cursul său de morfologie terestră (1933) referindu -se la « procesele elementare în modelarea
scoarţei terestre » caracteriza prăbuşirile, alunecările, solifluxiunea, spălările, şiroirea, aşa cum le
cunoaştem astăzi.
O primă clasificare originală a deplasărilor de teren (pe care le denumeşte pornituri) de la noi a
fost făcută de V. Mihăilescu (1938, 1946). Criteriul lui este conţinutul de apă, distingând astfel : a)
pornituri seci (uscate sau semiuscate) care înglobează rostogolirile, surpările şi tasările şi b) pornituri
umede care curpind solifluxiunile, curgerile de noroi şi alunecările. Alte clasificări aparţin geologului
V. Dragoş (1957) care ia drept criteriu principal mediul în care se produc, lui V. Tufescu (1966), care
pune baze pe morfologia creată de aceste procese, lui Posea et al (1970, 1976) care consideră viteza de
deplasare a materialelor drept criteriu de clasificare a deplasărilor de teren.
Cea mai larg acceptată clasificare, citată aproape în toate tratatele de geomorfologie, se bazează
pe tipul mişcării (alunecare, curgere şi “heave” (ridicare, afânare ), pe viteza mişcării şi pe
conţinutul de apă (materiale uscate din rocă sau materiale pământoase cu variate proporţii de gheaţă şi
apă). Clasificarera aparţine lui Carson şi Kirkby (1972) şi este redată într -o diagramă triangulară (fig.
217
10. 8), fiecare colţ al diagramei fiind descris de una din cele trei tipuri ale mişcării. Pentru
reprezentarea grafică a tipului mişcării se ilustrează fig. 10.7.
218
În tabelul 10.1 tipurile importante de mişcări în masă sunt clasificate conform direcţiei de
mişcare, tipului de mişcare şi prezenţa sau absenţa agenţilor mobilizatori (apa, aerul, gheaţa). În toate
cazurile, gravitaţia este factorul principal de mişcare.
Tabel 10.1. Clasificarea deplasărilor în masă (Chorley et al ., 1985)
Direcţia
Verticală Laterală Diagonală
mişcării
Tipul
Cădere Tasare Alunecare Creep Alunecare Curgere
mişcării
Prezenţa
Minoră spre
agentului Nu Nu Minoră Minoră Moderată Majoră
moderată
de transport
Alunecări de Solifluxiune,
Căderi de roc i, Creep de Curgeri de
Tipul de roci, Alunecări curgeri
Surpări, Tasare de Alunecări de sol, Creep pământ,
mişcare în deluvii, noroioase,
Prăbuşiri, depozite blocuri de rocă, Curgeri
masă Alunecări de avalanşe de
Rostogoliri Talus creep deluviale
pământ roci
E leva ţie, afânare, creep (târâre). Afânarea (“heave”) este crucială în procesul de creep, process
definit drept o mişcare lentă, cu o rată anuală de 2 - 5 cm, o deplasare impe rceptibilă, fără măsurători.
Această deplasare se generalizează pe toată suprafaţa versantului cu pantă mai mare de 3 - 5 grade.
Creep-ul este adesea un precursor al mişcărilor de alunecare. După viteza mişcării şi tipul de material
deplasat se disting următoarele tipuri de tranziţie:
- creep de sol ( soil creep), o deplasare lentă în josul pantei a părţii superioare a solului pe o
grosime de 70 - 80 cm. Terasetele de câţiva centimetri înălţime şi care se desfăşoară paralel cu
versantul sunt formate de creep-ul de sol. Ele sunt adesea folosite de turmele de oi - aşa numitele
“cărări de oi” - ceea ce face ca mişcarea depozitelor să se accelereze pe versant (fig. 10.10).
219
- rock creep , mişcare lentă piatră pe piatră. Caracterizează materialele lipsite de coezivitate în
care are loc o rearanjare a particulelor. Se includ aici şi pietrele glisante. Caracterul de mişcare a
acestor pietre este evidenţiat de un “guler” de sol vegetal ridicat mult peste suprafaţa versantului
datorită fenomenului de împingere.
Fig. 10.10.
Tipuri de deplasări în
masă verticale şi
laterale (Varnes, 1978).
220
proces cât şi la formă. Alunecările sunt despinderi de pe versant de materiale (roci sau depozite de
versant) care se deplasează de-a lungul unei suprafeţe planare. Masa de alunecare este nedeformată sau
se deformează uşor în timpul deplasării. Coborârea materialului din partea superioară spre partea
inferioară se face în lungul unui plan de alunecare. Planul de alunecare poate fi situat spre suprafaţa
terenului şi aproximativ paralel cu suprafaţa versantului ca în cazul alunecărilor de roci, prăbuşirilor şi
surpărilor sau poate penetra la adâncime pe o suprafaţă concavă ca în cazul alunecărilor rotaţionale.
Astfel, alunecările pot fi :
-alunecările de translaţie se produc când planul de alunecare este paralel cu versantul şi aproape
de supraf aţă. Sunt alunecări de mică adâncime cu rate de deplasare a deluviilor de la mm/sec până la
câţiva m/sec.
- alunecările rotaţionale se produc când planul de alunecare este concav. Aceste alunecări sunt
mai adânci, comparativ cu lungimea lor, materialul fragmentat rămâne aproximativ intact, sub forma
unor felii sau blocuri. Ratele de mişcare în cadrul acestor alunecări variază între câţiva mm/an până la
ordinul metrilor/zi.
Alunecările de roci sunt asociate cu diaclazele şi fracturile în masa rocii in situ care reduc
coezivitatea în masa de rocă şi fragmentele se pot deplasa în lungul pantei. Alunecările de roci sunt de
două tipuri: avalanşe de roci şi alunecări de lespezi . Ambele se supun aceluaşi mecanism, dar diferă
prin mulţimea de fracturări în rocă şi unghiul pe suprafaţa potenţială de alunecare. În cazul alunecărilor
de lespezi crăpăturile se dezvoltă acolo unde masa de rocă se expandează din cauza diminuării
presiunii de “legare” orizontală, permiţând crăpăturilor să înainteze în direcţia eliberării presiunii.
Avalanşele de roci au loc când reţeaua de crăpături se continuă în jos la suprafaţa potenţială de
alunecare. O avalanşă de roci diferă de alunecarea de lespezi, deoarece ea implică întreaga masă
deasupra suprafeţei de alunecare, în timp ce la al unecarea de lespezi este implicat numai materialul
care s-a despins de- a lungul unei crăpături.
Fig. 10.10a. O
clasificare simplă a
alunecărilor de teren,
pe baza planului de
alunecare (Varnes,
1978).
221
- Căderile, prăbuşirile de roci sau surpările sunt fenomene de deplasare în masă în care
mişcarea este dirijată vertical în aer şi se caracterizează prin viteză foarte mare. Se produc în două
situaţii: pe o faţă de abrupt, mal de râu, faleză ca urmare a subminării bazei acestuia; prin subsidenţă,
ca urmare a eroziunii superficiale sau spălării din masa depozitelor implicate (tasare, sufoziune).
- Rostogoliri, proces de tranziţie între căderi de pietre şi alunecări, care este iniţial similar cu
prăbuşirea, dar mişcarea continuă pe pantă până l a punctul de repaus. Ca rezultat al acestui proces sunt
trenele şi conurile de grohotiş, avalanşele de pietre şi gheţarii de pietre.
Curgerile. În curgeri, mişcarea masei deplasate se aseamănă cu aceea a unui fluid vâscos, în care
viteza este mai mare la s uprafaţă şi descreşte spre partea bazală a masei curgătoare. În multe cazuri,
curgerile sunt evenimente finale într -o mişcare începută ca o alunecare şi distincţia între cele două
procese este nedefinită.
Se disting mai multe tipuri de curgeri (fig. 10.11):
-avalanşa de debris (sfărâmături) generate de o curgere lungă, îngustă, umedă care se extinde
dincolo de piciorul versantului.
- solifluxiunea se înscrie ca proces de tranziţie spre procesul de curgere, dar în condiţiile
regimului de îngheţ continuu. Este un proces de mişcare lentă a solului în care alunecarea se combină
cu curgerea pe un substrat îngheţat. In condiţiile climatului temperat se foloseşte termenul de
pseudosolifluxiune, deoarece mişcarea nu se face pe un substrat îngheţat ci pe unul îmbibat cu apă. În
morfologia versantului apar o serie de discontinuităţi ale învelişului ierbos sub forma de brazde. Ele
sunt desfăcute în fragmente cu contur neregulat şi izolate prin spaţii de sol nud cu lăţimi de ordinul
decimetrilor.
- curgerile de debris ( sfărâmături) rezultă dintr -o ploaie puternică sau topire bruscă a unui sol
îngheţat. Ploaia torenţială are efectivitate maximă în producerea acestor tipuri de curgere.
- curgerile de pământ pot fi relativ uscate sau noroioase. Acestea din urmă sunt deplasări areale
sau cu aspect de torenţi noroioşi ale unor mase de roci puternic îmbibate cu apă (peste limita superioară
a plasiticităţii). Ele se
caracterizează prin plastificarea
întregului material care se
deplasează cu o viteză mai mare şi
pe un substrat impermeabil
umezit. Aceste procese iau naştere
în condiţiile unor versanţi cu panta
destul de accentuată (10 – 20
grade), constituiţi în general din
roci argiloase, avide de apă.
222
223
Foto10.6. Alunecare rotaţională în marne cretacice, Foto 10.7. Avalanşă de roci în Mt. Cayley, Columbia
dispuse peste gresii, Liard River, Columbia Britanică (O. Hungr, 1999).
Britanică (O. Hungr, 1999).
224
Foto 10.10.
Versanţi modelaţi
prin avalanşe de roci
în jurul Avalanche
Lake din Munţii
Coastelor
(O. Hungr, 1999).
225
Mor
fologia deplasărilor în masă cu privire specială asupra alunecărilor de teren.
Este oportun să ne întrebăm cum poate fi reconstituit modul de transfer al masei dintr -o parte în
alta a versantului, în special atunci când tranziţiile de la un mecanism la altul al deplasărilor sunt foarte
subtile şi pot conduce la interpretări eronate. Aceasta s -ar putea face dacă am avea la îndemână o serie
de relaţii între morfologia suprafeţei de teren deplasate şi procesul genetic. Din păcate, există puţine
asemenea relaţii cantitative, în schimb literatura de specialitate cunoaşte un număr mare de descrieri
calitative ale formelor pe care le le pot lua masele deplasate. Contribuţii importante au avut în acest
domeniu Băcăuanu (1980), Surdeanu (1998).
Fig. 10.12. Morfologia unei alunecări rotaţionale (sus). Indici morfometrici ai alunecărilor de teren (jos): 1,
terminologia unei alunecări de teren; 2, secţiune longitudinală; 3, vedere în plan (Ritter, 1986)
O încercare de a pune în relaţie tipurile de mişcare în masă şi procesul care le generează a fost
făcută în Noua Zeelandă de către Crozier (1973) care a avut în studiu 66 de deplasări de teren, grupate
în cinci categorii de procese primare: curgere fluidă (curgere noroioasă, curgeri de sfărâmături,
avalanşe de sfărâmături), curgere vâscoasă (curgere de pământ, curgere de blocuri), alunecare-curgere
226
227
între D/L şi alţi patru indici morfometrici (fluaj, tenuitate, dilataţie, fluiditate), fiecare din acestea fiind
controlate de conţinutul de apă din materialul aflat în mişcare.
Tabel 10.2. Indici morfometrici pentru determinarea unei alunecări de teren (Crozier, 1973).
Indicele Descrierea
De clasificare D/L = adâncimea maximă a masei deplasate înainte de deplasare/lungimea maximă
Dilataţie W x/W c = lăţimea părţii convexe a masei deplasate/ lăţimea părţii concave; arată
desfăşurarea laterală
Fluaj (W x/W c - 1) Lm/ Lc 100 - Lm = lungimea masei deplasate; Lc este lungimea
segmentului concav
Dislocare Lr/ Lc- Lr = lungimea suprafeţei de desprindere expusă în segmentul concav. Valorile mici
indică instabilitate
Tenuitate Lm/ Lc = arată cât de dispersat sau de coeziv este materialul în timpul deplasării
Fluiditate Cantitatea de fluaj realizată pe o anumită pantă şi de un anumit tip de material. Variază în
funcţie de conţinutul de apă
Acest tip de analiză a unei alunecări de teren a fost aplicată pentru alunecarea de la Pătru Vodă
(Ichim, Rădoane, Rădoane, 1996) situată pe versantul drept al văii Largu (afluent al Bistriţei).
Alunecarea s-a declanşat într -o primă fază în 1988 (23 iunie), când nu se prevesteau procese
geomorfologice deosebite. După o perioadă de acumulare a factorilor de ins tabilitate a masei deluviale,
în aprilie 1990 pragul geomorfologic sau factorul de siguranţă F s a fost depăşit, iar în vara anului 1991
alunecarea a atins faza maximă şi au fost cuprinse noi suprafeţe din arealul împădurit.
Pentru a avea o situaţie cât mai completă asupra zonei afectată de alunecarea principală s -a
efectuat o ridicare topometrică şi s -a întocmit un plan de situaţie în scară mare, care ne -a permis
cartarea morfologiei de ansamblu, dar şi determinarea unor indici morfometrici (fig. 10.13).
Caracterizarea morfologică a alunecării este următoarea: suprafaţa propiu-zisă afectată de proces este
de 6,5 ha; diferenţa de nivel a arealului alunecat este de 160 m (590 m în baza frunţii de alunecare şi
750 m la marginea superioară a râpei de desprindere), realizându-se o pantă generală de 48%; cartarea
zonei limitrofe evidenţiază în partea situată mai sus de cornişa principală, dar şi lateral, pe flancuri,
existenţa unor aliniamente de crăpături cu deschideri de 0,2 - 0,6 m şi denivelări cu trepte până la 1 m,
ceea ce sugerează că alunecarea va fi reactivată şi alimentată cu noi depozite; volumul de material pus
în mişcare a fost de 500 000 mc; pe corpul alunecării se pot vedea o succesiune de trepte de alunecare
cu podul puternic înclinat, dar şi prezenţa unor microdepresiuni umplute cu apă, care menţin un
permanent pericol pentru reactivarea noilor deluvii.
Asupra alunecării Pătru Vodă au fost aplicate măsurătorile prezentate în tabelul 10.2, şi anume :
indicele D/L a fost de 3,97, ceea ce plasează alunecarea în categoria curgerilor vâscoase, cu tendinţă
spre alunecare de translaţie; este adevărat că în partea superioară a zonei concave există imaginea unei
alunecări de tip rotaţional, dar urmare a conţinutului mare de argilă şi a excesului de umidit ate, aceasta
s-a transformat în alunecare de tip curgător; indicele de dilataţie plasează, de asemenea, alunecarea în
categoria tipului de curgere; indicele de fluaj exprimă atât efectul conţinutului de apă, dar şi valoarea
pantei pe care s-a produs alun ecarea; în acest caz, valoarea de peste 1,0 indică un conţinut de apă
ridicat în faza iniţială a declanşării după care şi mişcarea s -a diminuat; în acelaşi timp arată că
profunzimea materialului alunecat este mai mică decât grosimea iniţială pe care a avut -o masa
alunecată în faza când era în perimetrul zonei de desprindere; indicele de deplasare reflectă deopotrivă
mărimea zonei de desprindere, dar şi unghiul de deplasare; în cazul de faţă rezultă că cca 66% din
materialul din zona de desprindere a fost ev acuat; prin urmare atenţia trebuie îndreptată spre masivul
de pământ ce poate fi pus în mişcare mai sus de cornişa actuală, dar şi asupra masei de pământ din zona
concavă; - indicele de tenuitate are valoarea de 1,49, ceea ce arată că masa deluvială în miş care s-a
228
împrăştiat şi şi -a redus grosimea; în acest caz mişcările ce ar putea avea loc pe întregul front al
alunecării, necesită un mpoment de precipitaţii mai mare decât cel care a amplificat procesul (din
1991).
229
Variatele tipur i de deplasări în masă au ca punct comun faptul că toate încep în momentul când
forţa de deplasare (forfecare) tinde să fie mai mare decât forţa de rezistenţă. Stabilitatea reprezintă
aşadar bilanţul între forţele de deplasare (forţa de forfecare) şi forţele de rezistenţă şi poate fi
reprezentată ca un raport de stabilitate sau factor de siguraţă , F s:
Forta de rezistenta
F s
Forta de forfecare
Tabel 10.3. FactoriI care influenţează cedarea şi rezistenţa materialelor pe versanţi (Ritter, 1986).
Când F s are valoare mai mare decât 1, semnifică un versant stabil, iar dacă raportul se apropie de
unitate, apar condiţiile critice şi ruperea versantului este iminentă. Factorii care pot conduce la
creşterea forţei de forfecare, deci la destabilizarea versanţilor, sunt sintetizaţi în tabelul 10.3, natura lor
fiind extrem de variată ; de la procese naturale precum precipitaţii abundente, cutremure la cele de
origine antropică, unde paleta lor este foarte variată (minerit, construcţii, lucrări agricole etc).
Stabilitatea unui material pe versant deasupra unui plan ipotetic de cedare poate fi estimată dacă
componentele celor două forţe sunt cunoscute. Să luăm exemplul unei alunecări de translaţie unde
actiunea forţelor arată aproximativ ca în fig. 10.14.
In mod clar, orice factor care coboară raportul de stabilitate (tabel 10.3) poate declanşa
deplasarea în masă şi această tendinţă poate fi atinsă prin creşterea forţei de forfecare, coborârea forţei
de rezistenţă sau ambele. Teoretic, cedarea versantului are loc la F 1; această valoare este un excelent
230
exemplu de prag geomorfologic. Din cauza tehnicilor imprecise de măsurare, cedările au loc când
valoarea lui F este uşor pozitivă.
Odată ce ruperea are loc, tipul de mişcare depinde de cât de precis şi cum interacţionează forţele
una cu alta. Forţa de gravitaţie acţionează vertical, forţa normală este perpendiculară la planul de
alunecare şi parţial opusă efectului presiunii apei în pori; forţa de forfecare acţionează de -a lungul
planului de alunecare şi i se opune forţa de rezistenţă (frecarea). Această combinare a forţelor este
sugestiv prezentată în fig. 10.14. Prezentarea unui exemplu simplu privind stabilitatea unui bloc de
pământ pe o suprafaţă înclinată ajută la înţelegerea modului cum poate avea loc cedarea, ruperea unui
mal, versant sau abrupt.
Dacă un bloc de pământ repauzează pe suprafaţa versantului, forţa de rezistenţă ce îl ţine în loc
este dată de W (masa forţa gravitaţională) înmulţit cu cosinusul unghiului de pantă. Forţa de forfecare
este W sin . Pentru analiza stabilităţii versantului blocul de pămân t este considerat ca parte a
depozitelor de versant şi valoarea W este indirect determinată. Metoda cea mai uşoară este de a face
măsurători asupra grosimii verticale a blocului, posibile prin crăpăturile relativ verticale în deluviu.
Blocul are forma unui paralelogram ABCD (fig. 10.15). Pentru calcul se converteşte în paralelogramul
AEFD. Forţa de forfecare efectivă într -un anumit punct în sol, f, se determină cu ajutorul ecuaţiei
Coulomb, astfel:
f c +( n - u) tg .
unde c = coeziunea efectivă; n = forţa normală impusă de greutatea pământului şi apei de deasupra
punctului în sol; u = presiunea apei în pori; = unghiul de frecare internă.
Astfel, din cauză că
suma fortelorde rezistenta f
F
suma fortelorde forfecare
atunci
c' ( yz 2
cos u )tg
'
F
yz sin cos
In cele mai multe analize, înălţimea verticală a nivelului hidrostatic deasupra planului de alunecare este
exprimată ca o fracţiune a grosimii solului deasupra planului m. Astfel, m = 1.0 dacă nivelul
231
hidrostatic este la suprafaţă şi m = 0 dacă nivelul hidrostatic este la sau sub plan ul de alunecare. Astfel,
presiunea porilor poate fi notată astfel:
2
u = ywmz cos .
şi
'
c' ( y m w ) z cos 2 tg '
F
yz sin cos
Următorul exemplu ipotetic va arăta cum se determină momentul când versantul este stabil sau
aproape de cedare.
232
In cazul nostru ipotetic versantul este predispus la o rupere a depozitelor, la o cedare a stabilităţii
acestora pe pantă. Dacă nivelul hidrostatic ar putea fi coborât prin drenare sub planul de alunecare
(când m = 0), atunci F = 1,3 şi versantul va deveni stabil pe timp lung.
Cu alte cuvinte, apa repre zintă unul dintre elementele cu un pronunţat rol dinamizator care duce
la ruperea echilibrului natural şi fără de care nu se poate concepe declanşarea alunecărilor. Ea poate
avea diferite surse, dar de cele mai multe ori este legată de precipitaţiile atmosferice. Aşa se explică
producerea a numeroase alunecări în timpul primăverii (când apele provenite din ploi se cumulează cu
cele provenite din topirea zăpezilor), precum şi corespondenţa dintre ciclicitatea perioadelor cu exces
de umiditate şi cea a perioadelor cu mari alunecări de teren (Surdeanu, 1998).
233
Exceptând versanţii din roci impermeabile, proporţia din precipitaţii care se infiltrează la
suprafaţa versantului va percola până va atinge nivelul apelor freatice sau se deplasează lateral prin
versant mai mult sau mai puţin paralel cu suprafaţa acestuia (fig. 10.16). Această mişcare laterală are
loc din cauza compactării, umplerii golurilor cu particule fine spălate din partea superioară sau din
precipitarea oxizilor de fier, silicei sau carbonatului de calciu.
Apa care străbate lateral interiorul unui versant se numeşte scurgere internă (throughflow sau
interflow) şi are rol important în transportul soluţiilor. Precipitaţiile care determină scurgerea pe
suprafaţa versantului sunt în funcţie de intensitatea şi durata lor, precum şi de proprietăţile suprafeţei
versantului. Cea din urmă determină capacitatea de infiltraţie , adică rata în care aceasta poate absorbi
apa. Dacă intensitatea precipitaţiilor depăşeşte capacitatea de infiltraţie a suprafeţei versantului, o parte
din precipitaţii va curge la suprafaţă ca scurgere de suprafaţă (overland flow) (în accepţia lui Horton).
Eroziunea este în funcţie de puterea de erodare a picăturilor de ploaie, a apei curgătoare
(erozivitate) şi de erodabilitatea solului, astfel:
Eroziunea = f (Erozivitatea, Erodabilitatea)
234
Erozivitatea este abilitatea potenţială a unui proces de a cauza eroziune sau forţa cu care ploaia
imprimă o anumită intensitate procesului de eroziune. Erodabilitatea este însuşirea solului de a fi mai
uşor sau mai greu supus eroziunii. Aceasta poate depinde de caracteristicile fizice şi chimice ale solului
şi de tipurile de utilizare a terenurilor şi de măsurile de îmbunătăţiri funciare. Toţi aceşti factori
acţionează împreună şi sunt exprimaţi în Ecuaţia Universală a Eroziunii Solului. Ecuaţia (USLE) este
folosită pe scară largă în studiile de eroziune a solului pentru terenurile cu culturi agricole. USLE are
următoarea formulă:
A = RKLSCP
unde: A = stratul de sol îndepărt at; R = factorul de erozivitate a precipitaţiilor; K = factorul de
erodabilitate a solului; L = factorul lungimii versantului; S = factorul pantei versantului; C = factorul de
utilizare agricolă a terenurilor; P = factorul practicilor de îmbunătăţiri funciare. Ecuaţia a fost creată
pentru a prognoza pierderile medii anuale de sol de pe un teren cultivat în anumite condiţii, pentru a
determina ce culturi agricole să se aplice pe anumite terenuri astfel ca pierderile de sol să fie minime,
pentru a determina modul cum să fie aplicate măsurile conservaţioniste.
Ratele de eroziune ale terenurilor au fost accelerate prin nevoia de a cultiva solurile. Din
estimările Institutului Worldwatch, se apreciază că în cca 150 ani se epuizează rezervele de sol fertil
cu o rată anuală de epuizare de 23%. Conservarea şi terasarea cu grijă a terenurilor în pantă poate
limita eroziunea. Evaluarea cantitativă a ratei de eroziune se face prin cercetări experimentale pe
parcele special amenajate, iar pierderile de sol se măsorară în tone/ha/an sau tone/km 2/an. Japonia este
ţara care are cele mai multe terenuri în pantă, dar are o rata de eroziune redusă. De exemplu, pe
versanţii cu pante sub 10 o, rata eroziunii este de 1 tonă/ha/an. Pe versanţii mai înclinaţi, peste 10 o,
eroziunea pe terenuri nude (lipsite de vegetaţie) poate fi de 20 – 40 t/ha/an, iar pe terenuri cu vegetaţie
ajunge la sub 20 t/ha/an. Cele mai mari rate de eroziune din lume s- au înregistrat în Platoul de Loess al
Chinei, unde pierderile de sol pot atinge 500 t/ha/an.
235
mil. ha terenuri agricole afectate de aceste procese, 46% sunt reprezentate de eroziune slabă, 42% de
eroziune moderată şi puternică şi 12% eroziune foarte puternică şi excesivă. Din examinarea
distribuţiei proceselor de eroziune în diferite zone fizico -geografice ale ţării, reiese faptul că pe
ansamblu cele mai mari suprafeţe afectate de eroziune în diverse stadii sunt situate între Motru şi
Trotuş. Deţine 12% din suprafaţă şi furnizează peste 40% din aluviunile din râuri. Apoi în Podişul
Transilvaniei (29 - 30%), urmat de zona subcarpatică meridională (27,2%) şi Podişul Moldovei
(21,4%). In ceea ce priveşte eroziunea foarte puternică şi excesivă, în raport de condiţiile fizico-
geografice, variaţia este mare. Astfel, cea mai mare pondere o reprezintă zonele din Podişul
Transilvaniei (45,4%), Podişul Moldovei (45,3%) şi zona dealurilor din Subcarpaţii Meridionali
(50,2%).
În următoarele secţiuni ale cursului vom defini distinct procesele ero zionale în domeniul
versantului şi anume: pluviodenudarea, eroziunea în suprafaţă, eroziunea de subsuprafaţă (sufoziunea)
şi eroziunea liniară.
10.3.2.1 Pluviodenudaţia
Modelarea suprafeţei terenului prin acţiunea ploii stă sub incidenţa mărimii picăturilor şi vitezei
de cădere a acestora care, reunite, compun agresivitatea ploilor. Pluviodenudaţia (eroziunea prin
picături de ploaie, eroziune prin împroşcare) include două tipuri de mişcări: acţiunea de izbire –
împroşcare ( splash) şi spălare ( wash). Pluviodenudarea este determinat ă de rezistenţa solului şi de
cantitatea, intensitatea şi durata ploilor. O ploaie oricât de mare ar fi nu poate cauza o eroziune
puternică dacă intensitatea ei este mică. În climatele temperate intensitatea ploilor rareori depăşeşte 75
mm/oră şi numai în anotimpul cald. În multe ţări tropicale intensităţi de 150 mm/oră au loc în mod
regulat. Cea mai mare intensitate s- a înregistrat în Africa, când au căzut 340 mm/oră. Dimensiunea
picăturilor de ploaie rareori depăşeşte 5 mm în diametru şi aceasta la ploi cu intensitate foarte mare. De
exemplu, la ploi cu intensitate de 10,16 cm/oră, picăturile au în medie 3 mm în diametru; la ploi de
1,27 cm/oră picăturile au în medie 2 mm, iar la ploi de 0,12 cm/ oră picăturile sunt în jur de 1 mm în
diametru. Vitezele terminale ale picăturilor de ploaie cresc cu creşterea diametrului acestora.
Experimentele au arătat că o picătură cu diametrul de 5 mm are o viteză terminală de 9 m/s (tabel
10.4).
Tabel 10.4. Energia cinetică a picăturilor de ploaie funcţie de dimensiunea lor (cit. din Selby, 1993).
Energia cinetică(J/m2 per
Tipul ploii Diametru(mm) Intensitatea ploii (mm/h) Viteza(m/s)
mm de ploaie)
Ceaţă 0,01 0,05 0,0 0,52
Ceaţă spre burniţă 0,10 0,13 0,2 4,14
Burniţa 0,96 0,25 4,1 6,61
Ploaie măruntă 1,24 1,02 4,8 11,95
Ploaie moderată 1,60 3,81 5,7 16,94
Ploaie puternică 2,05 15,24 6,7 22,17
Ploaie foarte 2,40 40,64 7,3 25,92
puternică
Ploaie torenţială 1 2,85 101,60 7,9 29,42
Ploaie torenţială 2 4,00 101,60 8,9 29,42
Ploaie torenţială 3 6,00 101,60 9,3 29,42
Energia cinetică ( E ) a unei picături de ploaie având masa m şi viteza v poate fi calculată cu
formula:
E =1/2 m v2
236
In tabelul 10.4 sunt redate valorile energiei cinetice cal culate pentru mai multe greutăţi ale picăturilor
de ploaie. Eroziunea, adică determinarea valorii orientative a cantităţii de material desprins din
suprafaţa solului (e), se poate obţine din relaţia:
e = 0.1 Ec – 0,515
în care E c este energia cinetică produsă timp de 5 minute de o ploaie cu inetnsitatea de 25 mm/h.
Când solul este acoperit cu vegetaţie în proporţie de cel puţin 50%, transportul prin împroşcare
este practic neglijabil. Iată de ce efectul cel mai mare al pluviodenudaţiei este propriu regiu nilor
semiaride, aride şi chiar temperat -continentale, unde, deşi ploile sunt rare, caracterul fiind torenţial, iar
solul dezgolit, acesta este pregătit pentru denudare. De asemenea, regiunile defrişate, arate, pajiştile din
regiunile umede sunt puternic e rodate în timpul averselor de ploaie. Pe aceeaşi suprafaţă, două ploi pot
avea consecinţe deosebite, deci ele se pot diferenţia sub aspectul agresivităţii erozionale.
Acest tip de eroz iune este îndeplinită de scurgerea neconcentrată, exercitată pelicular pe întreaga
suprafaţă a versantului. În urma căderii unor cantităţi suficiente de ploi, capacitatea de infiltrare în sol
scade şi astfel apa se acumulează prin alăturarea curenţilor bidimensionali şi şuvoaielor care se prind
într -o singură peliculă. Mişcarea acesteia în josul pantei duce la desprinderea particulelor din sol şi la
transportul lor spre baza versantului.
Deoarece grosimea stratului pelicular este zero la creastă (fig. 10.18) şi creşte în josul
versantului, se conturează în virtutea acestui unic control, existenţa unei benzi fără eroziune . Ea începe
în vecinătatea crestei şi se continuă până unde adâncimea stratului de scurgere şi panta înregistrează
valori suficiente pentru a învinge rezistenţa substratului la forţa exercitată. Lăţimea sau distanţa de la
creastă a acestei “benzi” este dată de locul unde valoarea rezistenţei sau forţei de forfecare este egală
cu cea a forţei de eroziune.
Pornind de la constatarea că în lungul cumpenei apelor cantitatea scurgerii este cea mai redusă şi
că ea creşte în josul pantei, mă rindu-se odată cu ea şi puterea de eroziune, s -a creat noţiunea de
237
distanţă critică a eroziunii , care are o mare valoare practică.Materialul desprins din versant este
transportat atât prin târâre, cât şi prin suspensii în curentul apei. Când apa înlătură solul proaspăt arat
pe lăţimi de 1-3 m se foloseşte termenul de eroziune de hardpan. Materialul îndepărtat dintr -un loc este
depus în porţiunile în care au loc reduceri de pantă - mici depresiuni şi contrapante, ori chiar baza
versantului; depozitul acumula t la baza versantului prin acest proces se numeşte coluviu, iar forma de
relief rezultată se numeşte glacis coluvial .
Acţiunea mecanică de izbire, dislocare şi împrăştiere a particulelor de sol de către picăturile de
ploaie este indisolubil legată de deplasarea acestora pe pantă, adică de procesul de spălare (ablaţie,
scurgere şi eroziune pluvială, eroziune de suprafaţă, difuză). Consecinţele sale pot fi observate prin
apariţia unor pete de culoare deschisă (gălbui – albicioasă) răspândite pe fondul general, mai închis, al
solului. Dimensiunile şi intensitatea acestora depind de agresivitatea ploilor. De multe ori, orizonturile
superioare ale solului ori chiar întreaga cuvertură acoperitoare este înlăturată, scoţându -se la zi rocile
de bază.
Fig. 10.19. Condiţii ce favorizează procesele de sufoziune sau tunelare: I , crăpături şi orizont de sol
permeabil sub orizont impermeabil; II , prezenţa unui orizont de argilă dispersibilă; III , pragul de obârşie a
ravenelor (Selby, 1993).
O diferenţă de permeabilitate importantă între orizonturile de sol este necesară pentru realizarea
unui gradient hidraulic şi iniţierea scurgerii de subsuprafaţă. Solurile cu un orizont superior mai grosier
şi un orizont inferior mai fin (argilos) sunt cunoscute sub numele de “soluri duplex” (Faber, Imeson,
1982). Diferenţa texturală este înregistrată, de obicei, între orizonturile A şi B. O diferenţiere între
238
orizontul C şi suprafaţa rocii in situ va avea acelaşi efect, întrucât roca parentală este, adesea, mai puţin
permeabilă decât solul acoperitor.
Solurile duplex sunt extrem de vulnerabile la eroziunea prin ravene iniţiată de piping sau
tunelare. Adâncimea la care se formează piping -ul sau tunelarea depinde în mare parte de proprietăţile
orizontului inferior (B). Apa ce percolează prin orizontul A cauzează eluvierea particulelor de argilă.
Când apa atinge orizontul B, porii mai mici vor fi colmataţi. De asemenea, apa poate activa sodiul
prezent în sol şi poate cauza dispersia argilei. Rata de dispersie depinde de relaţia dintre conţinutul
ionic al solului şi apa de percolare. In solurile cu conţinut mare de argilă, dispersia este însoţită de
schimb cationic pe suprafaţa miceliilor de argilă.
Formarea piping - ului poate avea loc pe un spectru larg de pante, de la valori sub 1º la valori de
peste 30º, aceasta datorându-se faptului că factorul de control important al piping -ului este gradientul
hidraulic şi nu cel topografic. Odată format, un tunel de sufoziune se extin de spre amonte existând
posibilitatea lărgirii pereţilor în anumite puncte şi a prăbuşirii tavanului. Se formează, astfel, pâlnii de
sufoziune.
Prin fenomenul de piping se pot forma ravene prin unirea pâlniilor de sufoziune în lungul
liniilor de drenaj sub teran (Tufescu, 1966, denumeşte această formă de relief “râpă sufozională”) sau
prin interceptarea liniei de versant de către gura unui tunel, în punctul respectiv existând posibilitatea
apariţiei unui prag de obârşie a ravenei (fig.10.19).
Trecerea de la eroziunea areolară la cea de adâncime (liniară) se face destul de uşor; unele din
şiroirile mici, distribuite oarecum uniform pe
suprafaţa versantului, pot progresa,
conturându-se următoarele forme de eroziune
în adâncime: rigole, făgaşe, ogaşe, ravene.
Această categorie de forme sunt cunoscute sub
numele de formaţiuni torenţiale sau organisme
torenţiale cum le-a denumit Vâlsan (1933).
239
Primele şi cele mai simple forme de eroziune liniară sunt rigolele şi făgaşele - nişte şănţuleţe
paralele, de cele mai multe ori în formă de V, puţin sinuoase sau ramificate, cu lărgimi şi adâncimi de
ordinul zecilor de centimetri, cu lungimi ce pot atinge zeci de metri, adesea cu multe discontinuităţi.
Orientarea lor este pe linia de scugere a firicelelor de apă, densitatea variabilă, iar profilul longitudinal
de talveg paralel cu suprafaţa topografică.
240
În schiţa de definire sunt s pecificate elementele componente ale unei ravene (fig. 10.120), astfel:
- vârful sau obârşia ravenei care, de cele mai multe ori se prezintă sub forma unui abrupt numit râpă
de obârşie (headcut ), cu adâncimi ce pot depăşi 20 m în terenuri de loess. Vârful este considerat zona
critică a ravenei, prezentând rată maximă de dezvoltare datorită accesului apei de pe suprafaţa de
recepţie în ravenă prin acest punct. La o ravenă, de regulă, se disting mai multe vârfuri, vârful principal
fiind considerat cel care pr imeşte cel mai mare debit; - muchia ravenei este linia care descrie conturul
ravenei şi face contactul între suprafaţa terenului în care este adâncită ravena şi taluz (malul ravenei); -
malul ravenei reprezintă suprafaţa de teren cu pantă accentuată şi care face racordul între muchia
ravenei şi talvegul sau fundul ravenei; - fundul (talvegul ) ravenei se prezintă ca o fâşie foarte îngustă
care devine din ce în ce mai lată spre gura ravenei şi aceasta în funcţie de stadiul de dezvoltare a
ravenei.
Prin talvegul ravenei trece şi axul acesteia, respectiv, linia de cea mai mare energie; - conul
aluvial reprezintă o zonă de depuneri situată, de regulă, la ieşirea din ravenă; în majoritatea cazurilor,
începutul acestei zone coincide cu gura ravenei şi cota terenului în acest punct.
Ravenele se clasifică după forma în plan şi după cea a profilului longitudinal. Astfel, ravenele
sunt liniare, sub formă de bulb, dendritice, paralele, compuse aşa cum sunt exemplificate în fig. 10.21.
După forma profilului longitudinal, ravenele sunt: continue, când îşi încep cursul prin numeroase rill -
uri şi ogaşe care se ramifică în zona de obârşie. Ele câştigă rapid în adâncime în direcţia avale şi îşi
menţin aproximativ aceeaşi adâncime pe toată lungimea ravenei. Ravenele continue aproape
întotdeauna formează sisteme (reţele de ravene). Ele apar în diferite regiuni climatice, dar sunt
predominante în regiunile aride şi semiaride; discontinue, când îşi încep cursul printr -un prag de
obârşie în orice punct al profilului de versant, iar adâncimea lor descreşte de la vârf la gura ravenei.
Ravena discontinuă se transformă în ravenă continuă prin migrarea pragului de obârşie, spre parte a
superioară a versantului şi prin adâncirea în partea inferioară. Ea poate atinge ravena principală şi să
devină continuă. Mai multe ravene discontinue de pe un versant pot fuziona pentru a forma o ravenă
continuă, dacă roca in situ nu limitează acest proces. În fotografiile de mai sus este exemplificată o
241
ravenă cu o rată de evoluţie ridicată, la care se pot identifica cu uşurinţă părţile componente şi
încadrarea ei tipologică.
Problema cea mai serioasă în legătură cu ravenele este că ele afectează teren urile agricole ale
acelor regiuni în care se practică o agricultură subzistenţială. Pentru multe ţări din aceste zone (India,
Pakistan, unele zone din China, ţări din Asia Centrală şi Africa) ameliorarea terenurilor ravenate este o
problemă de prioritate naţională. Unul dintre cele mai severe fenomene de ravenare se înregistrează în
India. S-a apreciat că ravenele afectează 1% din suprafaţa acestei ţări şi se depun eforturi considerabile
pentru controlul eroziunii şi ameliorarea terenurilor. O altă zonă critică este platoul de loess din China
cu o suprafaţă de 430 000 km², afectat de eroziunea în ravene pe o suprafaţa de 237 000 km², fiind
zona cu cele mai serioase probleme de eroziune din lume.
Torenţii. Sunt consideraţi cele mai dezvoltate forme create de către scurgerile alimentate de
ploile repezi şi topirea zăpezilor. In hidrologie, noţiunea de torent este atribuită unor scurgeri
temporare, năvalnice de apă, iar în geomorfologie se defineşte forma de relief creată de aceste scurgeri.
Unii autori, în special, cei care lucrează în domeniul silvic consideră că torentul are un bazin
hidrografic bine delimitat, sub 100 km², o pantă foarte abruptă a profilului longitudinal şi transportă
mari cantităţi de material târât, uneori de nivel catastrofal, pe care le depune într -un con; poate avea
curs temporar sau permanent şi, de regulă, se formează pe pantele abrupte ale munţilor. Alţi autori, în
special cei care lucrează în domeniul îmbunătăţirilor funciare, consideră că este o diferenţiere netă
între ravene şi torenţi. Astfel, se arată că cea mai importantă diferenţă între ravene şi torenţi este dată
de natura substratului disecat: ravenele sunt un rezultat al secţionării depozitelor necoezive, iar torenţii
sunt un rezultat al secţionării rocii dure. Geomorfologi i apreciază că, sub raport genetic, torenţii
constituie forma cea mai avansată a organismelor torenţiale. Aceste forme de relief asigură într -o mare
242
măsură tranziţia către văile fluviale şi morfologia bazinelor hidrografice. Acest fapt a fost exprimat
deosebit de sugestiv de Vâlsan (1933) care spunea că: “ organismul torenţial precede pe cel fluvial:
torentul este un mugure de vale ”.
Procesele de eroziune, transport şi depunere, deşi sunt nepermanente şi cu fluctuaţii mari,
corespund totuşi, în oarecare măsură, celor desfăşurate de arterele hidrografice permanente. Mai mult,
aici se conturează clar cele trei părţi principale de funcţii deosebite în acţiunea de modelare a reliefului:
bazinul de recepţie, canalul de scurgere şi conul de dejecţie , cu echivalent e amplificate în
morfohidrografia fluvială (foto 10.17).
Bazinul de recepţie reprezintă partea superioară de pe care se alimentează cu apă un organism
torenţial. El începe să se schiţeze încă de la ravenele ramificate, unde acţionează energic eroziunea de
obârşie. În cazul torenţilor însă această suprafaţă de colectare a apelor are aspectul unei
microdepresiuni (semicirculară, circulară sau cu contur neregulat). În cuprinsul său se întâlnesc
numeroase rigole, ogaşe, ravene, care converg spre partea din avale. Când ogaşele şi ravenele se găsesc
la distanţe mici unele de altele, atunci terenul respectiv poată denumirea de badlands (pământuri rele).
Termenul cu circulaţie largă în literatura de specialitate provine din Dakota de Sud (SUA) unde
condiţiile climatice şi litologice favorizează instalarea unor astfel de forme de relief pe mari suprafeţe.
Eroziunea conformă şi regresivă, precum şi transportul sunt principalele procese care determină
creşterea şi adâncirea bazinului respectiv, apariţia unor cornişe semicirculare cu o vădită tendinţă de
retragere către părţile înalte ale interfluviului şi accentuarea fragmentării orizontale şi verticale ale
reliefului.
243
Canalul de scurgere este partea mijlocie a torentului, situată între bazinul de recepţie şi baza
versantului. În acest canal se colectează toată apa de pe întinsul bazinului de recepţie; de aceea, el
dispune de o scurgere vijelioasă, cu debite temporare importante care contribuie la adâncirea sa
sensibilă şi la transportul, aproape integral, al materialelor din amonte. În consecinţă, canalul de
scurgere apare ca un tronson unitar al torentul ui, cu aspecte de jgheab sau de vale îngustă şi adâncă, cu
versanţi mult mai abrubţi şi mai înalţi decât în sectorul din amonte. În lungul talvegului apar multe
ruperi de pantă, praguri şi marmite, separate de porţiuni relativ uniforme. La viituri mari apa
antrenează cantităţi mari de materiale (nisip, pietriş, bolovani şi chiar blocuri de dimensiuni incredibile,
trunchiuri de arbori).
Conul de dejecţie este cea de a treia componentă a unui torent şi se formează prin procesul de
depunere. La partea inferioa ră a versanţilor sau acolo unde panta se reduce deodată, viteza de scurgere,
respectiv, eroziunea şi transportul scad corespunzător, apa se împrăştie sub forma unui evantai, iar
întreaga încărcătură proluvială este decantată gradat. Pe o suprafaţă de formă triunghiulară, cu vârful
spre canalul de scurgere şi baza în avale, se aştern materialele transportate, acumulările maxime
făcându-se în partea axială.
In consecinţă aici suprafaţa este ceva mai bombată, altitudinile sale descrescând uşor în sens
lateral şi spre avale. Suprapunerile şi juxtapunerile repetate din acest sector duc la dezvoltarea unei
forme de relief cu o convexitate abia perceptibilă în profil transversal şi cu o stratificaţie caracteristică
(torenţială, încrucişată sau imbricată). Ea este justificată de viiturile inegale în urma cărora se aştern
diferite pături de proluviuni, cu o extindere mai mare sau mai mică.
Spre marginea de jos a versanţilor brăzdaţi de organisme torenţiale mai dense, conurile de
dejecţie se pot uni dând naştere la nişte trene proluviale, cărora li se pot asocia şi depuneri coluviale. Se
formează astfel cunoscutele glacisuri proluviale sau mixte ce constituie contactul dintre versanţi şi
fundul văilor sau alte segmente cu pantă mică.
Profilele versanţilor sunt privite ca reflectând condiţiile geomorfologice majore - climatul, tipul
de rocă şi structura, timpul şi procesul geomorfologic. Geomorfologii au acordat o atenţie considerabilă
geometriei versanţilor şi unghiului format în anumite părţi ale profilului. In mod ideal, aşa cum am
244
arătat, profilele de versant pot fi împărţite în patru componente generale: un segment convex, un
abrupt, un segment rectiliniar şi un segment concav la baza versantului.
Prin integrarea formei profilului de versant şi tipologia proceselor de versant s -a elaborat un
model ipotetic al versantului cu nouă unităţi morfologice si funcţionale, care pot exista în multe
condiţii climatice si st ructurale (fig. 10.23):
U1 - interfluviul sau unitatea proceselor eluviale cu pante sub 2 o
U2 - panta de infiltrare si prelingere a apei
U3 - suprafaţa convexă sau unitatea proceselor de creep, a proceselor de organizare a eroziunii
liniare si areale
U4 - povârnişul sau taluzul dominat de procese de mişcare în masă, dar si procese de
meteorizare
U5 - Segment mijlociu de versant sau pantă de transport (pantă deluvială)
U6 - glacisul sau piciorul versantului (pantă coluvială), unitatea de redepozitare a mater ialelor
deluviale - coluviale
U7 - şesul aluvial sau unitatea de acumulare a materialelor transportate de râu, dar si a
materialelor proluviale depozitate de conurile aluviale
U8 - malul albiei minore sau unitatea de eroziune si acumulare laterală
U9 - patul albiei sau procese de agradare - degradare si transport fluvial .
Fig. 10.23. Unităţi morfolgice si funcţionale ale unui versant ipotetic (Ritter, 1986).
245
In plus la aceste tipuri de componente definite mai sus, măsurătorile într -o varietate de zone
climatice au relevat faptul interesant că unghiurile de pantă sunt concentrate în grupe cu amplitudini
mici ale valorilor.
Gruparea acestor unghiuri reflectă controlul unor variabile geomorfologice majore. Ele au fost
denumite unghiuri limită sau unghiuri prag. Interpretarea este că unghiurile dintre aceste praguri
reprezintă un regim de stabilitate pentru versanţii formaţi într -o anumită localizare climatică şi
litologică. Sub aceste condiţii, valorile prag pot fi depăşite dacă proprietăţile intrisece ale m aterialului
parental sunt modificate sau dacă există schimbări climatice.
Influenţa litologică asupra versanţilor se concretizează atât în declivitate cât şi în forma
profilului. Versanţii alcătuiţi din roci coezive tind să aibă o pantă mare relativ uniformă, în timp ce
versanţii pe roci masive cu duritate mare, au pante accentuate. Acolo unde stratele geologice expun o
alternanţă de roci moi cu roci dure, profilul de versant va avea o formă neregulată.
Cu privire la influenţa climatică, geomorfologii au căzut de acord că în regiunile temperat umede
forma distinctă a versantului este cea convexă în partea superioară şi concavă în partea inferioară. Intre
aceste două părţi se interpune un segment rectiliniu. Partea superioară convexă este interpretată ca un
rezultat al proceselor de creep; concavitatea de la partea inferioară rezultă dintr -o dominare a
proceselor de spălări areolare şi şirorire în urma cărora au loc depuneri sub forma glacisurilor
coluviale. Profilul convexo-concav este atins după ce procesele de deplasări în masă au determinat o
stabilitate unghiulară pe termen lung. În acest stadiu, creep-ul si spălările areolare sunt procesele
dominante de “rearanjare” şi definitivare a profilului de versant. Segmentul rectiliniu reprezintă
stabilitatea materialului pe pantă şi tinde să fie redus ca dimensiune în timp.
In regiunile semiaride şi aride profilele de versant sunt mult mai angulare decât acelea din
regiunile temperat-umede, chiar dacă segmentele convex, rectiliu şi concav pot fi prezente. Feţele
abrupte sunt de regulă prezente deasupra segmentului drept, acoperit cu sfărâmături (debris), care
normal repauzează pe unghiuri între 25 o şi 35o. La baza segmentului rectiliniu are loc o schimbare
pronunaţată de pantă şi unghiurile descresc pe o distanţă scurtă la mai puţin de 5 o, care este o pantă
normală pentru multe câmpii deşertice. Covorul de vegetaţie limitat şi precipitaţiile reduse în zonele
aride favorizează deplasările în masă de tipul căderilor de roci, surpări, rostogoliri, rockcreep. Ca
r ezultat, convexitatea de la partea superioară, atât de proeminentă în regiunile umede, este mai puţin
pronunţată în regiunile aride.
Prima analiză teoretică a evoluţiei versanţilor a fost făcută de Davis, iar exponentul de frunte a
acestui tip de abordare a fost Scheidegger (1970) care a prezentat un set de modele matematice şi
grafice privind declinul versanţilor. S -au realizat studii experimentale orientate către probleme
agricole, unde s-a pus un accent deosebit asupra rolului pluviodenudării, eroziunii în suprafaţă şi
liniare. Pe de altă parte, evoluţia versanţilor a fost abordată folosind ipoteza ergodică pentru a implica
un timp de evoluţie mult mai lung. Cert este că versanţii nu pot fi consideraţi în mod separat de bazinul
hidrografic luat ca întreg, pentru că ceea ce se întâmplă în aria interfluviilor are o influenţă dominantă
asupra caracterului râurilor înseşi.
Maniera în care forma versanţilor se schimbă în timp a fost o preocupare centrală pentru
cercetarea geomorfologică până în 1950. Au fost propuse variate modele ale evoluţiei versanţilor,
caracteristice fiind cele ale lui Davis, Penck şi King.
În funcţie de bilanţul denudaţional şi raportul faţă de morfologia iniţială s -au emis trei ipoteze
privind evoluţia versanţilor (fig. 10.24):
Declinul versanţilor este modelul prezentat de Davis; conform acestuia partea cea înclinată a
versantului descreşte progresiv ca înclinare, fiind însoţit de dezvoltarea convexităţii si concavităţii (fig.
10.24 A).
246
Înlocuirea versanţilor sau modelul lui Penck (fig. 10.24B), respectiv, unghiul maxim descreşte
prin dezvoltarea unei pante domoale de jos în sus, determinând ca cea mai mare parte a profilului de
versant să devină concavă. In fapt, fiecare parte a profilului versantului este înlocuită de un versant mai
puţin înclinat pe măsură ce se retrage şi prin acest proces este produsă înlocuirea versantului cu un
profil concav.nclecreşte 1.
Retragerea paralelă sau modelul King (fig. 10.24C), respectiv, unghiul maxim rămâne constant,
lungimile absolute ale părţilor versantului rămân constante, iar concavitatea creşte în lungime. Acest
tip de evoluţie poate fi subdivizat în :
- retragere cu faţetă liberă (abrupt)
- retragere fără faţetă liberă (abrupt)
Deşi au influenţat extrem de mult viziunea asupra evoluţiei reliefului, nici unul din modelele
prezentate nu s-au bazat pe observaţii şi măsurători directe. Mai mult, nici unul din cei trei autori nu au
realizat prognoze pe baze cantitative asupra modului cum forma versanţilor se modifică în timp.
Studiile proceselor de versant de după 1960 au demonstrat clar că evoluţia versanţilor este mult mai
complexă decât arată modelele clasice. Modul de evoluţie al versanţilor depinde de proprietăţile
structurale şi litologice şi de procesele care acţionează. Astfel, un versant în rocă va prezenta o
retragere paralelă dacă masa de rocă rămâne constantă şi sfărâmăturile bazale sunt continuu
îndepărtate; în realitate, există o mare varietate litologică şi schimbări climatice de -a lungul timpului
care, inevitabil, complică evoluţia formei versantului. Retragerea paralelă este predominantă în
situaţiile unde stratul de la partea superioară a versantului este mai rezistent decât stratele aflate la
partea inferioară. Odată ce roca rezistentă va fi îndepărtată, versantul îşi va schimba evoluţia de la
retragere paralelă la declin.
In condiţiile actuale se consideră că declinul versanţilor este trăsătura dominantă în regiunile
montane, iar retragerea paralelă pare să fie trăsătura prevalentă în regiunile aride.In cele mai multe din
cazurile anterioare, demonstrarea evoluţiei versanţilor se bazează pe ipoteza ergodică (Chorley si
Kennedy, 1971), care susţine că, în sens propriu, elementele spaţiale pot fi considerate ca echivalente
elementelor timp şi transformările spaţiu-timp sunt, de aceea, acceptabile.
247
Rezumat
Exceptând câmpiile, peste 95% din suprafaţa uscatului o reprezintă forma de relief cunoscută
o
sub denumirea de versant. Un versant reprezintă o suprafaţă cu o înclinare > 2 – 3 şi care face racordul
între interfluvii sau creste şi liniile de drenaj adiacente.
Profilul versantului este linia care uneşte, pe cel mai scurt traseu, punctul de înălţime maximă cu
punctul din baza versantului, a cărei înălţime este minimă. Forma în plan se referă la configuraţia
suprafeţei de teren de-a lungul unui plan orizontal. Un versant poate avea o formă convexă ca în ca zul
versanţilor - pinten, o formă concavă pentru versanţii de vale sau liniari.
Procesele geomorfologice care acţionează în domeniul versantului urmăresc componenta
gravitaţională dată de energia potenţială, iar agenţii funcţie de care se definesc procesele sunt apa,
gheaţa şi aerul. Deplasările gravitaţionale sunt mişcările materialelor scoarţei de meteorizare de la
partea superioară a versantului spre partea inferioară, sub influenţa forţei de gravitaţie fără influenţa
apei, aerului sau gheţii. Raportul între cantitatea de materiale deplasate ( denudaţie) şi a celor formate
în loc prin meteorizare se numeşte bilanţ morfogenetic sau bilanţ denudaţional. Cea mai larg acceptată
clasificare, citată aproape în toate tratatele de geomorfologie, se bazează pe tipul mişcării (alunecare,
curgere şi elevaţie (“heave”), pe viteza mişcării şi pe conţinutul de apă (materiale uscate din rocă
sau materiale pământoase cu variate proporţii de gheaţă şi apă). Astfel, procesele de mişcare în masă
care acţionează în domeniul versantului sunt: creep -ul (de sol, de rocă, încovoierea capetelor de strate);
alunecările de teren (translaţionale, rotaţionale), surpările, prăbuşirile, rostogolirile; curgerile
(avalanşele de sfărâmături, solifluxiunea, curgerile de pământ, curgerile noroioase).
Pe lângă procesele gravitaţionale, sistemul geomorfologic al versanţilor este supus acţiunii
apelor meteorice. Procesele geomorfologice de la nivelul versanţilor care au ca agent apa sunt:
pluviodenudarea, eroziunea în suprafaţă, eroziunea de subsuprafaţă (sufoziunea) şi eroziunea liniară.
Primele două procese nu se manifestă prin forme de relief caracteristice, ci prin îndepărtarea aproape
totală a stratului de sol, conducând la apariţia fenomenului de hardpan. Materialul îndepărtat dintr -un
loc este depus în porţiunile în care au loc reduceri de pantă - mici depr esiuni şi contrapante, ori chiar
baza versantului; depozitul acumulat la baza versantului prin acest proces se numeşte coluviu, iar forma
de relief rezultată se numeşte glacis coluvial . Primele şi cele mai simple forme de eroziune liniară sunt
rigolele şi făgaşele - nişte şănţuleţe paralele, de cele mai multe ori în formă de V, cu lărgimi şi
adâncimi de ordinul zecilor de centimetri. Ogaşele sunt forme cu aspect de şanţuri create de scurgeri
viguroase şi au adâncimi de până la 2 m. Ravenele (râpile torenţiale) reprezintă forme mai dezvoltate
produse de eroziunea liniară, care în mod convenţional depăşesc 2 m adâncime, ajungând la câteva zeci
de metri. Torenţii sunt consideraţi cele mai dezvoltate forme create de către scurgerile alimentate de
ploile repezi şi topirea zăpezilor.
Pentru maniera în care forma versanţilor se schimbă în timp au fost propuse variate modele ale
evoluţiei versanţilor, caracteristice fiind cele ale lui Davis, Penck şi King. Acestea sunt: declinul
versanţilor care este modelul prezent at de Davis; conform acestuia partea cea înclinată a versantului
descreşte progresiv ca înclinare, fiind însoţit de dezvoltarea convexităţii si concavităţii; înlocuirea
versanţilor sau modelul lui Penck, respectiv, unghiul maxim descreşte prin dezvoltarea unei pante
domoale de jos în sus, determinând ca cea mai mare parte a profilului de versant să devină concavă;
retragerea paralelă sau modelul King, respectiv, unghiul maxim rămâne constant, lungimile absolute
ale părţilor versantului rămân constante, iar concavitatea creşte în lungime.
Bibliografie selectivă
248
BRUNSDEN, D., PRIOR. D.B. (editori), (1984), Slope Instability, John Wiley and Sons, Chichester.
CARSON, M.A., KIRKBY, M.J. (1972), Hillslope Form and Process, Cambridge University Press,
London.
CHORLEY, R.J., SCHUMM, S.A., SUGDEN, D.E. (1985), Geomorphology, Methuen, London.
ICHIM, I., RADOANE MARIA, RADOANE N., GRASU, C., MICLAUS, CRINA (1998), Dinamica
sedimentelor, Editura tehnică, Bucureşti.
MAC, I., Geomorfologie dinamică, Editura Academiei, Bucureşti.
POSEA, G., GRIGORE, M., POPESCU, N., IELENICZ, M. (1976), Geomorfologie, Ed. didactică şi
pedagogică, Bucureşti.
RĂDOANE MARIA, RĂDOANE, N., IONITA I., SURDEANU, V (199 9), Ravenele. Forme,
procese,evoluţie, Presa Universitară Clujeană.
RITTER, D. (1986), Process Geomorphology, WCB, Dubuque, Iowa.
SELBY, M.J. (1993), Hillslope materials and processes, Oxford Univ. Press, Oxford.
SELBY, M.J. (1985), Earth’s Changing Surfac e. A introduction to Geomorphology, Clarendon Press,
Oxford
SURDEANU, V. (1998), Geografia terenurilor degradate, Presa universitară clujeană.
ZARUBA Q., MENCL, V. (1974), Alunecările de teren şi stabilizarea lor, Editura tehnică, Bucureşti.
YOUNG, A. (1972), Slopes, Oliver & Boyd, Edinburg.