reStart 2022

Antologie de literatură tânără

 Carte apărută cu sprijinul Centrului Cultural Judeţean Arad, în cadrul
proiectului „reStart literar”, ediţia a V-a, 2022

Coordonator de proiect: Ioan Matiuţ

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

reStart 2022 : antologie de literatură tânără. - Arad : Mirador, 2022
ISBN 978-973-164-358-8

821.135.1

Editura MIRADOR
miradorul@yahoo.com
 reStart 2022

Antologie de literatură tânără

Editura MIRADOR
ARAD, 2022
 Proiectul reStart literar are în componență un concurs județean de
literatură și ateliere de scriere creativă cu elevi din licee și colegii.

Din juriul ediției a V-a au făcut parte:

Florin Iaru

Dan Mircea Cipariu

Ioan Matiuț

Vlad - Sergiu Sandu

Eugen Rogojan

În urma jurizării au fost selectați autorii care îndeplinesc criteriile

pentru a fi publicați în antologie. Nu s-a făcut o departajare valorică între
concurenții declarați câștigători, toți având șanse egale să confirme în viitor.
 5

Un lustru ilustru1

Cine și-ar fi imaginat, acum cinci ani, când porneam la drum

cu atelierele de scriere creativă și cu antologiile literare ale elevilor
din județul Arad, că se va înstăpâni, încet, încet, o tradiție? Mai ales
dacă socotim că, doi ani de-a rândul, pandemia a „ucis orice boare”
de comunicare directă.
Și, totuși, efortul, abnegația, spiritul conciliant și talentul
managerial al poetului Ioan Matiuț au demonstrat că se poate. E bine
când oamenii își încordează mușchiul pentru binele comunității.
Actuala antologie o dovedește din plin. Și, poate, n-ar fi de mirare ca,
în numai câțiva ani, peisajul literar arădean să dea nume noi (ar fi și
timpul), de valoare națională.
De la bun început, ar trebui să numim activitățile care au
avut loc în paralel: Arad LiterArt și reStart literar. Ambele au avut
ca scop descoperirea, îndrumarea și promovarea foarte tinerilor
„autori” din școlile și liceele județului. Prima s-a concentrat asupra
participării cât mai masive a elevilor la antologia anuală, iar a doua a
urmărit explicarea simplă a mecanismelor literare, discutarea textelor,
rescrierea, redactarea acestora. Cursurile au avut două dimensiuni:
una, în direct contact cu elevii, pe rând, cealaltă, online. Ceea ce
ne-a uimit a fost numărul mare de participanți, mai ales că ședințele
online nu erau nici obligatorii, nici supravegheate de profesori sau de
părinți. Vârful de sarcină a fost atins în ziua în care au intrat pe Zoom
aproximativ 40 de copii.
Dincolo de această experiență înviorătoare, trebuie spuse
și lucrurile mai puțin plăcute. Lipsa lecturilor literare e prezentă și
1
Un lustru = un interval de cinci ani
6 reStart

împovărătoare. Limba română scrisă are mari goluri și formulări

nefericite. Gramatica e în continuare o taină, iar înțelegerea unui
text, adică baza cunoașterii, e extrem de simplistă. Mulți copii resimt
literatura ca pe un corp străin, artificial, guvernat de pretenții și
legi absurde. Dar gata cu reproșurile. Ele pot fi remediate la ore, cu
singura condiție ca disciplina limba și literatura română să devină
deschisă, prezentă, pasionantă. Iar asta nu ține numai de manuale, ci
în primul rând de profesori.
Hai să ne întoarcem la oile noastre, alea albe. Despre ce scriu
tinerii? Păi, în primul rând, despre lumea lor: casă, familie, prieteni,
școală, călătorii. Chiar ne-am pus ca obiectiv să îi sprijinim să vadă
lumea înconjurătoare cu ochii proprii, să deschidă urechile și să
înțeleagă că literatura poate fi o parte integrantă a vieții lor, care,
la rândul ei, poate servi de muză. Aici aș putea să-i menționez pe
Steliana Dalcă (dotată cu un auz foarte fin și exact), Andreea Crnaci,
Karacsony Leonard, Ioana Alexandra Petrean (cu o fină psihologie
adolescentină), Ashanty Adela Andrieș ș.a. Nu ar trebui să îl uităm pe
Timotej Vanko, tânăr admirator al lui Tarantino și al genului horror.
La clasele mai mari, deja, și nu se putea altfel, am întâlnit
poezii de dragoste, cu fine incrustații, scrise cu îndemânare și emoție,
dar și cu lecturi solide din lirica contemporană (Kovacs Irsz, Viviana
Andrieș, Iulian Ștefan Crăițar, Bianca Dinu ori Alexandra Adriana
Pancu). Faptul că nu au rămas la Coșbuc și la rime vetuste se vede de
la primele rânduri. Felicitări!
Pe scurt, a fost o recoltă bogată, iar cei trei care au speriat
vestul pot să-și frece mâinile liniștiți: Dan Mircea Cipariu, Ioan
Matiuț și subsemnatul au făcut (iar) o treabă bună.

Florin Iaru
 7

Categoria sub 14 ani

8 reStart
 9

Alexandra Andrea Costa

Am 12 ani și sunt în clasa a VI -A la

Liceul Teoretic ,,J.G.Tajovsky” din
Nădlac.
Sunt o persoană energică și foarte
ambițioasă. Pasiunile mele sunt:
muzica, cititul, sportul (practic volei de
4 ani) și excursiile în familie.
Momentul meu de relaxare, după o zi
foarte încărcată, este atunci când citesc
iar gândurile și imaginația mă poartă
departe în poveste, făcându-mă să-mi
doresc mai mult și mai mult…
10 reStart

Iepurașul înțepat

Iepurașul de Paște a epuizat stocul de vopsele din cămară, iar

acum nu mai are cu ce vopsi ouăle. Supărat și zăpăcit, s-a tot gândit
cum să rezolve problema, iar în secunda următoare i-a venit ideea să
plece în pădure la prietenii lui să le ceară o mână de ajutor.
Ajuns în pădure, s-a întâlnit cu căprioara Sisi, o gospodină
desăvârșită, care desigur avea vopsele în cămară, că doar era o
gospodină renumită. Sisi i-a răspuns că a venit prea târziu și că nu
mai are nicio vopsea, deoarece a vopsit o cantitate dublă de ouă față
de anul trecut și abia i-au ajuns vopselele la fix.
Dezamăgit, a plecat spre căsuța ursului. Acesta i-a răspuns
că i-a rămas vopsea, dar nu îi va da decât cu o condiție, aceea de a-l
ajuta să strângă miere. Iepurașul l-a ajutat bucuros pe urs, însă, când
le mai rămăsese foarte puțin de adunat, au ajuns albinele la stup și,
nervoase, l-au înțepat atât de tare pe Iepuraș încât nu mai putea nici
vorbi și nici umbla. Cu un mare efort, bietul Iepuraș și-a cerut scuze
de la albinuțe, promițându-le că nu le va mai deranja niciodată.
Dar și Ursul s-a ținut de promisiune și i-a dat vopseaua rămasă
Iepurașului, care și-a luat la revedere de la prietenii lui din pădure și
a plecat spre casă, plin de înțepături, dar fericit că are tot ce-i trebuie
pentru Paște!
 11

Miruna Maya Haș

Vin de la Școala Gimnazială „Aurel

Vlaicu”, clasa a VI-a D, a doamnei
diriginte Mirela Șăran. Îmi place să
cânt, atât cu vocea, cât și cu chitara,
să dansez, să citesc, să scriu, să vorbesc
cu prietenii și multe altele. Mulțumesc
că mi-ați ales compunerea pentru
publicare!
12 reStart

Jack și Hippocampus Guttulatus

Un băiat pe nume Jack, cu părul castaniu-închis și ochii de

culoarea cerului, locuia pe malul Atlanticului. De mic îi plăceau, în
mod deosebit, animalele marine, în special căluții-de-mare.
În afara celor trei prieteni ai săi, Andromeda, Michaela și
Federico, în regiunea în care locuia, mai erau încă șase copii de vârstă
apropiată, însă aceștia nu erau curioși de activitatea pe care Jack o
iubea. Andromeda era o fată timidă și îi plăceau florile, Michaela era
energică și îi plăcea să călărească. Federico avea o minte scânteietoare
și adora să citească. După ce au crescut, cei patru prieteni au plecat
de acasă în căutarea unui loc de muncă.
Jack și-a deschis un magazin turistic în Bajos de las Amosucas,
însă ceea ce puțină lume știa era faptul că, Jack avea un pasaj secret care
ducea la o școală care avea ca activitate principală studiul căluților-de-
mare și comportamentul acestora. Pentru a intra în școală, trebuiau
pronunțate cuvintele „Hippocampus guttulatus” concomitent cu
ridicarea de pe raft a brelocului care reprezenta, evident, un căluț de
mare.
Cu toate că, numărul de elevi era mic, împreună au descoperit
numeroase specii, care mai de care mai spectaculoase: Xinopilatru,
Tagmit, Finejop, Gomuva, Niduwat, Siffevodz, Trahovb.
De exemplu, Xinopilatrul este o specie nocturnă de căluț-de-
mare care poate zbura și se poate face invizibil. Poate fi văzut doar
când iese din apă și rămâne vizibil aproximativ 30 de secunde din
momentul în care i se zvântă epiderma. Gomuva își poate schimba
forma, transformându-se în alte creaturi marine. Siffevodzul are
abilitatea de a imita orice limbă a oricărei viețuitoare - mamifer,
pește, reptilă, pasăre sau amfibian. Unul dintre siffevodzi i-a întrebat
Miruna Maya Haș 13

pe copii: „De ce a trecut castravetele strada?” și după o perioadă

de tăcere a dat răspunsul: „Pentru că era verde”. Preferații copiilor
erau siffevodzii, deoarece aceștia puteau vorbi limba oamenilor și le
spuneau glume.
Rutina zilnică consta în participarea la un maraton înot
alături de căluții-de-mare. Cu aceste ocazii, elevii se împrieteneau
cu aceștia și le dădeau nume. Căluțul preferat al lui Jack era Milla, o
iapă de mare în toate culorile. Copiilor le plăcea să privească cum își
schimba culorile în funcție de starea ei. Avea culoarea verde când îi
era foame, mov când era în centrul atenției, gri când era speriată, iar
când dădea naștere puiuților ei avea culoarea galbenă.
Jack a asistat de mai multe ori și de fiecare dată a fost
impresionat de modul în care vin pe lume mânjii de mare. Într-una
din expedițiile în mare, Jack a căutat-o pe Milla pe fundul oceanului
unde algele se unduiesc asemeni dansurilor havaiene, la baza stâncilor
protectoare, pentru că, știa că aceasta e în pragul nașterii. Dorea să-i
fie sprijin când micuțele vietăți aveau să întâlnească pentru prima
dată lumea. Datorită faptului că Milla a fost blocată între două stânci,
iar panica a îmbrăcat-o în gri, lui Jack i-a fost imposibil să o găsească.
Îl frământa gândul că, Milla ar putea avea nevoie de ajutorul lui, să-i
îngrijească puiuții.
14 reStart

Pianul cu o clapă lipsă

Era odată un pian care stătea într-un magazin de instrumente

muzicale. El era trist pentru că nu i se dădea atenție. Toți clienții
magazinului erau interesați de orice alt instrument, însă nu de un pian.
Într-o iarnă, lumea a devenit dintr-o dată obsedată de piane.
De cel puțin trei ori pe săptămână, venea câte o persoană să-și
cumpere un pian. Nu se știe de ce; poate doar pentru a-l avea în casă,
ca piesă de mobilier.
Și, în aceste condiții, pianul nostru era foarte trist. Nimeni nu
dorea să îl cumpere din cauză că avea o clapă lipsă. Nu dorea mare
lucru; doar să fie cumpărat, să aibă și el un cămin adevărat.
Oamenii veneau, îl admirau cât timp era închis, iar după
aceea, când îl deschideau și vedeau că are o clapă lipsă, își puneau
mâinile pe față și treceau la următorul pian.
Și tot așa și iar așa i s-a întâmplat pianului defect cam un an
de zile, până într-o zi, când a intrat pe ușa magazinului un băiețel
însoțit de bunicul său. Băiatul s-a uitat la prețurile afișate și a oftat.
- Care este cel mai ieftin? a întrebat copilul.
- Acesta, a răspuns vânzătorul, arătând spre pianul cu o clapă
lipsă.
Băiețelul s-a uitat la pian și la prețul acestuia. L-a deschis și a
observat că pianului îi lipsea o clapă. Nu s-a întristat și nici nu a fost
descurajat să-l achiziționeze. Ba din contră, era în culmea fericirii.
În sfârșit, bunicul său avea suficienți bani pentru a-i putea cumpăra
nepotului pianul mult visat.
În următoarea zi, pianul și-a ocupat locul în casa băiatului.
Ajuns aici, pianul era atât de fericit, încât dacă se putea mișca, ar fi
dansat de bucurie.
Miruna Maya Haș 15

De când pianul avea un cămin adevărat, iar copilul propriul

lui pian, n-a trecut nici măcar o zi în care aceștia să nu încânte urechile
bunicului. Totul a durat până în clipa când, situația financiară
nesigură a bunicului, l-a determinat să pună pianul la vânzare.
16 reStart
 17

Leonard Karacsony

Am 12 ani și locuiesc în orașul Nădlac.

Sunt elev în clasa a VI-a la Liceul
Teoretic „Josef Gregor Tajovsky” din
Nădlac și îmi place școala, în special
limba română. Ador să scriu și să citesc
pentru că mă transpun în lumi inedite.
18 reStart

Halloween

Alergam către magazinul de costume. Acolo am întâlnit

o fetiță de 6 ani, care își alegea un costum de halloween. Nu avea
suficienți bani să-și cumpere costumul dorit. Văzând-o dezamăgită,
i-am dat eu restul de bani. Fericită, mi-a dăruit niște bomboane.
După câteva minute, am fugit spre mama să-i arăt bomboanele.
Mama m-a privit uimită, a fost mândră de fapta mea.
- Mamă, pot să-mi cumpăr un costum de fantomă?
- Desigur, dragul meu!, a spus ea cu o voce caldă.
Fratele meu își cumpărase și el un costum de vârcolac, iar
eu am primit costumul de fantomă pe care l-am cerut. Fericiți, am
pornit spre casă, planificând seara ce urma să vină, dar am pus la cale
și capcanele pentru părinți, ca să-i speriem.
Spre seară, împreună cu el, am organizat totul, conform
planului din mașină și am pornit să colindăm, foarte bine mascați, pe
la casele oamenilor. În timp ce ne plimbam pe străzi, ne-am întâlnit
cu alții, în costume grozave, care au reușit chiar să ne înspăimânte.
Adevărul este că, abia așteptam să ne întoarcem acasă să le facem farse
părinților. Când am ajuns, am fost uimiți. Niște creaturi ciudate care
semănau cu extratereștrii ne-au speriat îngrozitor, pentru că aveau un
aparat special care le schimbase vocea. Am crezut că sunt extratereștrii
adevărați care ne-au furat părinții și acum era rândul nostru să fim
duși în altă galaxie. Eram foarte speriat, dar am încercat să fiu curajos,
pentru a nu-l speria și mai tare pe fratele meu. Văzându-ne atât de
speriați, extratereștrii noștri au pufnit în râs, ceea ce m-a nedumerit
și mai tare și, când și-au scos măștile, am respirat ușurat. Erau doar
părinții noștri, puși pe șotii. Eu am primit un joc video, iar fratele
meu s-a bucurat de șapte roboței.
Leonard Karacsony 19

Băncuța

Era o zi călduroasă de toamnă, când m-am hotărât să merg

în parc. Acolo erau tobogane și carusele. Mă așezasem pe o băncuță
făcută din scânduri de lemn. Băncuța nu era chiar „băncuță, ci era
atât de uriașă, încât se puteau așeza șapte persoane pe ea și încă era
suficient loc. Piciorușele ei de fier o țineau în echilibru, dar, când se
așezau mai multe persoane pe ea, se înclina într-o parte și în alta.
Îmi plăcea să stau pe acolo, pentru că mă simțeam în siguranță.
Sentimentele mele erau un amestec de fericire, de încredere, de
curaj, toate mi le oferea această băncuță. Nu știu de ce, dar cred că și
băncuța simțea sentimentele mele.
Privind copiii ce zburdau prin parc, mă gândeam cum ar fi
dacă băncuța ar avea viață, oare cum se simte ea în zilele ploioase? Ce
simte când oamenii stau pe ea? Câte povești știe?
- Luca, mai stai în parc?, m-a strigat un prieten.
- Da, mai rămân aici câteva minute!
- De ce nu te joci cu noi?
Of, nu puteam să îi spun că mă simt atașat de băncuță. Ar fi
râs de mine…
- Nu am voie să alerg, am probleme cu stomacul!, l-am mințit,
dar chiar îmi doream să stau acolo, ce era așa de greu de înțeles?
Beni, un coleg de la școală, un tip simpatic care știe ce vrea de
la viață, deși e prea mult zis, m-a privit dubios și și-a continuat jocul,.
Băncuța care nu scotea niciun sunet începuse să-și schimbe
culoarea. Până atunci nu am realizat asta. Uimit de ce văzusem, l-am
chemat pe Beni. I-am spus că am sesizat schimbarea culorii și Beni,
foarte senin, mi-a spus că da, e normal să se întâmple asta, pentru că
e toamnă și totul se schimbă în acest anotimp. Trebuie să recunosc că
20 reStart

m-a deranjat ceea ce mi-a zis, pentru că nu era posibil ca eu, cel care
stăteam și simțeam că aveam o legătură cu băncuța, să nu fi sesizat
până atunci că ea își schimbă culoarea. M-am întrebat ce înseamnă
asta? Poate îi e frig? Poate se pregătește de hibernare? Poate e tristă?
Se întunecase și era momentul să plec acasă. Mi-am luat geaca
și geanta care s-a agățat într-un mod bizar de una dintre scândurile
băncii. Privind îndeaproape locul în care s-a agățat, am găsit un
mesaj ascuns exact sub scândura de care se agățase geanta mea: „Îți
mulțumesc de vizite!”. M-a lăsat fără cuvinte. Sunt mai confuz ca
oricând, dar sunt și mai curios să descopăr trăirile băncuței…
 21

Andrada Onica

Am 13 ani și sunt elevă la Liceul „Sever

Bocu’’ din localitatea Lipova, în clasa
a VIII-a A. Printre pasiunile mele se
află pe primul loc scrisul. Este unul
din modurile mele favorite prin care
să-mi exprim sentimentele și emoțiile,
modul meu favorit de comunicare.
Scrisul se împletește cu pasiunea mea
pentru citit, fiind singurul lucru care
mă face să mă despart de lumea reală
și să-mi găsesc un adăpost în paginile
cărților de ficțiune și romantism,
oferindu-mi mereu inspirație pentru
propriile scrieri și poeme. O altă sursă
de inspirație pentru mine este muzica.
Mereu ascult muzică, regăsindu-mă
în versurile artiștilor, simțind toate
emoțiile provocate de acestea. În viitor
mi-ar plăcea să devin scriitoare, poate
chiar una renumită, să împărtășesc
cu mai multă lume gândurile și ideile
mele, să adăpostesc și alți oameni în
scrierile mele, la fel cum am făcut-o
și eu. Când nu sunt acasă cu o carte
în mână sau cu gândul în scrieri, îmi
petrec timpul cu prietenii mei, care-
mi sunt ca o familie. Mereu mi-au fost
alături și m-au susținut indiferent de
situație, fapt pentru care le voi fi mereu
recunoscătoare.
22 reStart

La apus

Muzica-mi răsturna gândurile,

În fața ochilor, norii dansau primitori.

Frigul tandru al toamnei timpurii,

Trece acum prin inimile noastre.
Și dacă, acum culorile apusului nu te mai surprind ca altă dată,
Sper că încă te uiți la cer, gândindu-te la mine.
 23

Alexandra Pește

Sunt elevă în clasa a VII-a la Colegiul

Național „Elena Ghiba Birta” din Arad.
Acum un an, în urma scrierii unei
compuneri la Limba română, am
descoperit că scrisul mă pasionează.
Am început să scriu scurte povestioare,
iar mai apoi poeme despre natură.
Când scriu, îmi place să ascult muzică
deoarece mă ajută să-mi pun în ordine
ideile.
Am realizat că scrisul mă ajută să-mi
clarific gândurile și să mă reumplu de
energie în aceeași manieră sau poate
chiar mai mult decât o face pictatul, o
altă pasiune pe care o am încă de când
eram foarte mică.
Pe lângă scris și pictură, mă pasionează
foarte mult cititul, natura și mersul pe
bicicletă. Pentru mine, toate acestea
constituie o oază de liniște.
24 reStart

Marea

Lângă mare,
Mereu voi visa
Că totul va fi cum a fost cândva.

Răsăritul, pârgul răcoros

Ridică astrul de foc,
Din ce în ce mai sus.

Bărcile par fixe-n ancore de fier

Duse, de multe ori, prea departe,
În pustiu.

Umbrele unor pești zburători

Trec peste întinderea aurie,
În contrast perfect cu plapuma de safire.

Lângă mare,
Mereu voi visa
La dunele de safire.
 25

David Petrescu

Sunt elev la Școala Gimnazială „Aurel

Vlaicu” Arad, în clasa a VI-a D, intensiv
germană.
În timpul liber îmi place să mă întâlnesc
cu prietenii și să mă plimb cu bicicleta.
Vara, prefer drumețiile la munte, iar
iarna ador să schiez. De asemenea,
iubesc animalele. Acasă avem cinci
pisici, un câine și un porcușor de
Guineea.
26 reStart

Pisica surdă

Într-un sătuc, acum mult, mult timp, a fost odată o bătrânică.

Acea bătrânică avea trei pisici: o pisică neagră numită Alba, o pisică
grasă şi galbenă numită Slăbuţa şi un motan tărcat şi surd numit
Urechiuşă.
Într-o zi o pisică din vecini veni să o viziteze pe Slăbuţa.
- Salut, Slăbuţo!
- Salut, Mustăcioară! răspunse Slăbuţa.
Urechiuşă îi întrerupse.
- Miau, miau! strigă Urechiuşă nedumerit.
- Ce e cu el? întrebă Mustăcioară.
- El? El este Urechiuşă. E surd, răspunse Slăbuţa, în timp ce
îl ghida pe Urechiuşă spre bolul cu mâncare.
- Dacă nu te superi, zise pisica din vecini, ai putea să îmi spui
cum a surzit?
- Sigur că da, Mustăcioară! răspunse Slăbuţa. Totul a început
când Urechiuşă era mic. Bătrâna l-a găsit într-un şanţ. Era foarte,
foarte slab. Bătrâna l-a îngrijit. I-a dat de mâncare când îi era foame,
îl lăsa în casă când era frig şi îl mângâia când îi era frică. După ce a
crescut mai mare am realizat că era surd: vorbeam cu el şi nu se uita
la mine, când bătrâna îl striga la masă nu venea şi nu auzea când tuna
afară şi toate pisicile erau speriate.
- Şi de ce pare atât de fericit? întrebă mirată pisica din vecini.
- Urechiuşă este foarte fericit tot timpul pentru că ştie că cei
din jurul lui îl iubesc, încheie Slăbuţa.
David Petrescu 27

Frunza

Eu stau în copac
Și vântul bate vag.
Mă îngălbenesc –
În curând, nu mai trăiesc.

Când ploaia a început să cadă,

Doi dintre noi au căzut în ogradă.
Și pe urmă s-a oprit,
Încă doi au fugit.

Când vântul a pornit să bată,

Au căzut cincizeci grămadă.
Furtuna se vede în zare.
Câte frunze va lua, oare?

Se îndreaptă înspre noi

Și vom face tărăboi.
Însă, dacă va fi soare
Ne vom usca și mai tare!
28 reStart
 29

Ana Pleș

Am 12 ani, sunt elevă la Liceul

Teoretic ,,J.G.Tajovsky” din Nădlac
și sunt pasionată de jocuri video. O
altă pasiunea a mea este cititul, mă
fascinează scrierile detectivistice sau
cele psihologice. Mă regăsesc și în scris,
deși nu am o foarte mare încredere în
mine în acest sens.
În ceea ce privește viitorul meu, încă nu
sunt decisă ce doresc să devin, însă îmi
doresc o meserie respectuoasă și bine
plătită.
30 reStart

Zen

Bună, eu sunt Robert, poștașul tău. Am părul blond și ochii

verzi. E toamnă din nou, merele sunt coapte. Mi-ar plăcea să îți spun
o întâmplare din trecut în care am găsit un câine tare vorbăreț. Te rog
ține asta ca un secret.
Era 26 octombrie din anul 2019. Vântul bătea, iar în atelierul
meu de scrisori se prevedea o zi foarte lungă pentru că aveau peste
200 de scrisori ce urmau a fi sortate și duse la destinatar în timp
scurt. În atelier aveam un ajutor de nădejde, Zen, era câinele pe care
l-am adoptat după ce m-a bântuit o săptămână. Spun bântuit pentru
că, în fiecare seară îmi bătea la ușă, dar niciodată nu era acolo când
o deschideam, până într-o seară, când am stat, efectiv la ușă și am
prins făptașul. Văzându-l speriat, l-am adus în casă și de atunci este
ajutorul meu în sortarea scrisorilor. Sună ciudat, dar se pare că știa să
sorteze scrisorile alfabetic. Puneam asta pe seama mirosului lui foarte
bine dezvoltat. Muncind cu spor, obișnuiam să vorbesc cu el, doar
eram numai noi doi:
- Vânt tare și frunze căzătoare… mereu e așa în sezonul ăsta,
nu-i așa, Zen? Poate vom termina de organizat scrisorile astea chiar
astăzi.
- Ți-ar plăcea să tragi cu ochiul?
- Poftim? întrebam eu confuz.
- Era să uit, animalele vorbitoare nu sunt normale pentru
oameni.
- T… vorbeeeești?!, am bâlbâit, neștiind ce se întâmplă.
- Asta e nepoliticos, doar mă cheamă Zen!
- Oh! Dar de când știi să faci treaba asta… adică cum se poate
așa ceva? Cum?
Ana Pleș 31

- Dintotdeauna, dar de câte ori am încercat să comunic cu

oamenii, am fost alungat și mi-au spus că-s diabolic, că nu sunt bun
la casa omului și am hoinărit foarte mult timp pe străzi, până am dat
de tine, mi-ai zâmbit frumos. Ia spune-mi, trasul cu ochiul e normal
pentru un poștaș?, mă privea enigmatic.
- Doamne, tu chiar vorbești!!!! Vorbești chiar bine! Și extrem
de mult! Știi bine că, eu doar organizam, așa cum facem amândoi de
obicei. Face parte din rutina mea lunară să număr scrisorile, atât pe
cele ce urmează a fi livrate, cât și pe cele care nu se pot trimite din
cauza adreselor.
- Dar îți place să tragi cu ochiul la conținut?, îmi spuse din
nou pe un ton acuzator.
- Câteodată mai îmi bag nasu’ printre scrisori pentru a căuta
informații legate de acele persoane nepăsătoare.
- Deci, stăpânul meu a găsit o scrisoare suspicioasă? Lasă-mă
să te ajut!
- N-am cerut asta!
- Cel mai frumos anotimp e toamna! E perfect pentru a
trimite scrisori și pentru a plimba câinii, nu!?
- Nu înțeleg ce vrei să spui cu asta? Adică sari de la un subiect
la altul. Mă simt confuz.
- Vreau să zic să ieșim în parc, să iei scrisorile fără destinatar
și să le citim împreună, ar fi interesant să cunoaștem povești noi, ce
zici?, energic dădea din codiță.
- Nu e o idee rea, în plus e mai frumos să știi că ai cu cine
vorbi, decât să pari nebun, vorbind singur prin casă.
În timp ce mă pregăteam de plimbarea cu noul meu câine
vorbitor Zen, noul Zen, aud o voce care spune: „Draga mea, de ce
nu îmi răspunzi? Am făcut ceva greșit? Nu îi voi mai lăsa pe părinții
32 reStart

noștri să ne strice întâlnirile. Vom putea părăsi locul acesta de îndată

ce strângem destui bani. Te rog, întoarce-te, te iubesc și îți promit că
nu te voi mai înșela!”
- O scrisoare de dragoste? Este sinceră și totuși amuzantă!
spuse Zen.
- Ei, până la urmă îți place și ție să îți bagi boticul unde nu
trebuie, nu-i așa? E o scrisoare obișnuită! Sunt cu sutele astfel de
scrisori. Mereu e așa când oamenii caută ceva unul la altul. Tonul lor
e mereu mult mai sincer, într-un text, decât față-n față.
-— Ai dreptate!
Pun scrisoarea la loc și iau alta și o citesc cu voce tare: „Puiul
meu, vremea se răcește, așadar ți-am trimis o eșarfă moale precum
coada unei pisici. Toamna e mult mai diferită aici față de cum era
acasă. Frunzele abia au început să cadă, dar deja se pregătesc pentru
următoarea sărbătoare… Mă poți vizita mai târziu dacă vrei, ți-am
pregătit o plăcintă cu mere delicioasă! Străzile sunt acoperite cu
ornamente aurii și mirosul de scorțișoară umple aerul. Să știi că am
pus coronița ta de toamnă chiar în fața ușii.”
- Îmi place scrisoarea aceasta! exclamă Zen.
- Pare a fi de la o mamă. Când sunt departe de casă, oamenilor,
li se face dor repede de rude și de lucrurile care îi țineau aproape.
- Veverițe! Îți plac veverițele?
- Nu, nu m-am referit la asta. Îmi aduc aminte cum, atunci
când aveam cam 5 ani, toamna, eu și mama obișnuiam să ne plimbam
prin parc, lângă un lac. Dar odată, când treceam podul peste lac,
mi-a dat drumul de mână, iar eu am așteptat-o până când a venit
unchiul meu să mă ia și mi-a spus că ne-a părăsit de tot.
- Veverițe!
- Nu îmi pot reaminti cum arăta…
Ana Pleș 33

Ștergându-mi lacrima din ochiul stâng, am luat o altă scrisoare:

„Domnul Florescu s-a stins. Funeraliile se vor ține miercurea aceasta,
începând cu ora 18:00…”
- Of, scrisorile sunt folosite câteodată și pentru a transmite
vești proaste. Dacă voi muri, atunci sper să mă îngropi împreună cu
o cutie de biscuiți, spuse Zen, știi cât îi ador!
- Niciodată nu m-am gândit cum vreau să mor…
- Cum ar fi dacă ai fi îngropat cu toate aceste scrisori pe care
le-ai citit?
- Vreau sa îmi iau vioara cu mine în groapă. Asta e tot! Pentru
o persoană care nu are nimic, nu e prea mult de considerat.
- Asta e cam trist! Tu nu ai o cutie cu biscuiți pe care să îi
adori?
- Ce prostuț! Ne luăm biscuiții preferați…
- Sunt fericit că mă accepți așa cum sunt? Veau să fiu prietenul
tău!
- Desigur! Ești prietenul meu, Zen! Ești tot ce am mai bun!
- Pentru prietenul meu – Toamnă fericită!
- Toamnă fericită, Zen!
34 reStart

Două bilete spre Paradis

Eu sunt Ada, o psiholoagă începătoare, am părul lung,

castaniu și de obicei port rochii albe.
Într-un week-end de toamnă, am vizitat, din curiozitate, un
spital părăsit sau cel puțin asta credeam despre el. Când am intrat
acolo, totul arăta de parcă a avut loc un război; puteam da vina pe
mine, căci eu vrusesem să mă aventurez acestei explorări, dar am
continuat. Am deschis o ușă de metal unde, de obicei, se operează,
dar ce am văzut, m-a îngrozit. Era un copil cu o vârstă cuprinsă între
12 și 14 ani, cu părul negru, ochii de un albastru-deschis și spălaciți,
iar obrajii săi erau roșiatici. Niște oameni care păreau nebuni îl
torturau pe un scaun. În următoarea secundă l-am scos de acolo și
l-am băgat în mașina cu care am venit, știu că sună nebunesc, dar nu
puteam să las crima aceea să continue. Băiatul tremura înspăimântat
pe scaunele din spate, iar eu i-am ținut mâna în timp ce conduceam
și i-am spus:
- Acele ace electrice nu sunt făcute să te tortureze, ei doar
nu au descoperit o metodă mai eficientă…, am încercat să o spun
încurajator, dar ochii mi s-au umplut de lacrimi. Am spus asta doar
pentru a-l calma, deși încă nu știu de ce a ajuns un băiat inocent ca
el în mâinile acelor oameni.
- Eu sunt Ada!
„Ada”, a murmurat băiatul. I-am zâmbit și l-am adus în casa
mea. Durerea trecutului l-a făcut să-și piardă o parte din el, dar de azi
înainte, tratamentele mele îl vor face mai bine!
După câteva săptămâni….
Am aflat cum îl chema pe băiat, îl chema Emil. Știu că
tratamentele mele l-au ajutat și știu că încă mai are de recuperat,
Ana Pleș 35

chiar dacă tratamentele încep să îl ajute acum din ce în ce mai

puțin. Experimentele hipnotice au rezultate incredibile, dar acum au
început să stagneze. Acele memorii sporadice îl țin treaz noaptea. Am
stat pe canapea lângă el și m-a întrebat:
- Este vreo diferență dintre mine și un cadavru?
În acel moment am crezut că înnebunise, dar am înțeles ce a
vrut să spună și am zis:
- Inima ta radiază căldură, Emil, asta te ține în viață!
După aproximativ o lună, un om cu accent franțuzesc, înalt,
bătrân, care purta un baston suflat cu aur la vârf și care purta un
costum de nobil, ne bătea la ușă.
- Te voi aștepta la gară, domnișoara Ada, ar trebui să accepți
acest cadou. Te rog, să nu uiți să îmi dai compensația când ajungi!
Omul îmi înmână o valiză și plecă. În valiză se aflau două
bilete spre Paradis, o grămadă de bani și cartea sa de vizită. Am
sprintat spre Emil și l-am luat în brațe.
- Ada, ce s-a întâmplat?
- Mergem într-un loc nou, Emil. Un loc unde te poți regăsi.
- Unde mergem?
- Spre Paradis!
36 reStart
 37

Loraine Vădăsan

Am 12 ani, sunt în clasa a VI-a și învăț la

Liceul Teoretic „Jozef Gregor Tajovsky”
din Nădlac. Nu scriu de foarte mult
timp, dar mă pasionează cititul și
m-am gândit să-mi așez gândurile pe
foaie, ceea ce mă face să mă relaxez și să
pătrund în lumea acea minunată, unde
poți să fii ce vrei și să mergi unde vrei.
Practic Judo și mă simt foarte bine în
acest domeniu al sportului.
38 reStart

Tribul

Era o noapte rece de iarnă, iar în tabăra tribului Gheții s-a

așternut o liniște funebră, când, dintr-o dată, se aude un țipăt de
durere:
- Calmează-te, Cenușă!, îi spune Petală-de-Floare, vraciul
tribului, tinerei pisici, care dădea naștere primului ei pui.
Pisicile din trib au ieșit în fugă din vizuina războinicilor să
vadă ce se întâmplă, iar atunci, din mulțime, a ieșit Stea-Înghețată,
liderul tribului alături de secundul lui, Tigrat. Secundul se așeză
lângă Cenușă și începe să îi lingă creștetul capului pentru a o liniști
pe frumoasa pisică albă cu o pată gri pe bot. Pisica se liniști, dar
începu să țipe de durere din cauza primului pui care începea să iasă:
- Haide că poți, o îmbărbătă Pată, o altă pisică mai înaintată
în vârstă.
- Încă puțin Cenușă, împinge!
„Cenușă este pe cale să nască primul ei pui”, s-a gândit
Tigrat. Era un moment de neuitat pentru o tânără pisică, amestecat
cu durere, dar în același timp cu voință și dragoste. Și, iată că a ieșit
un ghemotoc lins de blană albă, mieunatul fiindu-i abia auzit. Pată
începu să o ajute pe Cenușă să spele puiul .
În dimineața următoare, Cenușă își alăpta obosită puiul,
alături fiindu-i Floare, vraciul care îi aduse niște frunze de ienupăr
pentru durerea resimțită, dându-i naștere lui, micului ghemotoc de
blană, care savura laptele dulce de la sânul mamei, frământându-i
pântecul cu micuțele lui lăbuțe. Când a plecat Floare, a intrat Stea-
de Gheață și Tigrat pentru a o felicita. Deși Tigrat părea mai distant
când era în apropierea liderului, tot și-a lipit botul de blana reginei
și a început să o spele pe urechi, tocmai când doi ucenici, Dungatul
Loraine Vădăsan 39

și Copac au venit să le aducă pisicilor niște vânat proaspăt. Dar nu

părea să îl intereseze prea mult, așa că a continuat să spele blana lui
Cenușă. Pisica și-a lipit botul de blana motanului care o spăla cu
afecțiune și îi spuse:
- Mulțumesc, Tigrat!
Motanul nu părea să fi auzit mulțumirile pisicii așa că se ridică
și pleacă, deși știa că nu poate iubi o pisică care are deja un partener
alături de care avea deja și un pui. Nu suporta faptul că un alt motan
va avea grijă de Albie și de Cenușă în locul lui. Așa că a mers să
organizeze patrulele de vânătoare pentru a-și mai răvăși gândurile de
la iubirea interzisă, pe care i-o purta tinerei pisici.
40 reStart
 41

Categoria peste 14 ani

42 reStart
 43

Viviana Andrieș

Sunt elevă în clasa a X-a A la Liceul

Teoretic „J.G. Tajovsky” din Nădlac.
În afară de pasiunea mea evidentă
pentru poezie, mai pot spune că sunt
o mare fană a filmelor horror și că ador
să gătesc. Ascult multă muzică și îmi
petrec cât mai des timpul cu prietenii și
familia mea. Îmi iubesc viața, mai ales
oamenii din jurul meu și sper că am
reușit, prin poeziile mele, să transmit
cât mai multe sentimente, atât bune cât
și rele, la fel cum sunt eu la rându-mi,
cu defecte dar și calități pe măsură.
44 reStart

Amintire

Șterg
Un prim sărut.

Doi copii
Cu râs idiot
Spun povești.

Iar frigul
Și becul
Din localul ăla ieftin
Își bat joc.

Muzica
Cu gust de ciocolată
Rece.

Doar un detaliu.

Doar un tablou speriat.

Viviana Andrieș 45

Zbor

Lumini de felinar
Sar de pe pod
Cu gândul la moarte.

Zâmbete de plastic
Mă trezesc la realitate.
46 reStart

Poeme scrise la atelierele online de scriere creativă

Dimineață

Dezbrăcată,
Dimineața tace.

Încerc să o machiez,
Dar tușul îmi scapă.

Pe drumul gol,
Tac și eu.
Autobuzul murdar,
Cu radioul stricat
Întârzie.

Aud numai tăcere

Dar nu vine nimic.

Astăzi nu ajung nicăieri.

Viviana Andrieș 47

Amnezică

Soarele apocaliptic
Norii roz,
Adrenalină.

Zbor tot mai sălbatic

Pe un leagăn ruginit,
Amnezică.

Cine sunt,
Cine ești,
E misterul meu spart.

Iar dacă leagănul nu se oprește

În cioburi,
Rămân amnezică.
48 reStart
 49

Ashanty Adela Andrieș

Am șaptesprezece ani și sunt elevă

în clasa a XI-a, la Colegiul Național
,,Elena Ghiba Birta”. Ador să călătoresc
și să vizionez filme. Îmi place să citesc
ocazional și să petrec timp cu prietenele
mele. O pasiune recentă este fotografia
și în special cea de tip portret. Sunt
creștină și deschisă spre a încerca
diferite activități înspre a mă descoperi.
O caracteristică de a mea, pot spune, că
este spontaneitatea.
50 reStart

Dulce și sărat

Sunt foarte singură. Detest asta. Vreau să simt că fac ceva

cu timpul meu și stau trântită pe canapea în fața laptopului,
vizionând un serial turcesc. De asta m-am și angajat. La început,
eram entuziasmată de ideea de a merge într-un oraș mai mare la
universitate, încă și în momentul de față cred că este o idee genială,
dar nu pentru mine. De când am părăsit orășelul în care am locuit
toată viața mea, sentimentul de singurătate a crescut treptat. Sunt
geloasă pe prietenele mele din copilărie, Shanan și Karen, care, din
câte mi-au povestit, s-au adaptat mult mai repede decât mine și au
cu cine să petreacă o seară de vineri. Nu mai vorbim așa de des ca
înainte, doar ne vedem de sărbători acasă.
Câteodată vreau să intru-n lumea mea și să nu mai fiu nevoită
sa o părăsesc.
Un univers, în care toată lumea vrea sa fie ca mine și eu
sunt personajul principal. Dar bula dispare imediat ce mă uit pe
fereastră și văd ceva ce eu nu am. Prieteni. În jurul orei 8,00, spre
sfârșit de săptămână, toată lumea are planuri și se poate observa că
furnicile părăsesc universitatea. Grupuri de studenți, cupluri, chiar și
profesori. Faptul că, colega mea de cameră are un prieten îngreunează
și mai mult situația. Jessica este mai tot timpul plecată și abia dacă
am schimbat două vorbe anul acesta. Îmi place să am toată camera
doar pentru mine. Nu am avut acest privilegiu la mine acasă. Asta
îmi dă avantajul de a face ce vreau. Trec de la dansat, la plâns, după
ce fac o pauză de o gustare și iar plâng. Un carusel de emoții. Poate că
El știe mai bine de ce a vrut ca viața mea să arate momentan așa. Cea
mai bună variantă pentru mine de acum. Așa că îmi accept soarta.
Nu am cu cine să merg la un film sau să bârfim după ore.
Ashanty Adela Andrieş 51

Mă bucur măcar că nu sunt invizibilă. Mi se mai aruncă câte

un ,,Hei” întâmplător când eu nici nu recunosc persoana respectivă.
Ce pot să fac? Salut înapoi și s-a terminat deja conversația. Asta s-ar
considera a fi o zi victorioasă. Iar, printre ocazionalele de ,,Hei”-uri,
recent, s-a readăugat și salutul tău. Avem împreună ora de Literatură
Engleză, la fel ca în fiecare an. Nu pot să cred că a trecut atât de mult
timp. În fiecare zi veneam la cafeneaua din apropierea universității
și stăteam cu orele. Acum, vii doar ocazional. Poate și din cauză că
lucrez aici. Orarul este teribil. Mă trezesc la ora șapte. Citesc din
Biblie și după, mai lucrez la lucrarea de licență. La 8:50 fix, ies din
campus, iar frigul nu ezită să-și facă simțită prezența. Gustul dulce
al vântului este cel care îmi dă senzația de toamnă. Obișnuiam să fiu
absorbită de tot ce înseamnă toamnă. Dar, nu mai contează acum,
de ce nu pentru că are legătură cu "He-Who-Must-Not-Be-Named".
Ajung într-un final și mă îndrept direct către camera din spate
unde îmi așez geanta pe scaun și îmi iau șorțul. Localul este destul
de aglomerat dimineața. Sunt nevoită să mă mișc cu viteza luminii.
Nu-mi place. La ora aceasta a zilei sunt cei mai nepoliticoși clienți.
Jannet, proprietara, poate confirma. E o femeie foarte înțelegătoare.
Am cunoscut-o pe timpul în care veneam aici cu X. Ne înțelegem
destul de bine și știe aproximativ tot ce s-a întâmplat în legătură cu X.
Simt dintr-o dată cum mă trage cineva de mânecă puternic. Nu mi-
aș fi putut imagina cum Jannet are atâta forță. Poate că frecventează
un curs de arte marțiale, habar n-am.
De aici poate și obsesia pentru Coreea și anime-uri.
- Ai văzut cine a intrat? Îmi spune Jannet la ureche.
- Nu, cine? o întreb de parcă nu știu răspunsul. L-am văzut
deja.
- Masa numărul șapte, tu mergi! Acum! spuse ea ferm.
52 reStart

- De ce eu? Poate să se ducă oricine altcineva.

- Chiar poate să meargă altcineva.
- Mișcă! deja sună ca un ordin.
Realizez că nu am cum să câștig în fața ei. Așa că, mă apropii
de masa lui. E singur.
- Hei! spun eu.
- Hei! îmi răspunde.
Wow! Am și uitat cât de albaștri sunt ochii lui. De felul în
care apar și dispar gropițele. Iar ochelarii lui pătrați, pe care nu i-am
mai văzut până atunci. Probabil sunt noi. A început să se instaleze
o liniște ciudată. Eu mă uit la el. El la mine. Ce se întâmplă acum?
- Um… okay. Aș dori…
- Aa, da. Scuze!
Am și uitat să-l întreb ce dorește să comande! Efectiv am stat
încremenită în fața lui timp de câteva secunde fără să spun nimic!
Ești la serviciu, ești chelnerița lui… îmi tot repetam în cap.
- Ce ai dori să comanzi? îl întreb eu, ignorând ceea ce se
întâmplase.
- O cafea.
- Cum să fie?
- Sărată.
- Poftim?
 53

Anamaria But

Am 17 ani și sunt elevă în clasa a XI-a

la Colegiul Național „Moise Nicoară”.
Este prima oară când am decis să
particip la un concurs literar, fiindcă,
de obicei, nu-mi place să mi se citească
lucrările. Totuși, am făcut acest pas și
nu regret. Sunt pasionată de literatură,
în special de cea clasică și modernistă.
54 reStart

Marta

Pavel era de ceva vreme neobișnuit de irascibil. Din exterior

nu se observa nimic; râdea la fel ca înainte la glumele stupide ale
colegilor și se arăta extrem de interesat de lucrurile pe care i le spun,
deși de multe ori înceta să-i mai asculte după primele cuvinte. În
adâncul lui știa că îi urăște pe toți. Nici când aprindea eterna țigară
de dimineață nu se liniștea, nu mai avea efectul instant de calmare
de dinainte. I se părea că un fel de letargie se așezase pe întreaga
lui existență și începea să-i roadă toate măruntaiele, fără milă. Nu
era trist, nici măcar apatic, doar că ultima perioadă îl sensibilizase,
făcându-l să trăiască mai intens orice emoție ce-i trecea prin inimă.
Nu s-a obișnuit cu noua viață care îl luase complet prin surprindere
și care, din nefericire, nu-l întrebase dacă vrea să fie aruncat în ea.
În ziua aceea se dăduse cu greu jos din pat. Dacă ar fi fost
posibil, ar mai fi rămas acolo încă o veșnicie. Însă trebuia să meargă
la spital, nu-i putea abandona pe ceilalți. Camera era învăluită în
semi-întuneric, putea vedea particulele de praf ce zburau prin razele
răzlețe de lumină, iar parchetul începu să scârțâie îngrozitor la
atingerea tălpilor lui. Neatent, se lovi de un dulap; înjură aproape
plângând, fiindcă durerea fizică îl readuse la realitate. Visase o noapte
de iarnă, fantastică, în care fulguia necontenit, așa cum nu mai
văzuse niciodată; el privea totul de la fereastră și nu se putea urni din
loc, cuprinzându-l o disperare pe care n-o mai experimentase până
atunci. Apoi se trezi buimac și realiză că senzația nu a dispărut. Poate
chiar era blocat pe undeva. Amețit, s-a îndreptat spre baie, unde își
privi chipul în oglindă. Îmbătrânise. Fusese un bărbat frumos, cu
trăsături fine, bine conturate; păstrase claritatea, doar că dispăruse
întru totul sinceritatea tinereții de care își aminti cu cinism.
Anamaria But 55

Se îmbrăcă repede și ieși pe balcon. Mai avea o oră până la

plecare. În gând o văzu pe Marta. Ea era singurul om pe care nu l-a
urât niciodată. Îi plăcea să-și imagineze că vorbesc, că există unul
pentru celălalt, că se plimbă împreună, că o aude râzând, că e fericit.
Câte ar fi avut de discutat! Era atât de calmă și de atentă, încât nu
aveai cum să te simți prost în preajma ei. Un străin ar fi crezut-o
mediocră, ștearsă, dar tocmai această umanitate o transforma și o
făcea extraordinară.
Cât a trecut? Un secol, un mileniu, o eternitate? Nu, au trecut
doar șase luni. Moartea i-o furase mult prea devreme, iar de el viața
se ținea cu încăpățânare. Poate că așa trebuie să fie, ca să se simtă viu
din nou.
56 reStart
 57

Iulian Ștefan Crăițar

Născut în 2004, elev la Colegiul

Naţional „Preparandia – Dimitrie
Ţichindeal”, în clasa a XII-a, mă
consider o fire ambiţioasă şi plină de
viaţă, dar totodată un pasionat de
poezie, fiind melancolic uneori. Am
18 ani, iar pe lângă scris, sunt pasionat
de sport. Pasiunea legată de scris mi-
am descoperit-o încă de la finalul
clasei a VIII-a, când, fiind copleşit de
„problemele” vârstei, am pus mâna pe
stilou şi mi-am revărsat gândurile pe
sute de foi. Mereu am fost de părere că,
din haos se pot crea opere de artă, aşa
că, încurajez prin creaţiile şi trecutul
meu, cât mai mulţi adolescenţi să scrie,
deoarece vor învăţa să îşi cunoască
interiorul mult mai bine decât ar putea
reuşi în alt mod.
58 reStart

Ghici cine vine la cină

pahare de vin
farfurii goale
înainte de lăsarea
întunericului peste noi

silueta de pe podea
ține locul tău
atunci când ești plecată
și nu te pot atinge
Iulian Ștefan Crăițar 59

Dus de val

te vedeam ca pe o muză

nu exista altă stea

la care să gândesc
în mijloc de noapte

exact ca în acea zi de decembrie

dintr-o pădure încețoșată
60 reStart
 61

Andreea Crnaci

Bună, sunt născută în 2002 la Arad

și sunt elevă la Liceul Teoretic ,,Jozef
Gregor Tajovsky” din Nădlac. În
prezent sunt în clasa a XII-a C, la secția
cu predare în limba slovacă. Îmi place
să scriu, să citesc, să privesc oamenii
din jurul meu, dar cu anumită atenție,
analizând fizionomia și gesturile
acestora. În timpul liber scriu, citesc,
pictez, vizionez spectcole de teatru sau
ascult teatru radiofonic și lucrez în arta
quilling.
62 reStart

Floarea și Gheorghe

Floarea (întreabă calm): N-ai adus?

Gheorghe (confuz): A apus, a apus.
Floarea (confuză): Stai, bă! Că nu te-am întrebat, dacă a apus.
Te-am întrebat, dacă ai adus, cartofii.
Gheorghe (indignat): Pantofii?
Floarea (confuză): E, culmea acuma, te-ai dus bun și te-ai
întors surd.
Gheorghe (mirat): Smurd?! A, da, l-a luat smurdu’ pe Mitică,
era beat mort, era în comă alcoolică. Da, era gata.
Floarea (se răstește și țipă): Mă, omule, ce te întreb eu și ce-mi
răspunzi tu?! Mă auzi?!!
Gheorghe (speriat): Aud, aud.
Floarea (întreabă răstit și țipă): Ce s-a întâmplat?!
Gheorghe (încurcat și cu o ureche pe jumătate desfundată de
țipătul ei): Eram în curte și era și Țugurlan în curtea lui. Găsisem în
pământ o grenadă, pe care i-o arătam.
Floarea (mirată de prostia lui): Te pomeni că fu și războiu’ la
noi în curte. Te pomeni.
Gheorghe (confuz): Ce pomeni? Pomenile se fac sâmbata.
Floarea (nervoasă și țipă): Grenada, grenada! Ce-ai făcut cu
grenada, Gheorghe?!
Gheorghe (speriat): Păi, am simțit că ticăie ceva și am
apropiat-o de ureche să văd.
Floarea (țipă nervoasă): Bă, bine bă, că n-ai băgat-o în gură să
vezi ce gust are!
Gheorghe (confuz): În șură? Am aruncat-o pă tarlaua lu’
Țugurlan și el mi-o aruncat-o îndărăt.
Andreea Crnaci 63

Floarea (nervoasă și confuză): Și ti-a explodat în ureche?!

Gheorghe: Păi e veche, e veche, e din Al Doilea Război
Mondial, normal că e veche.
Floarea (stă mirată și îl privește): Nu, trebuie să te duci la
ORL.
Gheorghe (stă și o privește atent): Orele? Cam pe la 3 după-
amiază.
Floarea (nervoasă): Du-te de te culcă, că poate-ți trece.
Gheorghe (se uită mirat și entuziasmat): Pune, pune.
Floarea (mirată): Ce să pun?
Gheorghe (bucuros): Compresă, pune compresă cu apă rece.
Floarea (nervoasă, se ridică și îl gonește): Du-te de te culcă, că
vin și eu, dar mai APOI.
Gheorghe pleacă bombănind spre dormitor.
64 reStart

Vineri

Zi de toamnă, frunze ruginii, pământ cleios și ud. Plec spre

cimitir, cu un buchet de flori albe, legate cu o panglică neagră. În
drum spre, dau de cioburi de sticlă, văd la o aruncătură de băț, o
jumătate de pahar, cioburile îi aparțineau. Privesc prin jur, sperând
că găsesc făptașul, nici pomeneală.
Îmi continui drumul, era liniște pe stradă, semn că venirea
toamnei, frigul pe care îl aducea, băga oamenii în case. Ajunsă, văd
pe poarta cimitirului o foaie cu un nume. Trec cu vederea și intru,
mergând glonț la mormântul tatălui meu. Pun buchetul de flori în
vază, arunc o privire spre cealaltă parte a cimitirului, văd în zare, ceva
ce atârnă. Merg spre și realizez că, ce atârna era o femeie spânzurată.
Pun mâna pe piciorul ei, e bocnă. Mă reîntorc la poarta cimitirului,
nici urmă de om. Nimeni în cimitir, în afară de mine și de femeia cu
pricina. Mă uit în jur, văd banca din capelă, mă repezesc să o iau și o
târăsc spre femeie, ca să o dezleg de creanga de care se spânzurase. Mă
urc pe bancă, sprijinindu-mă de ea și încerc să o dezleg, nu reușesc. În
gând, mă lovește ideea cu cioburile găsite și plec repede, în speranța
că am să le găsesc. Găsesc cioburile și jumătatea de pahar, pe care îl
iau. Alerg repede spre bancă, mă sui pe ea și tai frânghia, iar femeia se
prăbușește. Caut o lopată, găsesc una lângă toaleta din capelă. Caut
un loc liber și încep să sap, groapa se ivește după o oră bună. Iau
femeia de brațe și încep să o trag spre groapă, altă problemă, n-are
sicriu. Îmi amintesc, era cineva mort în capelă. E încuiată, iau o piatră
și sparg geamul ușii. E un bărbat în sicriu, văd lumânări și o carte de
rugăciuni. Pe capacul sicriului, numele mortului și anii trăiți. Scot
mortul din sicriu și acopăr citatul de pe sicriu cu ceara de la lumânări.
Târăsc sicriul spre groapă, bag moarta în el, o acopăr cu capacul și
Andreea Crnaci 65

închid sicriul. Totul e gata, trebuie doar să-l mai cobor în groapă și
să-i fac slujbă. Prin capelă, caut un stilou cu care să o scriu o poveste
pe o foaie, să i-o citesc, să fie ea împăcată. Îi fac slujba și o rostogolesc
în groapă, o acopăr cu pământ. Din zare se aude un plânset, semn că
nu mai sunt singură. Îi pun o cruce din lumânări. Murdară de noroi,
mă pregătesc să plec spre casă. Vine spre mine o femeie, care îmi
mulțumește. Nu pot vorbi, mi-a paralizat limba, orbesc.
Aud în surdină pe cineva, care repetă cuvântul ,,trezește-
te”. Deschid ochii, e mama, care mă scutură de braț, pentru că am
întârziat la școală, ora 08:45, îi mulțumesc pentru trezire. Mă ridic
și mă pregătesc pentru încă o zi banală.
66 reStart
 67

Steliana Dalcă

Hola! Am 16 ani și sunt elevă în clasa a

X-a E la Colegiul Național „Elena Ghiba
Birta” din Arad, la Secția Filologie.
Iubesc limba spaniolă, drumețiile,
filmele drama-romance și comediile.
Îmi plac schimbările, necunoscutul
și încerc să văd, mereu, partea plină a
paharului, în orice. Găsesc frumusețe
acolo unde restul oamenilor nici nu s-ar
aștepta. Îmi place, desigur, să citesc și să
scriu, dar nu oricând! Seara după ora
22.00 sau noaptea târziu, când e liniște
pură mă apuc de treabă. Întotdeauna
caut originalitatea, mă caut pe mine,
caut frumosul și inovația.
68 reStart

Dezastrul

- E culmea!! E strigător la cer!!!

- Dar ce ai, dragă, de ești așa revoltată?
- Cum să faci așa ceva?!
- Ce?? Ce anume?? Ce am făcut?
- Cum ce?
- Păi zi-mi și mie, să nu mor prost!
- Vai, vai, vai!
- Vai, vai, vai, dar ce vaiți atâta?
- Scumpul meu frățior, motănaș drăgăstos, brunețelule,
frumosule, mlădiță de măr dulce, ai spart vitrina mamei din sufragerie,
lua-te-ar dracu de netot!!
- Aia e…
- Cum adică „aia e” ? Ce ai făcut? Cum ai reușit să o spargi?
- Stai! În primul rând întrebarea e: cum am reușit noi doi să
o spargem?
- Noi doi?? Noi doi??? Eu abia ce am venit de la alergat! Pe
mine să nu mă bagi în toată tărășenia asta!
- Dacă ai fi atât de deșteaptă, pe cât pretinzi că ești, ai face
bine să-ți închizi ciocul. Vezi, vezi, poate ciripești ceva mamei…
- Dar erai singur acasă, băiete! Eu nu-i zic nimic mamei, că
mi-e milă de tine, nătângule, dar, oricum își va da seama cine a spart-o.
- Cum să-și dea seama?
- Păi știe ce băiat are… Crezi că ea nu te vede cât de papă-
lapte ești?
- Bine că ești tu un geniu al lumii!
- Nu sunt un geniu, dar cel puțin îmi folosesc capul în treburi
importante. Ție, capul, ți-e doar un capac pentru gât, exact ca pentru
un butoi cu varză.
Steliana Dalcă 69

- Păi folosește-l acum și zi ce putem face!

- Tata are în garaj niște bucăți mari de sticlă exact ca cea din
vitrină. Nu cred că le mai folosește. Putem pune una în locul celei
sparte. Cred că ar fi de aceeași grosime.
- Aduc acum o bucată.
Peste cincisprezece minute, Nicholas se întoarce cu o bucată
de sticlă, pe care o ține la piept. Cassandra, sora lui, se răstește imediat
la el:
- Așa te miști, de parcă tu ai inventat reluarea!
- Taci!
- Nu pot și nici nu vreau!
Nicholas pune sticla în locul celei sparte și adună imediat
cioburile rămase pe jos de la spargerea vitrinei.
- Mulțumesc că m-ai ajutat! Pe bune! Dacă vedea mama ce am
făcut îmi bubuia două palme peste cap și mă certa cinci zile la rând.
- Meritai!
- Hai să nu exagerăm!
70 reStart

E o fată, ahh…

E luni, e ora șapte, plouă și…offf!! Am antrenament după

amiază, teme, lecții de învățat, proiecte de făcut! Nimic nu merge
bine: mașina lu’ tata nu pornește, mama mă ceartă, că nu mi-am pus
mâncarea în geantă, mă împiedic de motanul vecinilor, cad și scap
mingea de fotbal între florile mamei din curte!
- Ce făcuși, copile?!
- Nimic, mamă, nimic…
- Niculeee!!! Vino să vezi ce făcu fii-tu!!
- Ce-i, femeie, ce-i? Na! Rupse două, trei flori. Ce atâta
tragedie?
- Nu asta e marea problemă! Tu nu vezi, că el e mai mult pe
jos decât în picioare? Se împiedică, cade, uită…
- E îndrăgostit băiatul, ce vrei?
- Nu, nu! Nu dragoste! Școală, carieră!!!
Tata mă scapă și de data asta. E cel mai bun prieten al meu.
Deși nu îi spusesem niciodată că sunt îndrăgostit, el știa asta. Mașina
pornește, într-un final și mergem împreună spre teren. Tata mă
însoțește, de fiecare dată, la antrenamente. Acestea sunt singurele
momente în care mă poate descoase cât vrea.
- Mai e iubirea ce a fost odată?
- Nu știu, tată. Nu… nu cred!
- De ce?
- Te lovește dragostea, când ți-e lumea mai dragă! Și dacă o
mai ai și pe mama pe cap, te bătu Sfântul!
- Asta e lucrarea lui Cupidon, băiete! Stai liniștit că și pe mine
m-a lovit la fel. De aceea am luat-o pe maică-ta de nevastă! Și văd
acum că și tu ești la fel ca mine în tinerețe!
Steliana Dalcă 71

- Daa…
- Și maică-ta îți zice să înveți, să te gândești la carieră.
- Dracu mai poate învăța! E o fată, ahh… nu o pot descrie!
E perfectă!
- Știu!
- O știi? E o fată din clasa mea…
- Nu o știu pe ea. Știu sentimentul! E iubire! Of, tinerețe,
tinerețe!!
Am ajuns la teren. Tata oprește mașina, îmi zâmbește. Cobor
cu brațele pline de echipamente și cu mintea plină de vată de zahăr,
care îmi coboară până în ochi, de mă împiedic din nou de o bordură.
Tata mă vede și claxonează înainte să plece. Sunt sigur că a strigat din
mașină „Măi băiete, te omori!”, dar nu l-am auzit!
72 reStart

Fotbal, nimic logic

Stau de vorbă cu Narcisa în parc. Îmi zice că a fost seara

trecută la meci. Povestește de zor că „Tulai, Doamne ce frumos era
portarul!”. Stau și mă minunez, întrebându-mă „Oare a mers la
meci pentru portar sau ca să mai iasă din casă, să nu zică lumea că a
murit?” O întrerup repede:
- Nu înțeleg! Nu înțeleg!!
- Ce? Ce nu înțelegi?
- Fotbalul!!!
- Nici eu! Dar înțeleg portarul! E frumi rău de tot!!!
- Dă-l naibii de portar!!
- Dar nici fotbalul nu e de neînțeles. Ce nu e clar?
- Totul!
- Păi, ce vezi tu la un meci de fotbal și nu înțelegi?
- Eu văd o turmă de oameni, care fug ca nebunii după o
minge! Nimic logic!
- Da, dar oamenii ăia dau totul pentru fotbal!
- Văd! Se tăvălesc, leșină, se lățesc pe mijlocul terenului…
transpiră!!
- Ei, ha!! Știu că, ție îți place baschetul, dai tot ce e mai bun
din tine pentru baschet! Văd asta!
- Adevărat!
- Nu mă mai întrerupe!
- Mă scuzați, madam Narcisa!
- Na, vezi? Am uitat ce am vrut să zic!
- Oricum era despre fotbal și eu nu înțelegeam!
Ne despărțim imediat. Eu o iau în dreapta, ea în stânga. Peste
vreo trei ore mă sună Narcisa:
Steliana Dalcă 73

- Ce faci?
-…
- Te-am întrebat ce faci?! Surdo!
- N-am semnal așa bun!
- Ești culmea!
- De ce?
- De aia!
- De care aia?
- De-a dracului ce ești!!
- Știu, știu! Mi s-a mai zis!
- Lasă asta! Vrei, totuși, să mergem miercuri la meci?
- O zici așa, de parcă ai știi deja că te refuz!
- Păi, știu!
- Atunci de ce ai mai întrebat?
- Ca să te enervez!
- Reușești!
- Știu!
- Hai, lasă-mă!
Închid telefonul în secunda doi și mă strâmb către ecran. Știu
că nu ajută la nimic, dar de ce să nu o fac? M-a sunat doar să-mi
vorbească din nou de fotbal! Până la urmă, am obosit și eu cu o așa
prietenă neghioabă.
74 reStart
 75

Bianca Dinu

Sunt elevă la Liceul Tehnologic ,,Stefan

Hell” din Sântana, în clasa a IX-a B.
Am început să compun poezii de la
vârsta de 12 ani și, atunci am realizat
că scrisul e pasiunea mea. Pe lângă
scris, îmi place foarte mult să citesc și
să fotografiez natura. Scrisul este zona
mea de confort, scriu când simt că,
nimeni nu m-ar întelege, pentru că
mă linișește. Sursa mea de inspirație
o reprezintă experiențele din trecut și
experiențele altor persoane din viața
mea
76 reStart

Bucăți, trupuri, petale

Bucăți, trupuri, petale

Iubesc cum te joci cu trupurile florilor,

cum rupi petalele trandafirilor
exact cum rupi bucăți din sufletul meu
cu minciunile spuse de tine
ca niște arme de asalt.

Stelele nu sunt la fel

dar nici eu nu sunt a ta!
 77

Erik Ionescu

Sunt elev în clasa a IX-a E, Secția

Filologie Bilingv, la Colegiul Național
„Vasile Goldiș”. Printre pasiunile mele
se numără pictura și jurnalismul.
78 reStart

Ticăit de ceas

Trece timpul, ceasul ticăie. Acele lui înnebunesc pisica bunicii,

care stă tolănită pe catifeaua purpurie de pe masa din bucătărie. Acele
ceasului de pe perete se rotesc ca două nebune, până când se opresc
la 15:59. Clopotele bisericii de lemn de lângă casa bunicii tulbură
liniștea mormântală din casă și pisica sare de pe masă. Tot la ora 15:59,
bunica aproape se stinge din viață. Pisica se duce în camera bunicii și o
găsește în stare de șoc. Melancolie și tăcere. Sunet de harpă în întreaga
cameră. Zece secunde trec ca zece ani. Nu doar între pereții casei din
dumbravă, ci și pe restul globului. Odată ce, cineva a clipit, uitându-se
spre un câmp de podzol, răsar sute de clădiri și grădini suspendate. În
spatele turlei au răsărit sute de clădiri moderne. Pe terenul dumbrăvii
au răsărit fabrici. Satul de altădată este uitat, distrus și pustiu.
Pisica bunicii se urcă pe acoperișul cu țigle vechi al casei: în
jur sunt numai clădiri moderne, iedera de pe marginea casei sfârșește
pe betonul fierbinte. Cocoșul din vecini este de negăsit. De pe
acoperiș, pisica bunicii vede că răsar sute de clădiri și un singur soare.
O singură bilă de aur atârnă pe boltă. Oricâte construcții ar răsări,
numai un soare o să răsară.
Pisica bunicii sare gardul vechi de lemn și ajunge într-un
furnicar de vehicule cu patru roți, mai mici, mai mari, supraetajate,
atât de înalte, încât pisica bunicii nu poate să se urce pe ele. Îngrozită,
pisica bunicii se adăpostește în grădina cu roșii și morcovi.
Începu să plouă și pisica bunicii fuge în pivnița casei. În a
doua încăpere din pivniță se găsesc gemurile și murăturile bunicii.
Pisica se suie pe raft și se culcă. Încearcă să uite de coșmarul din afara
gardului, să ajungă înapoi, în satul străvechi din munți și să uite de
tot ceea ce a văzut.
Erik Ionescu 79

Ploaia se opri și pisica bunicii ieși afară din pivniță Se sui din
nou pe casă, de data aceasta dărâmând o țiglă cu lăbuța. Furnicarul
din afara casei era mai liniștit…

Iată, o stea căzătoare! O dorință, o speranță, o șansă! Pisica

bunicii și-a pus o dorință: odată ce se trezește, totul să revină la
normal. Plină de speranță, coboară de pe acoperiș și intră în casă, în
bucătărie, unde se culcă din nou pe catifeaua purpurie.
Soarele răsare. Cocoșul cântă. Pisica bunicii cască, aleargă
afară, sare gardul și, spre fericirea ei, totul revine la normal.
Înfricoșătoarea buclă în timp s-a sfârșit. Acum, putea să stea cu burta
la soare, din nou.
Dumbrava răsună de fericire, joc de miei și sunet de clopoței.
Totul a revenit la normal!
80 reStart
 81

Kovacs Irsz

Am 18 ani, sunt elevă la Colegiul de

Arte „Sabin Drăgoi” în clasa a XII-a,
la Secția Teatru şi scriu încă de mică.
Prima poezie am scris-o în clasa a
III-a despre o căprioară şi un lup. La
început îmi părea doar o joacă, ca mai
apoi să descopăr că este o parte din
mine. Această pasiune m-a făcut să îmi
cunosc propriul sine, să mă dezvolt şi
să găsesc o altă definiție a cuvântului
„acasă”. Simt că mă pot exprima mai
liber scriind, şi consider că fiecare rană
poate fi vindecată prin artă.
82 reStart

Praf de stele

Desenai cu degetele pe pielea mea universuri nescrise

Și mă făceai să roșesc.
Desenai cercuri de iubire, galaxii fără de moarte.
Pictai tandru pe pieptul meu însetat de buzele tale,
Prin tine simțeam și visul, și lumea,
și lumea visului, și visul tuturor lumilor,
în care ne-a fost dat să fim.
Auzeam stele cum cădeau din părul tău în al meu
și se jucau alergând pe piele;
Pe obrajii mei, luceferi de-abia născuți.
Pe spatele tău, constelații de mistere.
Mă mângâiai și mă sărutai
și nu ratai niciun milimetru de piele,
Mă cuprindeai cu sufletul,
iar eu îți numărăm stelele cu vârful
degetelor mele reci pe spatele tău de catifea caldă.
O infinitate. Pe toate le rețin.
Mi-erai luna și mi-era sublim.
Tu doar mi-ai luat visele negre, desenându-mi dragostea în suflet
și în toate universurile mele.
Și-am renăscut amândoi din praful de stele.
Kovacs Irsz 83

Spuma mării

Nu mi-a rămas decât să privesc marea în ochii tăi.

Să văd tot drumul până acolo
și nici măcar o cale spre-napoi.
Mi-a rămas doar să cred că, nu e doar un vis, limpezimea apei.
Că vântul îmi șoptește liniștea,
iar soarele mă cheamă spre apus.
Mi-a mai rămas doar să simt mirosul dimineților târzii în doi,
și s-aud cum pleacă trenul grăbit din gară.
Mi-a rămas să uit să-ți spun „adio”,
și să suflu-n păpădii, sperând c-o să-mi rămâi.
Poate nu te-am putut iubi îndeajuns.
Doar un sfârșit de zi, care ne-a adus câteva poze-n ramă
și lacrimi în dar.
Scriu – nu ca să te uit,
ci să liniștesc toate arsurile cu neliniștea mării.
Să le previn. Să le ascund. Să le vindec.
Noi n-am văzut niciodată marea – niciodată, așa ca acum.
84 reStart

Pustiu în lipsa ta

Număr doruri pe secundă.

Privesc în gol și parc-aud în surdină
corzile chitării la care mi-ai cântat odată,
acoperind fiecare colțișor al camerei
cu firimituri din surâsul tău.
Văd numai câteva becuri în ceață
cum se sting câte puțin, seară de seară.
Încerc să mă simt tot mai puțin departe de tine.
În mijlocul înfierbântat al verii mi-e rece patul – urmele iernii
din care-am scăpat amândoi.
Reci sunt și pernele ce-ncearcă să-ți țină locul.
N-am să știu niciodată cum se simte aerul în lipsa ta.
N-am știut niciodată cum se simte cu-adevărat dorul.
Nu știam că se poate măsura
în atât de multe feluri – în atât de multe versuri,
în atât de multe vise, în atât de multe stele.
Până în acea clipă. Până să te cunosc.
Kovacs Irsz 85

Apă, aer, foc, pământ

Sunt fericită! Iubesc și sunt iubită!

(probabil într-un fel în care nu mi s-a mai întâmplat
până acum vreodată).
Iubesc doi ochi albaștri ai unei priviri blânde,
un păr de aur asemenea părului meu,
o piele de catifea
și câteva alunițe pe care, dacă ar fi după sufletul meu,
le-aș mângâia zilnic, de-acum, pentru o viață întreagă.
Mă iubesc acești doi ochi ai mării,
care se zbat de stâncile pustii ale misterului,
acești doi ochi ai cerului,
al unui apus de culoarea aceea dintre rozul pal
și albastrul puțin mai îndrăzneț.
Îmi iubesc valurile timpului, mirosul pielii,
toate flăcările sufletului
și trupul care mi-a fost dat în dar.
Ochii ăștia iubesc tot ce n-am iubit eu;
iubesc și flori, iubesc și pietre,
iubesc fiecare zâmbet din fiecare dimineață
în care mă trezesc lipită de pieptul lui,
și fiecare sărut pe frunte înainte de culcare.
abia aștept ziua în care, cândva,
într-un moment oarecare, voi revedea acești ochi,
voi recunoaște surâsul sau culoarea părului,
și voi simți aceeași blândețe
și cum nu o să iubesc până atunci.
86 reStart
 87

Sara Maria Lucaci

M-am născut în anul 2005 și sunt elevă

la Colegiul Național „Moise Nicoară”.
Citesc din plăcere, iar de cele mai
multe ori simt nevoia să scriu. Cel mai
tare îndrăgesc literatura sud-americană,
însă mă pasionează și cea orientală. Nu
îmi place să mi se citească lucrările, dar
acum este inevitabil.
88 reStart

Reîntoarcere

Un răcnet sănătos și o plesnitură zdravănă nu îi deschiseră

doar ochii nenorocitului, însă îi băgară și groaza până în măduva
oaselor. Tânguiala femeii îl alarmă, amintindu-și degrabă că era
ziua duminicii și că biserica îi aștepta, ca în fiecare săptămână, cu
toate rubedeniile și neamurile adunate una peste alta, care de care
trăncănind și ponegrind mai tare.
Se pregăti bietul de el, cum știa mai bine, în surdină, auzind
numai blesteme abătându-se asupra lui din spurcata gură a duioasei
și gingașei neveste, care, după cum s-a convins, nu va muri în veci
împăcată. Astfel, s-au pornit la drum, fuguța-fuguța ca nu care cumva
să piardă sfânta bârfă de dinaintea slujbei. Tot neamul îi aștepta, care
mai alarmați, care mai revoltați de ultimele zvonuri.
Spre liniștea mult râvnită de soț, slujba își chemă credincioșii
înăuntru, urmând zeci de minute de tihnă. Însă ce-i bun nu ține, și
cuvântarea se termină la fel de iute precum noaptea. Dar nu asta-l
durea pe om, ci reîmprospătarea forțelor soaței, în acest răstimp de
odihnă, căci începu să se uite cu lăcomie după straiele călugărești.
Însă două vorbe ascuțite îl treziră pe deplin purtându-l înapoi pe
meleagurile sale.
 89

Matei Marc Rareș

Eu sunt Matei Marc Rares alias Mocuți,

am 18 ani şi studiez la Ghiba Birta pe
profil de filologie, clasă terminală.
Imi plac filmele lui Stanley Kubrick,
trupa Ramones şi țigările.
90 reStart

Jeu d'amour

o imagine absurdă și deloc creștină

piele de mielină pufoasă ca o albină

palton greu de voiajor

chilot alb de mătase
mâini fine picioare vânoase
ieșite pe hubloul de la baie

vântul bate
fumul se întretaie
scrumul pică
părul i se înfoaie

dacă eu sunt Sartre, tu fii Simone

dacă eu sunt Camus, tu fii Maria
găsește sens în mine
nu te sfii

hai să ne plimbam prin ploaie

pe la Louvre sau prin Paris
să facem rebusuri duminica
ca doi copii peltici

sunt stângaci cu franceza

dar ție îti place „Mizerabilii”
am să fac o încercare
„Je t'aime à l'infi…
Matei Marc Rareș 91

Jazz

Vreau să-mi las o mustață stalinistă

Vreau să vină toamna și să mă bucur de ea
Vreau să-mi găsesc o fată elitistă
Care să-mi critice nemilos mustața
Și să scap de ea

Citesc Bukowski când lumea e ca o mamă alcoolică și abuzivă

Citesc Sylvia Plath când strada se calmează și se culcă
Vreau să mă las 2 săptămâni de țigări
Vreau să pictez 3 luni
Vreau să mă plimb prin New York 18 ani și să fumez semafoare
Vreau să mănânc tiramisu cu poftă și să scriu
Vreau să am două amante care se cunosc și se păruiesc
Și de ambele să fiu plictisit
92 reStart
 93

Simina-Georgiana Morar

Mă numesc Morar Simina Georgiana,

născută în anul 2004 în Arad. Sunt elevă
în clasa a XII-a la Colegiul Național
„Preparandia-Dimitrie Țichindeal” Arad.
Încă de la o vârstă fragedă am
conștientizat complexitatea lumii în
care trăim, dar, într-o oră de istorie din
clasa a VIII-a, am decis să îmi pun toate
gândurile pe hârtie, printre informațiile
despre Teoria imigraționistă.
Creațiile mele sunt dedicate adesea
naturii, dar și lumii în care sunt
înconjurată doar de inspirație,
unde aceasta curge printre cuvintele
oamenilor dragi mie, în locul pe care
îl numesc și pe care îl voi numi mereu
acasă, comuna Olari.
Prin acest concurs, „reStart literar”,
însemnez un nou capitol al vieții mele,
prinzând aripi, căci sunt încurajată să
scriu.
94 reStart

Vals

Vals dansat pe cuvinte flatante;

Impresia frumuseții din vid,
mulțimii provoacă plăcere,
E doar un vals dansat pe cuvinte flatante.

Și, din ceruri cad în pași de dans

Metafore, mozaic călcat.
Mulțimea impresionată ascultă,
Vals dansat pe cuvinte flatante.

Și-n încheierea universului infinit,

O ultimă șoaptă dansează,
Falsa impresie a lumii luminate;
Vals dansat pe cuvinte flatante.
 95

Alexandra Adriana Pancu

Născută în anul 2004, sunt elevă la

Colegiul Național „Moise Nicoară”
Arad, în clasa a XII-a.
În ceea ce mă privește, pot spune
despre arta scrierii că, este, atât un
scut protector în fața vieții, cât și arma
secretă care mă ajută să înfrâng orice
problemă s-ar ivi. Mi s-a dovedit, în
nenumărate rânduri, că locul meu este
cel din fața unei bucăți de hârtie, cu un
pix în mână și multe sentimente care de
abia așteaptă să-și găsească un înțeles, să
fie descâlcite și așternute atent pe foaie.
Pe lângă marea-mi pasiune pentru
literatură, mă consider o mare cinefilă.
Intersecția dintre aceste două mari
pasiuni este refugiul meu într-o altă
lume.
96 reStart

călătorie spre Eden

zăpada albă contopită cu mocirla

răsăritul pentru care prinzi tramvaiul
de la 6:55

căldura care-ți învelește corpul descoperit

dimineața
planta care se trezește după ce-i torni apă
fluturii care se lipesc de degetele tale
mânjite cu miere sau gem

pata de ketchup de pe tricoul alb

dovada că ți-a plăcut pizza aceea
apa care ți se scurge în jos pe gât
în pauza de la alergat
Alexandra Adriana Pancu 97

stăm întinși pe iarbă

roua fină îmbibată în țesăturile tricourilor noastre
50% bumbac
50% poliester
scămoșate

mă întreb dacă ne privește cineva

norii mi-aduc aminte

de o vată de zahăr mâncată acum mult timp
98 reStart

din cașcaval
sau din biscuiți cu fulgi de ciocolată
pacea ne va străpunge
inimile
Alexandra Adriana Pancu 99

totul are sens

cerul se varsă în mare
Helios și Poseidon își dau mâna
soarele se reîntregește

în orice zbatere a crengilor

în orice bâzâit de muscă
în orice drum de munte
în orice apă curată
în orice orice orice
100 reStart

răcoare

se strecoară
printr-un gemuleț întredeschis
dintr-un tramvai vechi și ruginit

îmi aduce aminte de tine

cum te strecori în viața mea
când fac exerciții de respirație

perna e întoarsă pe partea cealaltă

Alexandra Adriana Pancu 101

iubire și tramvaie

interiorul meu se turtește

ca lipia scoasă din cuptor
de fiecare dată
când văd în depărtare
prin lentilele convergente
o dublare de 1

etilotestul ar exploda
dar nu mi se pare
chiar este 11
tramvaiul
ceasul

ne ciocnim ca două pietre

crăpându-ne câte puțin
ușile
șinele

tramvaiul taie în două

universul

îmi caut cu disperare căștile

sursa de oxigen
pun un playlist cu piese de Taylor Swift

o colecționară de cristale
în ventriculul stâng
prin aortă în tot corpul meu
102 reStart

acum însă e diferit

acum mi se agață cuvintele acelea de limbă
și fac acolo acrobații
încercând să se ferească
de ploaia de alte cuvinte

sunt ca un fulger
pot lumina orizontul
pot arde tot

când cele două cuvinte

se vor regăsi se vor lua de mână
and they will take a leap of faith
ușile șinele tot tramvaiul și tot ctp-ul
vor scârțâi mai tare ca niciodată
vor fi bocitoarele inimii mele
care se depărtează
prea mult
prea des
de a ta
Alexandra Adriana Pancu 103

curier cu tahicardie

respir și simt cum în plămânii mei

cei sensibili
intră tot aerul pe care îl respiri și tu
uneori
intră tot aerul încărcat de emoțiile
pe care le simt
mereu
pe pereții vaselor de sânge se depun
kilograme întregi de cuvinte
aruncate de mine în aer
ca pe niște haine frumoase
pe care le încerci înainte de nuntă
dar ți-e frică să nu le transpiri
și le dezbraci repede
le arunci pe colțul oglinzii
în care te vezi zilnic dar mereu diferit
printre genele încărcate de rimel
văd azi în ochii mei reflexia ta
ca în oglinda dată de bestie frumoasei
și îmi dau seama că sunt întemnițată
ca bestia în palat
în interiorul meu
unde zboară cuvinte peste cuvinte
voci răsună una peste cealaltă
dar precum creta zgâriind tabla
răsună alea două cuvinte
știi tu care
104 reStart

și totul se oprește în jur

amețeală de la sunetul acela
îmbătător
sfărâmător
crunt
frumos
dulce
amar
toate la un loc
ca o ciorbă în interiorul meu
clocotind pe focul antrenat de bătăile inimii mele
prea multe pe minut
100
1000
10000
nu știu exact
dar știu că la fiecare inimioară
mesaj de noapte bună sau bună dimineață
la fiecare moment demn de explozie
se adaugă 10 bătăi

sunt la mate-info dar am pierdut numărătoarea

clepsidra e la tine
poți să aștepți până la ultimul fir de nisip
sau poți să o reîntorci la final din nou

indiferent ce alegi
nu te opri din a-mi accelera inima
schimbă viteza într-o treaptă superioară
Alexandra Adriana Pancu 105

și voi aștepta oricât

cuvintele sunt pregătite ambalate
anunță-mă când ajungi acasă
să ridici coletul
106 reStart

fără prescripție

aștept ziua în care mă vei ține în brațe

mai mult decât noaptea meschină
noaptea aparent caldă
care îți oferă întuneric ochilor
pentru a oferi lumină rațiunii
dar nu e așa
e ca un drog
ca alcoolul
ca fast-food-ul

aș fi cap de listă pentru detoxifierea

de întuneric
mă ține într-un hamac
deasupra lumii
mă leagănă ușor
îmi dă vedenii
așa scriu poeziile astea
pentru tine
și e imposibil să înțelegi
cât de mult am nevoie să înțelegi
cât de mult am nevoie să mă scapi
doar lasă-mă data viitoare
să te țin mai mult în brațe
+o secundă = -un gram de întuneric
anihilează noaptea
transform-o în antibiotic
și nu-mi da niciodată rețetă
 107

Ioana Alexandra Petrean

Am 16 ani. Sunt elevă în clasa a X-a

la Colegiul Național „Elena Ghiba
Birta” din Arad. Îmi place să mă plimb
prin natură, să citesc, iar unul dintre
lucrurile pe care le fac cu drag este să
cânt la pian. Îmi place muzica clasică.
Ador să visez. De prea multe ori fac
asta cu ochii deschiși. Mă consider o
iubitoare de pisici. Mă pasionează tot
ceea ce ține de apariția Universului și
de diferitele teorii legate de asta. Viața
mea este bazată pe următorul citat:
„Într-un final o să fie bine. Și dacă nu e
bine, înseamnă că nu e finalul”.
108 reStart

Nervin

- L-ai văzut?
- Unde?
- În fața ta!
Și o trag pe Anais de cap, până-l vede pe Făt Frumos.
- Amalia! Mă doare!
Tipul se întoarce. Vede două fete-una o ține de cap pe cealaltă
și se holbează la el. Anais îi face cu mâna.
- Bună Keevv…
Îi pun mâna peste gură. Minunata ființă din fața noastră își
dă ochii peste cap și pleacă.
- Ai înnebunit?
- Voiam doar să-ți fac cunoștință cu el.
Îmi trag o palmă peste față și îmi lungesc pleoapele de era să-
mi sară ochii din orbite.
- Hai, să mergem la tramvai! N-are rost să mai discutăm
despre asta.
- Amalia, avem o problemă.
Mă întorc înspre Anais.
- Am fobie de tramvaie.
Mă uit la ea, din cap până-n picioare. De parcă ar fi prima
oară când lua tramvaiul.
- Nu te uita așa la mine! E ora la care toată lumea se urcă
în același tramvai. De fapt, nu am fobie de tramvaie. Cred că am
agorafobie. Deci, hai, să o luăm pe jos.
Și am luat-o pe jos.
Mă împiedic de câteva ori.
- Da’ pe tine chiar te-a fermecat, ăăăă, cum îl cheamă?
Ioana Alexandra Petrean 109

- Kevin.
- Așa, Nervin!
- NUMELE LUI ESTE KEVIN!
- Ușor! Am înțeles. Voiam doar să văd cum ți se umflă vena
de la cap.
Mi-am atins fruntea cu mâna. Nu știam că am o venă care se
vede când mă enervez.
Anais bufnește în râs.
- Acum, ce ai?
- Râdeam de naivitatea ta. Hai, povestește-mi de Nervin ăsta,
scuză-mă, Kevin.
Și își subțiază vocea când spune numele tipului, lungind pe
litera e.
- Să știi că nu e deloc amuzant dacă spui greșit numele cuiva.
E doar enervant, ca să știi.
- Ce aveți la aperitiv?
- Ce?
- Nu-mi spune că încă nu ți-ai salvat pe Pinterest o groază de
pinuri cu aperitive.
Mă uit la ea cu ochi de broască. Fata asta se ocupă cu cititul
în stele?
- De unde știi toate astea?
- De parcă nu te-aș cunoaște de o lună jumate!
Am rămas fără cuvinte.
- Îmi spui sau nu?
- Păi încă nu m-am gândit la aperitiv, dar m-am gândit la cum
va arăta rochia mea, la felul în care va fi împodobit localul și multe
altele!
- Aha. Și tipul te cunoaște?
110 reStart

Deja începea să mă enerveze. Era evident că nu mă cunoștea.

Simțeam că-mi fierbe capul.
- Nu, nu mă cunoaște. Dar într-o zi va ști că sunt aleasa inimii
lui! Cea pe care mereu a visat-o!
- Să știi că mama mi-a povestit ceva când eram mică. Mi-a spus
că un băiețandru se ruga ca tipa cu care urmează să se căsătorească să
fie moartă după el. Ei bine, se pare că a murit înaintea lui.
- Nu ai strop de sensibilitate în tine! Nu înțeleg cum pot să
stau cu astfel de persoane!
- Dar, tu ce credeai că-ți voi spune? O poveste cu „Dragă jurnal,
astăzi l-am văzut pe Nervin. S-a uitat la mine pentru prima oară”?
- Îți spun pentru ultima dată că, numele lui este Kevin. Și da,
puteai să-mi spui o poveste despre doi tineri îndrăgostiți care aleargă
împreună, desculți prin iarba până la glezne. El îi citește povești, iar
ea este absorbită de ochii lui.
- Ș-apoi mănâncă sandviciuri cu șuncă de curcan și el îi zice:
„Ăsta-i curcan? Eu sunt alergic la carnea de curcan!”
- Și ea îi spune: „Stai liniștit. Am Aerius la mine.”
Începem să râdem amândouă.
- Să știi că nu e un scenariu atât de prost. Poate în loc de
Aerius, i-aș putea da o sărutare și ar fi „Frumosul de pe dealul cu iarbă
adormită”.
Ajungem în fața casei mele. Trebuia să ne despărțim. Anais
îmi spune:
- Imaginează-ți asta: Kevin e ca un cer senin noaptea. Îl
privești și, printre miliardele de stele, vezi ceva luminos care se mișcă.
Îți tresaltă inima și-ți pui o dorință, crezând că e o stea căzătoare.
Brusc, îți dai seama că e avion.
I-am închis ușa în nas. Anais încă râdea de propria ei glumă.
 111

Maya-Rebecca Popescu

Am 16 ani și sunt în clasa a zecea la

Colegiul National „Vasile Goldiș” Arad.
Sunt o fire sociabila și încrezătoare.
Pasiunile mele sunt lectura, scrisul de
poezii și muzica. M-am înscris la acest
concurs pentru a primi confirmarea
că sunt pe drumul cel bun, în ceea ce
privește așternerea gândurilor pe hârtie.
112 reStart

Sânge de primăvară

Iubirea curge prin vene

în sânge, în trup.

Mă simt ca o albină fără stup.

Eu iubesc pe toți și toate,

Dar ei pe mine, când?
Maya-Rebecca Popescu 113

Yin și Yang

Două suflete opuse

Într-un singur corp sunt puse.
Unul bun, iubitor,
Altul rău, răzbunător!

Cel rău, nici astâmpăr, n-are

Cel bun plin e de răbdare.
Răul face strategii,
Bunul scrie poezii.
114 reStart
 115

Anastasia Maria Solomie

Am 15 ani și sunt elevă în clasa a IX-a

la Colegiul de Arte „Sabin Drăgoi
Arad, Specialitatea muzică-instrument
flaut, unde studiez limba română
cu doamna prof. Gavra Amalia. De
asemenea, urmez cursurile Cercului de
Jurnalistică de la Palatul Copiilor Arad,
sub îndrumarea d-nei prof. Manuela
Codrean. Am participat la numeroase
concursuri de creație literară, unde
am obținut premii importante. Este
al patrulea an când mă aflu printre
câștigătorii Concursului „reStart
literar” pe care îl consider o șansă dată
tinerilor poeți și scriitori.
116 reStart

Oracol

Când sunt cu tine

Inima mea are aripi.

Când nu ești cu mine

Cheia sufletului meu
E în palma ta caldă.

Când ești cu mine

Ating soarele în zbor.

Când ești departe

Culeg razele calde
Să te simt aproape.
Anastasia Maria Solomie 117

Pe aripa timpului meu, de primăvară

Destine pierdute în furtună,

Vise ce mor într-o lume nebună...
Pe ce cărare s-au pierdut pașii tăi,
De te poartă pe aripa timpului meu, de primăvară?
Dă mai departe, din zbor, speranță
Să te pot privi și mâine...
Dă mai departe iubire
Să nu existe suferință...
Dă mai departe zâmbete,
Dă mai departe voință și credință
Să te pot purta veșnic
Pe aripa timpului meu, de primăvară...
118 reStart
 119

Timotej Vanko

Sunt elev la Liceul Teoretic „Jozef

Gregor Tajovský” din Nădlac. Am
15 ani. Pasiunile mele sunt cititul și
scrisul. De ce citesc? Pentru că vreau
să explorez noi ținuturi, să călătoresc
în trecut sau în viitor, să asist la niște
bătălii epice dialogate, să râd, să plâng,
să mă cufund în gânduri filozofice,
toate acestea fără să ies din casă. Dar
de ce scriu? Pentru că îmi place, ba nu,
iubesc să creez lumi noi. Îmi place să fiu
stăpân, ca pe hârtie, totul să se întâmple
după voia mea. Visul meu este să devin
un scriitor faimos. Și actor. Să eliberez
bestia din mine pe scenă, cum a spus
Willem Dafoe.
120 reStart

Cameleonul

Este liniște în cârciuma „Băutura lui Henry”. Toate scaunele și

mesele din lemn sunt goale. Nu se află aici nici un om. Nu ca de obicei,
când era în fiecare colț câte un cowboy beat. Barmanul se plictisește.
Pe moment, doar lustruiește un pahar de whisky. Deodată, barmanul
aude pași. Niște pași foarte ușori. În fața ușii cârciumii apare un individ.
O deschide încet după care intră, cu mișcări la fel de nealarmante. Este
îmbrăcat într-o haină neagră, lungă până la genunchi și cu o pălărie
voluminoasă pe cap. Ochii îi sunt complet ascunși sub borul larg,
lăsând să se vadă un nas lung și ascuțit și niște buze ușor alungite în
jos. Ajunge în fața barului. Se așază pe un scaun înalt.
- Cu ce vă pot servi, domnule? întreabă barmanul, puțin
speriat.
Cowboyul nu răspunde. Își mângâie mâna stângă. Fără să-l
privească pe barman, spune:
- Whisky!
Stă câteva secunde, după care își bagă mâna dreaptă în
buzunar, ia o monedă de aur și o pune pe masă. Barmanul își deschide
ochii larg.
-— Imediat, domnule!, și ia moneda.
Ia o sticlă cu whisky și începe să-i toarne băutura în paharul,
pe care tocmai îl lustruise.
În clipa următoare, intră în cârciumă un bărbat îmbrăcat
în alb, cu pete negre, având în spate o duzină de zece gentlemeni.
Bărbatul „vacă” se așază pe un scaun înalt, lângă primul venit,
împreună cu cinci alți cowboy. Restul se așază la mesele rotunde.
Barmanul îi privește pe musafiri cu îndoială, fiindcă toți au ochii
ațintiți asupra bărbatului straniu în haină lungă. Acesta nu-și întoarce
Timotej Vanko 121

privirea spre ei. Inspiră adânc. Barmanul îi pune în față un pahar cu

whisky. Se apleacă spre el, îl ia în mână și e pregătit să bea.
- Jack Cameleonul!, spune bărbatul îmbrăcat în alb și negru.
Acesta se oprește cu paharul în fața buzelor. Îl pune pe masă
fără să fi băut din el.
- Scuzați-mă, dar semănați leit cu persoana de pe această
hârtie, spune, ținând un afiș pe care era desenată fața unui bărbat cu
nasul lung și ascuțit. Sub el scrie „Căutat viu sau mort, recompensă
5.000 de dolari”. Poate că este pură coincidență!
- Cu cine am de-a face?
- Cu omul, care o să-ți găurească craniul, spune, scoțând din
teacă un pistol, îndreptându-l spre capul lui Jack.
- Aș vrea să știu numele celui care-mi va sfârși zilele.
Bărbatul îmbrăcat ca o vacă zâmbește.
- Cezar.
Jack dă din cap. Ia din nou paharul cu whisky. Acesta se
sparge imediat în bucățele, de glonțul venit din pistolul lui Cezar.
Cameleonul își înclină capul.
- Chemați-l pe șerif, spune Cezar oamenilor săi.
Unul se ridică imediat și iese din cârciumă. E liniște, ca la
început.
- Ție ți-e frică de mine?, spune Jack.
Cezar începe să râdă. Îi îndeamnă pe camarazii săi să facă la
fel.
- De ce mi-ar fi frică de tine? Nu vezi câți oameni am în spate?
Nu vezi că țintesc direct în craniul tău?
Jack se întoarce încet în spate.
- Mă îndoiesc că majoritatea din ei știu să țină o pușcă cum
trebuie. (Se întoarce spre Cezar): Muscheta pe care o ții în mână are
122 reStart

mai mult de 80 de ani. Sigur a fost a bunicului tău, când a luptat în

războiul de independență.
Cezar trage pe lângă urechea lui Jack. Barmanul stă o clipă,
după care o șterge.
- Tacă-ți fleanca!
- Pentru ce risipești praful de pușcă? Ca să mă intimidezi? Ca
să mă sperii? Nu mi-e frică de tine, mucosule. Câtuși de puțin.
- Știi ce? Gata, m-am săturat!
- Chiar că ți-e frică de mine! Vrei să mă omori, fă-o! Nu o mai
lungi mult că o să-ți pară rău!
- Domnule!, spune bărbatul, care a plecat după șerif.
- Ce?!
- Șeriful e mort!
- Ce?!
- Zace căzut pe podea! Cineva l-a împușcat în cap!
Înainte să termine propoziția, Jack și-a scos din haină o bilă
albă. A aruncat-o pe podea, printre mese. A tras în ea și a explodat,
cuprinzând întreaga cârciumă într-un nor imens de praf. Cezar trage
în Jack, dar ratează. Se ascunde în spatele barului.
- Domnule! Nu văd nimic!
- Praful! Îmi arde ochii!
- Încearcă să scape!, exclamă Cezar. Trageți!!
În clipa aceasta, se declanșează focul. Zece pistoale trag înspre
bar. Paharele și sticlele cu alcool se sparg în bucățele. Rafturile din
lemn, ciuruite, cad, dar nimeni nu reușește să-l nimerească pe Jack
Cameleonul, care șade în spatele barului. Acesta își pune pe ochi
niște ochelari, care să-i apere privirea de praful usturător. Își acoperă
gura și nasul cu un batic înmuiat într-o apă cu diferite plante frumos
mirositoare, ca să nu-l sufoce aerul.
Timotej Vanko 123

Doi bărbați sar peste bar, ca să-l țintească mai bine. Jack îi
împușcă cu mișcări fulgerătoare. Alții doi se apleacă în spatele barului,
însă din cauza prafului, nu pot vedea nimic. Cameleonul le găurește
frunțile și aceștia cad. Cezar face doi pași strâmbi în spate. Respirația
celor rămași se îngreunează. Încep să tușească din greu. Se înclină.
- Domnule! Mă sufoc!
- Retragerea!, spune Cezar.
Jack își încarcă ambele pistoale pe care le are și se ridică. Sare
din spatele barului. Împușcă bărbatul care e chiar lângă el. Cezar
tresare. Aleargă spre ușă.
- Împușcați-l! Trageți în el!
Degeaba. Trei dintre bărbații săi nu mai pot nici să ridice
pistolul. Ceilalți doi trag. Nimeresc peretele, marginea unei mese,
piciorul unui scaun, dar nu pe Jack. El își ridică ambele arme și îi
împușcă deodată. Ambii cad pe jos, cu mâinile întinse deasupra
capului. Arată ca niște balerine. Au mai rămas trei cowboy și Cezar.
Aceștia îl văd pe Jack ca pe o sperietoare. Ochelarii îi strălucesc în
galben, apoi în roșu. Baticul arată ca gura unei șopârle ce se deschide
larg, cu dinții lungi și ascuțiți. În loc de pistoale, ține săbii.
Oamenii lui Cezar încep să țipe. Jack nu așteaptă. Împușcă
doi bărbați în piept. Cezar nu mai poate. Ridică muscheta și o
ațintește spre Jack. Trage. Ratează. Îl nimerește pe ultimul camarad al
său. Cezar se împiedică de ușa cârciumii și cade pe podea. Muscheta
îi zboară la un metru distanță. Inspiră și expiră…
Deodată ușa se zgâlțâie. Își ridică privirea și-l vede, acum mai
clar, pe Jack Cameleonul. Cezar se apleacă după muschetă. Jack îi
împușcă mâna. Țipă. Se târăște în spate. „Javră nenoro…”, exclamă
Cezar, dar nu termină propoziția, căci Cameleonul îl împușcă în
piept. Țipă din nou. Cu greu se târăște în spate. Jack se apropie până
124 reStart

ajunge lângă el. Pune piciorul pe rana de pe piept. Cezar nu mai

poate suporta atâta durere.
- Chiar dacă mă omori, nu câștigi nimic! Vor veni alții și alții,
care o să te vâneze! Tot restul vieții tale vei fugi!
Jack Cameleonul își încarcă pistolul și țintește în fruntea lui
Cezar.
- Ai dreptate! O să fug! (Face o pauză.) Până nu o să fugă ei
de mine, zâmbește.
Și trage!
Timotej Vanko 125

Jocul

- Aureleeee! Hai să ne jucăăăm!

Era vocea prietenului meu, răsunând din camera mea, eu
fiind încă la masa de prânz. Părinții mei nu au băgat-o în seamă.
Bineînțeles, fiindcă nu o puteau auzi. Doar eu puteam intercepta
acea voce. Am mâncat foarte repede carnea de pui și piureul din
farfuria mea și am alergat spre dormitor.
Trecând prin holul dominat de razele orbitoare ale soarelui,
am deschis ușa cu numele meu scris pe ea și am pășit înăuntru. Am
încuiat ușa după mine, nu știu de ce, din instinct. În centrul încăperii
se afla o măsuță, cu două scăunele din lemn, vopsite în roșu. Pe unul
dintre ele ședea tolănit ursulețul meu de pluș, prietenul meu cel mai
bun.
- Aurel! Aici ești!, a exclamat fără să-și miște zâmbetul cusut
de pe față.
- Bună, Lucian!
- Haide! Ia loc! Ia loc!
M-am așezat pe scaun, în fața lui Lucian.
- Stai, înainte de toate, trage, te rog, jaluzelele! Știi tu, cum
faci de obicei, îmi spuse Lucian cu o voce caldă.
- Da, bineînțeles!
Lucian nu putea suporta lumina, fie ea naturală sau artificială.
Spunea că-i face rău în aceeași manieră cum pe noi ne afectează
temperaturile extreme. Așa că am coborât jaluzelele ambelor ferestre.
S-a făcut un întuneric înfricoșător. Întreaga cameră a fost umplută de
diferite nuanțe de gri închis și de negru.
- Ah! Mult mai bine!, a exclamat ursul, însă vocea nu mai era
suavă. Acum putem începe jocul!
126 reStart

- Ce ne vom juca de data aceasta?, l-am întrebat nesigur.

- Șah, a arătat cu lăbuța spre tabla de pe masă.
Piesele erau deja puse. Pionii, caii, nebunii, turnurile, regina,
regele, fiecare la locul lui.
- Serios? Dar, nu prea știu să joc.
- Stai liniștit! Adversarul contează. Dacă e slab, câștigi, dacă e
priceput, pierzi.
- Dar dacă sunt ambii jucători buni sau slabi?
- Așa ceva e imposibil! Întotdeauna unul este mai puternic
decât celălalt, mi-a zâmbit diabolic ursulețul cel gingaș.
- Atunci care sunt eu? Cel puternic sau cel slab?
- Asta, dragul meu Aurel, poți ști doar tu!
- Foarte bine, fiindcă eu știu sigur că sunt cel priceput.
- Serios?
- O da! Sunt cel mai bun din clasă la matematică, citesc cel
mai repede și, față de colegii mei, nu-mi mai este frică de monștri.
- Da? Și tu crezi că asta te caracterizează, ca fiind puternic?
Am stat puțin pe gânduri. „Oare ce vrea să spună prin asta?”
- Păi – da! Sau nu?
Lucian a stat o clipă fără să scoată un sunet, după care a
răspuns:
- Hai, mai bine, să începem jocul nostru. Tu ești primul!
Nu prea puteam deosebi piesele mele de piesele lui Lucian, dar
vedeam că ale mele sunt gri și ale lui, mai întunecate. Abia le puteam
vedea, în bezna din cameră. Am mutat un pion două pătrățele în față.
El a mutat tot un pion, doar că două pătrate mai în dreapta față de
mine. Și am continuat așa timp de patru runde: pionii, caii și nebunii
au fost puși în poziții de atac și de apărare, până când am pus un pion
în pătratul atacat de Lucian.
Timotej Vanko 127

- Ești sigur că vrei să faci asta?, m-a întrebat ursul încurajator.

- Da, pionul îmi este apărat de cal. Dacă-mi iei piesa cu
pionul, ți-l iau și eu pe al tău și astfel vom avea același punctaj.
- Dacă spui tu…
Când a terminat de vorbit, în spatele lui Lucian s-au ivit
șaisprezece corpuri omenești. Dar nu le puteam vedea fețele sau
culorile hainelor, fiind acoperite în întregime cu negru. Unele erau
mai subțiri, altele mai grăsuțe. Unul era foarte scund, altul înalt. Nu se
mișcau. Păreau să n-aibă viață, dar totuși trăiau. În următoarea clipă,
Lucian a mutat. Pionul mi-a fost luat. O persoană din spatele ursului
a căzut pe podea, umplând camera de un pocnet surd. Am tresărit.
- Ce-a fost asta? Ce s-a întâmplat?
- Ce? Ți-am luat pionul!
- Nu asta, persoanele din spatele tău! Ce-i cu ele? Cine sunt?
De ce se află în camera mea? De ce a căzut una pe podea?
- Aa, ei!, rânjește și se întoarce înspre umbrele din spatele său,
după care își îndreaptă poziția înspre mine, Nimic! Așa e jocul!
- Cum adică nimic? Explică-mi!, începea să-mi fie frică.
- Ei, bine, dragul meu, fiecare piesă a ta reprezintă o persoană
dragă ție. Pionii sunt colegii tăi. Nebunii sunt verișorii. Caii, prietenii.
Turnurile îi reprezintă pe părinții tăi, iar regina, sora sau fratele tău.
În cazul tău, sora ta.
M-a cuprins spaima: „Este oare adevărat ce spune? Apropiații
mei sunt în pericol? Nu! Nu cred! Refuz să cred!”
- Pionul, pe care tocmai l-ai pierdut, te-a costat un coleg.
Gigel, parcă se numea.
- Ce? Gigel?!
- Ți-am spus să nu muți acel pion, mi-a aruncat o privire care
se putea vedea în întunericul macabru.
128 reStart

Mâinile începeau să-mi tremure.

- Acum, asta este. Hai, mută!
M-am uitat la Lucian cu ochii umezi. Îmi tremurau mâinile
și gâtul mi-era uscat:
- Nu mai vreau să joc!
- Cum adică?
- Mă predau! Ai câștigat!
- Nu te poți preda, dragul meu! Jocul continuă! În plus, dacă
te predai, regele va muri în chinuri. Și acela ești tu.
- Ccceee?!
- Exact așa! Pe deasupra, dacă te predai, la fel vor face și restul
pieselor, adică vor pieri. Astfel, îți vei pierde tu viața și la fel și familia
ta, a început să râdă veninos.
- Stop! Termină, te rog! Ai milă! Ai milă de prietenul tău!!
- Nu pot! Acestea sunt regulile, îmi pare rău!
M-am panicat. Nu știam ce să fac. Voiam s-o șterg de acolo,
să fug din cameră, să sar prin geam, să distrug tabla de șah, să nu fi
început jocul acesta stupid!
- Te rooog, Lucian! am spus, printre lacrimi. Ai milă!
Am început să plâng. Să plâng ca un copil mic și prost ce
eram.
- Trebuie să continui!
- Dar nu vreau!
- Trebuie!!
Imediat am auzit vocile părinților mei.
- Aurel, ce se petrece?
Am descuiat ușa și au intrat înăuntru.
- Mami! Tati!, am strigat de bucurie și am sărit la ei în brațe.
- O, dragul meu!, mi-a spus mama.
Timotej Vanko 129

- Ce s-a întâmplat?, a întrebat tata.

Le-am povestit despre meciul de șah, pe care-l avusesem cu
ursulețul meu de pluș.
- O, scumpule! Ai avut un coșmar?
„Ce? Nu!” Poate își închipuiau că am dormit după prânz.
Evident, doar jaluzelele erau trase.
- Nu vedeți tabla de șah pe masă sau persoanele din spatele …
Nu am terminat propoziția. Am privit înspre măsuță și nu
am văzut nimic. Cele șaisprezece persoane, tabla de șah, ursulețul
Lucian, totul a dispărut.
- A trebuit să fie un vis intens, spuse tata zâmbind.
- Haide, scumpul meu, vrei să mai dormi cu noi?
Nu mai înțelegeam. Nimic nu mai avea sens. Dar, măcar
părinții mei erau lângă mine și tabla aceea de șah blestemată dispăruse.
Am acceptat propunerea mamei și am mers în camera părinților
la un alt pui de somn. Când m-am trezit, m-am întors în camera
mea ușurat și relaxat pentru a-mi face temele. Am deschis ușa și am
observat tabla de șah, cu piesele aflate exact în pozițiile în care le-am
lăsat înainte de a veni părinții mei. M-a trecut un fior rece. Lângă
tablă se afla un cartonaș. M-am apropiat de cartonaș și l-am privit pe
Lucian, care era pe scaun, fără a schița ceva. Am luat cartonașul, dar
nu era nimic pe el. Atunci l-am întors pe verso și stupefiat am citit în
gând mesajul: „ JOCUL CONTINUĂ!”.
130 reStart

Trompeta îngerilor

Stau întins pe canapea, în fața geamului imens din camera

mea, scriind al cincelea capitol din viitoarea mea carte. Stiloul albastru
și lucios, pe care îl țin în mână se plimbă lin și rapid pe liniile de pe
pagini. Când mă gândesc la ce să scriu mai departe, pur și simplu,
privesc Luna, a cărei blândă strălucire îmi dă inspirație. Nu știu cum
stă treaba la alți scriitori, atunci când caută idei noi, dar pe mine mă
ajută discul argintiu de pe cer, un corp ceresc aflat atât de departe de
mine, dar în același timp, atât de aproape.
Aud scârțâitul clanței ușii. Ochii nu mi se ridică de pe carnețel,
continui să scriu.
- Tată! aud vocea fiului meu. Ți-am adus cafeaua. Cu mult
zahăr, așa cum ai cerut.
Mai stau câteva clipe, fără să reacționez la spusele băiatului.
Pun punct la finalul propoziției, înșurubez capacul înapoi în stilou și
abia acum îmi întorc privirea. Privesc spre fiul meu, cu ochii și părul
castanii, care ține în mână o cană mică cu cafea. Zâmbesc și mă ridic
încet de pe scaun.
- Mulțumesc, Brutus! îi spun. Iau cana din mâinile lui și
încep să sorb încet din cafea. Are un gust dulce. Imediat mă înviorez,
simțind cum creierul își recapătă energia de care are nevoie. Îi zâmbesc
din nou.
Deodată, încep să simt o senzație ușoară de amețeală. Îmi
masez fruntea cu degetele.
- E ceva în neregulă, tată? întreabă Brutus.
- Nu, fiule. Doar, doar am nevoie de puțin aer curat. Deschid
geamul imens. Scot capul afară, inspirând adânc. Senzația stranie nu
dispare. Copacii din depărtare încep să se miște. Deși nu este nicio
vijelie. Mă dau jos de pe geam.
Timotej Vanko 131

- Sună la doctor! La spital! Urgent!

Băiatului i se ivește un zâmbet malefic pe buze și spune:
- Nu te așteptai la asta, nu-i așa? După care începe să râdă.
Clipesc de două ori. În locul băiatului apare un bou imens cât
întreaga cameră. Acesta scoate un răget atât de puternic, încât inima
îmi explodează și sar afară prin geamul încă deschis. Cad la pământ,
pe iarba umedă și rece. Cu greu mă ridic și pășesc spre pădurea de pe
marginea orașului. Nu mai gândesc limpede. Singurul lucru pe care-l
știu sigur e că trebuie să fug de boul acela. Corpul mi se balansează în
toate direcțiile. Picioarele mi se înmoaie ca niște tăiței. Privesc florile
din fața pădurii. Frunzele li se mișcă de parcă ar dansa. Petalele se
măresc și se micșorează. Le aud râzând. Unele încet, altele în hohote.
Trec de primii copaci și intru în întunericul pădurii. Capul mă doare
și-mi pompează ca o bombă cu ceas. Am pierdut controlul mâinilor,
acum sunt doar niște cârpe atașate de corp. Mă izbesc de un copac
și cad pe acoperământul de frunze uscate de toamnă. Corpul meu a
înlemnit. Pentru câteva secunde văd boul cum se apropie încet de
mine. Când ajunge lângă mine, animalul dispare și apare în locul lui
Brutus. Este neutru la față.
Atunci, deasupra copacilor apare Soarele, razele lui luminând
totul. Închid ochii și parcă aud sunetul unei trompete.

 
132 reStart
 133

Cuprins

Un lustru ilustru..............................................................................5

Categoria sub 14 ani..................................................................... 7

Alexandra Andrea Costa .................................................................9
Miruna Maya Haș ........................................................................11
Leonard Karacsony ......................................................................17
Andrada Onica ............................................................................21
Alexandra Pește ............................................................................23
David Petrescu .............................................................................25
Ana Pleș .......................................................................................29
Loraine Vădăsan ..........................................................................37
Categoria peste 14 ani ................................................................41
Viviana Andrieş ...........................................................................43
Ashanty Adela Andrieş .................................................................49
Anamaria But .............................................................................53
Iulian Ștefan Crăițar .....................................................................57
Andreea Crnaci ............................................................................61
Steliana Dalcă ..............................................................................67
Bianca Dinu ................................................................................75
Erik Ionescu ................................................................................77
Kovacs Irsz ...................................................................................81
Sara Maria Lucaci ........................................................................87
Matei Marc Rareș ........................................................................89
Simina-Georgiana Morar .............................................................93
Alexandra Adriana Pancu .............................................................95
Ioana Alexandra Petrean .............................................................107
134 reStart

Maya-Rebecca Popescu ..............................................................111

Anastasia Maria Solomie ............................................................115
Timotej Vanko ..........................................................................119