Personalitatea și învățarea

În sens larg, învăţarea este definită ca fiind un proces de însuşire

de cunoştinţe sau deprinderi prin practică, educaţie sau experienţă etc.
Învăţarea mai poate fi definită şi ca un proces evolutiv, de esenţă informativ-
formativă, costând în dobândirea, într-o manieră activă, explorativă, a
experienţei proprii de viaţă şi, pe această bază, în modificarea selectivă şi
sistematică a conduitei, în perfecţionarea ei controlată şi continuă sub
influenţa acţiunilor variabile ale mediului ambiant.
Personalitatea reprezintă totalitatea valorilor, scopurilor, trăirilor și
efectelor pe care le provoacă, în ansamblu, fizicul și intelectul. Personalitatea
face parte din conștient, alăturându-se curentului existențialism, în cadrul
căruia ființa umană învață și face concluzii în urma experienței personale,
adică o experiență calitativă. Una dintre cele mai complete definiții ale
personalității este cea a lui Bermúdez, care o definește ca o „organizare relativ
stabilă a caracteristicilor structurale și funcționale, înnăscută și dobândită în
condițiile speciale ale dezvoltării sale, care alcătuiesc echipa de comportament
specifică și definitorie cu care fiecare individ se confruntă cu situații diferite”.
In cadrul dezvoltării psihice și al formării personalității, învățarea
ocupa un loc central, datorită faptului că prin învățare individul dobândește
noi comportamente. Începand cu deprinderile și priceperile și terminând cu
cunoștințele și operațiile intelectuale, toate se dobandesc prin activitatea de
învatare. A.N. Leontiev definea învățarea ca fiind “procesul dobândirii
experienței intelectuale de comportare”, înțelegând prin aceasta asimilarea de
informații și, mai mult decât atat, formarea gândirii, a sferei afective, a
voinței, deci formarea sistemului de personalitate.
Dată fiind importanța învățării, în desfășurarea ei sunt implicate si
celelalte procese și activități psihice, existând relații de interdependență. Pe
de-o parte, toate procesele și funcțiile psihice sunt antrenate în cadrul
învățării, iar pe de altă parte, ele însele sunt constituite și structurate prin actul
de învatare. Deci, se poate spune că învățarea antrenează întreg psihicul și are
un rol formativ și constructiv față de acesta.
Complexitatea procesului de învățare este evidențiată prin teoriile
învățării desprinse de-a lungul timpului. Una dintre cele mai consistente
lucrări în problema teoriilor învăţării a fost elaboratăde către Ernest Hilgard şi
Gordon Bower, în 1974, lucrare intitulată “Teorii ale învăţării”, în care aceştia
clasifică teoriile învăţării în două grupe principale: teoriile de tip
stimul-reacţie, care pun accent pe achiziţionarea deprinderilor, urmărind
rezolvarea problemelor prin folosirea elementelor comune dobândite anterior
sau prin încercare-eroare şi teoriile cognitive, care pun accent pe
construirea stucturilor cognitive, valorificate în rezolvarea problemelor
prin înţelegerea relaţiilor esenţiale implicite.
În mod esențial, învățarea înseamnă însușirea de noi cunoștințe,
priceperi și formarea de noi capacități intelectuale. Pe ea se bazează întreaga
dezvoltare a personalității. Procesele și activitățile psihice interacționează și
interferează simultan.
Învățarea este deci activitatea psihica prin care se dobândesc și se
sedimentează noi cunoștințe și comportamente, prin care se formează și se
dezvoltă sistemul de personalitate al individului. În cadrul acestui proces de
învățare, sunt integrate celelalte funcții și procese psihice, care interactionează
pentru o configurare optima a învățării, pentru o mai mare eficienta a acesteia.
 BIBLIOGRAFIE

- https://www.referatele.com/referate/psihologie/online6/Teorii-ale-
invatarii-si-dezvoltarea-personalitatii-referatele-com.php
- https://www.studocu.com/ro/document/universitatea-din-oradea/
psihologia-educatiei/conceptul-de-invatare/3169989
- https://ro.wikipedia.org/wiki/Personalitate