UNIVERSITATEA DIN ORADEA

DPPD

BME I

PORTOFOLIU DISCIPLINEI DIDACTICA DOM. ȘI DEZV. ÎN

DIDACTICA SPECIALITAȚII

STUDENT: CUC ANDREEA IOANA

ORADEA
2022
 DIDACTICA DOMENIULUI ŞI DEZVOLTARI IN DIDACTICA SPECIALITATII
• Scopul unităţii de curs:
- formarea unei viziuni globale privind Didactica domeniului şi dezvoltări în didactica
specialităţii;
- sporirea competenţei profesionale privind aplicarea unor noi orientări respectiv direcţii de
studiu (cercetare) şi acţiune în Didactica specialităţii.
• Concepte-cheie: Didactica domeniului, competenţă
• 1. Reactualizarea unor concepte-cheie:
- Didactica, arie curriculară, Știinţele educaţiei
• 2. Reactualizarea privind:
- Scurt istoric al Didacticii;
- Definiţia Didacticii;
- Legătura didacticii cu alte ştiinţe.
• 3. Tendinţe şi orientări respectiv direcţii de studiu (cercetare) şi acţiune în Didactica
specialităţii
Obiective:
Pe parcursul parcurgerii unităţii de curs se urmăreşte realizarea următoarelor obiective:
• să se definească următoarele concepte: Didactică, obiective operaţionale, competenţe;
• să se evidenţieze caracteristicile învăţământului tradiţional şi învăţământului modern;
• să se analizeze orientările, respectiv direcţiile de studiu şi acţiune în Didactica
specialităţii.
Conceptul ,,didactică” îşi are originea etimologică în următorii termeni greceşti:
• - ,,didaskein” = a învăţa;
• - ,,didaktikos” = instruire, instrucţie, predare;
• - ,,didasko” = învăţare, învăţământ;
• - ,,didactike” = arta, tehnica învăţării.
 • Didactica modernă concepe procesul de învăţământ ca activitate de predare – învăţare -
evaluare, proiectată prin realizarea corespondenţei pedagogice dintre obiective –
conţinuturi - metodologie - evaluare.
• Didactica specialităţii - metodica specialităţii – este considerată ca disciplină cu
puternice valenţe interdisciplinare, de sine-stătătoare, experimentale, explicative,
normative şi prospective.
Tabel nr. 1. Caracteristicile didacticii tradiţionale şi moderne.

TENDINŢE ÎN DIDACTICA MODERNĂ:

 Tendinţa de a păstra unele achiziţii din didactica tradiţională; este tendinţa de
valorificare continuă a ceea ce a achiziţionat didactica în ultimul timp.
 Tendinţa de îmbogăţire continuă a arsenalului didactic, de a adăuga la didactica
tradiţională rezultatele ştiinţifice şi experienţe, care duc la modernizarea învăţământului
şi pregătirea superioară a cadrelor didactice.
  Tendinţa de a acorda atenţie egală celor două aspecte ale procesului didactic:
informativ şi formativ; este tendinţa de a transfera greutatea specifică de la educator la
educat.
Orientări respectiv direcţii de studiu (cercetare) şi acţiune în Didactica modernă (1):

 acţiunea de prospectare
reevaluarea şi selectarea conţinutului învăţământului, introducerea în programele şcolare
numai a valorilor (cunoştinţe, priceperi, deprinderi, competenţe, atitudini, comportamente etc.)
esenţiale, absolut necesare pentru a putea face faţă ritmului accelerat de achiziţie al ştiinţei şi
tehnicii şi pentru a-l pregăti pe tânăr pentru viitor;
intensificarea şi eficientizarea procesului de învăţare astfel încât într-un timp scurt procesul
de asimilare de cunoştinţe şi abilităţi să fie realizat;
Orientări respectiv direcţii de studiu (cercetare) şi acţiune în Didactica modernă (2)

 creşterea şi valorificarea potenţelor educative ale instrucţiei;

 asigurarea unui raport profesor-elev;
 orientarea spre educaţia permanentă;
 asigurarea unui feed - back permanent;

 transformarea sistemului de activitate pe clase şi lecţii într-o activitate pe

grupuri şi microgrupuri;

 valorificarea mijloacelor tehnice moderne, a Noilor Tehnologii de Informare şi

Comunicare şi elaborarea metodologiilor de utilizare a lor în scop didactic;
Conceptul de E-learning
E-learning este cunoscut ca „învăţământ electronic”, „instruire fără frontiere”

 elaborarea unei metodologii a cercetării ştiinţifice.

TENDINŢE ŞI ORIENTĂRI ÎN DIDACTICA MODERNĂ

Sunt în analiză şi reformă pedagogică:
 natura şi conţinutul experienţelor de învăţare;
 relaţia profesor-elev;
 relaţiile profesor-profesor;
 relaţiile elev-elev.
mai ales conexiunile necesare între şcoală, educaţie şi experienţele reale de viaţă.
 TENDINŢE ÎN DIDACTICA MODERNĂ:
 Tendinţa de a păstra unele achiziţii din didactica tradiţională; este tendinţa de
valorificare continuă a ceea ce a achiziţionat didactica în ultimul timp.
 Tendinţa de îmbogăţire continuă a arsenalului didactic, de a adăuga la didactica
tradiţională rezultatele ştiinţifice şi experienţe, care duc la modernizarea învăţământului
şi pregătirea superioară a cadrelor didactice.
 Tendinţa de a acorda atenţie egală celor două aspecte ale procesului didactic:
informativ şi formativ; este tendinţa de a transfera greutatea specifică de la educator la
educat.
Multitudinea, varietatea şi intensitatea cercetărilor de didactică sunt generate de:
 cererea de instruire şi educaţie şcolară şi extraşcolară;
 cererea de formare continuă a adulţilor;
 progresul ştiinţelor;
 cuceririle tehnicii;
 profunzimea şi dinamica schimbărilor care au loc în societate etc.
Orientări respectiv direcţii de studiu (cercetare) şi acţiune în didactica modernă (1):

 acţiunea de prospectare
Premizele ale acţiunii de prospectare în didactică:
 necesitatea adaptării instruirii, autoinstruirii şi educaţiei la dinamismul dezvoltării
societăţii contemporane;
 analizarea disponibilităţilor de care poate dispune omul pentru această adaptare.
Reevaluarea şi selectarea conţinutului învăţământului, introducerea în programele şcolare
numai a valorilor (cunoştinţe, priceperi, deprinderi, competenţe, atitudini, comportamente etc.)
esenţiale, absolut necesare pentru a putea face faţă ritmului accelerat de achiziţie al ştiinţei şi
tehnicii şi pentru a-l pregăti pe tânăr pentru viitor;
“Nimic nu trebuie introdus în programa analitică, dacă nu are o justificare temeinică, din
punct de vedere al viitorului” (A. Toffler, 1974).
Orientări respectiv direcţii de studiu (cercetare) şi acţiune în didactica modernă (2)
 intensificarea şi eficientizarea procesului de învăţare astfel încât într-un timp scurt
procesul de asimilare de cunoştinţe şi abilităţi să fie realizat;
Cei patru piloni ai educaţiei
 1. A învăţa să ştii.
2. A învăţa să faci
3. A învăţa regulile convieţuirii
4. A învăţa să fii
 creşterea şi valorificarea potenţelor educative ale instrucţiei;
 asigurarea unui raport profesor-elev;
 orientarea spre educaţia permanentă;
 asigurarea unui feed - back permanent;
 transformarea sistemului de activitate pe clase şi lecţii într-o activitate pe grupuri şi
microgrupuri;
 valorificarea mijloacelor tehnice moderne, a Noilor Tehnologii de Informare şi
Comunicare şi elaborarea metodologiilor de utilizare a lor în scop didactic;
Conceptul de E-learning
E-learning este cunoscut ca „învăţământ electronic”, „instruire fără frontiere”.
elaborarea unei metodologii a cercetării ştiinţifice.
Perpective ale didacticii
Flexibilitatea şi adaptarea şcolii la noile realităţi
1. reconsiderarea rolului elevului din perspectiva pedagogiei interactive;
2. comprimarea semnificativă şi chiar dispariţia a decalajului între apariţia noilor tehnologii
şi utilizarea lor în educaţie;
3. noile modele organizaţionale şcolare – trecerea de la organizarea şcolară ierarhică,
singura structură funcţională în educaţia tradiţională, la organizări în matrice, în reţele,
în proiecte, guvernate de un curriculum atent.

METODE DE ACTIVARE A STUDENȚILOR ÎN CADRUL PRELEGERILOR

Scopul unităţii de curs:

• formarea unei viziuni globale și realiste privind metode de activare a studenților în cadrul
prelegerilor;

• sporirea competenţei profesionale privind aplicarea unor metode centrate pe învățare în

cadrul cursului universitar și seminarului universitar.

Obiective/ competențe vizate prin studiul temei:

• Se urmăresc realizarea următoarelor obiective/ competențe:

• O1 – să se definească în manieră operațională următoarii termeni și sintagme-cheie: prelegere,

variante de abordare a prelegerii, metode centrate pe învățare;

• O2 - să se analizeze metodele de activare a studenților în cadrul prelegerilor prin prisma

avantajelor/ limitelor, a eficienţei şi a posibilităţilor de aplicare la disciplina de învățământ
predată;

• O3 – să se aplice la orele de curs și seminar diverse variante de abordare a prelegerii și a

metodelor centrate pe învățare;

• O4 – să se dezbată impactul relaţiilor de cooperare şi a celor competitive asupra motivaţiei

studenților pentru învăţare.

Termeni și sintagme-cheie: prelegere, variante de abordare a prelegerii, metode centrate pe

învățare.

Conținut

Comentariu necesar asupra metodelor de activare a studenților

1. Prelegerea – formă și modalitate a expunerii

2. Variante de abordare a prelegerii

3. Predarea-învățarea eficientă în cadrul seminariilor universitare

4. Priorități și direcții de modernizare a metodologiei didactice

Chestionar propus de B. Bretan (2006):

1. Aveți întotdeauna clar stabilite obiectivele cursului pe care urmează să-l predați ?

2. Vă gândiți înainte la metodele de predare pe care le veți utiliza ?

3. Este opțiunea aleasă adaptată subiectului prelegerii ? Este ea oare varianta cea mai adecvată ?

4. Ați încercat să faceți o analiză a cursului dvs. sub aspectul eficienței utilizate în predare, luând
în calcul un anumit grup-țintă de studenți ?

5. De câte ori ați avut șansa de a discuta diverse strategii didactice ? Ați încercat să faceți un
inventar al acestora ? Dar să vă creați o metodă personală ?

1. Prelegerea – formă și modalitate a expunerii

Cele patru reguli de bază în aplicarea prelegerii în procesul de predare-învățare (Sorina Paula
Bolovan, 2006, p. 94):

- definirea în mod clar a temei sau a problemei ce urmează a fi abordată;

- să se ia în considerare nivelul de cunoștințe și capacitatea de înțelegere a auditoriului;

 - să se explice problemele într-o manieră ce concordă cu nivelul de cunoaștere și înțelegere a
celor care ascultă;

- să se țină seama de criteriile valorice, de interesele și de preocupările auditoriului.

Prelegerea = modalitate de expunere preelaborată a informațiilor dintr-un anumit domeniu (idei,

teorii, concepții) prin:

 înlănțuirea logică de raționamente;

 confruntări și argumentări detaliate;

 sistematizarea materialului faptic în jurul unei teme sau idei principale;

 analize multilaterale și reevaluarea legăturilor complexe dintre obiecte și fenomene.

În funcție de anumite criterii:

• perioada de predare

• specificul disciplinei de specialitate etc.

prelegerea poate fi realizată sub diferite forme:

• prelegerea magistrală

• prelegerea dialog/ dezbatere sau discuție

• prelegerea cu demonstrații și aplicații etc.

Tabel 1: Avantajele și dezavantajele prelegerii.

Avantaje Dezavantaje

 predarea unor cunoștințe esențiale într-un timp scurt;  oferă cunoștințe ,,gata fabricate”,

 oferă un model de gândire și expresie logică, de pe care studentul nu trebuie decât să

raționament corect, de exprimare clară, sintetică, de
le memoreze și să le repete;
structurare a informației în mod logic, științific.
 lipsă de activism, imobilitatea

auditorilor.

Respectarea unor cerințe ale prelegerii (E. Voiculescu, 2002, p. 56):

• să fie bine pregătită din punct de vedere științific, astfel încât conținutul să fie clar, explicit, cât
mai condensat, idei multe în puține propoziții;

• modul de exprimare să convingă capacității de înțelegere a studenților;

 • să fie sprijinită de material audiovizual, scheme pe tablă, deci să îmbine utilizarea mai multor căi
de comunicare și a mai multor analizatori;

• să cuprindă în desfășurarea ei momente de respiro: explicarea cuvintelor noi, indicare pe tablă,

planșă, mici dialoguri cu sala pentru feed-back și altele;

• să înceapă cu prezentarea succintă a temei și a obiectivelor, urmând apoi o ierarhizare a ideilor

principale ce vor fi tratate;

• se prezintă apoi detailat pe puncte și subpuncte;

• în final se repetă tema, titlul, subiectul care au fost tratate.

2. Variante de abordare a prelegerii

 prelegerea utilizând scale de discuție;

 prelegerea de tip Curran;

 prelegerea utilizând grupuri de discuții;

 prelegerea de tip ,,Ascultă, citește, meditează”;

 prelegerea în sens invers;

 prelegerea în prelegere;

 prelegerea pornind de la cuvinte și sintagme-cheie.

Prelegerea utilizând scale de discuție

Pregătirea cursului:

- profesorul selectează ideile principale ale discursului său, notându-le una câte una pe
bilețele diferite. Întrebările trebuie să provoace interesul și dorința de a polemiza a studenților.

EXEMPLU

1. Didactica universitară trebuie să fie ancorată în realitățile academice și în condițiile sociale,

culturale și politice actuale, care sunt principalele exigențe în realizarea unui învățământ
superior stabil și performant.

2. Există o relație de determinarea reciprocă între dezvoltarea societății și a universității.

3. Există legături între educația universitară, știință, tehnică, umanism și cultură.

4. Transformările de substanță și procesul inovator derulat la nivelul învățământului superior sunt

rezultatul acțiunilor convergente și concertate ale tuturor categoriilor de resurse umane
implicate în actele educative și de cercetare științifică universitare.

5. Integrarea universităților în formele noi ale organizărilor comune, în rețeaua europeană și

internațională a instituțiilor de învățământ superior. Cum vedeți această integrare peste 5 ani?
Fiecare bilet va conține una dintre aceste idei urmate de o scală reprezentând măsura în care studentul
este de acord sau nu cu afirmația. De exemplu:

1. Didactica universitară trebuie să fie ancorată în realitățile academice și în condițiile sociale,

culturale și politice actuale, care sunt principalele exigențe în realizarea unui învățământ
superior stabil și performant.

Sunt de acord...............................................................................nu sunt de acord

Structura desfășurării cursului:

Fiecărui student i se va înmâna câte un bilețel. Acesta va citi și își va exprima în scris opinia cu
privire la afirmația conținută în el. Apoi vor avea loc scurte discuții între studenți referitoare la punctele
de vedere propuse de profesor. După expirarea timpului acordat discuțiilor, urmează prelegerea
propriu-zisă. În timp ce ascultă, studenții vor fi interesați să-și compare propria părere cu cea exprimată
de profesor.

Avantajele metodei:

• etapa de început concentrează atenția studenților asupra temelor de curs, oferindu-le ocazia
să-și treacă în revistă informațiile și opiniile despre un anumit subiect;

• prelegerea va fi urmărită mult mai relaxat, studenții fiind deja familiarizați cu ideile ce vor fi
expuse;

• biletele rămân în posesia studenților, aceștia având posibilitatea să le utilizeze ca punct de

pornire al recapitulării respectivului curs;

• dezbaterile constituie o sursă sigură de motivare a studenților.

 Prelegerea de tip Curran

Structura desfășurării cursului:

1. Profesorul își divide materialul în mai multe secvențe bine structurate.

2. Pentru fiecare secvență prezentată, profesorul va colabora cu doi dintre studenți voluntari sau
desemnați, care vor avea rolul de ,,ecou al prelegerii”. După fiecare secvență predată, cei doi studenți
vor fi rugați să redea ce au înțeles din curs până în acel moment sau să identifice principalele idei.
Atitudinea profesorului trebuie să fie încurajatoare față de colaboratorii săi pe tot parcursul expunerii.

3. După fiecare secvență profesorul se oprește și îi adresează unuia dintre cei doi studenți una sau
două întrebări referitoare la conținut. În cazul receptării incorecte, profesorul va relua explicația, după
care se adresează celui de-al doilea ajutor, întrebând dacă are ceva de completat, adăugat.

4. Expunerea va fi reluată și vor fi desemnați alți studenți care să participle în acest mod la curs.
Tabel 2: Avantajele prelegerii de tip Curran.

Avantajele pentru sudenți Avantaje pentru profesor

- participă la o dublă expunere a informațiilor; - se realizează un feed-back imediat, știind unde trebuie
să se insiste și să se explice din nou.
- menținerea atenției.

 Prelegerea utilizând grupuri de discuții 

Structura desfășurării cursului

1. Sunt realizate grupuri de 5-6 studenți. Profesorul le descrie pe scurt modul de desfășurare al
cursului, timpul acordat pentru discuții și stabilește semnalul care va indica expirarea timpului
(spre exemplu două bătăi de palme).

2. Susținerea expunerii de către profesor;

3. După 10-15 minute se oprește și invită studenții la discuții pe grupe. Timp de 2-3 minute
aceștia vor schimba opinii, pregătind câte o întrebare.

4. Folosind semnalul convenit, profesorul oprește discuțiile și răspunde întrebărilor;

5. Reluarea prelegerii, continuând procedura.

Avantaje:

- posibilitatea unei mai bune înțelegeri a conținutului

- formarea unei interacțiuni creative în cadrul grupului de studenți

 Prelegerea pornind de la cuvinte și sintagme-cheie

Structura desfășurării cursului

1. Profesorul selectează 4-5 cuvinte-cheie esențiale din viitoarea prelegere și le scrie pe hârtie,
multiplicându-le pentru fiecare participant la curs;

2. Este important ca aceste seturi să fie la îndemâna studenților înainte cu 1-2 zile înainte de curs,
acordându-le suficient timp pentru documentare;

3. Prelegerea propriu-zisă: profesorul începe expunerea. Pe măsură ce apar cuvintele-cheie, sunt

invitați participanții să le explice, subliniind relevanța lor pentru context;

4. Reluarea prelegerii de către profesor, după ce a constatat că studenții și-au armonizat

cunoștințele anterioare referitoare la termenii expuși cu explicațiile oferite în timpul lecției.
 Avantaje

- se pune accent pe activarea studenților prin implicarea în procesul de învățare;

- familiarizarea cu cuvinte și sintagme-cheie ce urmează a fi prezentat;

- în timpul cursului crește gradul de implicare și atenție a studenților.

- se pune accent pe activarea studenților prin implicarea în procesul de învățare;

- familiarizarea cu cuvinte și sintagme-cheie ce urmează a fi prezentat;

- în timpul cursului crește gradul de implicare și atenție a studenților.

3. Predarea-învățarea eficientă în cadrul seminariilor universitare 

Seminariile dezvoltă capacități:

• analitice

• intelectuale

• organizatorice

de colaborare și comunicare

Tabel 3: Tipuri de capacități dezvoltate în timpul seminariilor (S.P. Bolovan, 2006, p. 97).

Capacități analitice Capacități Capacități de Capacități de colaborare

organizatorice comunicare

 gândire critică  pregătirea  ascultare  activitate de grup

unui caz de
 interpretare  formulare de  negociere
studiu
întrebări
 sinteză  toleranță
 conducerea
 acceptarea
 identificarea discuțiilor  răbdare
opiniilor diferite
ideilor de bază
 respectul opiniei celuilalt
 prezentare de
materiale

Regulile de grup care asigură desfășurarea optimă a unui seminar:

 pregătirea se realizează de toți participanții;

 toate regulile sunt prezentate la început;

  prezență obligatorie;

 elaborarea unei structuri clare;

 respectarea opiniilor;

 nimeni nu domină, mai ales conducătorul de seminar;

 încurajarea creativității;

 exprimarea opiniilor personale.

Într-o astfel de situație ar trebui urmați următorii pași:

Pasul 1: să-i facem studentului cunoscută strategia de învățare;

Pasul 2: să prezentăm avantajele strategiei;

Pasul 3: să prezentăm avantajele strategiei comparative cu alte metode de învățare deja familiare;

Pasul 4: să accentuăm în fața studentului că există și posibilitatea utilizării strategiilor de învățare.

METODE DIDACTICE ÎN ACTIVITATEA DE PREDARE-ÎNVĂŢARE

OBIECTIVE

 O1 – să analizeze metodele de învăţământ prin prisma avantajelor/limitelor, a eficienţei şi a

posibilităţilor de aplicare;

 O2 – să delimiteze corect unele concepte: metode de învăţământ, procedeu didactic,

metodologie didactică, strategii didactice;

 O3 – să aplice metode de dată recentă în activitatea didactică;

 O4 – să dezbată impactul relaţiilor de cooperare şi a celor competitive asupra motivaţiei elevilor
pentru învăţare.

Termeni şi sintagme-cheie:

 metodă didactică, procedeu didactic, metodologie didactică, metode de ultimă generaţie (sau
ale ,,ultimului val”).

 Din punct de vedere etimologic, termenul de metodă derivă din grecescul: methodos

(odos = cale, drum; metha = spre, către), care reprezintă drumul de urmat în vederea atingerii unor
scopuri în procesul predării-învăţării.

 În sens praxiologic, metoda este o cale eficientă de organizare şi conducere a învăţării, un mod
comun de a proceda care reuneşte într-un tot familiar eforturile profesorului şi ale elevilor săi.

 Metodologia instruirii are în vedere următoarele aspecte (M. Ionescu; M. Bocoş, 2009, p. 370):

 modul cum se transmit, se asimilează şi se aprofundează cunoştinţele;

  modul în care se formează şi dezvoltă abilităţile intelectuale şi practice, capacităţile,
competenţele, comportamentele etc. în cadrul lecţiilor;

 controlul dobândirii acestor cunoştinţe şi al formării abilităţilor intelectuale şi practice, al

capacităţilor etc., respectiv stabilirea nivelului performanţelor;

 valorificarea unor posibilităţi de dezvoltare a unor calităţi intelectuale şi morale.

Tabelul nr. 1. Paralelă între metodele tradiţionale şi cele moderne în predare

Tabelul nr. 2. Criterii care stau la baza alegerii metodelor didactic

Priorităţi şi direcţii de acţiune

 orientarea priorităţilor metodologice în vederea realizării obiectivelor de natură formativă, prin

utilizarea conţinuturilor, prin câştigarea experienţelor de învăţare, a capacităţilor, a abilităţilor
cerute;

 axarea în cadrul activităţilor a instruirii pe elev, pe activizarea şi pe diferenţierea, personalizarea

formării sale;

 combinarea formelor de învăţare, a tipurilor de strategii, a procedeelor de aplicare a metodelor,

prin integrarea metodică a mijloacelor de învăţământ (inclusiv a mijloacelor tehnice de
învăţământ – calculatorul), prin alterarea formelor de organizare a predării-învăţării;

 transformarea treptată a metodologiei instruirii dirijate într-o metodologie a autoinstruirii.

Direcţii de modernizare şi perfecţionare a metodologiei didactice:

 accentuarea caracterului euristic, de activism şi de creativitate al metodelor de instruire şi

educare;

 asigurarea caracterului dinamic şi deschis al metodologiei didactice;

 diversificarea metodelor didactice;

 amplificarea caracterului formativ al metodelor;

 accentuarea caracterului practic-aplicativ al metodelor;

 reevaluarea metodelor tradiţionale;

 asigurarea relaţiei dinamice ,,metode – mijloace de învăţământ”.

 În concluzie, receptivitatea maximă şi continuă a metodologiei instruirii la transformările,

orientările învăţământului modern, formarea elevilor este o dovadă de pragmatism,
raţionalitate şi creativitate în cadrul disciplinei predate.

I. Metode de transmitere şi însuşire a cunoştinţelor:

 1. Metode de comunicare orală:

1.1 metode de comunicare orală explozivă: expunerea, povestirea, descrierea, explicaţia, informarea,
prelegerea şcolară, prelegerea-dezbatere;

1.2 metode de comunicare orală conversativă: conversaţia, dezbaterea, discuţia;

1.3 metoda problematizării.

 2. Metode de comunicare scrisă: activitatea/munca cu manualul şi alte cărţi.

II. Metode de cercetare a realităţii:

 1. Metode de cercetare nemijlocită (directă) a realităţii : experimentul, observaţia sistematică şi

independentă, abordarea euristică (în plan material), învăţarea prin descoperire, munca în grup.
  2. Metode de cercetare mijlocită (indirectă) a realităţii : abordarea euristică (în plan mental),
învăţarea prin descoperire (în plan mental), demonstraţia, modelarea.

III. Metode bazate pe acţiune practică:

 1. Metode de acţiune reală: exerciţiul, rezolvările de probleme, lucrările practice, studiul de caz,
proiectul/tema de cercetare.

 2. Metode de acţiune simulată: jocurile didactice, jocurile de simulare, învăţare pe simulatoare

didactice.

IV. Metode de raționalizare a predării-învățării

 Instruirea şi autoinstruirea asistată de calculator

Metode de explorare nemijlocită (directă) a realității

Observația

 Cu ajutorul metodei observației, elevii:

 își formează o imagine globală, corectă și reală a lumii înconjurătoarea;

 urmăresc sistematic obiectele și fenomnele biologice ce constituie conținutul învățării, în scopul

surprinderii însușirilor semnificative ale acestora;

 înțeleg unele concepte și procese biologice, precum și interrelațiile dintre acestea;

 înțeleg adaptările organismelor la mediul de viață;

 înțeleg evoluția materiei vii;

 își formează unele abilități practice, precum: mânuirea microscopului sau a instrumentarului de
laborator, reprezentarea grafică a unor imagini macro și microscopice, efectuarea unor
preparate microscopice etc.

Clasificare:

 După natura observației efectuate, se pot realiza:

 observarea unor obiecte statice;

 observarea unor fenomene dinamice;

 observarea relațiilor dintre organisme, dintre acestea ți mediul de viață;

 observații repetate pentru verificarea unor ipoteze științifice.

 După durata desfășurării acesteia, deosebim:

 observarea de scurtă durată;

 observarea de lungă durată.

 După modul de realizare:

 cu ochiul liber;

 cu ajutorul unor instrumente optice (microscop, lupă).

 După forma de organizare a activității didactice, se realizează:

 observarea frontală;

 observarea individuală;

 observarea pe grupe de elevi.

Experimentul
Clasificare:

 1. Experimentul cu caracter de cercetare/de descoperire - presupune executarea de către elevi a

unor experienţe de provocare a unui fenomen, proces tehnologic/biologic în scopul observării,
studierii şi interpretării caracteristicilor sale. Elevii sunt familiarizaţi cu demersul specific
investigaţiei ştiinţifice, care presupune următoarele acţiuni:

 - punerea problemei;

 - formularea de ipoteze;

 - elaborarea unui plan experimental;

 - desfăşurarea propriu-zisă a experimentului;

 - inregistrarea, consemnarea şi prelucrarea datelor;

 - formularea concluziilor şi argumentarea lor.

 2. Experimentul demonstrativ. Acesta se execută în faţa clasei de către profesor sau un elev,
ceilalţi elevi din clasă urmăresc experimentul demonstrativ şi emit ipoteze în legătură cu
fenomenul biologic, explicând esenţa acestuia.

 Experimentul demonstrativ se aplică în cazul unor fenomene şi procese greu accesibile

observaţiei directe. Scopul urmărit este înţelegerea şi asimilarea de noi cunoştinţe, precum şi
formarea de convingeri ştiinţifice.

 Experimentul demonstrativ se realizează în vederea demonstrării, explicării, confirmării,

precizării sau verificării unor adevăruri (date, legi) cu ajutorul experienţelor şi al explicaţiilor care
îl însoțesc.

 3. Experimentul destinat formării deprinderilor (abilităţilor) practice/ motrice, de mânuire a

aparaturii de laborator, a mijloacelor de învăţământ, a substanţelor etc. Se caracterizează prin
efectuarea conştientă şi repetată a unor experienţe în vederea formării priceperilor şi
deprinderilor practice la elevi, în vederea însuşirii unor cunoştinţe referitoare la fenomenele,
procesele şi evenimentele biologice. Se foloseşte cu succes în cadrul lecţiilor de microscopie,
realizare de disecţii, la desfăşurarea activităţilor
 AVANTAJE

 - antrenarea elevilor într-o activitate creatoare şi independentă;

 - dezvoltarea tuturor proceselor și abilităților psihomotrice.

Valenţe informative şi formative:

 - activităţile sunt centrate pe elev, pe gândirea creatoare a lor, pe munca în echipă, pe

cooperare;

 - formează la elevi abilităţi intelectuale şi practice, folosind aparatura specifică Știinţelor

biologice, prin însuşirea şi aplicarea unor metode şi tehnici de lucru specifice biologiei;

 - asigură descoperirea, aprofundarea şi verificarea cunoştinţelor biologice de către elevi;

 - contribuie la realizarea unui învăţământ activ, euristic;

 - pune pe elev în situaţia de a reproduce procesele şi fenomenele biologice în procesualitatea

lor;

 - dezvoltă spiritul de investigaţie şi observaţie, gândirea flexibilă;

 - sporeşte încrederea elevilor în forţele proprii, trezeşte interesul pentru studiul ulterior, spre
cercetare.

ETAPE

 - stimularea interesului pentru efectuarea experimentului (crearea motivaţiei);

 - analiza şi enunţarea de ipoteze;

 - elaborarea unei strategii experimentale (pe baza aparaturii de laborator existente);

 - desfăşurarea propriu-zise a experimentului;

 - organizarea şi efectuarea observaţiei;

 - discutarea procedeelor utilizate;

 - prelucrarea datelor şi elaborarea concluziilor;

 - verificarea rezultatelor sau constatărilor prin aplicare practică;

 - descoperirea validităţii şi importanţei concluziilor.

Metode bazate pe acțiune. Studiul de caz

 DEFINIȚIE: metodă ce constă în confruntarea elevului cu o situație reală de viață, prin a cărei
observare, înțelegere, analiză, interpretare urmează să reaalizeze un progres în cunoaștere.

 CONDITII
  cazul trebuie ales cu grijă, astfel încât să ajute elevii la lecții;
 să se stabilească exact rolul cazului în lecția respectivă;
 să se valorifice la maximum valențele instructiv-educative ale cazului;
 gradul de dificultate al cazului să corespundă posibilităților elevului;
 să aibă semnificația unei metode euristice;
 elevii trebuie familiarizați cu modul de lucru cu cazul.

 Etape (cf. I. Cerghit, 1980 și C. Moisa; E. Seghedin, 2009, p. 366):

 alegerea cazului și conturarea principalelor elemente semnificative;

 lansarea cazului (care poate avea loc în mai multe forme, între care lansarea ca o situație
problematică);

 procurarea informației în legătură cu cazul (prin oricare dintre metodele de culegere a

datelor: observare, anchetă, experiment etc.);

 sistematizarea materialului (prin recurgerea la diverse metode între care cele statistice);

 dezbatere asupra informației culese, care poate avea loc prin diverse metode (dezbatere de
tip masă-rotundă, brainstorming, Phillips 6-6);

 stabilirea concluziilor și valorificarea cea mai potrivită: un referat, o comunicare, o suită de

ipoteze de verificat în viitor, o hotărâre de luat.

 Ținând cont de etapele studiului de caz ne determină să considerăm această metodă ca pe o

metodă compozită, concentrând în sine mai multe metode, fără de care nu poate exista.

Metode bazaTe pe simulare.

Jocul de rol

 Jocul reprezintă o transpunere în plan imaginar a vieţii reale cu toate aspiraţiile, trebuinţele şi
dorinţele specifice vârstei.

 Caracteristici (H. Barbu (1993) apud V. Blândul (2017, p. 64):

 este o activitate specific umană – orice asemănare cu comportamentele animalelor denumite

„joc” este neconcludentă, în condiţiile în care doar omul conştientizează jocul şi îl diferenţiază
raţional de alte comportamente similare;

 este o variantă a activităţii umane care le presupune pe toate celelalte şi care, la rândul ei, este
determinată de alte activităţi (relaţia dintre joc şi muncă sau joc şi învăţare);

 introduce pe jucător într-o lume imaginară pe care acesta şi-o creează, scopurile jocului pot fi pe
termen scurt (satisfacerea nevoilor ludice imediate), cât şi pe termen mediu şi lung (cu referire
la efectele formative ale jocurilor iniţiate);

 prin practicarea jocurilor se asigură echilibrul vieţii psihice şi se stimulează funcţionalitatea de

ansamblu a acesteia.
 Clasificare:

 distractiv-educative – produc relaxare, plăcere, dar nu au o finalitate pe termen lung (jocuri

observaționale, senzoriale, de orientare etc.);

 simulative – mai complexe, presupun cunoașterea de reguli, de planuri, luarea de decizii, au o

valoare formativă mai mare și obligă elevul să interpreteze diverse roluri; pot fi de rol, arbitraj,
competiție, decizie etc.

 Jocurile de simulare (metoda jocului de rol)

 Jocurile de simulare sunt concepue și recomandate ca metode de explorare și de formație, de

percepere a relațiilor dinamice într-un sistem. Discuție plecată de la un joc dramatic axat pe o
problemă cu incidență directă în viața elevilor.

Tipuri de joc de rol:

 jocul ,,de-a ghidul și vizitatorii” – folosit cu succes în predarea limbilor străine;

 jocul de arbitraj – folosit în domeniul disciplinelor financiar-contabile, în predarea educației

tehnologice, în cadrul modulului de gastronomie (ex.: lecția Protecția consumatorului), sau
modulul de Domenii profesionale, la biologie, ex. lecțiile de igienă (Igiena alimentației). La acest
joc iau parte: conducătorul procesului de simulare (cadrul didactic) = C; arbitrii (elevii) = A; părți
conflictuale (reprezentanți ai unităților în cauză, aici echipe de elevi) = P1, P2 și experții (elevi,
echipe de elevi) = E.

Reprezentarea grafică a jocului de arbitraj (după I. Cerghit, 2006, p. 267)

  jocul de reprezentare a structurilor – se recomandă a se folosi la chimie (structura atomului), la
geografie (sistemul solar), la biologie (structura și ultrastructura celulei). Într-o primă fază, elevii
sunt îndemnați să se distribuie conform schemei.

Aranjarea inițială a scaunelor (după I. Cerghit, 2006, p. 268)

 Ieșind cu clasa în curtea școlii, profesorul distribuie unor elevi roluri corespunzătoare unor
structuri celulare (inclusiv organite celulare), reconstituie modul de dispunere a acestora față de
cel care simulează Nucleul, apoi sunt puși să prezinte funcțiile lor. Cu succes se poate folosi și la
lecția Mitoza celulară, pentru a reprezenta aranjare cromozomilor în diferite etape ale acestora,
sau prezentând diferite cariotipuri;

 jocul de decizie – folosit cu succes la disciplina istorie;

 Jocul ecologic – folosit cu succes la orele de biologie, în cadrul unor discipline opționale,
educație pentru sănătate, sau în cadrul unor activități non-formale pe teme ecologice (excursii
școlare, vizite didactice). Modalitate de aplicare: se realizează împărțirea pe grupe de specialiști
(botaniști, zoologi, ecologi, microbiologi, biochimiști), la care se adaugă câțiva locuitori de pe
malul Lacului cu nuferi Lotus (Nymphaea lotus var. termalis) și jurnaliști. Aceștia sunt puși să
analizeze situația din trecut și de azi a locului. Se va simula cercetarea cauzelor care au dus la
distrugerea echilibrului ecologic al acestui lac. Fiecare grup și-a comunicat apoi datele și
concluziile propriilor observații și analize, și ca o concluzie finală au fost prezentate soluții de
refacere a echilibrului ecologic al lacului. În cazul fiecărei ipoteze s-au adus argumente și
contraargumente, s-au relevat soluțiile cele mai ingenioase și mai avantajoase și s-a adoptat
formula optimă de rezolvare a cazului dat.

AVANTAJE

 învățarea modului de gândire, trăire într-o situație anume;

 valorificarea interdependențele și spiritul de cooperare, participarea efectivă și totală la joc;

 dezvoltarea empatiei;

 angajează pe elevii timizi dar și pe cei mai slabi;

 stimulează curentul de influențe reciproce, ceea ce duce la creșterea gradului de coeziune în

colectivul clasei, precum și la întărirea unor calități morale (răbdare și tenacitate, stăpânire de
sine, respect pentru alții, autocontrolul etc.);
 stimularea aptitudinilor de a surprinde valorile altor persoane;

 formarea competenței pentru rezolvarea diferitelor probleme;

 verificarea corectitudinii comportamentelor anterior formate;

 valorifică avantajele dinamicii de grup;

 cultivă activismul, spiritul critic, aptitudinea de a face față unor situații conflictuale, inițiativa și
spiritul de răspundere;

 dobândirea unor comportamente legate de îndeplinirea unor viitoare funcții sau responsabilități
socio-profesionale.

 Strategia jocului este una de tip euristic. Elevul trebuie să conștientizeze faptul că jocul
presupune o situație de învățare cu o valoare formativă deosebită.