Icoanele Maicii Domnului

Preliminarii. Iconografia ortodoxă redă întocmai învăţătura Bisericii despre Mântuitorul Hristos, despre Maica Domnului sau despre
oricare dintre sfinţi1. Icoana este o chemare (de la latinescul „vocatus” care înseamnă „ a chema”, „a striga”), adică cei care „alcătuiesc” o icoană
trebuie să aibă o chemare deosebită spre sfinţenie. Biserica deosebeşte în ceea ce numeşte viziune partea obişnuită de cea metafizică, prin aceea că
ea contemplă în ceea ce este văzut ceea ce nu se vede, iar în ceea ce este vremelnic contemplă ceea ce este veşnic. În acest înţeles se poate afirma
că adevărata icoană exprimă experienţa duhovnicească a sfinţeniei. În icoană se întâlnesc două axe dialogice: prima reprezintă dialogul iconarului
cu Dumnezeu, comunicarea care devine generatoare pentru cealaltă axa, secundară, a fratelui care se va apropia de aceasta şi va intra şi el astfel în
comunicare cu Dumnezeu. Din punct de vedere terminologic „icoană” vine din grecescul eikon şi din latinescul imago = chip, reprezentare, prin
care se desemnează imaginea sacră, redată bidimensional, care face văzut materia spirituală, adică pe Sfânt. În Biserica Ortodoxă cinstim icoana
nefăcută de mâini omeneşti a Maicii Domnului care ne duce cu gândul că ea este rodul muncii sfinte a lui Dumnezeu Însuşi şi că noi toţi ne
„împărtăşim” de un dar pe care cel mai adesea nu-l merităm 2.

Icoanele Maicii Domnului. Cea mai veche din reprezentările Maicii Domnului, cunoscute nouă, se află în catacomba Sfânta Priscila din
Roma şi este socotită ca aparţinând veacului al II-lea. După formă, această reprezentare este încă pur elenistă, dar se întâlneşte în ea şi limba
simbolului: pentru a arăta că femeia zugrăvită este Maica Domnului, alături de ea este zugrăvit un prooroc din Vechiul Testament care ţine în mâna
stângă sulul cu proorocia, iar cu mâna dreaptă arată la steaua zugrăvită deasupra capului Maicii Domnului. Pe capul Maicii Domnului se află un
detaliu al „acoperământului” care s-a păstrat în iconografia ortodoxă până în ziua de azi. Acest chip este în acelaşi timp şi simbolic şi istoric.
Conform Tradiţiei, sunt trei icoane ale Maicii Domnului pictate de Sfântul Apostol şi Evanghelist Luca după Pogorârea Sfântului Duh:
Maica Domnului Odighitria „Îndrumătoarea”; Maica Domnului Eleusa „Mângâietoarea”; Maica Domnului Oranta „Rugătoarea”, fără pruncul
Iisus. Sfântul Luca le-a pictat se pare în urma unor revelaţii, iar icoanele lui sunt considerate arhetipul icoanelor bizantine, care la rândul lor sunt
copia identică a modelului arhetipal, revelat de însuşi Dumnezeu. Aceste afirmaţii se bizuie pe mărturia lui Theodor Studitul (sec.VI), care spune că
„împărăteasa Eudoxia ar fi trimis Pulheriei un portret al lui Theotocos, pictat de evanghelistul Luca”.
În timp s-a observat că pictarea în icoane ale Maicii Domnului în Biserica Ortodoxă nu s-a făcut la întâmplare, ci cu o grijă deosebită:
revelarea Tainei Fiului lui Dumnezeu Întrupat în sânurile ei şi sublinierea legăturii cu Sf. Duh care a venit peste ea şi a umbrit-o pentru a dobândi
putere de a naşte pe Cel nenăscut. S-a ajuns la statornicirea a mai multor tipuri iconografice fundamentale ale Sfintei Fecioare Maria: cele trei
amintite („Cea care se roagă”, Orantă, „Cea care arată calea”, Odighitria şi „Cea dulce, Mângâietoarea”, eleusa) la care se adaugă „Cea care
tronează”, Pantanassa; „Dulcea sărutare”, Glikofilousa , „Galaktorophousa”, Fecioara alăptând etc.
Iconografia închinată Fecioarei se va orienta, încă din epoca lui Constantin Cel Mare, spre tipul impunător al Împărătesei (ca urmare şi în
paralel cu chipul de Împărat al Domnului Hristos). După Sinodul de la Efes (431) Fecioara Maria este recunoscută „oficial” ca Maicii Domnului şi
s-a dezvoltat iconografia ei cea mai cunoscută: „Fecioara cu Pruncul”3. Trebuie spus că Fecioara Maria mai apare în icoane şi singură: Îndurerata
de la Diveevo, a Sf. Serafim de Sarov, Ocrotitoarea Athosului, Gherontiţa (Athos), Călugărinţa (Rohia), Oranta, Pokrov-ul. Unele icoane poartă
numele localităţilor din care provin: Kazan, Vladimir, Smolensk, Prodromiţa etc.
Cele mai frecvente sunt: Icoana „Naşterea Maicii Domnului” a fost considerată ca reprezentând „ultimele pregătiri ale neamului omenesc
pentru primirea dumnezeirii” (Michel Quenot).
Icoana „Întâmpinarea Maicii Domnului la templu” o reprezintă pe Maria intrând în „Sfânta Sfintelor” din Templu, ea care va deveni
templul lui Iisus. Icoana „Buneivestiri” reprezintă Întruparea Fiului lui Dumnezeu.
Icoana „Adormirea Maicii Domnului” oferă o lectură contemplativă a slujbei din acea zi. În această icoană legătura strânsă dintre Mamă
şi Prunc, arătată în aproape toate icoanele Maicii Domnului care ţine în braţe pe Mântuitorul Iisus, se găseşte inversată: Fiul, Adam cel nou, apare
întru slavă, înconjurat de îngeri şi ţine în mâini pe Sfânta Sa Maică, mai precis ţine sufletul Ei pregătindu-Se să ia asupra şi trupul înduhovnicit.
Noua Evă, pe care Apocalipsa o descria „înveşmântată cu soarele”(Apoc. 12, 1), ne-o ia înainte în procesul de îndumnezeire: este răspunsul la
chemarea puternică a lui Dumnezeu, care s-a făcut purtător de trup, ca omul să devină purtător de Duh Sfânt.
În acestea, indiferent de stilul, tipul şi modelul de reprezentare, Fecioara Maria apare îmbrăcată ca o matroană romană, adică cu capul
acoperit, îmbrăcată într-un hiton (albastru sau verde de obicei), iar pe cap are hymation-ul (maphorion) roşu.

Icoane „făcătoare de minuni”4. Cea dintâi se pare că aparţine Sf. Luca, icoană despre care s-a spus că a fost apărătoarea
Constantinopolului în secolul al X-lea. În Viaţa Preasfintei Fecioare Maria scrisă de monahul Gamaliil Păvăloiu redă istoria acestei
icoane care pe la 1400 a fost dăruită de împăratul Ioan Paleologul Mitropolitului Iosif al Moldovei, iar mai apoi Alexandru Muşat
Vodă a dăruit-o Mănăstirii Neamţ, unde se află şi astăzi. Alte icoane ale Prea Sfintei Fecioare sunt la cele de la Mănăstirea Hotin
(1672), de la Mănăstirea Dintr-un lemn, de la Nicula, de la Bistriţa (Neamţ) ş.a.

Concluzii. Neîndoienic icoana reprezintă cel mai semnificativ obiect simbolic din contextul universului liturgic ortodox. Biserica a
cultivat un „limbaj” artistic care exprimă acelaşi adevăr ca şi limba vorbită, iar acest limbaj al picturii este limpede şi precis. În timp s-a precizat
învăţătura despre conţinutul dogmatic al chipului iconografic, îmbinându-se armonios realismul istoric cu simbolistica (în acest sens se pot vedea
canoanele Sinodului Trulan din anul 692).
În icoanele Maicii Domnului se regăseşte puterea Duhului Sfânt şi de aceea în acestea se exprimă şi frumuseţea, puritatea feciorelnică,
gingăşia, tristeţea sfântă, duioşia şi bogăţia duhovnicească de care are nevoie fiecare creştin, care spune împreună cu Arhanghelul: „De frumuseţea
fecioriei tale şi de prealuminată curăţia ta, Gavriil mirându-se a strigat ţie: «Ce laudă vrednică voi aduce ţie? Sau cum te voi numi pe tine? Nu mă
pricep şi mă minunez! Deci precum mi s-a poruncit, strig ţie: Bucură-te, ceea ce eşti plină de har»”5.

1
Pr. N. Ozolin, Chipul lui Dumnezeu, chipul omului, traducere de Gabriela Ciubuc, Anastasia, Bucureşti, 1998, p. 61.
2
Din acest punct de vedere este semnificativ faptul că nu monahii păzesc icoana Maicii Domnului, ci Ea Însăşi păzeşte mănăstirea şi pe toţi vieţuitorii (cf. Dominique
Cerbelaud, Marie, un parcours dogmatique, Les Éditions du Cerf, Paris, 2003, p. 97).
3
Icoana „Fecioarei Maria cu Pruncul” este, într-un anume fel, cea mai importantă: Pruncul din braţele ei este Cuvântul. El este înveşmântat ca cei mari, cu tunică şi
manta. Doar înălţimea ne arată că e vorba de un copil. Chipul său serios şi maiestuos reflectă înţelepciunea divină. Veşmântul său exprimă strălucirea soarelui,
culoarea divinităţii dumnezeieşti. Centrul compoziţiei oricărei icoane se află în dreptul inimii Fecioarei Maria şi în acelaşi timp al gâtului puternic al copilului numit
„suflu” şi care simbolizează suflarea Duhului Sfânt odihnind asupra Cuvântului. Acest lucru s-ar putea explica prin exerciţiul isihasmului, rugăciunea inimii. Orice
icoană de acest fel are forma unui triunghi înscris într-un dreptunghi prelungit, mister al Treimii înscris în fiinţa lumii. Fecioara poartă de obicei copilul pe braţul
drept, mâna stângă îl arată privirilor tuturor. Capul ei e uşor aplecat spre copil, imagine ce îi îndulceşte măreţia de Maică a Domnului. Ea e imaginea Bisericii, care
poartă în sine mântuirea, mărturisind-o şi contemplând, prin cruce, Învierea. Icoana în care Fecioara Maria apare cu pruncul este icoana Întrupării sau a Bisericii,
semnificând comuniunea ultimă a divinului (copilul – Cuvânt) cu umanul (Mama). Chipul mamei vorbeşte de iubirea maternă. Ochii Mariei urmăresc destinul
fiecărui om (Paul Evdochimov, Arta icoanei. O teologie a frumuseţii, Editura Meridiane, Bucureşti, 1992, p. 220-222).
4
Se pot aminti aici şi alte câteva forme de cinstire a Maicii Domnului: Sf. Acoperământ (1 oct.), Cinstitul Veşmânt (2 iulie) şi Brâul Maicii Domnului (31 august).
5
Troparul Maicii Domnului, glasul al treilea, Duminică seara, în Ceaslov, editura Mitropoliei Moldovei şi Sucevei, Iaşi, 1990, p. 208.
Pr. Lect. Dr. Adrian Dinu