Netemeinicia teoriei imigraționiste

Teoria imigrașionistă contestă continuitatea vieții în Dacia, dorind

să justifice stăpânirea ungară asupra spațiului românesc. Această teorie
a fost preluată de multe personalități precum Franz Joseph Sulzer, însă
ea a fost pusă în lumină de către Robert Roesler. Argumentele sale
constau în: - exterminarea dacilor ca popor in urma războaielor daco-
romane;
- durata de timp prea scurtă (165 de ani) pentru
romanizarea populației;
- pustietatea Daciei după Retragerea Aureliană;
-asemănarea limbii române cu cea albaneză;
-lipsa izvoarelor istorice ce atestă prezența dacilor la nord de
Dunăre;
- românii, popor de păstori nomazi.
Însă, numeroase argumente dovedesc netemeinicia acestei teorii.
Descoperiri arheologice precum obiecte de cult creștin
demonstrează continuitatea daco-romană: inelul de la Micia cu
inscripția “Quartine, vivas” (Să trăiești, Quartinus) și donariul de bronz
de la Biertan, inscripționat “Ego Zenovius Votum Posui”. Totodată,
numeroase descoperiri arheologice atestă existenţa unei vieţi rurale
constituită după retragerea armatei și a administrației romane.
Columna lui Traian reprezintă un adevărat act al nașterii
poporului român, dăltuit în piatră pentru eternitate. Pe lângă scene de
război, marele architect Apolodor din Damasc a imortalizat în piatră
imagini cu daci care, împreună cu romanii, construiau așezări, drumuri,
apeducte și poduri, așadar acest monument nepieritor este un act al
continuității dace. O altă dovadă arheologică o constituie porțile
amfiteatrului de la Sarmizegetusa, ce au fost construite după
retragerea romanilor, cu scopul de apărare, devenind astfel o
fortăreață. Mai vorbim și de așezări intărite, multe din ele pe locul
fostelor castre romane, de biserici paleocreștine înălțate intre sec. II-VII,
care constituie, de asemenea, dovezi de necontestat ale trăiniciei vieţii
în Dacia.
Așa-zisa asemănare izbitoare dintre limba română și albaneză se
explică prin fondul comun tracic. Structurile gramaticale ale celor două
limbi sunt total diferite, româna având drept limbă-mamă limba latină.
Mai mult decât atât, în ciuda faptului că s-a instituționalizat în formă
ortodoxă și că a folosit o îndelungată perioadă de timp slavona ca limbă
de cult, creștinismul românesc își dezvăluie caracterul originar latin.
Termeni religioși precum “Dumnezeu”, “cruce”, “înger”, “a boteza”,
“mormânt” sunt de origine latină, ceea ce argumentează formarea
poporului român la nord de Dunăre. Cu atât mai mult, cuvântul
“biserică” provine din latinescul “basilica”, iar dacă românii s-ar fi
format cu adevărat la sud de fluviu, denumirea pentru aceasta era
“ecclesia”, din limba greacă.
Cât despre lipsa izvoarelor istorice, aceasta este contrazisă în
nenumărate rânduri. Deși într-adevăr precar, existența dacilor pe
pământul natal este ilustrată în diverse scrieri. Mărturii privind
existența românilor la nord de Dunăre provenite din surse timpurii, spre
exemplu Cronica lui Nestor. În plus, istoricul grec Zosimos menționează
în secolul al V-lea conflictul dintre Imperiul Roman de Răsărit si tribul
carpo-dacilor de la nord de Dunăre. O dovadă a continuității la fel de
însemnată este și consemnarea istorică cu privire la războiul din anul
236 purtat de dacii liberi și sarmați împotriva împăratului Maximinus
Thrax.
 Nu în ultimul rând, numeroase inscripții susțin existența numelor
dace alături de cele romane, demonstând continuitatea populației dace
în timpul stăpânirii romane. Mai mult decât atât, harta Tabula
Peutingeriana consemnează chiar şi după retragerea aureliană, 88 de
localităţi cu nume daco-gete pe ambele maluri ale Dunării.
Așadar, teoria imigraționistă rămâne, conform argumentelor
expuse anterior, o teorie falsă, ce nu poate nega faptul că geto-dacii,
după spusele părintelui istoriei, Herodot “cei mai viteji și mai drepți
dintre traci”, și-au părăsit pământul mamă.