Ciobanu Raluca

Anul I
Facultatea de Psihologie și Științe ale Educației

Obiectul de studiu al psihologiei

Perspective de abordare a obiectului psihologiei

În prezent, demersul delimitării riguroase a obiectului psihologiei este îngreunat de existența a

numeroase școli și orientări psihologice, precum asociaționismul, gestaltismul, behaviorismul,
psihanaliza, psihologia umanistă ș.a., individualizându-se, astfel, necesitatea de a sintetiza aceste
concepții și de a descoperi elementele lor comune în scopul de a contura obiectul de studiu al
psihologiei. Conform lui M. Zlate se diferențiază patru perspective de abordare a obiectului
psihologiei, anume viața interioară a individului / viața psihică interioară, comportamentul (modul de
exteriorizare a interiorității psihice), activitatea (conduita individului), precum și omul ca întreg
(personalitatea).

1. Viața psihică interioară

Această perspectivă a apărut și a fost promovată în perioada de început a psihologiei, îmbrăcând

forma concepției și metodei introspecționiste. Sub aspectul introspecției, psihicul este conceput
ca ,,un cerc închis de fenomene, ce își are izvorul în el însuși, fără nicio legătură determinativă cu
exteriorul.” Astfel, cercetătorul devine obiect și subiect al cercetării. Însă, acest fapt nu este posibil
prin prisma alterării proceselor psihice atunci când sunt studiate chiar în momentul funcționării lor,
fiind posibilă studierea doar propriilor funcții psihice, nu și pe cele ale altor persoane. Drept rezultat,
după afirmațiile lui Zlate, introspecționiștii recomandă empatia, anume transpunerea cercetătorului în
trăirile și stările psihice ale altor persoane. Introspecționiștii pun, astfel, studierea fenomenelor
conștiente în centrul psihologiei (psihologia Conștiinței), această concepție avându-și originea în
laboratorului lui Wilhelm Wundt.
În America, introspecția a fost implementată de Titchlner, generând orientarea psihologică numită
structuralism - ,,sarcina psihologiei constă în a desprinde, dezmembra structurile psihice complexe
în elementele lor componente și a le studia pe fiecare după o serie de criterii (natura, calitatea,
intensitatea, durata lor etc.)”.
La polul opus se află funcționalismul / ,,școala de la Chicago” (J. Deweg, J.R. Angell, G.H.
Medd) care studiază ,,importanța, semnificația și rolul funcțiilor psihice în vederea adaptării
individului și a organismului său la condițiile de mediu”.
Pentru că nu doar conștiința era necesar să fie obiectul de studiu al psihologiei, S. Freud a propus
inconștientul ca obiect de studiu, prin conceptul de ,,aparat psihic” ce are la bază o concepție
dinamică a fenomenelor psihice. Multe alte concepții psihologice, centrate asupra interiorității
psihice pot fi încadrate drept subcategorii ale acestei viziuni dinamice (asociaționismul - ,,mecanica
mentală”, ,,chimia mentală”, psihologia ,,sensului intim”, psihologia actului, teoria ,,gândirii fără
imagini”, introspecția experimentală, gestaltismul sau psihologia formei ș.a.).

2. Comportamentul
 Pe baza reacțiilor asupra introspecționismului pornite din America, a avut loc tranziția de la
stadiul conștiinței (psihologia introspecționistă) la stadiul comportamentului (psihologia
behavioristă).
J.B. Watson (1913) considera comportamentul ca singurul care poate fi studiat în mod obiectiv,
care poate fi măsurat, cuantificat prin metoda observației obișnuite, în scopul formării unor legi ale
comportamentului, nu doar al descrierii și explicării fenomenelor psihice. Acesta vorbea despre
relația directă dintre stimul și reacție (pornind de la definirea comportamentului - ,,ansamblul
răspunsurilor ajustate stimulilor care le declanșează”). Scopul psihologului este acela de a prevedea
răspunsul ca relație directă, unilaterală și obiectivă între stimul și reacție.
Astfel, Watson stabilește trei clase de organizări comportamentale, anume vizuale (imaginile
vizuale – tensiuni musculare ale ochilor), motorii (reprezentările – reamintirea senzațiilor kinestezice
care au însoțit altă dată perceperea obiectului) și laringeale (gândirea – o mișcare a laringelui), mod
în care considera că, psihologia poate deveni o știință pozitivă, obiectivă, comparabilă cu celelalte
științe ale naturii.
Drept urmare, behaviorismul, limitat, a fost numit glandologie / ,,psihologia spasmului
muscular”. Cu toate acestea, Watson a readus omul (real, studiat obiectiv) și psihicul său pe traiectul
determinismului natural și social.

3. Activitatea

O altă perspectivă (integrantă a celor două concepte prezentate anterior) asupra obiectului
psihologiei este oferită de către Pierre Janet, care consideră psihologia ca ,,știință a acțiunii umane”.
Acesta introduce conceptul de conduită - ,,atât totalitatea manifestărilor vizibile, orientate către
<afară>, cât și totalitatea proceselor invizibile de organizare și reglare a ei”, ceea ce unifică și
sincronizează într-un tot unitar comportamentul și viața internă subiectivă.
Conduitele sunt învățate, ca urmare a relațiilor de interacțiune dintre organismul uman și ambianța
naturală și socială. Zlate et al. consideră că ,,activitatea constituie modalitatea fundamentală de
existență a psihicului, a vieții umane”, ,,Psihicul uman nu există decât în și prin activitate”,
activitatea fiind ,,relația dintre organism și mediu, ce presupune un consum de energie, cu finalitate
adaptativă” sau ,,totalitatea manifestărilor de conduită exterioară sau mintală care duc la rezultate
adaptative”.
Omul nu se limitează la reproducerea realității, ci o transformă și o restructurează. Prin activitate
au loc modificări în condițiile externe, în propriile stări, în relațiile cu mediul. În activitate, omul își
realizează ideile, își satisface aspirațiile, își construiește noi planuri și idealuri, se adaptează
condițiilor interne și externe – activitatea este atât cauză, cât și efect al dezvoltării biopsihosociale a
omului. Astfel, psihicul uman este tratat ca un mare sistem în perpetuă organizare, care își sporește
continuu capacitatea de autoreglare.

4. Activitatea

Pornind de la principiul conform căruia funcțiile psihice ale omului real, concret, activitatea
personală și personalizată a omului este necesar să constituie obiectul de cercetare al psihologiei, se
diferențiază ,,psihologia umanistă” care propune acest ,,sine individual și unic” ca obiect al
psihologiei (Maslow - ,,ceea ce un om poate, el trebuie să fie, deoarece există tendința ca fiecare să
devină actualizat în ceea ce este el potențial... să devină ceea ce este capabil să fie”, Carl Rogers -
,,omul [...] este o persoană aflată în procesul creării de sine [...]”).
Prin urmare, M. Zlate consideră că obiectul psihologiei în constituie activitatea omului concret
sau omul concret care acționează.
Bibliografie:
- Zlate, Mielu, 2017, Fundamentele Psihologiei, Editura Polirom, București