Repere particulare vizând mărturia şi martorul

Martorul persoană minoră. Aspecte psihologice ale etiologiei minciunii în comportamentul juvenil

La copii, minciuna apare o dată cu structurarea planului raţional. Primele neconcordanţe

dintre fapte şi relatarea lor pot fi considerate pseudo-minciuni, deoarece copilul „brodează”,
imaginează din plăcere, din opozabilitate sau antrenat de jocul povestirii. Copilul preşcolar opune
adevărul său aceluia exprimat de persoanele mature; uneori această neconcordanţă se datorează
încărcăturii limbajului cu aspecte metaforice şi simbolice ca şi forţei creatoare încorporate în limbaj.
De altfel, jocul, ca activitate impregnată de fantezia copilului, arată cât de încărcat este planul real de
fabulaţie, de asociaţii imprevizibile şi incapacitatea deosebirii realului de posibil (din perspectiva
psiho-juridică, interesante sunt dependenţa de matur şi sugestibilitatea de statut care intervin şi ele ca
factori care alimentează neconcordanţa cu faptul real al amintirilor). După intrarea copilului la
şcoală, raţionarea capătă alt context de raportabilitate: minciuna devine o problemă a educaţiei.
Dintre categoriile de minciună ale marii copilării se vorbeşte mai ales despre minciuna ce gravitează
în jurul simbolului „fructului oprit”, trait ca atare datorită dezvoltării conştiinţei morale. Minciuna de
imitaţie constituie o a doua categorie. Minciuna de consens cu ceea ce a spus un băiat mai mare,
minciuna ce încearcă să devalorizeze sau să compromită (asociată cu denigrarea) şi/sau chiar aceea
de consimţire a afirmaţiei mamei care cere să se spună că nu este acasă dacă este chemată la telefon,
constituie alte categorii de minciună.
Spre 11-13 ani, se minte pentru a se face plăcere sau a evita o neplăcere, pentru a părea mai
puternic sau mai bun, priceput etc. Aceasta este categoria minciunii ce trebuie avută în atenţia
educativă; la copii de 7 – 9 ani, această minciună pune în evidenţă insatisfacţii privind mediul
înconjurător, modul de viaţă. După Norbert Sillamy130, copilul mic care cu greu face distincţie între
real şi imaginar, alterează adevărul, dar nu minte (a); când el fabulează sau înfrumuseţează realitatea,
nu face decât să cedeze unei tendinţe normale care nu merită severitatea educatorilor: copilul îşi
transformă trecutul în sensul trebuinţelor sale. Adevărata minciună apare la vârsta de 6 – 7 ani,
constituind aproape întotdeauna o conduită de eschivare, în general destinată să evite o mustrare (b).
La unii subiecţi dezechilibraţi, minciuna poate avea un caracter maliţios – denaturare calomnioasă,
abuz de încredere, mărturie mincinoasă etc. (c).
Forma cea mai benignă prin consecinţele sale este mitomania vanitoasă, dar există şi o formă
malignă şi perversă de mitomanie care este arma perfidă a celor invidioşi, slabi, geloşi, autori de
scrisori anonime şi de acuzaţii neîntemeiate la care destule persoane pleacă urechea cu complezenţă.
Această tendinţă morbidă de a altera adevărul ar ţine, după E. Dupre, de constituţia individului.
Din punctul de vedere al medicini legale131, mitomania reprezintă o tendinţă patologică de a
denatura lucrurile. Ea se prezintă, de regulă, prin exagerare, subiectul înflorind discursul cu imagini,
scene pe care le descrie pe viu ca şi cum ar rememora întâmplări trăite în realitate. Mitomania poate
fi inconştientă, când are un rol compensator şi nu urmăreşte un scop utilitar, sau conştientă, când este
pusă în slujba unui scop bine precizat. Uneori, mitomania (ca simptom patologic) la personalităţile
dizarmonice duce la falsa recunoaştere a unor infracţiuni, în scopul afişării unui eroism. Eroarea
judiciară datorată mitomaniei este evitată prin faptul că proba testimonial trebuie dublată de probe
ştiinţifice.
4.6.2. Psihologia martorului minor

Dezvoltarea psihicului fiinţei umane este condiţionată şi de vârsta sa, astfel că nu ar trebuie să
se vorbească de psihologia minorului, adică a persoanei care nu a împlinit vârsta de 18 ani, ci, în
general, ar trebui să se aibă în vedere raportarea la diverse perioade ale minorităţii, cunoscute fiind
desigur, diferenţele de dezvoltare fizică, psihică, intelectuală etc., existente între un minor de 4 – 5
ani şi un altul de 17 ani. Deci, anchetatorul va trebui să se comporte faţă de minori şi să le aprecieze
declaraţiile ţinând seama de toţi factorii care influenţează psihicul lor şi, în special, de vârsta pe care
o au. Cu cât minorul va avea o vârstă mai apropiată de vârsta majoratului, cu atât vor fi mai mici
deosebirile datorate acestor particularităţi şi invers.
Minorii au o capacitate de percepere şi de redare a faptelor mai redusă, deoarece atenţia lor se
îndreaptă, de obicei, spre lucruri care, în general, sunt lipsite de importanţă, astfel că, deseori, din
această cauză şi din cauza capacităţii reduse de a înţelege anumite fapte şi împrejurări, nu vor
percepe importantul, esenţialul care interesează justiţia. Înclinaţia spre fantezie, teama de cei sub
îngrijirea cărora se află (părinţi, tutori etc.) şi de răzbunare a infractorului, sugestibilitatea lor etc.,
toate acestea fac ca declaraţiile acestora să fie privite cu rezervă şi să se procedeze la interogarea lor
numai atunci când este absolut necesar, folosindu-se o tactică adaptată psihicului lor, de natură a
putea înlătura deficienţele care le afectează valoarea declaraţiilor.
Un studiu complet şi corect al psihologiei minorului ar trebui, desigur, să se ocupe cu
diferitele perioade ale minorităţii, fiecare dintre ele având trăsături diferite de ale celorlalte. În cadrul
acestui capitol nu vom putea urmări o astfel de dezvoltare a problemei psihologiei minorului; se vor
expune acele trăsături caracteristice psihologiei minorului în general (şi nu pe perioade de vârstă)
care interesează asupra aspectelor sub care acesta apare înaintea justiţiei, pentru a da posibilitatea
anchetatorului să cunoască mai bine psihologia minorului, să-şi explice atitudinile, comportarea sa şi
să aplice cele mai potrivite procedee pentru a-l putea determina să declare adevărul. Anchetatorul va
avea în vedere vârsta minorului, în primul rând, cu toate că nici acest element nu este în măsură să
indice o egală dezvoltare psihică la toţi minorii; starea dezvoltării psihice variază în raport cu
instruirea şi educaţia primită, care pot fi mai ridicate la unii şi mai scăzute la alţii. Deci, se va ţine
seama şi de aceşti factori. Ceea ce caracterizează în primul rând minorul este înclinaţia spre fantezie
şi sugestibilitate. În psihicul său incomplet dezvoltat, realitatea şi ficţiunea se împletesc, uneori
ajungându-se să se confunde în aşa fel încât nu mai pot fi separate. Noţiunile sale sunt vagi,
neprecizate, iar lipsa de experienţă, gândirea nematurizată şi neînţelegerea justă a lucrurilor şi
evenimentelor sunt factori care afectează perceperea, memoria şi redarea evenimentelor.
Deşi minorii sunt în general mai curioşi şi cu un spirit de observaţie mai dezvoltat decât
majorii, totuşi atenţia lor se îndreaptă de cele mai multe ori spre lucruri şi amănunte lipsite de
importanţă, care însă le trezesc interesul, astfel că nu percep ceea ce este important într-o împrejurare
(nerealizând importanţa ei), ci percep amănunte care uneori nu sunt utile anchetei.
Lipsa de experienţă, cultura redusă, fac mai dificilă înţelegerea unor anumite evenimente,
influenţând defavorabil atât perceperea – înţelegându- le greşit – cât şi fixarea lor în memorie. Unele
emoţii frecvente la copii (frica, groaza etc.), denaturează perceperea unor evenimente care impresio-
nează (ameninţări, loviri etc.).
Redarea evenimentelor, pe lângă influenţa defavorabilă a factorilor arătaţi este afectată în mare
măsură de sugestibilitatea şi emotivitatea lor, explicabile în ambianţa specifică justiţiei, de teama de
necunoscut, de împrejurarea că minorii trec cu uşurinţă de la o stare psihică la alta, se irită uşor. Toţi
aceşti factori influenţează declaraţiile minorilor, care se conturează astfel în raport de vârsta, de
gradul de dezvoltare fizică, psihică şi intelectuală, inteligenţa, capacitatea de percepere, de înţelegere
a evenimentelor, de memorare şi de redare, sugestibilitate, înclinaţie spre fantezie. Aprecierea
declaraţiilor (în lumina acestor atitudini) se va face distinct, de la caz la caz, în funcţie de persoana
de la care emană. Sunt situaţii când minorii, chiar copii, memorează şi redau exact evenimentele la
care au asistat, cu o sinceritate exemplară. În practică s-a constatat că aceste cazuri formează
excepţia, deci este util a se examina cu multă atenţie declaraţiile lor, prin prisma celor arătate mai
sus. Teama de a nu fi descoperit şi sancţionat îl determină pe minorul infractor să aibă o atitudine de
neîncredere şi ostilitate faţă de organele de justiţie. Lipsa conştiinţei vinovăţiei pentru anumite
infracţiuni, pe care uneori minorul, dat fiind cultura, vârsta, experienţa, nu le consideră ca atare
(furtul de fructe sau alimente de mică cantitate, neplata biletului de tren) îl determină a se considera
nedreptăţit. Minorul recidivist, fiind nevoit să se conducă singur în viaţă, are un spirit practic foarte
dezvoltat, precocitate, perfidie, neîncredere şi atitudine defensivă permanentă faţă de semeni şi, mai
ales, faţă de justiţie, precum şi tendinţa de simulare. E de remarcat că, în general, are o atitudine de
respect faţă de superioritatea fizică, intelectuală, morală, care îl determină la schimbarea atitudinii de
neîncredere, devenind mai sincer, mai bun.
Anchetatorul va trebui să reţină acest fapt. Minorul victimă a unei infracţiuni are, în general,
aceleaşi trăsături ca şi majorul, cu tendinţa de a exagera mai mult faptele a căror victimă a fost, atât
din cauza emoţiei, fricii care i-au alterat perceperea, cât şi din interesul de a obţine avantaje materiale
şi de a se răzbuna pe infractor. Sugestibilitatea şi teama îl fac deseori instrumentul celor sub a căror
autoritate se află şi care uneori încearcă să profite în urma infracţiunii a cărei victimă a fost minorul.
Martorul minor are aceleaşi trăsături psihice caracteristice care influenţează declaraţiile sale.
Tendinţa spre fantezie şi sugestibilitate sunt cei mai importanţi factori care determină neîncrederea,
deseori justificată, în declaraţiile sale.