GRADINARU Daniel, Deturnarea de fonduri din bugetele Uniunii Europene

Publicaţie: Revista Romana de Drept al Afacerilor 10 din 2016

Autor:
GRADINARU Daniel
Tip:
Doctrina

Deturnarea de fonduri din bugetele Uniunii Europene1

dr. Daniel GRĂDINARU
judecător, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală
Abstract
According to the law, misuse of grant European Union funds offence consists in the
misapplication of such funds for purposes other than those for which they were granted.
In the analysed provizions it is also criminalised the intentional act through wich,
without compliance with the legal provisions it was obtained a benefit which had as
effect the illegal reduction of the resources of the general budget of the European Union
or of the budgets managed by, or on behalf of the European Union. If the actions
mentioned caused extremely sever consequences, the special limits of punishment
stipulated in the law shall increase by one-half.
Keywords: European Union funds, missaplication of funds, change of use of benefit,
extremely sever consequences
Rezumat
Deturnarea de fonduri constă în schimbarea, fără respectarea prevederilor legale, a
destinaţiei fondurilor obţinute din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele
administrate de aceasta ori în numele ei. În dispoziţiile analizate este incriminată şi
fapta de schimbare, fără respectarea prevederilor legale, a destinaţiei unui folos legal
obţinut, dacă aceasta are ca rezultat diminuarea ilegală a resurselor din bugetul general
al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei. Dacă
faptele menţionate au produs consecinţe deosebit de grave, limitele speciale ale pedepsei
se majorează cu jumătate.
Cuvinte-cheie: fondurile Uniunii Europene, deturnare de fonduri, schimbarea
destinaţiei unui folos, consecinţe deosebit de grave
Legislaţie relevantă: Legea nr. 78/2000, art. 18^2
1. Aspecte introductive
Prin Legea nr. 161/20032 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea
demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi mediului de afaceri, prevenirea şi sancţionarea
corupţiei a fost introdusă o nouă secţiune în cadrul Legii nr. 78/20003 pentru prevenirea,
descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, secţiune intitulată Infracţiuni împotriva
intereselor financiare ale Comunităţilor Europene (Secţiunea IV1).
În cuprinsul acestei secţiuni au fost prevăzute ca infracţiuni faptele prin care se fraudează
bugetele Comunităţilor Europene, conform Convenţiei europene privind protecţia intereselor
financiare ale Comunităţilor Europene4 (Convenţia PIF) şi protocoalelor la aceasta. Astfel, au
fost prevăzute ca infracţiuni, printre altele, faptele de deturnare a fondurilor europene (art.
182).
Ulterior, prin Legea nr. 301/20045 (prin care a fost adoptat noul Cod penal), în partea
specială, Titlul XI, Crime şi delicte contra economiei, industriei, comerţului şi regimului
fiscal, a fost consacrat Capitolul IV acestor infracţiuni, intitulat crime şi delicte contra
intereselor financiare ale Comunităţilor Europene.
Ca observaţie generală, trebuie spus că, în dispoziţiile din această lege (Legea nr. 301/2004),
au fost reluate aproape identic incriminările prevăzute în Legea nr. 78/2000, astfel cum a fost
modificată prin Legea nr. 161/2003, cu menţiunea că pentru variantele agravate ale
infracţiunilor echivalente celor prevăzute în art. 181 şi art. 183, minimul pedepsei închisorii
era de 15 ani şi nu de 10 ani cum este prevăzut în Legea nr. 78/2000.
Prin Legea nr. 187/2012 privind punerea în aplicare a noului Codul penal au fost aduse unele
modificări atât conţinutului infracţiunii analizate, cât şi tratamentului sancţionator, după cum
vom arăta în continuare.
2. Concept
Infracţiunea prevăzută în dispoziţiile art. 182 din Legea nr. 78/2000, deşi nu are o denumire
marginală, este cunoscută ca infracţiunea de deturnare de fonduri. Şi în Codul penal 2004 a
fost incriminată în art. 480 fapta de deturnarea de fonduri din bugetele Comunităţilor
Europene.
Infracţiunea de deturnare de fonduri constă în fapta de schimbare, fără respectarea
prevederilor legale, a destinaţiei fondurilor obţinute din bugetul general al Uniunii Europene
sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele său ori a unui folos legal obţinut, dacă
fapta are ca rezultat diminuarea ilegală a resurselor acestor bugete.
În ceea ce priveşte modalitatea de reglementare a acestei infracţiuni, legiuitorul român a
adoptat o soluţie originală incluzând în acelaşi articol o infracţiune de fraudă privitoare la
cheltuieli, respectiv cea de la alin. (1), şi o infracţiune de fraudă privitoare la venituri, fiind
vorba de cea de la alin. (2).
Or, conform art. 1 din Convenţia PIF, deturnarea de fonduri, alături de obţinerea ilegală de
fonduri (incriminată în art. 181 din Legea nr. 78/2000), constituie fapta de fraudă care aduce
atingere intereselor financiare ale Comunităţilor Europene în materia cheltuielilor. Fapta
constă, potrivit Convenţiei, în orice act sau omisiune săvârşite cu intenţie cu privire la
deturnarea de fonduri în alte scopuri decât cele pentru care au fost acordate, având ca efect
perceperea sau reţinerea pe nedrept de fonduri care provin din bugetul general al
Comunităţilor Europene sau din bugetele gestionate de Comunităţile Europene sau în numele
acestora.
În art. 307 C. pen. a fost prevăzută ca infracţiune fapta de deturnare de fonduri, care constă în
schimbarea destinaţiei fondurilor băneşti ori a resurselor materiale alocate unei autorităţi
publice sau instituţii publice, fără respectarea prevederilor legale. Bineînţeles că, în cazul
acestei infracţiuni, sunt protejate fondurile publice naţionale şi nu cele europene, ca în cazul
infracţiunii prevăzute în art. 182 din Legea nr. 78/2000.
Anterior, în Codul penal din 1969 era incriminată în art. 3021 fapta de deturnare de fonduri
care consta în schimbarea destinaţiei fondurilor băneşti sau a resurselor materiale, fără
respectarea prevederilor legale, dacă fapta a cauzat o perturbare a activităţii economico-
financiare sau a produs o pagubă unui organ ori unei instituţii de stat sau unei alte unităţi
dintre cele la care se referă art. 145, prevăzându-se şi o variantă agravată în alin. (2).
3. Condiţii preexistente
A. Obiectul infracţiunii
a) Obiectul juridic special îl constituie relaţiile sociale privind interesele financiare ale
Uniunii Europene a căror normală desfăşurarea presupune utilizarea fondurilor sau a
foloaselor obţinute conform destinaţiei pentru care au fost acordate.
b) Obiectul material îl reprezintă fondurile, respectiv foloasele legal obţinute, care au fost
utilizate în alte scopuri decât cele pentru care au fost acordate6.
B. Subiecţii infracţiunii
a) Subiect activ al infracţiunii de deturnare de fonduri poate fi orice persoană, legea
neimpunând o anumită calitate pentru autor. Evident că nu poate fi subiect activ al acestei
infracţiuni decât cel care a beneficiat de acordarea de fonduri europene sau a unui folos legal
obţinut.
Infracţiunea poate fi săvârşită şi de către o persoană juridică, dacă sunt îndeplinite condiţiile
prevăzute de art. 135 C. pen.
Răspunderea penală a persoanei juridice nu exclude răspunderea persoanei fizice care a
contribuit la săvârşirea infracţiunii.
Participaţia penală este posibilă în toate formele ei, respectiv coautorat, instigare sau
complicitate.
b) Subiect pasiv imediat este statul, prin structurile specializate, fiind singurul răspunzător
faţă de Comisia europeană pentru rambursarea fondurilor obţinute ilegal.
Subiectul pasiv mediat este Comisia europeană, fiind singura însărcinată cu execuţia
bugetară.
4. Conţinutul constitutiv
A. Latura obiectivă
a) Elementul material al laturii obiective se realizează printr-o acţiune comisivă ce constă în
schimbarea destinaţiei fondurilor sau a unui folos legal obţinut şi folosirea acestora în alte
scopuri.
Este de observat că, dacă în cazul variantei reglementate în alin. (2) (schimbarea destinaţiei
unui folos) există cerinţa specială ca acesta să fi fost legal obţinut, în cazul variantei
prevăzute în alin. (1) (deturnare de fonduri), legiuitorul nu a mai impus cerinţa ca acesta să fi
fost legal obţinut.
Problema care se pune este aceea de a şti dacă, în situaţia obţinerii nelegale de fonduri
europene, faptă ce s-ar încadra în dispoziţiile art. 181 din Legea nr. 78/2000, s-ar realiza şi o
deturnare a fondurilor astfel obţinute, ne-am afla în faţa unei infracţiuni unice, respectiv cea
de deturnare de fonduri, prevăzută în art. 182 din Legea nr. 78/2000, sau se realizează un
concurs de infracţiuni, adică atât cea de obţinere ilegală de fonduri (frauda privind
cheltuielile), cât şi cea de deturnare de fonduri, prevăzută de art. 182 alin. (1) din Legea nr.
78/2000.
În practica judiciară s-a reţinut că în această situaţie ne aflăm în faţa unui concurs de
infracţiuni, fiind îndeplinite elementele constitutive ale ambelor infracţiuni, cea prevăzută de
art. 181, în oricare dintre variante, şi cea prevăzută de art. 182 alin. (1) din Legea nr. 78/2000,
după cum vom arăta mai jos.
Există şi opinia exprimată de unii autori7 în sensul că, în situaţia în care fondurile au fost
obţinute ilegal, fiind întrunite elementele constitutive ale infracţiunii prevăzută de art. 181 din
Legea nr. 78/2000, schimbarea destinaţiei acestor fonduri, respectiv folosirea acestora în alte
scopuri, nu mai are nicio relevanţă, în sensul realizării conţinutului constitutiv al infracţiunii
de deturnare de fonduri.
În această opinie, nu se poate reţine un concurs de infracţiuni, obţinerea ilegală de fonduri şi
deturnarea de fonduri, ci numai prima infracţiune, prevăzută de art. 181 din Legea nr.
78/2000.
Un argument important adus în această opinie este acela că în Convenţia PIF, frauda privind
cheltuielile are ca modalitate alternativă de săvârşire atât obţinerea ilegală de fonduri, cât şi
deturnarea de fonduri, astfel încât acesta din urmă nu ar fi decât un alt mod de săvârşire şi nu
o infracţiune distinctă.
În opinia noastră, această susţinere nu îşi găseşte fundament în dispoziţiile legale. În
dispoziţiile art. 182 alin. (1) este incriminată fapta de deturnare de fonduri atât în situaţia în
care au fost legal obţinute, cât şi atunci când obţinerea a fost ilegală.
Un argument este şi acela că nici în cuprinsul art. (1) pct. 1 lit. c) din Convenţia PIF nu se
impune cerinţa ca acestea să fi fost legal obţinute. Potrivit acestor dispoziţii există fraudarea
privind cheltuielile, printre altele, atunci când se realizează deturnarea acestor fonduri în alte
scopuri decât cele pentru care au fost acordate iniţial, având acelaşi efect.
Potrivit art. 2 din Convenţia PIF, fiecare stat membru se obligă să ia măsurile necesare şi
adecvate pentru a transpune în dreptul penal naţional dispoziţiile alin. (1) astfel încât
comportamentele menţionate să constituie infracţiuni penale.
Aşadar, Convenţia PIF arată care sunt comportamentele considerate periculoase pentru
interesele financiare ale Uniunii Europene şi impune obligaţia statelor membre să incrimineze
aceste comportamente ca infracţiuni.
Modalitatea concretă în care fiecare stat o face ţine de politica penală a acestuia, iar în actuala
reglementare internă s-a dorit ca acestea să fie infracţiuni distincte, astfel încât considerăm că
în mod corect organele judiciare române au reţinut existenţa unui concurs de infracţiunii în
situaţia dată, neavând niciun temei pentru a nu proceda astfel.
Un alt argument în sensul acestei opinii este şi modalitatea diferită în care a procedat
legiuitorul în cazul incriminărilor din alin. (1) şi, respectiv, alin. (2) din art. 182 din Legea nr.
78/2000. Astfel, în cazul infracţiunii de deturnare a unui folos, prevăzută în alin. (2),
legiuitorul a impus cerinţa ca acel folos să fi fost legal obţinut, pe când cazul infracţiuni de
deturnare de fonduri - art. 182 alin. (1) - legiuitorul nu a mai prevăzut această condiţie
suplimentară.
Pe de altă parte, practica judiciară este în acest sens. Astfel, într-o cauză, inculpatul a fost
condamnat, printre altele, la o pedeapsă de 2 ani şi 6 luni închisoare pentru săvârşirea
infracţiunii de obţinere ilegală de fonduri europene prevăzută de art. 181 alin. (1) din Legea
nr. 78/2000 cu aplicarea art. 5 C. pen. şi la 2 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de
deturnare de fonduri europene prevăzută de art. 182 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, în formă
continuată, respectiv cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 5 C. pen. Pentru a
pronunţa această soluţie, instanţa a reţinut în esenţă că, prin activitatea infracţională a
inculpatului, Asociaţia (beneficiară n.n.) a primit necuvenit sprijin financiar pentru suprafaţa
de 830,78 ha, suprafaţă pe care nu o poate justifica, deoarece contractul de concesiune care a
stat la baza accesării sumelor respective reprezintă un document inexact sub aspectul
dreptului de folosinţă ce trebuia dovedit de solicitant. Suma încasată necuvenit cu acest titlu
fiind 202.851,70 lei, banii fiind viraţi în contul Asociaţiei mai sus menţionate. Totodată, s-a
reţinut că, infracţiunea prevăzută de art. 182 din Legea nr. 78/2000 s-a consumat în momentul
în care, prin activitatea inculpatului, s-a schimbat fără drept destinaţia fondurilor primite de la
APIA, respectiv prin trecerea acestora din contul Asociaţiei în care fuseseră virate din bugetul
general al Uniunii Europene, în contul mai multor agenţi economici pentru achitarea unor
lucrări de servicii sau ca sponsorizare, deci alte destinaţii, contrare scopului pentru care
sumele de bani fuseseră acordate, respectiv exploatarea suprafeţelor agricole8.
Referitor la cea de-a doua variantă a acestei infracţiuni, cea reglementată în dispoziţiile art.
182 alin. (2) din Legea nr. 78/2000, se impune a se evidenţia faptul că aceasta este o
infracţiune privind veniturile afectând resursele bugetului general al Uniunii Europene sau a
bugetelor administrate de aceasta ori în numele acesteia.
Au fost exprimate critici faţă de această modalitate de incriminare9, cu care suntem de acord,
prin includerea în acelaşi articol a unei fapte care vizează cheltuielile - cea din alin. (1), iar ca
variantă a aceleiaşi infracţiuni, o faptă care vizează veniturile - cea din alin. (2).
Pentru realizarea conţinutului constitutiv al variantei prevăzute în art. 182 alin. (2) din Legea
nr. 78/2000, este necesar ca folosul obţinut legal să fie generator de obligaţii fiscale în sarcina
beneficiarului, în sensul că acesta este obligat să plătească taxe sau impozite, obligaţii pe care
nu şi le achită.
Pentru a se face o delimitare a infracţiunii analizate de alte infracţiuni, considerăm util a se
aminti că schimbarea destinaţiei băneşti a sumelor dintr-un cont către alte conturi pentru care
Primăria nu avea bani alocaţi constituie elementul material a infracţiunii de deturnare de
fonduri (prevăzut de art. 3021C. pen. din 1968), şi nu delapidare. Împrejurarea că, pentru a
justifica sumele de bani pe care inculpaţii le-au folosit în alte scopuri decât destinaţia stabilită
prin bugetul de venituri şi cheltuieli ale Primăriei, aceştia au întocmit documente false, nu
înseamnă că fapta este delapidare, întrucât aceste documente au fost realizate tocmai în
scopul de a justifica trecerea banilor dintr-un cont în altul, fără respectarea prevederilor
legale10.
b) Urmarea imediată, pentru varianta reglementată în alin. (1) al art. 182, constă în
prejudicierea bugetelor Uniunii Europene sub aspectul cheltuielilor.
Pentru varianta prevăzută în dispoziţiile art. 182 alin. (2) urmarea imediată constă în
prejudicierea bugetelor Uniunii Europene sub aspectul veniturilor.
c) Raportul de cauzalitate. Între acţiunile incriminate şi rezultatul socialmente periculos
trebuie să existe o legătură de cauzalitate care este necesar a fi dovedită, fiind vorba de
infracţiuni de rezultat.
5. Forme. Modalităţi. Sancţiuni
A) Forme. Actele preparatorii sunt posibile pentru oricare din variantele reglementate în
dispoziţiile art. 182 din Legea nr. 78/2000, dar nu sunt incriminate.
Tentativa se pedepseşte conform dispoziţiilor art. 184 din Legea nr. 78/2000.
Fapta se consumă în momentul în care s-a încheiat operaţiunea, în urma căreia sumele alocate
pentru anumite cheltuieli au fost puse la dispoziţie pentru efectuarea altor cheltuieli
(neeligibile). Spre exemplu, în practică s-a reţinut că fapta inculpatului de a dispune cu
ştiinţă, în mod direct, prin semnarea unui număr de 12 ordine de plată, ca din sumele primite
cu titlu de prefinanţare în fiecare din cele 3 proiecte, să fie plătite fără respectarea
dispoziţiilor legale în mai multe tranşe, suma totală de 34.527,63 lei reprezentând rate din
contractul de leasing încheiat anterior semnării contractelor de finanţare şi pentru achiziţii de
bunuri care nu au făcut obiectul cererilor de finanţare şi nu au fost notificate organismului
intermediar regional pentru încheierea unui act adiţional, schimbând astfel destinaţia sumelor
alocate prin prefinanţare, întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii de schimbarea fără
respectarea prevederilor legale a destinaţiei fondurilor obţinute din bugetul general al
Comunităţilor Europene sau din bugetele administrate de acestea ori în numele lor săvârşită
în formă continuată, prev. de art. 182 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 41 alin.
(2) C. pen. (din 1968, n.n.).
Această faptă se poate săvârşi în formă continuată dacă în cadrul aceluiaşi proiect, prin acte
repetate beneficiarul schimbă destinaţia sumelor primite pentru cheltuieli eligibile în mai
multe tranşe, cum este cazul expus mai sus.
B. Modalităţi
În alin. (1) şi (2) ale art. 182 sunt incriminate două infracţiuni distincte, aşa cum s-a arătat mai
sus, una care afectează bugetele Uniunii Europene sub aspectul cheltuielilor, iar cealaltă sub
aspectul veniturilor.
În alin. (3) al aceluiaşi articol se prevăd variante agravate pentru infracţiunea din alin. (1) şi
(2), respectiv atunci când aceasta din urmă au produs consecinţe deosebit de grave. În vechea
reglementare, exista o variantă agravată numai pentru fapta descrisă la alin. (1), care a produs
consecinţe deosebit de grave, nu şi pentru cea care acum este descrisă în alin. (2) al aceluiaşi
articol. Considerăm că a procedat în mod corect actualul legiuitor incriminând în variantă
agravată şi fapta prev. de art. 182 alin. (2) (deturnarea de fonduri în ceea ce priveşte
veniturile) neexistând nicio raţiune pentru a se face vreo distincţie, acestea fiind la fel de
periculoase în oricare dintre variante.
C. Sancţiuni
Pentru modalităţile prevăzute în art. 182 alin. (1) şi (2) pedeapsa prevăzută de lege pentru
persoana fizică este închisoarea de la 1 an la 5 ani şi interzicerea unor drepturi. În vechea
reglementare pedeapsa pentru persoană fizică era închisoarea de la 6 luni la 1 an, fără
obligativitatea aplicării unei pedepse complementare.
Pentru varianta agravată, adică dacă faptele prevăzute la alin. (1) şi (2) au produs consecinţe
deosebit de grave, limitele speciale prevăzute se vor majora cu jumătate.
În cazul săvârşirii acestei infracţiuni de către o persoană juridică pedeapsa este amenda, iar
limitele speciale ale zilelor-amendă sunt cuprinse între 120 şi 240 zile-amendă şi interzicerea
unor drepturi, pentru variantele prevăzute în art. 182 alin. (1) şi (2), şi între 180 şi 300 de zile-
amendă şi interzicerea unor drepturi pentru varianta agravantă reglementată în art. 182 alin.
(2) din Legea nr. 78/2000. Totodată, sunt aplicabile dispoziţiile art. 137 alin. (5) C. pen., care
prevăd că, atunci când prin infracţiunea săvârşită persoana juridică a urmărit obţinerea unui
folos patrimonial, limitele prevăzute de lege pentru zilele-amendă vor putea fi majorate cu o
treime, fără însă a se depăşi maximul general al amenzii. La stabilirea cuantumului amenzii,
se va ţine seama de valoarea folosului patrimonial obţinut sau urmărit, acesta fiind un criteriu
special de individualizare a pedepsei amenzii.
6. Aspecte procesuale
Urmare a modificării Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 43/200211 privind Direcţia
Naţională Anticorupţie, infracţiunile îndreptate împotriva intereselor financiare ale Uniunii
Europene au fost date în competenţa materială exclusivă a Direcţiei Naţionale Anticorupţie,
conform art. I pct. 17 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 134/2005.
Urmărirea penală pentru infracţiunea prevăzută în art. 182 din Legea nr. 78/2000 se
efectuează obligatoriu de către procuror, iar acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu.
Astfel, potrivit art. 56 C. pr. pen. - Competenţa procurorului -, urmărirea penală se
efectuează, în mod obligatoriu, de către procuror, printre altele, în cazul infracţiunilor pentru
care competenţa de a efectua urmărirea penală aparţine Direcţiei de Investigare a
Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism sau Direcţiei Naţionale Anticorupţie.
Până la intrarea în vigoare a Codului de procedură penală adoptat prin Legea nr. 135/201012,
judecata în primă instanţă era dată în competenţa judecătoriilor, iar hotărârile pronunţate de
acestea privitoare la aceste infracţiunii pot fi atacate cu recurs la curţile de apel. După data de
1 februarie 2014, data intrării în vigoare a noului Cod de procedură penală, competenţa de
soluţionare a acestor cauze revine tribunalelor în primă instanţă. Astfel, potrivit art. 36 alin.
(1) lit. c), tribunalele judecă în primă instanţă, printre altele, infracţiunile cu privire la care
urmărirea penală a fost efectuată de către Direcţia Naţională Anticorupţie, dacă nu sunt date
prin lege în competenţa altor instanţe ierarhic superioare. Rezultă, aşadar, că, tribunalele sunt
instanţele de drept comun în ceea ce priveşte judecata în primă instanţă a tuturor infracţiunilor
instrumentate de Direcţia Naţională Anticorupţie, cu excepţia celor date în competenţa altor
instanţe ierarhic superioare. Această dispoziţie finală se referă la situaţia în care competenţa
de soluţionare a unei cauze în primă instanţă i-ar reveni curţii de apel sau Înaltei Curţi de
Casaţie şi Justiţie în considerarea calităţii persoanei inculpatului, conform art. 38 alin. (1) lit.
c)-g) şi art. 40 alin. (1) C. pr. pen.
Împotriva hotărârilor pronunţate în primă instanţă se poate exercita apelul, ca şi cale ordinară
de atac, la curţile de apel, ca regulă generală, sau la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pentru
situaţiile în care judecata în fond se face la curţile de apel sau la Înalta curte de Casaţie şi
Justiţie, în considerarea calităţii persoanei inculpatului, conform celor arătate mai sus.
Publicat în "REVISTA ROMÂNĂ DE DREPT AL AFACERILOR" cu numărul 10 din data
de 31 octombrie 2016

1
Pentru o prezentare detaliată a problematicii tratate în prezentul articol a se vedea D.
Grădinaru, Investigarea infracţiunilor contra intereselor financiare ale UE, Ed. C.H. Beck,
Bucureşti, 2016.
2
Publicată în M. Of. nr. 279 din 21 aprilie 2003.
3
Publicată în M. Of. nr. 219 din 18 mai 2000.
4
Publicată pe www.eur-lex.europa.eu
5
Publicată în M. Of. nr. 575 din 29 iunie 2004.
6
În acelaşi sens, T. Toader, Drept penal Român, partea specială, ed. a 5-a, revizuită şi
actualizată, Ed. Hamangiu, Bucureşti 2011, p. 425.
7
V. Dobrinoiu, M.A. Hotca, N. Neagu, M. Murea, C. Căşuneanu, op. cit., p. 438.
8
ÎCCJ, secţia penală, decizia nr. 405 din 24 septembrie 2014, în acelaşi sens a se vedea şi
ÎCCJ, secţia penală, decizia nr. 1310 din 14 aprilie 2014, ambele publicate pe www.scj.ro
9
V. Dobrinoiu, M.A. Hotca, N. Neagu, M. Murea, C. Căşuneanu, op. cit., p. 442.
10
Decizia penală nr. 52/2000 a C. Ap. Bucureşti, secţia I penală, citată în T. Toader, A.
Stoica, N. Cristuş, Codul penal şi legile speciale - doctrină, jurisprudenţă, decizii ale Curţii
Constituţionale, hotărâri C.E.D.O., Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2007, p. 470.
11
Publicată în M. Of. nr. 244 din 11 aprilie 2002.
12
Publicată în M. Of. nr. 486 din 15 iulie 2010.