SSRN Id3337733

NATURA JURIDICĂ A MĂSURII CONFISCĂRII
ÎN PROCESUL PENAL
Camelia BOGDAN
ABSTRACT
My main findings increased awareness that in many cases, judges are not
interested to order third party confiscation, despite imperative provisions
compelling them to apply these measures and to take appropriate
precautionary measures, in view to guarantee the efficiency of a further
confiscation order. Therefore, I am trying to assess the causes of the poor
implementation of third party/extended/non-conviction based confiscation and
to argue the nature of confiscation. In the Romanian legal system, that of a
safety measure and not of a penalty. The guarantees that should accompany a
confiscation order should also be presented in a comprehensive way, in order
to persuade the practionner not to further jeopardize the principle Crime does
not pay.
Keywords: seizure, confiscation, provisional measure, safety measure, no

criminal charge, third party
1. Consideraţii introductive privind scopul confiscării în legislaţia procesual-

penală
În literatura de specialitate1 s-a afirmat că în ultimele două decenii a avut loc o
„revoluţie de catifea” în domeniul dreptului penal, caracterizată prin mutaţii
importante în ceea ce priveşte reprimarea infracţiunilor generatoare de profit2.

Judecător dr.;e-mail: revdpenal@gmail.com.
1
Guillermo Jorge, Cadrul legislativ din România privind îmbogăţirea ilicită, disponibil pe website-ul
Institutului Naţional al Magistraturii, www.inm.lex-ro.
Electronic copy available at: https://ssrn.com/abstract=3337733

NATURA JURIDICĂ A MĂSURII CONFISCĂRII ÎN PROCESUL PENAL 89
Pornindu-se de la premisa corectei înţelegeri a profilului criminologic al

infractorului financiar, se încearcă, în domeniul investigării acestor infracţiuni 3 ,
abandonarea treptată a teoriilor tradiţionale, retributive, în care restrângerea
libertăţii individuale este condiţia sine qua non pentru restabilirea ordinii de drept,
a prevenţiei generale şi speciale şi aplicarea unei noi politici de control social
axate nu atât pe restrângerea libertăţii individuale, ci, mai degrabă, pe confiscarea
bunurilor obţinute în mod fraudulos4.
2
Cu titlu preliminar, se impune să definim sintagma ”Recuperarea produsului infracţiunii” (Asset
Recovery/Le recouvrement des avoirs criminels) distingând între repararea prejudiciului cauzat victimelor
infracţiunii şi confiscare, precizând însă că cele două instituţii nu sunt defel caracterizate ca fiind incompatibile, ci
dimpotrivă, se află într-un raport de complementaritate, recuperarea prejudiciului lato sensu putând avea loc,
inter alia, prin readucerea în domeniul privat al statului a bunurilor dobândite prin săvârşirea unor fapte de legea
penală, altfel spus, prin confiscarea specială. Nu de puţine ori, repatrierea bunurilor dobândite prin săvârşirea
unor fapte prevăzute de legea penală a avut loc prin aducerea la îndeplinire a unor cereri de comisie rogatorie
având ca obiect confiscarea produsului infracţiunii, din fondurile obţinute cu acest titlu acordându-se prioritate
compensării victimelor infracţiunii. În legislaţiile altor ţări, acordarea de reparaţii civile victimelor infracţiunii din
sumele confiscate are loc după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare prin introducerea unor cereri de
către victime unităţii de management a creanţelor infracţionale (a se vedea, spre exemplu, AGRASC în Franţa sau
Marshall în Statele Unite ale Americii). Apreciem util a se preciza necesitatea eliminării oricăror automatisme din
practica organelor judiciare care le-ar putea determina să ridice măsura asigurătorie cu motivarea că a fost reparată
paguba (a se vedea, în acest sens şi concluziile Raportului Inspecţiei Judiciare nr. 4621/IJ/3699/DIJ/2014, publicat
pe site-ul www.csm1909.ro): tocmai din asimilarea standardelor internaţionale în materie derivă concluzia că
repararea pagubei are loc în materia reprimării infracţiunilor generatoare de profit nu doar prin acordarea de
despăgubiri victimei, atunci când există o constituire de parte civilă, ci şi prin confiscarea tuturor produselor
infracţiunilor generate de infracţiunile deduse judecăţii: acestea trebuie identificate şi indisponibilizate în faza de
urmărire penală pentru a permite ca în faza de judecată, în măsura în care judecătorul cântăreşte potrivit
standardului probator al preponderenţei dovezilor (standardul dincolo de orice dubiu rezonabil trebuie atins doar
pentru pronunţarea unor soluţii de condamnare, conform dispoziţiilor art. 396 C. proc. pen.) că se impune luarea
măsurii de siguranţă a confiscării speciale, ordinul de confiscare să poată fi în mod efectiv garantat. În diferitele
rapoarte ale experţilor organismelor internaţionale sunt descrise şi etapele acestui proces, respectiv identificarea,
sechestrarea şi confiscarea/repatrierea/compensarea victimelor infracţiunii: a se vedea, exempli gratia, Raportul
Comisiei Comunităţilor Europene din 17 decembrie 2007 în temeiul articolului 6 din Decizia-cadru a Consiliului
din 24 februarie 2005 privind confiscarea produselor, a instrumentelor şi a bunurilor având legătură cu
infracţiunea(2005/212/JAI) ; Raportul Comisiei Comunităţilor Europene din 22 decembrie 2008 în temeiul art. 14
din Decizia-cadru 2003/577/JHA a Consiliului din 22 iulie 2003 privind executarea în Uniunea Europeană a
ordinelor de îngheţare a bunurilor sau a probelor; Raportul Comisiei Comunităţilor Europene din 23.08.2010
întemeiat pe art. 22 din Decizia-cadru 2006/783/JAI a Consiliului din 6 octombrie 2006 privind aplicarea
principiului recunoaşterii reciproce pentru hotărârile de confiscare; Report from the Commission to the European
Parliament and to the Council based on Article 8 of the Council Decision 2007/845/JHA of 6 December 2007
concerning cooperation between Asset Recovery Offices of the Member States in the field of tracing and
identification of proceeds from, or other property related to crime; European Commission Directorate-General
Justice, Freedom & Security, Assessing the effectiveness of EU Member States’ practices in the identification,
tracing, freezing and confiscation of criminal assets Final Report June 2009; Comunicarea Comisiei Comunităţilor
Europene din 20.112008, Produsele provenite din activităţi de criminalitate organizată Garantarea principiului
potrivit căruia „Criminalitatea nu aduce venituri” ; Raportul final prezentat în cadrul proiectului Ministerului
Justiţiei „Îmbunătăţirea sistemului românesc de combatere a spălării banilor”, Proiect de înfrăţire instituţională TF
RO 2007/IB/JH-14 TL; Evaluation Report on the Fifth round of mutual evaluations “Financial Crime and
Financial Investigations” subject decided at the Multidisciplinary Group on Organised Crime (MDG) meeting of
17 June 2008, Report on Romania (15 March 2010) , etc.
3
Sunt infracţiuni generatoare de profit prin excelenţă infracţiunile prevăzute de legea privind insolvenţa,
abuzul de încredere, faptele de corupţie, delapidarea, evaziunea fiscală etc.
4
În instrumentele internaţionale se definesc termenii-cheie în materia recuperării produsului infracţiunii,
fiecare stat semnatar al instrumentului internaţional ce urmează implementat în legislaţia internă urmând să

90 CAMELIA BOGDAN
înţeleagă prin: „Bun” : un bun de orice natură, corporal sau necorporal, mobil sau imobil, tangibil sau intangibil şi
actele sau instrumentele juridice care atestă dreptul de proprietate sau interese într-o astfel de proprietate care este
considerat produs sau instrument al infracţiunii, conform definiţiilor din articolul 1 al Deciziei-cadru
2001/500/JAI; articolul 1(b) al Convenţiei CoE privind spălarea, descoperirea, sechestrarea şi confiscarea
produselor infracţiunii şi privind finanţarea terorismului – CETS nr. 198; şi articolul 1(b) al Convenţiei CoE prind
spălarea, descoperirea, sechestrarea şi confiscarea produselor infracţiunii – CETS nr. nr. 141. Definiţia conţinută în
reglementarea europeană este mai largă decât cea găsită în articolul 2(d) al CNUICTO (Convenţia Naţiunilor Unite
împotriva criminalităţii transnaţionale organizate) şi Convenţia Naţiunilor Unite împotriva Corupţiei (CNUIC),
deoarece acestea nu fac o referire specifică la activele tangibile şi intangibile4; „Produs” înseamnă orice avantaj
economic obţinut din infracţiune. Poate fi orice formă de bun, aşa cum este acesta definit în: articolul 1 al
Deciziei-cadru 2001/500/JAI; articolul 1(a) al Convenţiei CoE privind spălarea, descoperirea, sechestrarea şi
confiscarea produselor infracţiunii şi privind finanţarea terorismului – CETS nr. 198; şi articolul 1(a) al Convenţiei
CoE privind spălarea, descoperirea, sechestrarea şi confiscarea produselor infracţiunii – CETS nr. 141. „Produsele
infracţiunii” reprezintă, conform articolului 2(e) al CNUIC şi CNUICTO, orice bun care derivă din sau este
obţinut, direct sau indirect din comiterea unei infracţiuni. „Instrumente” reprezintă orice bun folosit sau care s-a
intenţionat să fie folosit, în orice mod, integral sau parţial, pentru săvârşirea unei infracţiuni sau a unor infracţiuni,
conform articolului 1 al Deciziei-cadru 2001/500/JAI; articolului 1(c) al Convenţiei CoE privind spălarea,
descoperirea, sechestrarea şi confiscarea produselor infracţiunii şi privind finanţarea terorismului – CETS nr. 198;
şi articolului 1(c) al Convenţiei CoE privind spălarea, descoperirea, sechestrarea şi confiscarea produselor
infracţiunii – CETS nr. 141. „Îngheţare” sau „sechestru” reprezintă interzicerea temporară a transferului,
distrugerii, dispunerii sau mişcării bunurilor sau asumarea temporară a custodiei sau controlului asupra bunurilor
în baza unei hotărâri pronunţate de o instanţă sau de o altă autoritate competentă, conform articolului 1(g) al
Convenţiei CoE privind spălarea, descoperirea, sechestrarea şi confiscarea produselor infracţiunii şi privind
finanţarea terorismului – CETS nr. 198. Decizia-cadru a Consiliului 2003/577/JAI, pe de altă parte, defineşte un
„ordin de îngheţare” ca orice măsură luată de o autoritate judiciară competentă din statul emitent pentru a preveni
provizoriu distrugerea, transformarea, deplasarea, transferul sau utilizarea bunurilor care ar putea face obiectul
confiscării sau ar putea reprezenta probe. Articolul 2(f) al CNUICTO şi CNUIC diferă de definiţiile de mai sus
deoarece nu conţine în definiţie ceea ce se înţelege drept acţiunea de „distrugere”. „Confiscarea” este o pedeapsă
sau o măsură, cerută de o instanţă după parcurgerea procedurilor legate de o infracţiune sau de infracţiuni,
rezultând în deposedarea definită de bunurile respective, conform articolului 1 al Deciziei-cadru 2001/500/JAI;
articolului 1(d) al Convenţiei CoE privind spălarea, descoperirea, sechestrarea şi confiscarea produselor
infracţiunii şi privind finanţarea terorismului – CETS nr. 198; şi articolului 1(d) al Convenţiei CoE privind
spălarea, descoperirea, sechestrarea şi confiscarea produselor infracţiunii – CETS nr. 141.„Confiscarea valorii în
cauză” sau „confiscarea bunurilor cu o valoare echivalentă” are loc atunci când prevederile legale permit proceduri
alternative la confiscarea produselor infracţiunii, în cazurile în care aceste produse nu pot fi sechestrate, pentru
confiscarea bunurilor a căror valoare corespunde unor astfel de produse ale infracţiunii, atât în procedurile interne,
cât şi în procedurile instituite la cererea altui stat membru, incluzând cererile de aplicare a ordinelor de confiscare
din străinătate, conform articolului 3 al Deciziei–cadru 2001/500/JAI. Fără a intra în contradicţie cu cele de mai
sus, statele membre pot exclude confiscarea bunurilor a căror valoare corespunde cu cea a produselor infracţiunii
în cazurile în care valoarea ar fi mai mică de 4.000,00 EUR. „Confiscarea extinsă ” apare atunci când o instanţă,
în baza faptelor specifice, consideră că bunurile au derivat din activităţi infracţionale ale persoanei condamnate în
timpul unei perioade dinaintea condamnări care este considerată rezonabilă de instanţă în circumstanţele cazului
respectiv sau atunci când instanţa este convinsă, în mod satisfăcător din punct de vedere juridic, că valoarea
bunurilor este disproporţionată faţă de veniturile cunoscute ale persoanei condamnate, conform deciziei-cadru
2005/212/JA „Confiscarea creanţelor unei terţe persoane”’ implică o confiscare a creanţelor care au fost
transferate de o persoană anchetată sau condamnată către terţe persoane, în conformitate Securitatea Internă a UE
în Acţiune.4 „Confiscarea ce nu se bazează pe o condamnare” apare atunci când confiscarea este cerută, dar nu
derivă dintr-o condamnare penală. Decizia-cadru 2005/212/JAI se referă la confiscarea ce nu este bazată pe o
condamnare în articolul 3(4) („alte proceduri decât cele penale legate de privarea autorului infracţiunii de bunurile
respective”). „Despăgubirea victimelor”: „victimă” înseamnă o persoană fizică sau juridică care a suferit un
prejudiciu, inclusiv o vătămare a integrităţii sale fizice, mentale sau emoţionale sau un prejudiciu economic cauzat
direct de acte sau omisiuni care încalcă codul penal al unui stat membru, în conformitate cu articolul 1(a) al
Deciziei-cadru a Consiliului 2001/220/JAI legată de statutul victimelor în cadrul urmăririi penale. Despăgubirea
victimelor este definită în Directiva Consiliului 2004/80/CE privind despăgubirea victimelor criminalităţii.
Conform acestei directive, despăgubirea trebuie să fie „echitabilă şi adecvată”.

Această paradigmă s-a dovedit un excelent instrument al politicii anti-criminale

destinate reprimării traficului de stupefiante în Statele Unite ale Americii şi a fost
consacrată în Convenţia Naţiunilor Unite împotriva traficului ilicit de stupefiante şi
substanţe psihotrope (1988)5. Luând în considerare liberalizarea pieţelor financiare,
autorii Convenţiei au impus statelor membre să aibă în vedere necesitatea
răsturnării dovezii de probă a originii licite a produselor presupuse a proveni din
săvârşirea din infracţiuni pentru a putea fi supuse confiscării6. Treptat, confiscarea
profiturilor obţinute din infracţiuni a devenit obiectivul central al sistemelor de
drept penal, urmărindu-se, implicit, reducerea săvârşirii infracţiunilor generatoare
de profit. Eforturile autorităţilor au fost concentrate în direcţia creşterii eficacităţii
5
Convenţiile internaţionale adoptate sub egida Organizaţiei Naţiunilor Unite care impun obligaţia Statului
român de a incrimina spălarea banilor şi de a indisponibiliza şi confisca produsul infracţiunii au fost ratificate de
România prin:
- Legea nr. 118 din 15 decembrie 1992 pentru aderarea României la Convenţia asupra substanţelor psihotrope
din 1971 şi la Convenţia contra traficului ilicit de stupefiante şi substanţe psihotrope din 1988, publicată în
Monitorul Oficial nr. 341 din 30 decembrie 1992.
- Legea nr. 565 din 16 octombrie 2002, publicată în Monitorul Oficial Nr. 813 din 8 noiembrie 2002
Convenţiei Organizaţiei Naţiunilor Unite împotriva criminalităţii transnaţionale organizate, a Protocolului privind
prevenirea, reprimarea şi pedepsirea traficului de persoane, în special al femeilor şi copiilor, adiţional la Convenţia
Naţiunilor Unite împotriva criminalităţii transnaţionale organizate, precum şi a Protocolului împotriva traficului
ilegal de migranţi pe calea terestră, a aerului şi pe mare, adiţional la Convenţia Naţiunilor Unite împotriva
criminalităţii transnaţionale organizate, adoptate la New York la 15 noiembrie 2000
- Legea nr. 365 din 15 septembrie 2004, publicata în Monitorul Oficial, Partea I nr. 903 din 05/10/2004,
intrare în vigoare: 05/10/2004 pentru ratificarea Convenţiei Organizaţiei Naţiunilor Unite împotriva corupţiei din
09/12/2003
Convenţii internaţionale adoptate sub egida Consiliului Europei care impun obligaţia Statului român de a
incrimina spălarea banilor şi de a indisponibiliza şi confisca produsul infracţiunii au fost ratificate de România
prin:
- Legea nr. 263 din 2002 publicata în Monitorul Oficial, Partea I nr. 353 din 28/05/2002 Intrare în vigoare:
28/05/2002 pentru ratificarea Convenţiei europene din 08/11/1990 privind spălarea, descoperirea, sechestrarea şi
confiscarea produselor infracţiunii
- Legea nr. 420 din 22 noiembrie 2006, publicată în Monitorul Oficial nr. 968 din 4 decembrie 2006 pentru
ratificarea Convenţiei Consiliului Europei privind spălarea, descoperirea, sechestrarea şi confiscarea produselor
infracţiunii şi finanţarea terorismului, adoptată la Varşovia la 16 mai 2005.
- Convenţia penală privind corupţia, adoptată de Comitetul Miniştrilor Consiliului Europei la 27 ianuarie 1999,
la Strasbourg, ratificată de România prin Legea nr. 27 din 16 ianuarie 2002 pentru ratificarea Convenţiei penale
asupra corupţiei, publicată în Monitorul Oficial nr. 65 din 30 ianuarie 2002.
- Convenţia civilă asupra corupţiei, adoptată de Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei la 4 noiembrie
1999 ratificată de România prin Legea nr. 147 din 1 aprilie 2002 pentru ratificarea Convenţiei civile asupra
corupţiei, adoptată la Strasbourg la 4 noiembrie 1999, publicată în Monitorul Oficial nr. 260 din 18 aprilie 2002. În
măsura în care statele nu au ratificat aceste convenţii, asistenţa juridică în vederea recuperării produsului
infracţiunii de spălare a banilor poate fi acordată în baza Convenţiei Consiliului Europei privind asistenţa reciprocă
în materie penală adoptată în anul 1959 ori pe bază de reciprocitate. De asemenea, Protocolul Adiţional la
Convenţia Europeană privind asistenţa reciprocă în materie penală, adoptat în 2001, extinde scopul aplicării
Convenţiei pentru a acoperi procedurile administrative ce pot da naştere unor proceduri în faţa curţilor având
jurisdicţie în principal în materie penală. O dispoziţie similară o întâlnim şi în disp. art 3 paragraful 1 din
Convenţia Uniunii Europene privind asistenţa judiciară în materie penală între statele membre ale Uniunii
Europene din 29 mai 2000.
6
A se vedea art. 5 alin. (7) din Convenţia Naţiunilor Unite împotriva traficului ilicit de stupefiante şi substanţe
psihotrope, ratificată de România prin Legea nr. 118 din 15.12.1992 publicată în M. Of., Partea I, nr. 341 din
30.12.1992.

92 CAMELIA BOGDAN
instrumentelor legale menite să descopere, sechestreze, confişte bunurile dobândite

în mod ilicit, pentru reducerea motivaţiei infractorilor în implicarea în astfel de
activităţi criminale, dar şi pentru reducerea capitalului operaţional folosit în
vederea continuării unor astfel de activităţi.
În mod plastic s-a justificat în doctrina de specialitate eficienţa indisponibilizării
şi confiscării în lupta împotriva criminalităţii organizate 7 . Or, confiscarea
produsului infracţiunii previne infiltrarea produsului infracţiunii în circuitul civil,
prin neutralizarea instrumentului de săvârşire a unor noi infracţiuni, asigurând,
altfel spus, reinstaurarea domniei legii prin punerea în evidenţă a valenţelor
principiului potrivit căruia Criminalitatea nu produce venituri (Crime does not
pay) 8 . Nu mai puţin adevărat este că scurgerea unor uriaşe sume de bani din
economia legală pune în pericol însăşi esenţa statului de drept, prin împietarea
aducerii la îndeplinire a obligaţiilor de a asigura servicii de bază cetăţenilor şi prin
reducerea capacităţii de a susţine dezvoltarea economică, socială şi politică.
Nu trebuie pierdut din vedere nici faptul că drepturile fundamentale ale
cetăţenilor sunt garantate prin obligaţiile asumate de autorităţi la nivel
internaţional: potrivit art. 2.1 din Pactul internaţional asupra drepturilor economice,
sociale şi culturale, adoptat în anul 1966, statul trebuie să folosească la maxim
resursele disponibile pentru a garantarea acestor drepturi cetăţenilor săi.
În doctrină, se arată, cu titlu de exemplu, că prin ignorarea obligaţiei de a
dispune confiscarea produsului infracţiunii sunt violate, astfel drepturi funda-
mentale ale cetăţenilor, cum sunt cele prevăzute fie în Pactul internaţional asupra
drepturilor economice, sociale şi culturale, între care dreptul la hrană, dreptul la
sănătate (art. 11, 12), dreptul la educaţie (art. 2, 13, 14), fie în Declaraţia univer-
sală a drepturilor omului sau în Pactul internaţional asupra drepturilor civile şi
politice9.
În aceste texte legale trebuie căutate şi limitele în cadrul cărora trebuie derulate
activităţile în scopul unic al obţinerii de profit – care pare să devină în condiţiile
actuale măsura tuturor lucrurilor – Alpha si Omega existenţei pe Terra10.
Aceste reglementări internaţionale au fost adoptate deoarece contaminarea
economiei legale şi a sistemului financiar sunt considerate ameninţări reale, de
vreme ce organizaţiile criminale sunt pe cale sa asaneze democraţia chiar şi prin
utilizarea unor mijloace-legale care le permit infiltrarea în economie:
societăţile-ecran11.
7
Robert Globinek, Financial Investigation and Confiscation the Proceeds of Crime, Training Manual for the
Judiciary, Council of Europe, 2006, p. 9.
8
Ibidem, p. 9.
9
Kodjo Attiso, Le recouvrement des avoirs volés: gérer l’echilibre entre les droits humains fondamnetaux en
jeu, Working Paper 8, Basel Institute of Governance, p. 9.
10
A se vedea, în acest sens, Chantal Cutajar, Pour une Europe plus juste, neutralisons les sociétés écran,
prezentare susţinută în cadrul conferinţei organizate de Asociaţia parlamentară europeană şi de Mişcarea
europeană Alsace, Strasbourg, 15 ianuarie 2015.
11
A se vedea, pentru detalii asupra ingineriilor financiare puse în practică prin aceste montaje, Chantal
Cutajar-Rivière, La société écran: essai sur sa notion et son régime juridique, L.G.D.J., 1998).

Atragem ab initio atenţia asupra faptului că România este monitorizată în

vederea asigurării respectării standardelor internaţionale în materie atât prin
mecanismul Conferinţei Părţilor la Convenţia Consiliului Europei privind spălarea,
descoperirea, sechestrarea şi confiscarea produselor infracţiunii şi finanţarea
terorismului (CETS 198), cât şi de experţii MONEYVAL (Comitetul European de
Experţi pentru Evaluarea Masurilor de Combatere a Spălării Banilor si Finanţării
Terorismului), în privinţa respectării standardelor impuse prin Recomandările
Grupului de Acţiune Financiară Internaţională (FATF). De aceea, pentru asigurarea
efectivităţii sistemului român de prevenire şi combatere a spălării banilor, este
necesară atât aprofundarea notelor de fundamentare a Convenţiei Consiliului
Europei privind spălarea, descoperirea, sechestrarea şi confiscarea produselor
infracţiunii şi finanţarea terorismului (CETS 198)12 , cât şi aprofundarea notelor
interpretative ale Recomandărilor Grupului de Acţiune Financiară Internaţională13.
Pe cale de consecinţă, nu poate fi neglijat interesul, atât de ordin teoretic, cât şi
de ordin practic, pe care-l prezintă confiscarea produsului infracţiunii pentru
domeniul dreptului, inclusiv interesul pe care-l suscită neutralizarea produsului
infracţiunii pentru buna funcţionare a administraţiei publice, precum şi a liberei
concurenţe pe pieţele internaţionale.
Coborând pe firul istoriei, confiscarea bunurilor unei persoane condamnate
pentru săvârşirea unei infracţiuni reprezintă una din cele mai vechi forme de
manifestare a represiunii publice14.
Într-adevăr, criminalitatea economico-financiară nu este un flagel cu valenţe de
noutate în peisajul infracţional. Infracţiuni considerate astăzi ca fiind dificil de
investigat din cauza complexităţii deosebite nu au scăpat atenţiei juriştilor romani,
contemporani cu Cicero 15 . Cu toate acestea, formele de manifestare ale acestui
flagel au evoluat astăzi, progresiv cu libera circulaţie a mărfurilor şi capitalurilor,
multidisciplinaritatea fiind o condiţie sine qua non pentru neutralizarea acestuia.
Într-adevăr, doar aplicarea unei pedepse fără luarea în considerare a amprentei
lăsate de fluxurile produselor infracţiunii asupra economiei legale nu mai poate
reprezenta astăzi un deziderat. În acest sens, principiul de bază al personalităţii
represiunii penale trebuie să fie nuanţat în măsura în care se intenţionează
12
Council of Europe, Explanatory Report to the Council of Europe Convention on Laundering, Search,
Seizure and Confiscation of the Proceeds from Crime and on the Financing of Terrorism, publicat pe site-ul
http://conventions.coe.int/Treaty/EN/Reports/Html/198.html.
13
A se vedea şi “Methodology for Assessing Technical Compliance with the FATF Recommendations And
The Effectiveness Of Aml/Cft Systems”, consultată pe website-ul http://www.fatfgafi.org/media/fatf/documents/
methodology/FATF%20 Methodology%2022%20Feb%202013.pdf
14
Laurent Saenko, Instruction préparatoire et saisie immobilière en valeur, note sous Crim. 24 septembre
2014, R. Dalloz n. 38/2619, p. 2227. Într-adevăr, evidenţiază autorul, codificările romane au acordat spaţiu
important instituţiei confiscării: a se vedea, în acest sens, Digeste (D., 20, 48, 1, De Bonis damnatorum, unde se
arată că, prin condamnare, bunurile sunt confiscate deoarece condamnaţii îşi pierd viaţa, fiind aduşi în stare de
servitudine), Codul lui Justinian (C.9, 48, Ne sine jussu principis, certis judicibus liceat confiscare şi C.9,49, De
bonis praescriptorum seu damnatorum).
15
A se vedea Cicero (Pro Lucio Murena).

94 CAMELIA BOGDAN
neutralizarea tuturor consecinţelor economice şi financiare ale acestor infracţiuni:

lupta împotriva unui astfel de fenomen nu poate fi redusă la pedepsirea celor ce vor
fi găsiţi vinovaţi. Determinantă este ruperea liantului dintre produsul infracţiunilor
generatoare de profit şi a beneficiarilor acestui emolument.
Se cuvine să ne aplicăm şi noi, în acest context, asupra unor texte din noua
legislaţie penală care în opinia noastră împietează atingerea obiectivelor procesului
penal, urmând să ne exprimăm serioase rezerve asupra opţiunii legiuitorului
configurate în dispoziţiile art. 2 alin. (2) C. pen. de a ataşa valenţele principiului
retroactivităţii măsurilor de siguranţă în procesul penal.
Plecăm, în mod firesc, de la premisa potrivit căreia nici un legiuitor însărcinat
de către poporul său cu elaborarea unui Cod penal nu are voie să facă abstracţie de
dimensiunea transnaţională a criminalităţii16: avem în vedere că deşi justiţia penală
este ultimul bastion al suveranităţii statului, acţiunea penală, prin care se aduce la
îndeplinire înfăptuirea justiţiei în procesul penal nu poate fi exercitată fără luarea în
considerare a sistemelor altor state, atunci când persoana căutată, mijloacele de
probă sau produsul infracţiunii se află pe teritoriul altui stat. Pentru surmontarea
acestor obstacole, Statele îşi acordă asistenţă reciprocă, după reguli pe care singure
şi le definesc17.
Apreciem că din redactarea dispoziţiilor art. 2 alin. (2) C. pen. derivă probleme
şi în materia cooperării internaţionale, în măsura în care Statului român i-ar fi cerut
să execute un ordin de confiscare pentru fapte săvârşite înainte de intrarea în
vigoare a legii care prevede măsura de siguranţă a confiscării produsului
infracţiunii, împietându-l să-şi aducă la îndeplinire angajamentele ferme pe care şi
le-a asumat în domeniul reprimării criminalităţii transnaţionale.
Avem în vedere că potrivit dispoziţiilor art. 262 din Legea nr. 302 din 28 iunie
2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală18 recunoaşterea
şi executarea ordinului de confiscare poate fi refuzată dacă executarea ordinului de
confiscare aduce atingere principiilor constituţionale; executarea ordinului de
confiscare s-a prescris potrivit legii române, cu condiţia ca infracţiunile să fie de
competenţa autorităţilor române potrivit legislaţiei penale interne19; hotărârea de
16
Peter Wikitzi, Development of an Effective International Criminal Justice programme: a European View, în
Eser A. and Lagodny O., “Principles and Procedures for a New Transnational Criminal Law”, Eigenverlag MPI,
Fribourg, 1992, pp. 267-270.
17
Robert Zimmerman, La coopération judiciaire internationale en matière pénale, Ed. Bruyllant SA,
Bruxelles, LGDJ, Stamplili Editions SA Bune 2009, p. 1.
18
Republicată în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 377 din 31 mai 2011, cu ultimele modificări prin
Legea nr. 300/2013. Dispoziţiile sunt cuprinse în secţiunea a 5-a din Lege, intitulată „Dispoziţii privind cooperarea
cu statele membre ale Uniunii Europene în aplicarea Deciziei-cadru 2006/783/JAI din 6 octombrie 2006 privind
aplicarea principiului recunoaşterii reciproce la ordinele de confiscare”. Potrivit dispoziţiilor art. 248 alin. (9) din
Lege, prin decizia-cadru se înţelege Decizia-cadru 2006/783/JAI din 6 octombrie 2006 privind aplicarea
principiului recunoaşterii reciproce la ordinele de confiscare, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr.
L 328 din 24 noiembrie 2006.
19
Acest motiv de nerecunoaştere/neexecutare nu are o justificare legitimă în peisajul legislativ, deoarece,
potrivit dispoziţiilor art. 162 alin. (6) C.pen., măsurile de siguranţă nu se prescriu.

confiscare a fost pronunţată în temeiul competenţelor de confiscare extinse care nu

sunt compatibile cu dispoziţiile legislaţiei române în materie. În acest caz,
hotărârea de confiscare poate fi executată cel puţin în măsura prevăzută de
legislaţia română.
Demersul nostru are ca obiectiv clarificarea naturii confiscării în procesul penal,
pentru a vedea în ce măsură judecătorul, chemat să respecte atât legea internă, dar
şi principiile statuate în jurisprudenţa C.E.D.O., ar putea fi împiedicat în mod
rezonabil să aplice în mod retrospectiv un ordin de confiscare, unanim fiind
acceptat că legea nouă care prevede măsuri de siguranţă va avea aplicabilitate
imediată, pentru înlăturarea unei stări de pericol social deja existente în momentul
intrării în vigoare a legii20.
2. Instituţia confiscării în lumina reglementărilor autohtone
În mod tradiţional, în legislaţia noastră procesual-penală confiscarea a fost
privită ca o sancţiune de drept penal, având drept scop neutralizarea stării de
pericol pe care le-ar putea genera unele bunuri în circuitul civil, stare potenţată în
mod necesar, dar nu obligatoriu, de săvârşirea unor infracţiuni: măsurile de
siguranţă nu au, aşadar, în vedere pericolul social pe care îl prezintă prin ea însăşi
fapta prevăzută de legea penală sau constatate cu prilejul urmării penale, stări a
căror combatere se poate realiza numai prin luarea acestor măsuri de siguranţă, faţă
de cel care a săvârşit fapta revelatoare 21 ; la măsura de siguranţă a confiscării
speciale incidenţa acesteia priveşte, deopotrivă, lucruri, aşa încât luarea măsurii
este condiţionată de starea de pericol pe care o pot prezenta anumite lucruri
(periculozitate obiectivă)22.
În spaţiul carpato-danubiano-pontic, dispoziţii privind instituţia confiscării
întâlnim în dispoziţiile cuprinse în art.37 din Codul penal de la 186423, potrivit cu
care „Judecătorii vor putea ordona să se confişte:
37.1. Lucrurile produse prin crimă, delict sau contravenţiune;
37.2. Lucrurile cari au servit, sau care au fost destinate spre a comite vreo
infracţiune, dacă aceste lucruri vor fi ale autorului infracţiunei sau ale vre-unui
complice.
37.3. Scrierile, imaginele sau figurile cari ar prezenta elementele unei acţiuni
condamnabile; pentru aceasta se va ordona, în acelaşi timp, şi distrucţiunea tuturor
20
Roubier, Le droit transitoire, 2e ed, Dalloz et Sirey, 1960, n. 87, spec., p.449, note 1, apud Chantal Cutajar,
La gel et la confiscation sans condamnation penale a l’épreuve du droit français, în „Garantir que le crime ne paie
pas. Stratégie pour enrayer le développement des marchés criminels”, sous la direction de Chantal Cutajar, Presses
Universitaires de Strasbourg, Strasbourg, 2010, p. 174.
21
V. Dongoroz, S. Kahane, I. Oancea, R. Stănoiu, I. Fodor, N. Iliescu, C. Bulai, V. Roşca, Explicaţii teoretice
ale Codului penal român, Editura Academiei Române, Editura All Beck, Bucureşti, 2003, p. 258.
22
Ibidem
22
Ibidem, p. 299.
23
Codul penal din 30 octombrie 1864 a fost promulgat şi publicat la 30 octombrie 1864 şi pus în aplicare la 1
mai 1865.

96 CAMELIA BOGDAN
exemplarelor ce se vor fi găsit, precum şi a planchetelor, formatelor sau tiparelor

cari vor fi destinate spre a le reproduce.
Confiscarea sau destrucţiunea vor fi parţiale, la caz când numai unele pasaje sau
unele părţi din planchete, formate sau tipare vor fi contrarii legei.
37.4. Toate lucrurile făcute sau menţinute în contra regulamentelor poliţieneşti”.
Codul penal de la 1864 nu cuprinde dispoziţii privind aplicarea în timp a legii
penale care cuprinde măsuri de siguranţă; în schimb, potrivit dispoziţiilor cuprinse
în art. 4 inserat în Capitolul I din Titlul al II-lea din Codul penal de la 193624, legile
care prevăd măsuri de siguranţă se aplică şi infracţiunilor comise anterior punerii
lor în vigoare, dacă nu sunt definitiv judecate.
În arhitectura acestui text de lege, confiscarea reprezintă una din speciile
măsurilor de siguranţă menţionate în enumerarea cu caracter limitativ a acestora în
dispoziţiile art. 71 alin. (1). pct. 12 din Cod. Reţinem, de asemenea, că potrivit
dispoziţiilor cuprinse în art. 70 din Codul penal de la 1936, măsurile de siguranţă se
aplică de instanţa judecătorească, însoţind o pedeapsă, afară de cazurile prevăzute
de lege, când pot fi pronunţate şi singure: aceste dispoziţii reprezintă sediul
reglementării confiscării fără condamnare, instituţie cunoscută, astfel, în peisajul
legislaţiei noastre penale încă din perioada interbelică 25 . Astfel, potrivit
dispoziţiilor cuprinse în art. 80 alin. (4) din Codul penal de la 1936, confiscarea
lucrurilor prevăzute mai sus se poate hotărî, chiar dacă autorul, instigatorul sau
complicele sunt apăraţi de pedeapsă, fie pentru că acţiunea penală nu s-ar putea
exercita, fie pentru că s-a dat o ordonanţă sau decizie de neurmărire ori hotărâre de
achitare.
Condiţia sine qua non, conform dispoziţiilor cuprinse în alin. (2) din art. 70 din
acelaşi Cod, care trebuie a fi îndeplinită pentru aplicarea confiscării speciale este
inserată în art. 70 alin. (2) şi constă în necesitatea înlăturării stării de pericol
generate de rămânerea bunurilor dobândite prin săvârşirea de infracţiuni la
dispoziţia infractorului.
Reţinem că potrivit dispoziţiilor cuprinse în art. 80 alin. (1) din Codul penal de
la 1936, cu denumirea marginală Confiscarea specială, în caz de condamnare,
instanţa, sub rezerva drepturilor terţilor, poate dispune, prin hotărârea pe care o
pronunţă, confiscarea: 1. lucrurilor produse prin infracţiune; 2. lucrurilor care au
servit sau care au fost destinate să servească la săvârşirea unei infracţiuni dacă
24
Publicat în Monitorul oficial, Partea I nr. 65 din 18.03.1936.
25
Potrivit dispoziţiilor art. 71 cu denumirea marginală „Diferite specii de măsuri de siguranţă”, măsurile de
siguranţă sunt:1. internarea infractorilor alienaţi într-un ospiciu; 2. internarea infractorilor cu anormalităţi de ordin
fiziologic sau psihologic, într-un azil; 3. deţinerea infractorilor din obiceiu într-un institut special; 4. internarea
vagabonzilor şi cerşetorilor într-o casă de muncă; 5. internarea infractorilor minori într-un institut de educaţie
corectivă; 6. liberarea supravegheată pentru minori; 7. măsurile tutelare pentru minori; 8. interdicţia de a se afla în
anumite localităţi; 9. interdicţia de a pătrunde în anumite localuri; 10. interdicţia de a exercita o anume profesie
sau meserie; 11. expulzarea străinilor; 12. confiscarea specială; 13. cauţiunea de bună purtare; 14. închiderea
localului; 15. disolvarea sau suspendarea unei persoane juridice. Cazurile de aplicare şi modurile de executare a
măsurilor de siguranţă privitoare la minori sunt arătate în art. 146, 147, 148, 149, 151, 152 şi 153 din cod.

acestea sunt ale autorului infracţiunii, ale instigatorului sau ale vreunui complice; 3.
lucrurilor deţinute în contra legilor şi regulamentelor. Aceste lucruri, în cazul când
sunt vătămătoare sănătăţii publice, după confiscare, se distrug.
Deosebit de importante sunt prevederile inserate în art. 80 alin. (5) Cod penal de
la 1936 care prevăd destinaţia sumelor confiscate, potrivit cu care lucrurile
confiscate se vând în folosul Statului, iar preţul se varsă la fondul amenzilor
prevăzut de art. 57. Ministerul Justiţiei poate decide ca aceste lucruri să fie
întrebuinţate pentru înfiinţarea muzeelor de ştiinţă penală sau îmbogăţirea lor.
Potrivit art. 118 alin. (1) lit. e) C. pen. de la 196826, sunt supuse confiscării
speciale: bunurile dobândite prin săvârşirea faptei prevăzute de legea penală, dacă
nu sunt restituite persoanei vătămate şi în măsura în care nu servesc la
despăgubirea acesteia, iar potrivit art. 118 alin. 4 si 5 C. pen., dacă bunurile supuse
confiscării nu se găsesc, în locul lor se confiscă bani şi bunuri până la concurenţa
valorii acestora; se confiscă, de asemenea, bunurile şi banii obţinuţi din exploatarea
sau folosirea bunurilor supuse confiscării, cu excepţia bunurilor prevăzute în alin. 1
lit. b) şi c).
În doctrină, deşi din modestie unii autori şi-au propus doar trecerea în revistă a
liniilor directoare din practica judiciară în materie, în cel mai amplu studiu asupra
instituţiei confiscării speciale s-a evidenţiat în mod just natura juridică a acesteia27:
sancţiune de drept penal – şi nu o sancţiune penală, aşa cum se afirmase uneori 28–
care îmbracă forma unei măsuri de siguranţă. Ea este o sancţiune pentru că, în
pofida finalităţii sale pur preventive, este statornicită şi disciplinată de normele
dreptului penal; ea nu este o sancţiune penală, deoarece, spre deosebire de pedepse
– care, numai ele, sunt sancţiuni penale –, nu este specifică, în mod exclusiv,
dreptului penal29.
26
Codul penal al României, publicat în Buletinul Oficial, partea I, nr. 79-79 bis din 21 iunie 1968, republicat
în Monitorul Oficial nr. 65 din 16 aprilie 1997, cu ultimele modificări aduse prin Legea nr. 27/2012 pentru
modificarea şi completarea Codului penal al României şi a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, publicată în M.
Of., Partea I, nr. 180 din 20 martie 2012 şi Legea nr. 63/2012 pentru modificarea şi completarea Codului penal al
României şi a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, publicată în M. Of., Partea I, nr. 258 din 19 aprilie 2012.
Prin Legea nr. 278/2006 a fost modificat Codul penal în vederea unei mai bune armonizări cu Convenţia penală
privind corupţia şi cu Convenţia europeană cu privire la spălarea, descoperirea, sechestrarea şi confiscarea
produselor infracţiunii (ETS 141). Reţinem, cu titlu prealabil, că art. 118 C. pen. de la 1968, care reprezintă cadrul
juridic general referitor la confiscare, a fost completat cu prevederi care au fost cuprinse anterior numai în legi
speciale, şi care reglementează anumite categorii de infracţiuni (combaterea corupţiei, combaterea spălării banilor,
combaterea criminalităţii organizate) prevede în prezent confiscarea instrumentelor (obiectelor folosite la
săvârşirea infracţiunii), confiscarea produselor infracţiunii, confiscarea produselor indirecte şi confiscarea
contravalorii (dacă obiectele supuse confiscării nu sunt găsite, se confiscă sume de bani şi bunuri de valoare
echivalentă), inclusiv confiscarea profitului – sau a produselor indirecte - (bunuri şi sume de bani obţinute din
exploatarea sau folosirea bunurilor supuse confiscării).
27
V. Papadopol, Confiscarea specială în practica judiciară, în Revista Română de Drept nr. 5/1987, p. 33.
28
Trib. Suprem, s. pen., dec. nr 448/1977, în Culegere de decizii 1977, p. 291.
29
V. Dongoroz, Măsurile de siguranţă, în „Explicaţii teoretice ale Codului penal român”, Partea generală, vol.
II, de V. Dongoroz ş.a., Editura Academiei, 1970, p. 274, apud V. Papadopol, Confiscarea specială în practica
judiciară, în Revista Română de Drept nr. 5/1987, p. 33.

98 CAMELIA BOGDAN
Acelaşi autor subliniază că atât confiscării speciale, cât şi obligării la plata

echivalentului bănesc, ca substitut al ei – ambele fiind măsuri de siguranţă –, le
sunt aplicabile dispoziţiile legale specifice acestor măsuri: or, după cum rezultă din
prevederile art. 12 alin. (2) C. pen. de la 1968, se aplică legea în vigoare de la data
soluţionării cauzei30.
În practica instanţelor judecătoreşti, s-a apreciat, în privinţa naturii juridice a
confiscării speciale, ca aceasta reprezintă o sancţiune preventivă cu caracter strict
personal căreia nu i se aplică dispoziţiile legii civile privitoare la solidaritate31: spre
deosebire de dispoziţiile inserate în art. 2 alin. (2) C. pen. care consacră incidenţa
legii penale mai favorabile în cazul măsurilor de siguranţă, dispoziţiile cuprinse în
art. 12 alin. (2) din Codul penal de la 1968 statuau principiul aplicării imediate a
legii care prevede măsuri de siguranţă, aplicabile şi faptelor prevăzute de legea
penală săvârşite anterior intrării în vigoare a acesteia.
Caracterul autonom al măsurii de siguranţă a confiscării în raport cu legea
penală care prevedea dezincriminarea faptei pentru care a intervenit condamnarea a
fost de asemenea evidenţiat în practica judiciară: s-a decis, astfel, că legea care
prevedea dezincriminarea faptei pentru care a intervenit condamnarea nu are ca
efect restituirea bunurilor confiscate: pe cale de consecinţă, cererea prin care, după
executarea pedepsei principale şi a măsurii confiscării speciale, se solicita
restituirea bunurilor confiscate pe motiv că fapta pentru care a intervenit
condamnarea a fost dezincriminată, a fost respinsă ca inadmisibilă32.
Tot în practica judiciară s-a decis că măsura confiscării are caracterul unei
sancţiuni de drept penal, şi nu de despăgubire civilă. Pe cale de consecinţă,
caracterul de sancţiune de drept penal al confiscării speciale exclude posibilitatea
unei obligaţii solidare. Dacă o infracţiune s-a comis în participaţie şi folosul a fost
împărţit între participanţi, aceştia nu pot fi obligaţi în solidar la plata sumelor
reprezentând valorile confiscate, ci fiecare va fi obligat la restituirea bunurilor
corespunzătoare părţii care i-a revenit33.
Totodată, măsura de siguranţă a confiscării speciale fiind o sancţiune de drept
penal cu caracter exclusiv personal, grefată pe deposedarea infractorului de
lucrurile sau beneficiile realizate din infracţiune, în practica judiciară s-a decis că
dispoziţiile Codului civil ce reglementează răspunderea părinţilor dedusă din lipsa
de supraveghere a copiilor lor minori sau lipsa în educaţia acestora operează
exclusiv în materia despăgubirilor civile, fiind nelegală obligarea solidară a părţilor
responsabile civilmente cu minorii inculpaţi34.
30
V. Papadopol, Confiscarea specială în practica judiciară, în Revista Română de Drept nr. 5/1987, p. 34. În
legătură cu aplicarea legii, în materia confiscării speciale, a se vedea şi Trib. Suprem, s. pen., dec. nr.1647/1971, în
Culegere de decizii 1971, p. 362.
31
Trib. Suprem, s. pen., dec. nr. 697/1980, în C.D. 1980, p. 275.
32
C.A. Bucureşti, s. pen., dec. nr. 292/2002, în P.J.P. 2001-2002, p. 55.
33
C.A. Cluj, s. pen., dec. nr. 11/2001, în B.J. 2001, p. 502; în acelaşi sens I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 391 din 19
ianuarie 2005, www.scj.ro; I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 4457/2005, www.scj.ro.
34
C.A. Ploieşti, s. pen., dec. nr. 427 din 6 decembrie 1994, în C.P.J. 1993-1997, p. 66.

Reţinem şi că Decizia-cadru nr. 2005/212/JAI privind confiscarea produselor, a

instrumentelor şi a bunurilor având legătură cu infracţiunea35 a fost transpusă de
România prin Legea nr. 63/2012 pentru modificarea si completarea Codului penal
al României şi a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal36.
În ceea ce priveşte transpunerea acesteia în sistemul nostru de drept, amintim că
forul nostru de contencios constituţional, prin Decizia nr. 356 din 25 iunie 2014
referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1182 alin. (2) lit. a)
din Codul penal din 1969 a precizat la paragraful 37 că urmând a stabili natura
măsurii confiscării extinse, Curtea constată că instituţia confiscării extinse nu este
altceva decât o formă a măsurii de siguranţă a confiscării. În sistemul sancţiunilor
de drept penal – arată Curtea –, s-a impus necesitatea ca, alături de mijloacele de
constrângere cu caracter represiv, să se instituie şi un cadru complementar,
respectiv cel al măsurilor de siguranţă. Acestea sunt destinate să preîntâmpine
săvârşirea altor fapte penale prin înlăturarea stărilor de pericol care au provocat
luarea lor. Măsurile de siguranţă, între care se regăseşte şi măsura confiscării
extinse, au, în sfera categoriilor juridice, caracterul de sancţiuni de drept penal.
Potrivit art. 112 C. pen. în vigoare 37 , cu denumirea marginală Confiscarea
specială, sunt supuse confiscării speciale: a) bunurile produse prin săvârşirea faptei
prevăzute de legea penală; b) bunurile care au fost folosite, în orice mod, sau
destinate a fi folosite la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, dacă sunt
ale făptuitorului sau dacă, aparţinând altei persoane, aceasta a cunoscut scopul
folosirii lor; c) bunurile folosite, imediat după săvârşirea faptei, pentru a asigura
scăparea făptuitorului sau păstrarea folosului ori a produsului obţinut, dacă sunt ale
făptuitorului sau dacă, aparţinând altei persoane, aceasta a cunoscut scopul folosirii
lor; d) bunurile care au fost date pentru a determina săvârşirea unei fapte prevăzute
de legea penală sau pentru a răsplăti pe făptuitor; e) bunurile dobândite prin
săvârşirea faptei prevăzute de legea penală, dacă nu sunt restituite persoanei
vătămate şi în măsura în care nu servesc la despăgubirea acesteia; f) bunurile a
căror deţinere este interzisă de legea penală. În cazul prevăzut în alin. (1) lit. b) şi
lit. c), dacă valoarea bunurilor supuse confiscării este vădit disproporţionată faţă de
natura şi gravitatea faptei, se dispune confiscarea în parte, prin echivalent bănesc,
35
Decizia-cadru 2005/212/JAI, care armonizează legile în materie de confiscare prevede obligaţiile statului de
a include în legislaţiile interne, pornind de la triptica bun-produs-persoană afectată de efectele unui ordin de
confiscare: confiscarea ordinară, inclusiv confiscarea valorii echivalente, care trebuie să fie disponibilă în cazul
tuturor infracţiunilor care se pedepsesc cu aplicarea unei sentinţe privative de libertate de 1 an; confiscarea extinsă
care trebuie să poată fi aplicată în cazul unor infracţiuni grave, atunci când sunt comise în cadrul unei organizaţii
criminale.
36
Publicată în M. Of., Partea I nr. 258 din 19 aprilie 2012.
37
Adoptat prin Legea nr. 286/2009 privind Codul penal, publicată în M. Of. , Partea I, nr. 510 din 24 iulie
2009, modificată şi completată prin Legea nr. 27/2012 pentru modificarea şi completarea Codului penal al
României şi a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, publicată în M. Of., Partea I, nr. 180 din 20 martie 2012;
Legea nr. 63/2012 pentru modificarea şi completarea Codului penal al României şi a Legii nr. 286/2009 privind
Codul penal, publicată în M. Of. nr. 258 din 19 aprilie 2012; Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii
nr. 286/2009 privind Codul penal, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 757 din 12 noiembrie 2012.

100 CAMELIA BOGDAN
ţinând seama de urmarea produsă sau care s-ar fi putut produce şi de contribuţia
bunului la aceasta. Dacă bunurile au fost produse, modificate sau adaptate în scopul
săvârşirii faptei prevăzute de legea penală, se dispune confiscarea lor în întregime.
În cazurile prevăzute în alin. (1) lit. b) şi lit. c), dacă bunurile nu pot fi confiscate,
întrucât nu aparţin infractorului, iar persoana căreia îi aparţin nu a cunoscut scopul
folosirii lor, se va confisca echivalentul în bani al acestora, cu aplicarea
dispoziţiilor alin. (2). (4) Dispoziţiile alin. (1) lit. b) nu se aplică în cazul faptelor
săvârşite prin presă. (5) Dacă bunurile supuse confiscării potrivit alin. (1) lit. b) - e)
nu se găsesc, în locul lor se confiscă bani şi bunuri până la concurenţa valorii
acestora. Se confiscă, de asemenea, bunurile şi banii obţinuţi din exploatarea
bunurilor supuse confiscării, precum şi bunurile produse de acestea, cu excepţia
bunurilor prevăzute în alin. (1) lit. b) şi lit. c).
Potrivit art.1121 C. pen., cu denumirea marginală Confiscarea extinsă, sunt
supuse confiscării şi alte bunuri decât cele menţionate la art. 112, în cazul în care
persoana este condamnată pentru comiterea uneia dintre următoarele infracţiuni,
dacă fapta este susceptibilă să îi procure un folos material şi pedeapsa prevăzută de
lege este închisoarea de 4 ani sau mai mare: a) infracţiuni privind traficul de
droguri şi de precursori; b) infracţiuni privind traficul şi exploatarea persoanelor
vulnerabile; c) infracţiuni privind frontiera de stat a României; d) infracţiunea de
spălare a banilor; e) infracţiuni din legislaţia privind prevenirea şi combaterea
pornografiei; f) infracţiuni din legislaţia privind combaterea terorismului; g)
constituirea unui grup infracţional organizat; h) infracţiuni contra patrimoniului; i)
nerespectarea regimului armelor, muniţiilor, materialelor nucleare şi al materiilor
explozive; j) falsificarea de monede, timbre sau de alte valori; k) divulgarea
secretului economic, concurenţa neloială, nerespectarea dispoziţiilor privind
operaţii de import sau export, deturnarea de fonduri, infracţiuni privind regimul
importului şi al exportului, precum şi al introducerii şi scoaterii din ţară de deşeuri
şi reziduuri; l) infracţiuni privind jocurile de noroc; m) infracţiuni de corupţie,
infracţiunile asimilate acestora, precum şi infracţiunile împotriva intereselor
financiare ale Uniunii Europene; n) infracţiuni de evaziune fiscală; o) infracţiuni
privind regimul vamal; p) infracţiuni de fraudă comise prin sisteme informatice şi
mijloace de plată electronice; q) traficul de organe, ţesuturi sau celule de origine
umană. Confiscarea extinsă se dispune dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele
condiţii: a) valoarea bunurilor dobândite de persoana condamnată, într-o perioadă
de 5 ani înainte şi, dacă este cazul, după momentul săvârşirii infracţiunii, până la
data emiterii actului de sesizare a instanţei, depăşeşte în mod vădit veniturile
obţinute de aceasta în mod licit; b) instanţa are convingerea că bunurile respective
provin din activităţi infracţionale de natura celor prevăzute la alin. (1). Pentru
aplicarea dispoziţiilor inserate în cuprinsul alin. (2) al acestui articol se va ţine
seama şi de valoarea bunurilor transferate de către persoana condamnată ori de un
terţ unui membru al familiei sau unei persoane juridice asupra căreia persoana

condamnată deţine controlul. Prin bunuri, conform prezentului articol, se înţelege

şi sumele de bani. La stabilirea diferenţei dintre veniturile licite şi valoarea
bunurilor dobândite se vor avea în vedere valoarea bunurilor la data dobândirii lor
şi cheltuielile făcute de persoana condamnată, membrii familiei acesteia. Dacă
bunurile supuse confiscării nu se găsesc, în locul lor se confiscă bani şi bunuri până
la concurenţa valorii acestora. Se confiscă, de asemenea, bunurile şi banii obţinuţi
din exploatarea sau folosirea bunurilor supuse confiscării, precum şi bunurile
produse de acestea. Confiscarea nu poate depăşi valoarea bunurilor dobândite în
perioada prevăzută la alin. (2), care excedează nivelului veniturilor licite ale
persoanei condamnate.
De lege lata, se cuvine observat că, în concepţia legiuitorului, este obligatorie
confiscarea bunurilor dobândite din săvârşirea faptei prevăzute de legea penală
dacă nu sunt restituite părţii vătămate şi în măsura în care nu servesc la
despăgubirea acesteia, în temeiul dispoziţiilor art. 112 alin. (1) lit. e) C. pen., aspect
ce rezultă din caracterul imperativ al normelor indicate de legiuitor, din modalitatea
de redactare a art. 112 C. pen., legiuitorul utilizând sintagma „sunt supuse
confiscării speciale”.
În practica judiciară recentă38, s-a evidenţiat natura sancţiunii juridice a măsurii
confiscării în sistemul nostru de drept, justificându-se totodată obligativitatea luării
acesteia cu argumentul că a nu confisca bunurile produse prin săvârşirea
infracţiunilor înseamnă a nesocoti natura măsurii de siguranţă a confiscării speciale
în sistemul nostru de drept penal: sancţiune de drept penal, consecinţa civilă a
săvârşirii unei fapte prevăzute de legea penală, având scop eminamente preventiv,
care poate fi dispusă împotriva persoanelor care au săvârşit fapte prevăzute de
legea penală, dar nu ca o consecinţă a răspunderii penale, nedepinzând de
gravitatea faptei săvârşite39.
În ceea ce priveşte legea penală mai favorabilă în cazul confiscării extinse,
Curtea Constituţională a constatat că principiul legii penale mai favorabile este
aplicabil inclusiv acestei instituţii. Altfel spus, dispoziţiile referitoare la confiscarea
extinsă sunt constituţionale în măsura în care se aplică numai faptelor săvârşite sub
imperiul noii soluţii legislative care a intervenit de la momentul intrării în vigoare a
Legii nr. 63/2012, respectiv, 22 aprilie 201240.
38
A se vedea, în acest sens, sent. pen. nr. 951 din 19.12.2013, pronunţată de Trib. Bucureşti, s. a II-a pen.,
definitivă, nepublicată; decizia penală nr. 1207 din 14 octombrie 2014, pronunţată de C. A. Bucureşti, s. a II-a pen.,
definitivă, nepublicată; dec. pen. nr. 888 din 8.08.2014, pronunţată de C. A. Bucureşti, s. a II-a pen., nepublicată.
39
Constantin Mitrache, Drept penal român. Partea Generală, Casa de editură şi presă „Şansa” SRL,
Bucureşti, 1997, p. 168.
40
A se vedea, în acest sens, Decizia Curţii Constituţionale nr. 78/2014, M.Of. nr. 273 din 14 aprilie 2014).
Prin această decizie, Curtea Constituţională a stabilit şi că dispoziţiile art. 1182 alin. (2) lit. a) din Codul penal din
1968 sunt constituţionale în măsura în care confiscarea extinsă nu se aplică bunurilor dobândite înainte de intrarea
în vigoare a Legii nr. 63 din 17 aprilie 2012 pentru modificarea şi completarea Codului penal al României şi a
Legii nr. 286/2009 privind Codul penal.

102 CAMELIA BOGDAN
Înainte de pronunţarea deciziei Curţii Constituţionale, în practica judiciară s-au

pronunţat două soluţii divergente în privinţa aplicabilităţii imediate a legii care
prevedea măsura de siguranţă a confiscării extinse şi pentru fapte prevăzute de
legea penală săvârşite înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 63/2012, respectiv,
22 aprilie 2012, practica neunitară fiind generată de interpretarea în mod diferit a
naturii juridice a sancţiunii de drept penal a confiscării extinse în sistemul nostru de
drept.
Într-o orientare, pe care o apreciem corectă 41 , s-a considerat că măsura
confiscării extinse reprezintă o măsură de siguranţă, de imediată aplicare:
exemplificând, menţionăm că Înalta Curte a constatat că în mod judicios instanţa
de apel a înlăturat dispoziţia de ridicare a sechestrului asigurător instituit asupra
autoturismului marca X. proprietatea numitului C.C. întrucât în cursul judecării
cauzei au intrat în vigoare dispoziţiile art. 1182C. pen. care reglementează
confiscarea extinsă, acestea aplicându-se retroactiv, aşa cum stabilesc dispoziţiile
art. 12 alin. (2) C. pen. care consacră retroactivitatea legii care prevede măsuri de
siguranţă sau măsuri educative.
Într-o altă opinie, bazată pe o confuzie generată în doctrina de specialitate42,
unii autori susţinând în mod nefundamentat că jurisprudenţa CEDO asimilează
41
A se vedea, în acest sens, I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 1488 din 8 aprilie 2014; sent. pen. nr. 951 din 19.12.2013,
pronunţată de Trib. Bucureşti, s. a II-a pen., rămasă definitivă prin dec. pen. pronunţată de C. A. Bucureşti, s. a II-a
pen., nepublicată.
42
Potrivit art. IV din Legea nr. 63/2012: „Ori de câte ori prin legi speciale, prin Codul penal sau prin Codul de
procedură penală se face trimitere la art. 112 din Legea nr. 286/2009 privind Codul penal, trimiterea se va
considera făcută la art. 112 şi 1121 şi ori de câte ori prin legi speciale, prin Codul penal sau prin Codul de
procedură penală se face trimitere la confiscare ca măsură de siguranţă, trimiterea se va considera făcută şi la
confiscarea extinsă” , iar potrivit dispoziţiilor art. 12 alin. (2) C. pen. de la 1968, legea penală care prevede masuri
de siguranţă e de imediată aplicare. În mod eronat, se încearcă a se acredita, în doctrină, teza neconstituţionalităţii
şi inutilităţii dispoziţiilor care reglementează confiscarea extinsă (Mihai Adrian Hotca, studiu publicat pe
website-ul http://www.juridice.ro/199507/neconstitutionalitatea-si-inutilitatea-dispozitiilor-care-reglementeaza-
confiscarea-extinsa.html). În fapt, judecătorul putea dispune atât confiscarea, cât si confiscarea extinsă, cu
întrunirea condiţiilor prevăzute de art. 118, 1182 C. pen. de la 1968. În exercitarea atribuţiilor sale de aplicare a
legii, judecătorul nu devine arbitrar, ci îşi demonstrează capacitatea de a efectua un simplu examen de drept
comparat pentru a înţelege exemplele din jurisprudenţa altor ţări date cu titlu de bune practici în domeniul
recuperării produsului infracţional. Spre exemplu, în sistemul de drept francez, se poate dispune, în cadrul
aceluiaşi proces: confiscarea produsului infracţiunii, a obiectului său sau a instrumentului care a servit la comitere;
confiscarea bunurilor a căror origine nu este justificată: articolul 131-21 alineatul 5 din Codul penal prevede că în
urmărirea unui delict pedepsit cu cel puţin cinci ani de închisoare şi care i-a adus autorului său profit, confiscarea
se va îndrepta asupra oricărui bun aparţinând condamnatului sau de care „dispune liber” şi a cărui origine nu o
poate dovedi (echivalentul confiscării extinse) , regimul juridic fiind cel al prezumţiei simple de origine ilicită:
dacă condamnatul reuşeşte să demonstreze originea licită a bunului sau finanţării sale, confiscarea nu va putea fi
pronunţată, dar si, de aceasta data cu titlu de pedeapsa complementara, a sancţiunii confiscării în întregime sau
parţial a patrimoniului condamnatului: articolul 131-21 alineatul 6 din Codul penal prevede că atunci când legea
stipulează acest lucru, confiscarea se poate referi şi la toate bunurile sau o parte dintre acestea care îi aparţin
condamnatului sau de care „dispune liber”. Anumite texte prevăd această posibilitate pentru infracţiunile cele mai
profitabile (trafic de stupefiante, spălare de bani). sau pentru cele care necesită în vederea realizării lor obţinerea
de finanţări importante (terorism). Judecătorul dispune, deci, de o putere suverană de apreciere în determinarea
limitelor confiscării.

confiscarea extinsă cu o pedeapsă în sensul aplicării art.7 CEDO43, s-a statuat că

acest caracter de pedeapsă al măsurii confiscării exclude aplicarea sa retroactivă
pentru cazurile noi de confiscare nereglementate de legislaţia abrogată. În
consecinţă, în situaţii tranzitorii, dispoziţiile referitoare la confiscare şi confiscare
extinsă pot retroactiva doar în măsura în care nu împiedică aplicarea legii penale
mai favorabile44.
Se cuvine observat că sistemul nostru de drept cunoaşte instituţia confiscării ca
parte a unei sentinţe de condamnare, dar şi instituţia confiscării fără condamnare,
ilustrative fiind disp. art. 549 ind.1 C pr.pen45.
De altfel, în cauza Silickiene împotriva Lituaniei, Curtea Europeană a
Drepturilor Omului a evidenţiat că în sistemele juridice ale Consiliului Europei,
confiscarea se referă, în general, la o măsură care are ca efect deprivarea
permanentă de un bun prin transferul proprietăţii către stat. Curtea subliniază că în
şapte ţări, printre care şi România (Albania, Germania, Georgia, Moldova,
România, Suedia şi Elveţia), confiscarea poate fi dispusă chiar dacă nu există o
hotărâre de condamnare46.
43
F. Streteanu, Consideraţii privind confiscarea extinsă, Caiete de Drept penal nr. 2 /2012.
44
I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 2958 din 1 octombrie 2013, referitoare la art. 1182 C.pen. din 1968.
45
În ceea ce priveşte posibilitatea instituirii măsurilor de indisponibilizare în camera preliminară, potrivit
dispoziţiilor art. 5491 Cod procedură penală cu denumirea marginală procedura de confiscare sau desfiinţare a unui
înscris cu ocazia clasării, observăm că textul este eliptic, în sensul că potrivit alin. (3) lit. b) C. proc. pen.
judecătorul admite propunerea, însă nu ar fi obligat să ia măsuri asigurătorii. O asemenea interpretare ar reduce
însă la neant voinţa legiuitorului. Pe de altă parte, amintim că prin Legea nr. 365 din 15 septembrie 2004, publicată
în M. Of., Partea I nr. 903 din 05/10/2004, intrată în vigoare la 05.10.2004, România a ratificat Convenţia
Organizaţiei Naţiunilor Unite împotriva corupţiei din 09.12.2003. Pentru a facilita cooperarea internaţională în
domeniul confiscării, Convenţia încurajează statele semnatare să ia în considerare adoptarea măsurilor necesare
pentru a permite confiscarea produselor provenite din săvârşirea unor infracţiuni de corupţie, chiar în absenţa unei
condamnări penale, în cazurile în care autorul infracţiunii nu poate fi urmărit penal din motive de deces, sustragere
de la urmărirea penală, absenţă sau în alte cazuri adecvate [art. 54 alin. (1), lit. c)]. Acest articol introduce
dispoziţii privind confiscarea care nu se bazează pe o sentinţă de condamnare, în situaţii limitate, pentru a aborda
cazurile în care nu se poate desfăşura urmărirea penală. Astfel, se referă la confiscarea conexă unei infracţiuni,
însă permite statelor membre să opteze pentru impunerea confiscării de către instanţele penale şi/sau
civile/administrative. Procedurile care nu se bazează pe o sentinţă de condamnare permit îngheţarea şi confiscarea
unui bun independent de condamnarea penală anterioară a proprietarului. Apreciem că legiuitorul roman s-ar fi
putut inspira din opiniile exprimate în cadrul Grupului Lyon-Roma al G8 care subliniază într-un raport că, deşi, în
principiu, confiscarea ar trebui să se bazeze în continuare pe o sentinţă de condamnare, există cazuri în care
urmărirea penală nu este posibilă întrucât pârâtul a decedat, se sustrage urmăririi, nu există suficiente probe pentru
demararea urmăririi penale sau din alte motive tehnice45. Sub vechea reglementare, apreciam că dacă nu există
constituirea de parte civilă, în temeiul art. 245 lit. b) C. proc. pen., organul de urmărire penală trebuia să confişte
produsul infracţiunii, atunci când faptele sunt prescrise sau suspectul a decedat în faza de urmărire penală. Dacă
făptuitorul a decedat înainte de începerea urmăririi penale, eram de părere că organul de urmărire penală ar fi
trebuit să introducă o acţiune revocatorie pentru a preveni transmiterea la moştenitorii decedatului a produselor
infracţiunii, deoarece nemo dat quod non habet (nimeni nu poate transmite ce nu a dobândit în mod legal,
sublinierea noastră). Totodată, apreciam că pentru recuperarea integrală a prejudiciului, organul de urmărire
penală ar fi trebuit sa urmărească bunurile provenind din faptele prescrise în mâinile oricui s-ar găsi, calitatea de
bună sau rea-credinţă a terţului având relevanţă doar pentru dispunerea confiscării în natură sau în echivalent, de la
terţul de rea-credinţă sau de la inculpat, după caz.
46
CEDO, hotărârea din 10 aprilie 2012, în cauza Silickiene împotriva Lituaniei, paragraful 33.

104 CAMELIA BOGDAN
3. Interesul determinării naturii instituţiei confiscării în sistemul nostru de drept

Determinarea tiparului în care încadrăm din punct de vedere juridic sancţiunea
confiscării (măsură de siguranţă sau pedeapsă) prezintă relevanţă pe tărâmul
drepturilor şi libertăţilor fundamentale, în care principiul neretroactivităţii legii
penale mai severe şi-a conservat o poziţie crucială.
Astfel, legile care prevăd măsuri de siguranţă au fost considerate dintotdeauna
ca fiind de imediată aplicare, neutralizând, pe cale de consecinţă, şi stările de
pericol preexistente intrării în vigoare a legii care prevede măsuri de siguranţă,
deoarece fundamentul lor rezidă în necesitatea derulării paşnice a raporturilor
sociale, imperativ satisfăcut nu doar prin adoptarea unor legi de incriminare a unor
fapte prevăzute de legea penală, ci şi prin adoptarea unor reglementări menite să
prevină riscul comiterii unor astfel de fapte în viitor: urmărind, astfel, atingerea
unei finalităţi care le e proprie, măsurile de siguranţă nu se raportează la săvârşirea
unui act ilicit determinat, ci la un ansamblu de comportamente alcătuind conduita
pe care legiuitorul o erijează în stare de pericol social 47.
Se arată, în doctrina de specialitate, că dacă nu se admite aplicarea retroactivă a
acestora, inculpaţilor li s-ar oferi posibilitatea să profite ca urmare a săvârşirii unor
activităţi considerate ilegale la data comiterii acestora48.
Astfel, deşi, la prima vedere aplicarea retroactivă a legilor care prevăd măsura
de siguranţă a confiscării produsului infracţiunii ar veni în contradicţie cu
imperativul general care interzice aplicarea legilor ex post facto, o doctrină
unanimă converge în sensul că principiul neretroactivităţii nu se aplică însă decât
pedepselor sau altor sancţiuni cu caracter represiv49.
Nu mai puţin adevărat este că principiul retroactivităţii legii penale mai
favorabile este expresia unor valori superioare, unanim recunoscute la nivel
internaţional50, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene integrându-l în sfera regulilor
generale de drept comunitar izvorând din tradiţiile comune ale popoarelor.51
Principiul retroactivităţii măsurilor de siguranţă este amplu recunoscut în
dreptul comparat52: cu titlu de excepţie, sunt de aplicabilitate imediată legile care
prevăd măsuri de siguranţă care nu au caracterul pedepselor: astfel, legea nouă
neprevăzând o pedeapsă veritabilă, ci o măsură de siguranţă, este admis ca această
măsură să fie aplicabilă imediat, deoarece trebuie să înlăture o situaţie de fapt
47
Chantal Cutajar, Le gel et la confiscation des avoirs criminels sans condamnation pénale à l’épreuve du
droit français, în „Garantir que le crime ne paie pas. Stratégie pour enrayer le développement des marchés
criminels”, sous la direction de Chantal Cutajar, Presses Universitaires de Strasbourg, Strasbourg, 2010, p. 174.
48
Theodore S. Greenberg, Linda M. Samuel, Wingate Grant, Larissa Gray, A Good Practices Guide for
Non-Convictoned Based Asset Forfeiture, The International Bank for Reconstruction and Developement,
Washington, 2009, p. 44.
49
Conseil constitutionel, décision n° 2005-527 DC du 8 décembre 2005.
50
A se vedea art. 15 paragraf 1 din Pactul internaţional asupra drepturilor civile şi politice.
51
A se vedea hotărârea C.J.C.E, Hotărârea din 3 mai 2005, Berlusconi şi alţii, C-387/02
52
Michèle-Laure Rassat, Droit pénal général, 2e éd. mise à jour, Paris, Presses universitaires de France, 1999,
p. 233.

periculoasă, care nu trebuie să se perpetueze 53 . Starea de fapt periculoasă este

grefată pe o atitudine antisocială, care nu este necesar să se exteriorizeze prin
comiterea unei infracţiuni, dar care alteori poate fi potenţată prin săvârşirea unei
fapte prevăzute de legea penală.
Or, în sistemul nostru de drept, măsurile de siguranţă sunt sancţiuni de drept
penal distincte, al căror obiectiv rezidă în neutralizarea situaţiilor de fapt
periculoase 54 , iar legile care prevăd măsuri de siguranţă au fost considerate
dintotdeauna ca fiind de imediată aplicare chiar şi situaţiilor de fapt periculoase
preexistente intrării lor în vigoare, soluţia fiind consacrată cu titlu de principiu
general în dreptul comparat55. De altfel, este unanim admis că acestea nu intră în
sfera restricţiilor circumscrise legilor ex post facto, deoarece confiscarea nu este o
sancţiune penală prin natura ei, ci o consecinţă civilă a faptului că un suspect sau
beneficiarii acestuia au obţinut profituri ca urmare a desfăşurării unor activităţi
ilegale56.
În doctrina de specialitate, se apreciază că o situaţie de fapt periculoasă
reprezintă o atitudine antisocială, chiar dacă nu s-a manifestat în realitatea
exterioară prin comiterea unei infracţiuni. De cele mai multe ori, periculozitatea
este grefată pe săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală. Or, măsurile de
siguranţă reprezintă sancţiuni de drept penal distincte menite a înlătura stările de
pericol: astfel, de lege lata, potrivit dispoziţiilor cuprinse în art. 107 alin. (3) C.
pen., măsurile de siguranţă au ca scop înlăturarea unei stări de pericol şi prevenirea
săvârşirii faptelor prevăzute de legea penală.
Chestiunea de drept contingentă care se ridică este dacă principiul
non-retroactivităţii priveşte, deopotrivă, interpretarea jurisprudenţială. În Franţa,
Curtea de Casaţie apreciază, cu titlu de principiu general, că nimeni nu are dreptul
la o jurisprudenţă constantă57: securitatea juridică trebuie să facă unele concesii
juridice flexibilităţii dreptului, care este motorul evoluţiei sale58.
În ceea ce ne priveşte, urmează să cercetăm dacă soluţiile pronunţate de forul
nostru constituţional în dezlegarea chestiunii aplicării în timp a măsurii de
siguranţă a confiscării extinse constituie expresia unor raţionamente logice corecte
pentru a se putea impune ca soluţii obligatoriu a fi respectate de interpreţii
dreptului59.
Totodată, determinarea naturii instituţiei confiscării în sistemul nostru de drept
prezintă interes pentru verificarea incidenţei unor cauze care înlătură răspunderea
53
Xavier Pin, Droit pénal général, 5e édition 2012, Ed. Dalloz, Paris, 2012, p. 95.
54
Michèle-Laure Rassat, op. cit., p. 233.
55
Ibidem, p. 233. A se vedea şi Conseil constitutionel, décision n° 2005-527 DC du 8 décembre 2005.
56
Theodore S. Greenberg, Linda M. Samuel, Wingate Grant, Larissa Gray, op. cit., p. 44.
57
Cour de cassation, chambre criminelle, 30 janvier 2002, RSC 2002, 581, obs. B. Bouloc.
58
A se vedea Cassation, 3ème civile, 2 octobre 2002, BICC n.569, Civ., 1re, 21 mars 2000, RTD civ. 2000,
666, obs. N. Molfesis, CEDO, cauza Pessino c. Franţei, hotărâre din 10 octombrie 2006, apud Xavier Pin, op. cit.,
p. 94.
59
I.C.C.J., Secţiile Unite, Decizia nr. XVIII/2005 (RIL), M.Of. nr. 285 din 29 martie 2006

106 CAMELIA BOGDAN
penală, deoarece, nici în vechea şi nici în actuala legislaţie penală măsurile de

siguranţă nu se prescriu. De reţinut, în acest sens, că nici amnistia nu se aplică
măsurilor de siguranţă 60 , principiul servind protejării moralităţii şi onestităţii
derulării relaţiilor aferente Dreptului afacerilor61.
4. Criterii de determinare a naturii instituţiei confiscării
Evidenţiind semnificaţia teoretică şi valoarea aplicativă a studiului nostru pentru
domeniul Dreptului procesual penal, se cuvine să precizăm că vom analiza
compatibilitatea reglementărilor interne şi internaţionale care permit confiscarea
produsului infracţiunii cu garanţiile impuse de mecanismele de protecţie a
drepturilor fundamentale, deoarece a devenit deja un truism afirmaţia că doar o
represiune penală desfăşurată în condiţiile prevăzute de lege şi cu stricta respectare
a garanţiilor procesuale duce la realizarea rolului civilizator pe care Justiţia şi
Dreptul îl au în societatea umană.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, în jurisprudenţa sa, că pentru
stabilirea naturii acuzaţiei, se va cerceta, în mod prioritar:
• calificarea procedurii în dreptul intern al statului în cauză şi dacă se constată
că o măsură este considerată ca fiind penală în dreptul intern al unui stat, ea va avea
caracter penal şi din punct de vedere al art. 6 din Convenţie.
• natura şi scopul măsurii în cauză,
• calificarea sa în dreptul intern, procedurile asociate adoptării şi executării
sale, precum şi gravitatea sa62
Astfel, măsura confiscării ar putea fi asimilată pedepsei în anumite situaţii ce
presupun o analiză a obiectului confiscării, puterea discreţionară a judecătorului de
fond de a lua în considerare gradul de vinovăţie al făptuitorului şi posibilitatea de
constrângere la executare63.
Analizând în lumina acestor criterii de delimitare a sancţiunilor penale de
sancţiunile de drept penal statuate în jurisprudenţa CEDO textele de lege care
impun obligativitatea confiscării în sistemul nostru de drept, precizăm că măsura de
siguranţă a confiscării speciale prevăzută în Codul penal de la 1968 în dispoziţiile
art.118, iar în Codul penal în vigoare, în dispoziţiile art. 112, nu constituie acuzaţie
în materie penală: pentru stabilirea naturii acuzaţiei, Curtea va cerceta, în mod
prioritar, calificarea procedurii în dreptul intern al statului în cauză şi dacă se
constată că o măsură este considerată ca fiind penală în dreptul intern al unui stat,
ea va avea caracter penal şi din punct de vedere al articolului 6 din Convenţie.
Or, în sistemul nostru de drept, confiscarea este o sancţiune de drept penal şi nu
o sancţiune penală, care poate fi dispusă împotriva persoanelor care au săvârşit
60
Xavier Pin, op. cit., p. 435
61
Ibidem, p. 436.
62
A se vedea cauza Welch contra Regatului Unit (hotărârea din 9 februarie 1995), prg. §28 www.echr.coe.int
63
CEDO (Cameră), Welch c. Regatul Unit, hotărârea din 9 februarie 1995, www.echr.coe.int. Criteriile se
regăsesc şi în Cauza Sud Fondi srl şi alţii c. Italiei, (dec.), nr. 75909/01, 30 august 2007.

fapte prevăzute de legea penală, dar nu ca o consecinţă a răspunderii penale,

nedepinzând de gravitatea faptei săvârşite, neavând caracter punitiv, ci eminamente
preventiv.
Altfel spus, judecătorul care, la pronunţarea soluţiei pe fond, ajunge la concluzia
necesităţii luării măsurii de siguranţă a confiscării speciale are în vedere alte
standarde de dovedire decât cele pentru a dispune condamnarea (balance of
probabilities vs. beyond a reasonable doubt).64
Pentru a conchide astfel, se cuvine însă să trecem în revistă unele dificultăţi de
interpretare a textelor existente des întâlnite în practica organelor judiciare.
5. Aspecte de practică judiciară privind dispunerea măsurii de siguranţă a
confiscării în procesul penal
5.1. Chestiunea obligativităţii confiscării produsului infracţiunii în procesul
penal
Imperativul aplicării confiscării bunurilor provenite din săvârşirea unor
infracţiuni poate ridica uneori chestiunea unei eventuale atingeri ce se aduce
dreptului de proprietate asupra bunurilor dobândite cu sursele ilicite de venituri. În
acest context, pe plan conceptual, cercetarea este legitimă şi permite observaţia că
nici dreptul de proprietate şi nici dreptul de a întreprinde nu sunt drepturi absolute,
interesul general justificând luarea unor măsuri pentru ca mecanismele de
dobândire a dreptului de proprietate să nu fi fost deturnate în scopuri criminale65.
În concepţia legiuitorului, reflectată în dispoziţiile art. 112 C.pen., este
obligatorie confiscarea bunurilor dobândite din săvârşirea faptei prevăzute de legea
penală dacă nu sunt restituite părţii vătămate şi în măsura în care nu servesc la
despăgubirea acesteia, a bunurilor şi banilor obţinuţi din exploatarea bunurilor
supuse confiscării, precum şi a bunurilor produse de acestea, aspect ce rezultă din
caracterul imperativ al normelor edictate de legiuitor, din modalitatea de redactare
a art. 118 din vechiul C. pen, respectiv art. 112 C. pen., legiuitorul utilizând
sintagma „sunt supuse confiscării speciale”, „se confiscă”: chiar dacă instanţa nu ar
64
Este necesară, pe cale de consecinţă, orice delimitare de opiniile doctrinare care susţin ideea ca
„jurisprudenţa CEDO asimilează confiscarea cu o pedeapsa în aplicarea art. 7 CEDO”, cu trimitere la hotărârea
Welch împotriva Regatului Unit, hotărâre din 9 februarie 1995 ( în acest sens, Florin Streteanu, Documentare
privind aplicarea principiului legii penale mai favorabile in condiţiile intrării in vigoare a Noului cod penal,
aserţiunea de la fila 24, publicat pe site-ul Ministerului Justiţiei, la adresa http://www.just.ro/LinkClick.
aspx?fileticket=j6vg%2flz8r40%3d&tabid=2112.). În realitate, faptul că CEDO nu confundă confiscarea cu
pedeapsa rezultă din paragraful 27 al acestei hotărâri, în care se specifică expressis verbis examenul propriu pe
care îl face Curtea, mergând dincolo de aparenţe pentru a vedea, dacă o anumită măsura poate fi caracterizată drept
pedeapsă, ca şi din lecturarea criteriilor enumerate în hotărârea Welch împotriva Regatului Unit la paragraful 28
sau în Dassa Foundation şi alţii vs. Liechtenstein, hotărâre din 10 iulie 1997. Prin raportarea acestor principii la
instituţia confiscării, rezultă că în viziunea CEDO, ca şi în legea română, confiscarea reprezintă o consecinţă civilă
a faptului că un infractor sau alte persoane au obţinut bunuri ce provin dintr-o faptă prevăzută de legea penală şi
din imperativul evitării îmbogăţirii acestuia printr-un fapt ilicit. Legea penală română nu prevede posibilitatea de a
sancţiona neexecutarea unui ordin de confiscare cu pedeapsa închisorii, aşa cum se întâmplă, spre exemplu, în
Regatul Unit.
65
Chantal Cutajar, La gel et la confiscation … supra cit., p. 176.

108 CAMELIA BOGDAN
fi, spre exemplu, învestită cu posibile fapte de spălare a banilor prin intermediul
acestor societăţi fantomă (deşi la dosar ar exista suficiente dovezi ca
aceşti ,,investitori externi” sunt, de fapt, intermediari folosiţi de spălătorii de bani),
în măsura în care există dovezi la dosarul cauzei că prin conturile acestor societăţi
s-a translatat produsul infracţiunii, aceste bunuri vor fi supuse confiscării speciale.
Regimul juridic al confiscării produselor, obiectelor şi instrumentului
infracţiunii este cel al probaţiunii, altfel spus, pentru a obţine confiscarea
produsului infracţiuni trebuie dovedit întâi că infracţiunea a generat un profit
autorului său, apoi că bunul sau sumele de bani care se cer a fi confiscate
corespund acestui produs.
Reţinem, aşadar, că faţă de terminologia imperativă uzitată de legiuitor la
reglementarea instituţiei confiscării orice încercare de aducere în discuţie a
oportunităţii neutralizării produsului infracţiunii rămâne fără suport argumentativ.
De lege lata, reţinem şi că analiza în cursul judecăţii ( faza în care intră şi etapa
apelului, potrivit arhitectonicii Codului român de procedură penală) a necesităţii
luării măsurii sechestrului asigurător în vederea confiscării speciale se justifică faţă
de dispoziţiile art. 249 C. proc. pen. raportat la art. 107 alin. (3) C. pen. şi art. 112
alin. (1) lit. e) C. pen. ori de câte ori organul de urmărire penală nu dispune aceste
măsuri în faza de urmărire penală, mai ales că prin Legea nr. 187/2012 de punere în
aplicare a noului C. pen. prin Legea nr 286/2009 nu s-au adus modificări şi unor
texte din legislaţia specială care consacră obligativitatea măsurilor asigurătorii66.
5.2. Garanţiile procesuale care trebuie să însoţească instituţia confiscării de la
terţi în procesul penal
Chestiunea confiscării de la terţi trebuie analizată conjunct cu analiza
dispoziţiilor legale ce obligă la luarea confiscării speciale a produsului infracţiunii
şi a standardelor europene ce permit confiscarea de la terţi în procesul penal.
Aplicarea măsurii de siguranţă a confiscării speciale asupra bunurilor altor
persoane care nu au calitatea de parte în procesul penal derivă din specificul
infracţiunilor generatoare de profit, fiind de esenţa acestora poziţionarea bunurilor
obţinute în mod fraudulos în patrimoniile mai multor persoane, în scopul
disimulării acestora. Este posibilă aşadar confiscarea bunurilor dobândite prin fapta
penală şi atunci când acestea au fost înstrăinate unui terţ, distincţia fiind analizată si
în doctrină în funcţie de buna sau reaua-credinţă a terţului subdobânditor şi de
caracterul oneros sau gratuit al înstrăinării.
Standardele în care trebuie analizată buna sau reaua-credinţă a terţilor în
patrimoniul cărora se află produsul infracţiunii vor fi analizate de judecătorii
interni cu luarea în considerare a paragrafului 11 din Preambulul Directivei
2014/42/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 3 aprilie 2014 privind
îngheţarea şi confiscarea instrumentelor şi produselor infracţiunilor săvârşite în
66
Exempli gratia, potrivit dispoziţiilor art. 32 din Legea nr. 656/2002, „în cazul în care s-a săvârşit o
infracţiune prevăzută de prezenta lege, luarea măsurilor asigurătorii este obligatorie”.

Uniunea Europeană, potrivit cu care confiscarea de la terţi ar trebui să fie posibilă

cel puţin în cazurile în care terţii ştiau sau ar fi trebuit să ştie că scopul transferului
sau al achiziţionării era evitarea confiscării, pe baza unor elemente de fapt şi
circumstanţe concrete, inclusiv a faptului că transferul a avut loc în mod gratuit sau
în schimbul unei sume de bani semnificativ mai reduse decât valoarea de piaţă a
bunurilor, dar şi cu principiile dezvoltate în jurisprudenţa CEDO.
În calitate de practicieni ai dreptului, avem datoria să nu ne transformăm în
executanţi fără viziune şi raţiune; chemaţi fiind să respectăm legea internă şi
interpretările obligatorii date de Curtea Constituţională, apreciem util a critica
încercările doctrinare de a convinge organele judiciare să nu aplice legea care
prevede măsuri de siguranţă, fie şi pentru respectarea la valenţele adagiului „Legea
trebuie interpretată în sensul aplicării ei, iar nu în sensul neaplicării” (Actus
interpretandus est potius ut valeat quam pereat) 67 : se cuvine observat că
dispoziţiile cuprinse în art. 112 alin. (1) lit. e) din C. pen. în vigoare – sediul
general al materiei confiscării – nu impune condiţia că se poate confisca doar de la
proprietar. Potrivit acestor dispoziţii, sunt supuse confiscării speciale bunurile
dobândite prin săvârşirea faptei prevăzute de legea penală, dacă nu sunt restituite
persoanei vătămate şi în măsura în care nu servesc la despăgubirea acesteia.
Or, deşi legiuitorul român nu prevede expressis verbis instituţia confiscării de la
terţi în procesul penal, nu mai puţin adevărat este că nicio dispoziţie din legea
penală română nu interzice aducerea la bugetul statului a produsului infracţiunii în
mâinile oricui s-ar găsi: însă, având în vedere că în domeniul criminalităţii
economico-financiare se apelează, nu de puţine ori, la cele mai sofisticate inginerii
financiare, piercing the corporate veil68 devine o sarcină formidabilă, ce presupune
cooperarea tuturor actorilor implicaţi în procesul de prevenire a infiltrării
produsului infracţiunii în circuitul legal 69 : fie că avem în vedere gatekeeperii,
67
S. Uzlău, C. M. Uzlău, Considerations regarding the Compliance of Romanian Legislation with the
Directive (EU) no. 42/2014 regarding the Freezing and Confiscation of the instruments and proceeds of crimes
committed in the European Union, www.juridicaljournal.univagora.ro ISSN 1843-570X, E-ISSN 2067-7677 No. 4
(2014), pp. 205-211.
68
Regula piercing the corporate veil este introdusă în legislaţia română în dispoziţiile art. 2371 din Legea
societăţilor nr. 31/1990, nefiind altceva decât o formă specială şi inedită, dar reglementată expres, de aplicare a
teoriei societăţii fictive. În acest sens, a se vedea Gh. Piperea, Simularea personalităţii juridice în noul Cod civil,
în AUBD, seria Drept, nr. III-IV/2012, p. 395. Autorul arată că tehnica piercing the corporate veil din Legea
societăţilor este precursorul dispoziţiei art. 193 alin. (2) din noul C. civ., adoptat prin Legea nr. 287/2009 publicată
în M. Of., Partea I, nr. 511 din 24 iulie 2009, cu modificările ulterioare, text potrivit căruia nu se poate invoca
împotriva unei persoane de bună-credinţă calitatea de subiect activ a unei persoane juridice, dacă prin aceasta se
urmăreşte ascunderea unei fraude, a unui abuz sau a unei atingeri aduse ordinii publice (Gh. Piperea, op. cit., p.
393).
69
Potrivit art. 10 din Legea nr 656/2002 pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor, precum şi pentru
instituirea unor măsuri de prevenire şi combatere a finanţării terorismului, publicată în M. Of., Partea I, nr. 904 din
12.12.2002, cu modificările şi completările ulterioare, intră sub incidenţa prezentei legi următoarele persoane
fizice sau juridice: a) instituţiile de credit şi sucursalele din România ale instituţiilor de credit străine; b) instituţiile
financiare, precum şi sucursalele din România ale instituţiilor financiare străine; c) administratorii de fonduri de
pensii private, în nume propriu şi pentru fondurile de pensii private pe care le administrează, agenţii de marketing
autorizaţi/avizaţi în sistemul pensiilor private; d) cazinourile; e) auditorii, persoanele fizice şi juridice care acordă

110 CAMELIA BOGDAN
chemaţi să utilizeze cele mai adecvate standarde de cunoaştere a clientelei (know

your customer) în vederea depistării riscului de spălare a banilor cu unităţile de
informaţii financiare (fiu-uri) 70 , cu organele judiciare, dar şi cu specialişti din
spaţiul public sau privat, precum şi utilizarea celor mai adecvate tehnologii în
reconstituirea fluxurilor financiare.
Confiscarea de la terţi nu este o instituţie nouă în dreptul penal român: nicio
dispoziţie de drept material sau formal nu pune vreo condiţie de proprietate asupra
bunurilor prevăzute de dispoziţiile art. 112 alin. (1) lit. e) C. pen., ceea ce înseamnă
că aceste bunuri pot fi confiscate de la un terţi nepuşi sub urmărire, singura limită
a acestui principiu fiind respectarea drepturilor terţilor de bună-credinţă, situaţie în
care se va confisca de la inculpat emolumentul transferului.
De altfel, cei care comit aceste infracţiuni generatoare de profit sunt interesaţi
ca apoi să introducă în circuitul civil produsele infracţiunii. Şi nu doar „gulerele
albe” îşi pun această problemă, ci chiar şi cel mai simplu infractor va avea drept
prim instinct să treacă ceea ce a luat în posesie pe numele unei alte persoane pentru
a înlătura pericolul de a fi prins.
consultanţă fiscală sau contabilă; f) notarii publici, avocaţii şi alte persoane care exercită profesii juridice liberale,
în cazul în care acordă asistenţă în întocmirea sau perfectarea de operaţiuni pentru clienţii lor privind cumpărarea
ori vânzarea de bunuri imobile, acţiuni sau părţi sociale ori elemente ale fondului de comerţ, administrarea
instrumentelor financiare sau a altor bunuri ale clienţilor, constituirea sau administrarea de conturi bancare, de
economii ori de instrumente financiare, organizarea procesului de subscriere a aporturilor necesare constituirii,
funcţionării sau administrării unei societăţi comerciale, constituirea, administrarea ori conducerea societăţilor
comerciale, organismelor de plasament colectiv în valori mobiliare sau a altor structuri similare ori desfăşurarea,
potrivit legii, a altor activităţi fiduciare, precum şi în cazul în care îşi reprezintă clienţii în orice operaţiune cu
caracter financiar ori vizând bunuri imobile; g) furnizorii de servicii pentru societăţile comerciale şi alte entităţi
sau construcţii juridice, alţii decât cei prevăzuţi la lit. e) sau f), aşa cum sunt definiţi la art. 2 lit. k); h) persoanele
cu atribuţii în procesul de privatizare; i) agenţii imobiliari; j) asociaţiile şi fundaţiile; k) alte persoane fizice sau
juridice care comercializează bunuri şi/sau servicii, numai în măsura în care acestea au la bază operaţiuni cu sume
în numerar, în lei sau în valută, a căror limită minimă reprezintă echivalentul în lei a 15.000 euro, indiferent dacă
tranzacţia se execută printr-o singură operaţiune sau prin mai multe operaţiuni ce par a avea o legătură între ele.
Pentru înţelegerea rolului furnizorilor de servicii pentru societăţile comerciale şi a altor entităţi sau construcţii
juridice definiţi conform art 2 lit k) din Legea nr 656/2002 ca fiind orice persoană fizică sau juridică care prestează
cu titlu profesional oricare dintre următoarele servicii pentru terţi: 1. constituie societăţi comerciale sau alte
persoane juridice; 2. exercită funcţia de director ori administrator al unei societăţi sau are calitatea de asociat al
unei societăţi în comandită ori o calitate similară în cadrul altor persoane juridice sau intermediază ca o altă
persoană să exercite aceste funcţii ori calităţi; 3. furnizează un sediu social, un domiciliu ales sau orice alt serviciu
legat de o societate comercială, o societate în comandită sau orice altă persoană juridică ori construcţie juridică
similară; 4. are calitatea de fiduciar în derularea unor activităţi fiduciare exprese sau a altor operaţiuni juridice
similare ori intermediază ca o altă persoană să exercite această calitate; 5. acţionează sau intermediază ca o altă
persoană să acţioneze ca acţionar pentru o persoană, alta decât o societate ale cărei acţiuni sunt tranzacţionate pe o
piaţă reglementată care este supusă unor cerinţe de publicitate în conformitate cu legislaţia comunitară sau cu
standarde fixate la nivel internaţional; a se vedea şi C. Bogdan, Deturnarea entităţilor cooperatiste, inclusiv a
prestatorilor de servicii pentru trusturi şi utilităţi, în Curierul Fiscal, nr 7/2008, pp. 28-33.
70
În România, unitatea de informaţie financiară este Oficiul Naţional de Prevenire şi Combatere a Spălării
Banilor. Potrivit art. 26 alin. (2) din Legea nr. 656/2002, Oficiul are ca obiect de activitate prevenirea şi
combaterea spălării banilor şi a finanţării terorismului, scop în care primeşte, analizează, prelucrează informaţii şi
sesizează, în condiţiile art. 8 alin. (1), Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Serviciul Român
de Informaţii.

Sub imperiul vechiului Cod de procedură penală, problemele privind instituirea

în cadrul procesului penal unor măsuri asigurătorii în vederea confiscării speciale
au fost nu de puţine ori ridicate în practica judiciară, vizând, în principal,
posibilitatea luării acestora asupra patrimoniilor unor terţi neparticipanţi la procesul
penal.
Se arăta, în esenţă, că luarea acestor măsuri în vederea confiscării speciale nu ar
fi putut fi dispusă fără ca instanţa să depăşească limitele învestirii, de vreme ce nu
este învestită cu infracţiuni de spălare a banilor, iar persoanele cu privire la care era
instituit sechestrul asigurător în vederea confiscării speciale nu deţineau calitatea
de parte în procesul penal sau că prin instituirea măsurilor asigurătorii fără ştiinţa
petenţilor s-ar încălca art. 24 din Constituţie, art. 6 CEDO, art. 1 din Protocol
adiţional nr.1 CEDO şi art. 44 alin. (1) din Constituţie, precum şi împrejurarea că
în jurisprudenţa CEDO s-a statuat în sensul că luarea unei măsuri asigurătorii
respectiv confiscarea specială presupune aducerea unor acuzaţii în materie penală.
Se cuvine însă observat că nici sub imperiul vechiului Cod de procedură penală,
nici de lege lata (actuala legislaţie)71 şi nici de lege ferenda (după implementarea
Directivei 2014/42/UE privind punerea sub sechestru şi confiscarea instrumentelor
şi produselor infracţiunilor în UE), nimic nu îngrădeşte organul judiciar să dispună
confiscarea produsului infracţiunii din patrimoniul unor terţe persoane care nu sunt
participante la procesul penal72.
Nimic nu împiedică aplicarea confiscării speciale, iar argumentul că legea
noastră penală nu prevede confiscarea de la terţi nu rezistă niciunui tip de
interpretări de ordin sistematic, logic sau istoric73.
Garanţiile specifice oferite terţilor dobânditori în cazurile privind confiscarea de
la terţi sunt prevăzute în articolele 6 paragraf 1 latura civilă şi articolul 1 din Primul
protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale şi în articolul 8 al Directivei 2014/42/UE privind punerea sub
sechestru şi confiscarea instrumentelor şi produselor infracţiunilor în UE, a căror
respectare se impune de către judecător conform principiului priorităţii dreptului
comunitar. Acest text este generos în privinţa garanţiilor necesare a fi respectate şi
a valenţelor dreptului la un proces echitabil (notificarea acuzaţiei, hotărârea prin
71
Potrivit dispoziţiilor art. 249 alin. (4) C. proc. pen, măsurile asigurătorii în vederea confiscării speciale sau
confiscării extinse se pot lua asupra bunurilor suspectului sau inculpatului ori ale altor persoane în proprietatea sau
posesia cărora se află bunurile ce urmează a fi confiscate.
72
I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 2330 din 09.06.2011.
73
A se vedea I.C.C.J., s. pen., dec. 330 din 09.06.2011, http://legeaz.net/spete-penal-iccj-2011/
decizia-2330-2011, Înalta Curte statuând că potrivit dispoziţiilor art. 163 alin. (2) C. proc. pen. măsurile
asigurătorii în vederea reparării pagubei se pot lua asupra bunurilor inculpatului şi ale persoanei responsabile
civilmente până la concurenţa valorii probabile a pagubei. Împrejurarea că sumele de bani asupra cărora s-a
instituit măsura sechestrului asigurător au fost găsite în locuinţa părinţilor inculpatului R. din Constanţa unde
acesta nu mai locuieşte efectiv, nu poate conduce la concluzia că luarea măsurii asigurătorii s-a făcut cu încălcarea
dispoziţiilor legale în materie având în vedere împrejurarea că există dovezi că aceste sume provin din activităţile
ilicite ale inculpatului.

112 CAMELIA BOGDAN
care se dispune sechestrul şi confiscarea însoţită de motivare, posibilitatea căii de

atac în faţa unei instanţe superioare, citarea, posibilitatea de a beneficia de apărare,
dreptul de a fi audiaţi, de a pune întrebări, de a furniza dovezi înainte de
pronunţarea unei hotărâri definitive).
CEDO verifică, însă, dacă persoanelor a căror proprietate este susceptibilă de a
fi confiscată le-a fost acordată în mod oficial calitatea de parte la procedură în care
confiscarea este ordonată, acordându-le astfel posibilitatea rezonabilă şi suficientă
pentru a-şi proteja interesele în mod adecvat pentru a nu a exista nicio încălcare a
drepturilor garantate acestora în temeiul articolului 6 § 1 al Convenţiei74.
Obiectul confiscării este reprezentat, însă, de bunuri dobândite prin activităţi
ilegale. Dacă originea bunurilor nu poate fi justificată, arată CEDO în cauza
Silickiene c. Lituaniei, hotărâre din 10 aprilie 2012, în paragraful 33, atunci aceste
bunuri sunt supuse confiscării. În acelaşi paragraf, Curtea precizează expressis
verbis că în sistemul nostru de drept, răspunderea penală a inculpatului nu prezintă
relevanţă pentru a se dispune confiscarea.
În acea cauză, Curtea a mai arătat că prin confiscarea de la reclamantă a
bunurilor reprezentând produsul infracţiunii de la soţul acesteia, nu s-a încălcat nici
articolul 6 §2 al Convenţiei, deoarece reclamanta nu a fost pedepsită pentru faptele
soţului ei şi, pe cale de consecinţă, nu i-a moştenit vina. Prin urmare, Curtea
conchide că ordinul de confiscare nu reprezintă o apreciere cu privire la vinovăţia
reclamantei privind săvârşirea vreunei infracţiuni, de unde rezultă că nu a existat
nici o încălcare a drepturilor reclamantei în temeiul articolului 6 § 2 al Convenţiei75.
În sfârşit, Curtea a reţinut că nu a existat nici o încălcare a drepturilor reclamantei
în temeiul articolului 1din Protocolul 1 al Convenţiei, având în vedere marja de
apreciere de care se bucură statele în adoptarea unor politici penale apte să combată
infracţiunile grave76, precum şi proporţionalitatea ingerinţei cu interesul general al
statului.
În cauza Bongiorno ş.a. v. Italia, Curtea a reţinut că nu a fost încălcat nici art. 1
din Protocolul 1 la Convenţie, chiar dacă bunurile pot aparţine în mod formal unor
terţe persoane. Prezumţia relativă a dobândirii ilicite a bunurilor s-a bazat pe
analiza situaţiei financiare a reclamanţilor şi pe natura relaţiilor acestora cu SB.
În cauza Butler contra Marii Britanii, în care s-a dispus confiscarea sumei de
2400 lire fără ca condamnatul sa fie condamnat pentru săvârşirea vreunei
infracţiuni, Curtea a apreciat că art. 6 din Convenţie în latura penală nu este
aplicabil în cauza. Reclamantul având deschisă posibilitatea provenienţei sursei
banilor, cererea sa a fost respinsa ca inadmisibilă.
Constatăm, astfel, că la nivel european, se constată că nu este moral ca bunurile
dobândite în urma săvârşirii unor fapte prevăzute de legea penală să rămână în
74
CEDO, hotărârea din 10 aprilie 2012, în cauza Silickiene împotriva Lituaniei, prg. 50.
75
Ibidem, prg. 54.
76
Ibidem, prg. 70.

circuitul civil şi se pot lua măsuri în vederea prevenirii trecerii acestor bunuri în
patrimoniul altor persoane. Se apreciază că aceste bunuri trebuie trecute în
patrimoniul statului având în vedere că prin săvârşirea acestor fapte este lezată
societatea în ansamblul său (sunt denaturate circuitele financiare, este împiedicată
libera concurenţă etc.). Directiva 2014/42/UE privind punerea sub sechestru şi
confiscarea instrumentelor şi produselor infracţiunilor în UE prevede anumite
standarde, analizate şi de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza
Silickiene contra Lituaniei, hotărâre din 10 aprilie 2012.
În primul rând, trebuie verificat dacă terţii dobânditori sunt de bună sau de
rea-credinţă.
În ceea ce priveşte criteriile de analiză a bunei-credinţe, îndeplinirea acestei
condiţii se verifică în momentul intrării în posesie a produsului infracţiunii – terţul
dobânditor să nu fi ştiut sau să nu fi avut posibilitatea să cunoască faptul că acele
bunuri provin din săvârşirea unor fapte prevăzute de legea penală. Directiva face
referire la faptul că acest element intenţional trebuie analizat în lumina unor
circumstanţe de fapt si de drept obiective, cum ar fi: modul în care a intrat în
posesia bunului (cu titlu gratuit sau pecuniar), această condiţie fiind suficientă
pentru aplicarea măsurii de siguranţă a confiscării din patrimoniul terţilor77.
77
Unele apărări invocă faptul că nu se poate confisca de la terţi întrucât terţii nu au calitate procesuală.
Directiva 2014/42/UE Articolul 8 - „Garanţii”: (1) Statele membre adoptă măsurile necesare pentru a se asigura că
persoanele afectate de măsurile prevăzute în prezenta directivă au dreptul la o cale de atac eficace şi la un proces
echitabil, în vederea exercitării drepturilor acestora. (2) Statele membre adoptă măsurile necesare pentru a se
asigura că ordinul de îngheţare a bunurilor este comunicat persoanei afectate cât mai curând posibil după executare.
O astfel de comunicare cuprinde, cel puţin succint, motivul sau motivele hotărârii în cauză. Atunci când este
necesar, pentru a nu periclita cercetarea penală, autorităţile competente pot amâna comunicarea ordinului de
îngheţare a bunurilor către persoana afectată. (3) Ordinul de îngheţare a bunurilor rămâne în vigoare numai atât
timp cât este necesar pentru conservarea bunurilor în vederea unei posibile confiscări ulterioare. (4) Statele
membre prevăd posibilitatea efectivă pentru persoana ale cărei bunuri sunt afectate de a ataca ordinul de îngheţare
în faţa unei instanţe, în conformitate cu procedurile prevăzute în legislaţia naţională. Astfel de proceduri pot
prevedea faptul că, atunci când ordinul iniţial de îngheţare a fost adoptat de o altă autoritate competentă decât cea
judiciară, un astfel de ordin trebuie înaintat mai întâi spre confirmare sau examinare unei autorităţi judiciare,
înainte de a putea fi atacat în faţa unei instanţe. (5) Bunurile îngheţate care nu sunt ulterior confiscate sunt
restituite imediat. Condiţiile sau normele procedurale în temeiul cărora se returnează bunurile respective se
stabilesc în legislaţia naţională. (6) Statele membre adoptă măsurile necesare pentru a se asigura că orice hotărâre
de confiscare a bunurilor este motivată şi că aceasta este comunicată persoanei afectate. Statele membre prevăd
posibilitatea efectivă pentru persoana împotriva căreia este dispusă confiscarea de a ataca hotărârea de confiscare
în faţa unei instanţe. (7) Fără a se aduce atingere Directivelor 2012/13/UE şi 2013/48/UE, persoanele ale căror
bunuri sunt afectate de hotărârea de confiscare au dreptul de a fi asistate de un avocat, pe întreaga durată a
procedurii de confiscare legate de determinarea produselor şi a instrumentelor, pentru a-şi putea exercita drepturile.
Persoanele în cauză sunt informate că au acest drept. (8) În cadrul procedurilor menţionate la articolul 5, persoana
afectată beneficiază de posibilitatea efectivă de a contesta circumstanţele cauzei, inclusiv elementele concrete de
fapt şi probele disponibile pe baza cărora bunurile respective sunt considerate bunuri derivate din activităţi
infracţionale. (9) Terţii au dreptul de a pretinde un titlu de proprietate sau alte drepturi reale, inclusiv în cazurile
menţionate la articolul 6. (10) În cazul în care, ca urmare a unei infracţiuni, victimele formulează pretenţii
împotriva persoanei care face obiectul măsurii de confiscare prevăzute în temeiul prezentei directive, statele
membre adoptă măsurile necesare pentru a se asigura că măsura de confiscare nu împiedică victimele să obţină
despăgubiri în baza pretenţiilor formulate.

114 CAMELIA BOGDAN
Reţinem, aşadar, că standardele CEDO permit confiscarea bunurilor unor terţi

neparticipanţi în proces, exemplificative fiind hotărârile CEDO pronunţate în
cauzele Salabiaku contra Franţei, Pham Hoang contra Franţei, Silikiene contra
Lituaniei.
În aceste cazuri, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că nu se
încalcă nici Articolul 6 („Dreptul la un proces echitabil”) al Convenţiei pentru
apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi nici Articolului 1 din
Protocolul adiţional nr. 1/1952 la această Convenţie78.
Hotărârile pronunţate de CEDO au statuat următoarele principii: instanţele pot
acorda valoarea probatorie unei prezumţii de fapt, care în cazul îmbogăţirii ilicite,
este faptul că diferenţa dintre patrimoniul real şi veniturile legale provine din
săvârşirea altor infracţiuni generatoare de profit, cu toate că această prezumţie nu
trebuie să opereze automat; inversarea sarcinii probei nu semnifică în aceste cazuri
eludarea prezumţiei de nevinovăţie.
De altfel, este impropriu a se vorbi în această materie despre „inversarea
sarcinii probei”, sintagma potrivită fiind aceea de „partajare a sarcinii probei”.
Această nuanţă este pusă în evidenţă de hotărârea CEDO în Salabiaku contra
Franţei, fiind cu totul inadecvat a se considera că o prezumţie relativă (cum este
cea conţinută şi în textul nostru constituţional în art. 44 alin. (8) să confere
onestitate ireproşabilă cuiva.
Conform hotărârii din 7 octombrie 1988 în cauza Salabiaku contra Franţei
(paragraful 28), articolul 6 (2) din Convenţie cere statelor „să opereze cu
prezumţiile de fapt sau de drept în limite rezonabile care să ţină cont de importanţa
mizei – the importance of what is at stake – şi să menţină dreptul la un proces
echitabil”. Paragraful 26 al aceleiaşi hotărâri face vorbire despre „partajarea
sarcinii probei”.
În cauza Silickiene contra Lituaniei se arată că: „în ceea ce priveşte raportul de
proporţionalitate dintre scopul confiscării şi drepturile fundamentale ale petentei,
Curtea Europeana a Drepturilor Omului reiterează ideea conform căreia în cazul
unei confiscări de proprietăţi echilibrul just dintre scop şi drepturi depinde de mulţi
factori, inclusiv de comportamentul proprietarului. În cazul de faţă, Curtea de la
Strasbourg trebuia să determine dacă instanţa naţională a evaluat gradul de
implicare a proprietarului sau măcar relaţia dintre comportamentul său şi
infracţiunile comise. (...) Referitor la chestiunea de fond, Curtea aminteşte
informaţiile obţinute de către Curtea de Apel, aplicanta a participat la vânzarea
bunurilor de contrabandă şi ar fi trebuit să cunoască faptul că proprietatea
78
Articolul 1, Protocolul adiţional 1/1952 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale: Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit
de proprietatea sa decât pentru cauza de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale
ale dreptului internaţional. Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le
consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata
impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor.

confiscată a fost achiziţionată din activele obţinute prin acţiuni ilicite ale
organizaţiei criminale”.
În cauza Pham Hoang contra Franţei, petentul Pham Hoang a susţinut că
prevederile art. 369 alin. (2), art. 373 (sarcina de a demonstra că bunurile care ar
urma să fie supuse confiscării în cazul comiterii unei infracţiuni de contrabandă
revine persoanei în posesia căreia se află bunurile respective), art. 392 alin. (1)
(persoana care are în posesie bunuri rezultate dintr-o infracţiune de contrabandă va
fi acuzată de evaziunea taxelor vamale, prezumţie la care practica a adăugat
posibilitatea de a o înlătura în cazul în care acuzatul demonstrează că s-a aflat
„într-un caz de forţă majoră” care a rezultat din imposibilitatea de afla care este
conţinutul pachetelor) şi art. 399 alin. (2) (vor fi găsite vinovate de infracţiunea de
contrabandă orice persoane care au avut un interes pecuniar în a participa la aceste
activităţi, inclusiv persoane care în mod conştient au cumpărat sau au deţinut
bunuri rezultate din infracţiuni de contrabandă şi chiar cele care „nu au intrat în
posesia fizică a acestora”, ci au avut această tentativă, însă au intervenit forţele de
ordine aşa cum s-a întâmplat în cazul de faţă, deci voinţa nu a fost a inculpatului)
din Codul vamal francez nu sunt compatibile cu dreptul la o judecată echitabilă,
prevăzut în articolul 6 alin. 1 din Convenţie, şi cu dreptul de a beneficia de
prezumţia de nevinovăţie, prevăzut în art. 6 alin. (2) din Convenţie. Curtea de la
Strasbourg a respins plângerea acestuia ca fiind neîntemeiată.
În ceea ce ne priveşte, observăm că dispoziţiile cuprinse în art. 44 alin. (8) din
Constituţia României privind prezumţia caracterului licit al averii dobândite sunt de
asemenea frecvent invocate ca fundament al ridicării sechestrelor în vederea
confiscării de către persoane care nu au calitatea de părţi în procesul penal.
Prezumţia fiind una relativă (juris tantum), în măsura în care au existat anumite
indicii că terţa persoană a dobândit acest bun din fapte prevăzute de legea penală,
instanţa îi poate cere să-şi facă propriile apărări privind modalitatea în care a intrat
în posesia acelor bunuri.
În această situaţie, prezumţia constituţională nu este încălcată, ci această cerere
ajută la clarificarea situaţiei. CEDO a stabilit că nimic nu împiedică instanţa să
opereze cu anumite prezumţii de fapt şi de drept cu condiţia respectării
echitabilităţii procedurii.
Se mai cuvine menţionat că potrivit art. 54 din Convenţia ONU împotriva
corupţiei, standardele internaţionale de recuperare a produsului infracţiunii
cauzatoare de prejudicii mai multor persoane - părţi, stat etc. - nimic nu împiedică
statele ca pe calea unei comisii rogatorii să se solicite repatrierea tuturor acestor
fonduri (cum au fost cazurile dictatorilor din Tunisia, Egipt, Libia, care aveau
conturi în străinătate): regula de bază în materia recuperării produsului infracţiunii
este că întâi sunt compensate părţile civile, iar apoi revine statului.
Pe cale de consecinţă, inclusiv la instituirea măsurii măsurilor asigurătorii în
vederea confiscării speciale, organele judiciare vor trebui însă să respecte

116 CAMELIA BOGDAN
standardele de protecţie ale drepturilor omului reliefate în hotărârea Silickiene c.

Lituaniei, hotărâre din 10.04.2012, în care, la paragraful 33, a fost caracterizat
inclusiv sistemul român de drept, menţionându-se că sistemul român de drept penal
prevede posibilitatea confiscării fără a fi necesară pronunţarea unei sentinţe de
condamnare79. Reamintim că în această cauză, instanţa europeană a constatat că
prin instituirea unor măsuri procesuale asupra bunurilor unor terţi neparticipanţi la
procesul penal nu au fost încălcate nici art. 6 paragraf 1 din Convenţie, întrucât
instituirea sechestrului nu presupune aducerea unei acuzaţii în materie penală,
aspect reflectat şi în cauza Saccoccia vs. Austria, nu se încalcă nici art. 6 prg. 2 din
Convenţie, care consacră prezumţia de nevinovăţie şi nici art. 1 din Protocolul nr. 1
la Convenţie, care consacră dreptul la proprietate.
Sistemul nostru de drept este dotat cu garanţiile la care face referire CEDO în
aceste cauze: este nepotrivit a se concluziona, pe cale de consecinţă, că încalcă
dispoziţiile constituţionale judecătorul care oferă posibilitatea persoanei asupra
patrimoniului căruia s-a dispus măsura sechestrului asigurător în vederea
confiscării speciale să-şi formuleze apărările pe care le consideră necesare încalcă
art. 44 alin. (8) din Constituţie; la fel de nepotrivită este aserţiunea potrivit căreia
produsul infracţiunii poate fi sechestrat în vederea confiscării doar în cadrul unei
investigaţii de spălare a banilor, de vreme ce dispunerea măsurii de
indisponibilizare a sechestrului este obligatorie ori de câte ori legea dispune,
inclusiv în vederea confiscării speciale: în absenţa vreunei dispoziţii de extindere a
procesului penal cu privire la faptele terţului în patrimoniul căruia s-ar afla
produsul infracţiunii, instanţa nu l-ar putea condamna pe acesta pentru infracţiunea
de spălare a banilor. Având în vedere dispoziţiile art. 111 alin. 3 din vechiul Cod
penal, respectiv cele cuprinse în art. 107 alin. (3) din Codul penal în vigoare, în
măsura în care se va cântări, conform standardului de dovadă impus de balanţa
probabilităţilor, reaua-credinţă a acestuia, produsul infracţiunii va putea fi supus
confiscării speciale, în mâinile oricui s-ar găsi.
De altfel, şi Curtea Constituţională a României a statuat constituţionalitatea
reglementării măsurilor asigurătorii din vechea legislaţie penală menită să dea
eficienţă dreptului la un proces echitabil80 . Reamintim că în materia recuperării
produsului infracţiunii este obligatorie, în lumina dispoziţiilor art. 112 alin. (1) lit.
e) C. pen. şi art. 112 alin. (6) C. pen., atât confiscarea produselor directe ale
infracţiunii - bunurile dobândite prin săvârşirea unor fapte prevăzute de legea
penală, cât si produsele indirecte, legislaţia româneasca fiind aliniată, în aceasta
privinţă, standardelor internaţionale în lumina cărora trebuie aplicate dispoziţiile
din materia recuperării produsului infracţiunii.
79
CEDO (hotărârea Silickiene contra Lituaniei din 10.04.2012), prg. 33: sistemul român de drept penal
prevede posibilitatea confiscării fără a fi necesară pronunţarea unei sentinţe de condamnare; în legea română,
confiscarea reprezintă o consecinţă civilă a faptului că un infractor sau alte persoane au obţinut bunuri ce provin
dintr-o faptă prevăzută de legea penală şi din imperativul evitării îmbogăţirii acestuia printr-un fapt ilicit.
80
Curtea Constituţională, dec. nr. 133 din 1 februarie 2011, publicată în M. Of .nr. 188 din 17 martie 2011.

A nu confisca bunurile produse prin săvârşirea infracţiunilor înseamnă a

nesocoti natura măsurii de siguranţă a confiscării speciale în sistemul nostru de
drept penal: sancţiune de drept penal – fără a fi însă sancţiune penală – caracterul
represiv transpus, inter alia, prin posibilitatea constrângerii la executare nefiind
aplicabil decât pedepselor, singurele sancţiuni penale autentice: pe cale de
consecinţă, nici principiul personalităţii răspunderii penale nu este legat indisolubil
de sancţiunea penală a confiscării, deoarece această sancţiune nu reprezintă în fapt
decât o consecinţă civilă a săvârşirii unei fapte prevăzute de legea penală, având
scop eminamente preventiv, care poate fi dispusă împotriva persoanelor care au
săvârşit fapte prevăzute de legea penală, dar nu ca o consecinţă a răspunderii
penale, nedepinzând de gravitatea faptei săvârşite81.
5.3. Chestiunea reparării în mod concomitent prejudiciului prin obligarea în
solidar a inculpaţilor la plata către partea civilă şi a confiscării speciale a bunurilor
dobândite prin fapta prevăzută de legea penală
Dacă regula de bază în materia recuperării produsului infracţiunii este
inadmisibilitatea a ceea ce uneori se desemnează prin expresia „dublă confiscare”
la care s-ar ajunge prin aplicarea cumulativă a confiscării lucrului în natură şi
obligarea la plata unui echivalent bănesc al aceluiaşi lucru, cele două măsuri fiind
alternative, incidenţa celei de-a doua măsuri fiind subordonată imposibilităţii ca
lucrul să fie confiscat în natură82, alta este situaţia atunci când, în cazul săvârşirii
unor infracţiuni conexe, în sfera de incidenţă a art. 112 C. pen. intră lucruri
deosebite, fiecare datorită comiterii uneia dintre aceste infracţiuni; în asemenea caz,
confiscarea tuturor acestor lucruri – sau obligarea la plata echivalentului bănesc –
este legală, neputându-se vorbi de o „ dublă confiscare”.
Prin dispunerea în mod concomitent a reparării prejudiciului prin obligarea în
solidar a inculpaţilor la plata către partea civilă şi a confiscării speciale a bunurilor
dobândite prin fapta prevăzută de legea penală, a bunurilor şi a banilor obţinuţi din
exploatarea bunurilor produse de acestea, nu se ajunge la repararea de două ori a
aceluiaşi prejudiciu şi se respectă valenţele principiului disponibilităţii – regulă
diriguitoare a acţiunii civile, chiar şi atunci când aceasta este exercitată în procesul
penal.
De multe ori, sumele obţinute prin săvârşirea de infracţiuni sunt reinvestite: or,
potrivit dispoziţiilor art. 33 din Legea nr. 656/2002, este obligatorie confiscarea
produselor de spălarea banilor, deoarece prin săvârşirea acestei din urmă infracţiuni
81
Constantin Mitrache, Drept penal român. Partea Generală, Casa de editură şi presă „Şansa” SRL,
82
Dezlegările acestei probleme de drept dezvoltate în practica fostului Trib. Suprem – a se vedea Trib.Suprem,
s. pen., dec. nr. 1788/1974, în „Culegere de decizii 1974”, p. 453 – menţinându-şi actualitatea şi după intrarea în
vigoare a noului Cod penal la 1.02.2014 , textele cuprinse în dispoziţiile art. 118 alin (1) lit. e) şi art. 118 alin. (6)
din Codul penal de la 1969 având corespondent în dispoziţiile art.112 alin. (1) lit e) şi art. 112 alin. (6) din Codul
penal în vigoare.

118 CAMELIA BOGDAN
se lezează alte valori decât cele periclitate prin săvârşirea infracţiunilor predicat,
din care provin fondurile supuse spălării.
Confiscarea produselor infracţiunii este singura măsură ce permite atât privarea
inculpaţilor de resursele necesare continuării activităţii infracţionale, cât şi
eliminarea interesului acestora de a mai comite alte viitoare fapte, prin observarea
lipsei de rentabilitate a activităţilor ilicite. Nu mai puţin lăsarea la îndemâna
acestora a unor semnificative sume de bani din economia legală provenind din
exercitarea atributelor de proprietate asupra produsului infracţiunilor deduse
judecăţii pune în pericol însăşi esenţa statului de drept, prin neaducerea la
îndeplinire a obligaţiilor de a asigura servicii de bază cetăţenilor şi prin reducerea
capacităţii de a susţine dezvoltarea economică, socială şi politică.
Or, numai procedând la confiscarea produsului infracţiunilor deduse judecaţii,
conform dispoziţiilor art. 112 alin. (1) lit e) C.pen, dar şi a bunurilor şi banilor
obţinuţi din exploatarea bunurilor supuse confiscării, precum şi a bunurilor produse
de acestea, în temeiul art. 112 alin. (6) C. pen., se previne infiltrarea produsului
infracţiunii în circuitul civil, prin neutralizarea instrumentului de săvârşire a unor
noi infracţiuni, asigurând, altfel spus, reinstaurarea domniei legii prin evidenţierea
valenţelor principiului potrivit căruia criminalitatea nu produce venituri (crime
does not pay).
5.4. Chestiunea posibilităţii confiscării unui bun grevat de gaj/ipotecă
La deliberare instanţa urmează să analizeze în anumite situaţii şi valenţele
principiului fraus omnia corrumpit, care, ca orice principiu general se află la
intersecţia mai multor ramuri ale dreptului, fără a intra, bineînţeles, în conflict cu
valenţele de interpretare strict a legii penale.
În aplicarea acestui principiu, se impune a se constata că este interzis a se
exercita acte de dispoziţie în vederea obţinerii altor beneficii materiale asupra
produsului infracţiunii, inclusiv prin grevarea cu sarcini reale: aceste acte sunt
lovite de nulitate absolută, fiind lipsite de cauză, deoarece nu se poate deroga prin
convenţii sau dispoziţii particulare la legile care interesează ordinea publică sau
bunele moravuri; altfel spus, este interzis a se considera ca este legală obţinerea
unor fonduri oferind drept garanţii produsul infracţiunii: cu titlu prealabil, trebuie
avut în vedere că recuperarea produsului infracţiunii este parte integrantă a
procesului penal, obiectivul fiind acela de a readuce în circuitul civil bunurile
obţinute în mod nelegal prin săvârşirea de infracţiuni, cât şi beneficiile obţinute de
infractor din fructificarea produselor directe ale infracţiunii, ce poate fi atins doar
printr-o atentă analiză a fluxurilor financiare: în măsura în care se observă că
produsul infracţiunii a penetrat economia legală, urmează a se a analiza în ce
măsură poate fi recuperat de la persoanele în posesia cărora se află, daca nu ar fi
intervenit vreo intervertire a titlului cu care acestea din urmă au dobândit bunurile,
care poate avea loc, de eo quod plerumque fit, prin încheierea unui act translativ de
proprietate cu titlu oneros cu bună-credinţă. În aceste situaţii, este paralizată

posibilitatea confiscării în natură a produsului infracţiunii, readucerea la bugetul de

stat a beneficiilor ilegale obţinute de infractori putând avea loc doar prin echivalent.
Pe de altă parte, se ridică chestiunea bunei-credinţe a bancherului la acordarea
unui credit ipotecar, deoarece reaua-credinţă a acestuia ar fi infinit prejudiciabilă
lumii afacerilor, datorită poziţiei sale de preeminenţă în acest domeniu, care îi
conferă o autoritate morală având ca fundament cvasimonopolul pe care îl are
funcţionarul bancar la primirea fondurilor şi distribuirea creditului. În plus, el
acţionează de cele mai multe ori în calitate de depozitar remunerat sau mandatar cu
titlu oneros, poziţie ce îi potenţează în mod corespunzător responsabilitatea:
într-adevăr, dacă îmbogăţirea, căutarea de profit sunt legitime, părintele economiei,
Adam Smith, care înainte de a fi economist a fost moralist, în binecunoscuta-i
operă „La richesse de nations” insistând pe datoria de a ne îmbogăţi pentru a
contribui astfel la binele comun, este important ca realizarea profitului să fie
acompaniată de respectarea normelor morale, aspect de natură a-i conferi
legitimitatea83. De aici, vom înţelege soluţiile jurisprudenţiale în care s-a sancţionat
aspru reaua-credinţă a acestuia pe parcursul derulării relaţiilor contractuale 84 :
într-adevăr, obligaţia generală a bancherului de a acţiona cu bună-credinţă trebuie
analizată şi din prisma garanţiilor pe care acesta le solicită85.
Etica financiară este de natură a garanta şi buna gestiune a riscurilor financiare,
fiind util a reaminti că în ultimă instanţă criza financiară a fost cauzată de
încrederea oarbă în inovaţiile financiare conjunct cu atitudinea iresponsabilă a
bancherilor care au acordat pe scară largă credite ce nu puteau fi acoperite unor
clienţi insolvabili: pe cale de consecinţă, este necesară moralizarea domeniului
financiar pe piloni de transparenţă, competenţă şi responsabilitate. Etica financiară
ar trebui să guverneze şi fluxurile financiare internaţionale, fiind necesar a fi
înfiinţate organisme de control menite să garanteze aplicabilitatea la nivel
internaţional a normelor de bună conduită financiară şi să depisteze tranzacţiile
financiare a fondurilor cu origine suspectă86.
Vom observa, astfel, că deşi nimic nu împiedica creditorul ipotecar să
urmărească bunul ipotecat în mâinile oricui s-ar găsi, nu mai puţin adevărat este că
prin invocarea beneficiului de discuţiune, Statul va putea cere instanţei civile (doar
în situaţia în care nu s-ar fi dispus trecerea bunului în patrimoniul statului „liber de
orice sarcini”, situaţie în care instanţa penală urmează să argumenteze în
considerentele hotărârii judecătoreşti de ce în lumina circumstanţelor de fapt
obiective consideră că este paralizată posibilitatea creditorului ipotecar de a mai
urmări bunul trecut în patrimoniul statului) să verifice valabilitatea titlului
83
Jean Michel Poughon, Ethique et finance: oxymoron ou ambiguïté, în „ Finance et ethique”, sous la
direction de Chantal Cutajar, Jerome Lassere Capdeville et Michel Stork, ed. Lamy, Wolters Kluver, France, 2015,
p. 25.
84
Richard Routier, Obligations et responsabilités du banquier, Dalloz, 2005, p. 348, prg. 521.11.
85
Ibidem, p. 357.
86
Jean Michel Poughon, op. cit., p. 25.

120 CAMELIA BOGDAN
creditorului ipotecar (cunoscută fiind practica de a simula încheierea unor contracte

de împrumut pentru sustragerea bunurilor de la urmărirea silită sau de la
confiscarea specială), aspect în raport cu care vom prezenta unele tipologii de
spălare a banilor prin intermediul creditelor ipotecare identificate de Grupul de
Acţiune Financiară Internaţională: în aceste situaţii, instanţa civilă va verifica, inter
alia, îndeplinirea de către bancă a obligaţiilor ce derivă din imperativul cunoaşterii
clientelei87.
Împrumuturile reciproce (back-to-back loans) sunt de asemenea utilizate în
sectorul imobiliar în scopul spălării banilor. În aceste situaţii, o instituţie financiară
împrumută bani împrumutatului, acesta prezentând drept garanţie sume provenind
din activităţi infracţionale.
Deşi instituţiile financiare sunt obligate să raporteze astfel de tranzacţii suspecte
în anumite situaţii, analiza garanţiilor prezentate se face într-o manieră formală, cu
eludarea rigorilor impuse de regula know your customer, care pretind o precauţie
sporită în materie 88 . Menţionăm, cu titlu de exemplu, că fiu-ul din Olanda a
87
În esenţă, transpunerea directivei în dreptul românesc înseamnă introducerea, de către fiecare entitate
raportoare, a unor măsuri sporite de precauţie privind clientela, dar şi nuanţarea regulii „cunoaşte-ţi clientul”
(know your customer) în funcţie de expunerea la riscul de comiterea faptelor de spălare de bani; astfel, potrivit art.
4 alin. (4) din Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor, precum şi pentru instituirea
unor măsuri de prevenire şi combatere a finanţării terorismului, în sensul prezentei legi, membrii familiilor
persoanelor care exercită funcţii publice importante sunt, în sensul prezentei legi: a) soţul/soţia; b) copiii şi
soţii/soţiile acestora; c) părinţii, precum şi a persoanelor cunoscute public ca asociaţi apropiaţi ai acestuia, potrivit
art. 3 alin. (5) din Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor, precum şi pentru
instituirea unor măsuri de prevenire şi combatere a finanţării terorismului, în sensul prezentei legi, persoanele
cunoscute public ca asociaţi apropiaţi ai persoanelor fizice care exercită funcţii publice importante sunt: a) orice
persoană fizică ce se dovedeşte a fi beneficiarul real al unei persoane juridice sau al unei entităţi juridice împreună
cu oricare dintre persoanele prevăzute la alin. (2) sau având orice altă relaţie privilegiată de afaceri cu o astfel de
persoană; b) orice persoană fizică ce este singurul beneficiar real al unei persoane juridice sau al unei entităţi
juridice cunoscute ca fiind înfiinţată în beneficiul uneia dintre persoanele prevăzute la alin. (2), în calitate de
persoane expuse politic, potrivit art. 3 alin. (1) din Legea nr.656/2002 pentru prevenirea şi sancţionarea spălării
banilor, precum şi pentru instituirea unor măsuri de prevenire şi combatere a finanţării terorismului, în sensul
prezentei legi, persoane expuse politic sunt persoanele fizice care exercită sau au exercitat funcţii publice
importante, membrii familiilor acestora, precum şi persoanele cunoscute public ca asociaţi apropiaţi ai persoanelor
fizice care exercită funcţii publice importante. Actul normativ introduce, de asemenea, trei categorii de măsuri
necesare cunoaşterii clientelei: standard, simplificate, suplimentare. În raport cu persoanele expuse politic, se va
verifica dacă au fost respectate măsurile suplimentare în vederea identificării beneficiarului real. Potrivit art. 4 alin.
(2) din Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor, precum şi pentru instituirea unor
măsuri de prevenire şi combatere a finanţării terorismului, în sensul prezentei legi, prin beneficiar real se înţelege
orice persoană fizică ce deţine sau controlează în cele din urmă clientul şi/sau persoana fizică în numele ori în
interesul căruia/căreia se realizează, direct sau indirect, o tranzacţie sau o operaţiune. Noţiunea de beneficiar real
va include cel puţin: a) în cazul societăţilor comerciale: 1. persoana sau persoanele fizice care deţin ori controlează
în cele din urmă o persoană juridică prin deţinerea, în mod direct sau indirect, a pachetului integral de acţiuni ori a
unui număr de acţiuni sau de drepturi de vot suficient de mare pentru a-i asigura controlul, inclusiv acţiuni la
purtător, persoana juridică deţinută sau controlată nefiind o societate comercială ale cărei acţiuni sunt
tranzacţionate pe o piaţă reglementată şi care este supusă unor cerinţe de publicitate în acord cu cele reglementate
de legislaţia comunitară ori cu standarde fixate la nivel internaţional. Acest criteriu este considerat a fi îndeplinit în
cazul deţinerii a cel puţin 25% din acţiuni plus o acţiune.
88
Camelia Bogdan, Tipologii de spălare a banilor si de finanţare a terorismului prin intermediul sectorului
imobiliar, Curierul Fiscal nr. 9/2008, p. 34.

descoperit că o persoană fizică înfiinţase două companii în două jurisdicţii. A

desemnat o persoană interpusă, un trust şi un furnizor de servicii pentru trusturi ca
reprezentanţi legali ai celor două companii. Una dintre aceste companii, condusă de
persoana interpusă, avea în patrimoniu o proprietate imobiliară care este închiriată
în scopul obţinerii de profit. Persoana interpusă a pus în practică o schemă bazată
pe acordarea unui împrumut back-to- back pentru a-şi spăla fondurile provenind
din activităţi criminale prin investiţii în domeniul imobiliar. După ce i-a fost
acordat împrumutul, a obţinut un aranjament bancar între băncile unde erau
deschise conturile celor două companii; în caz de nerestituire a împrumutului,
banca unde avea contul compania pe care o conducea era dispusă să pună la
dispoziţia celeilalte companii suma aflată în depozitul bancar al companiei
împrumutate, sumă provenind din activităţi criminale. Indiciile de suspiciune şi
metodele frauduloase identificate în această schemă au fost: nicio referire nu s-a
făcut în contractul de împrumut referitoare la plata unei garanţii; garanţia pusă la
dispoziţia companiei împrumutătoare era insuficientă; împrumutatul nu a fost
dispus să ofere informaţii despre identitatea şi background-ul persoanei care a
oferit garanţia; natura complexă a schemei de împrumut nu a putut fi justificată;
din motive intempestive, suma împrumutată nu a putut fi returnată la termen.
Acordarea împrumuturilor ipotecare este deseori speculată de infractori în
vederea spălării unor capitaluri provenite din activităţi de crimă organizată89. Se
observă că în mod constant instituţiile financiare acordă acestor tranzacţii o
precauţie redusă90. O abordare bazată pe expunerea la risc în scopul monitorizării
acestui instrument utilizat de spălătorii de bani ar putea releva însă unele indicii de
suspiciune. Astfel, se poate observa că, în general, actorii scenei infracţionale
solicită credite ipotecare în vederea achiziţionării unor proprietăţi imobiliare. În
multe din aceste situaţii, fonduri infracţionale sunt uzitate pentru plata anticipată a
valorii creditelor sau a dobânzilor. Considerăm oportun să menţionăm că pot fi
folosite şi persoane interpuse pentru achiziţionarea unor proprietăţi sau pentru
obţinerea de credite. Este interesant de ştiut că deşi de multe ori se acordă credite
ipotecare în vederea cumpărării unor proprietăţi cu destinaţie de locuinţă, destinaţia
acestor proprietăţi poate fi deturnată, spre exemplu, în vederea amenajării unei
locaţii pentru depozitarea sau comercializarea drogurilor, ascunderea imigranţilor
ilegali, a victimelor traficului de persoane, oferirea de adăpost membrilor
grupărilor criminale. Fiu-ul din Olanda a prezentat un caz în care un infractor a
apelat la serviciile unei persoane interpuse în vederea achiziţionării unei proprietăţi
imobiliare. Valoarea proprietăţii a fost manipulată de către un evaluator de imobile
89
FATF, Money Laundering & Terrorist Financing Throrgh the Real Estate Sector, publicat pe site-ul
www.fatf.gaf.org pe 29 iunie 2007, p. 21. Pentru explicaţii suplimentare, a se vedea C. Bogdan., Tipologii de
spălare a banilor şi de finanţare a terorismului prin intermediul sectorului imobiliar, Curierul Fiscal nr. 9/2008,
p. 34.
90
www.fatf.gaf.org pe 29 iunie 2007, p. 21. Pentru explicaţii suplimentare, a se vedea C. Bogdan., op.cit., p. 34.

122 CAMELIA BOGDAN
în scopul creării unei false aparenţe privind noul preţ de piaţă al respectivului
imobil după o viitoare renovare. Banca a fost dispusă să acorde creditul ipotecar în
considerarea acestei false reprezentaţii. După prelungiri succesive ale scadenţei, a
fost plătită o parte din contravaloarea împrumutului reprezentând preţul de achiziţie
al imobilului. Banii rămaşi au fost transferaţi în conturi bancare din jurisdicţii unde
secretul bancar este respectat cu stricteţe. Renovarea imobilului nu a avut loc
niciodată. Compania căreia i s-a acordat împrumutul a depăşit scadenţa, iar
împrumutul nu a fost niciodată restituit în integralitate.
Pe piaţa imobiliară în mod frecvent este folosită tactica stipulării în contractele
de vânzare-cumpărare a unor preţuri subevaluate 91 . În aceste cazuri, vânzătorul
primeşte diferenţa de bani în numerar, cu titlu de avans. Nu de puţine ori, s-a
constatat că aceste sume de bani sunt produse ale unor infracţiuni. Dacă o
organizaţie criminală sau un grup terorist nu pot găsi un vânzător care să accepte
acest târg sau un evaluator imobiliar independent care să manipuleze preţul de
achiziţie al imobilului, aceştia pot totuşi plăti o parte din preţul stipulat în contract
cu sume în numerar provenite din activităţi infracţionale. Băncile sau alte instituţii
financiare trebuie să observe, în aceste situaţii, sursele alternative de plată a
fondurilor, mai ales atunci când aceste surse par să fie în discrepanţă cu profilul
clientului, cu veniturile declarate sau cu posibilităţile de plată ale acestuia. Actorii
scenei infracţionale pot însă si supraevalua preţul de achiziţionare a unei proprietăţi,
prin prezentarea unor documentaţii false, în scopul primirii unui credit ipotecar cât
mai mare. În plus, sunt folosite persoane interpuse sau entităţi corporatiste ca părţi
în contractul de împrumut ipotecar. Nu de puţine ori, în aceste situaţii, companiile
sunt ulterior desfiinţate, iar împrumutul niciodată restituit92.
De lege ferenda, apreciem că se impune introducerea şi în legislaţia noastră,
reglementări în sensul ca sechestrul asigurător înfiinţat în vederea confiscării
speciale să suspende orice procedură civilă de executare, având în vedere
consecinţele nefaste pe care le are introducerea produsului infracţiunii în circuitul
legal, preeminenţa confiscării în natură care guvernează sistemul român de
recuperare a produsului infracţiunii, dar şi dificultăţile de aducere la îndeplinire a
unor dispoziţii de confiscare prin echivalent. Chiar dacă creanţa statului nu ar
trebui să îi confere rang de preferinţă asupra ipotecii înscrise anterior în cartea
funciară faţă de sechestrul penal, măsura nu ar fi lipsită de interes, deoarece, nu de
puţine ori, infractorii recurg la împrumuturi fictive cu ajutorul terţilor pentru a-şi
sustrage bunurile de la confiscare. Or, buna sau reaua-credinţă a terţului
neparticipant la procesul penal se analizează de judecător în etapa deliberării,
nefiind potrivit ca printr-un automatism lipsit de raţiune şi de bun-simţ juridic
91
www.fatf.gaf.org pe 29 iunie 2007, p. 21. Pentru explicaţii suplimentare, a se vedea C. Bogdan, op. cit., p. 35.
92
www.fatf.gaf.org pe 29 iunie 2007, p. 21. Pentru explicaţii suplimentare, a se vedea C. Bogdan, op. cit., p. 34.

bunul să poată fi înstrăinat anterior, eventual tot unui terţ din anturajul
infractorului: judecătorul este obligat să respecte legea, nu însă şi să protejeze
aparenţe înşelătoare, ridicându-se nu de puţine ori la deliberare chestiunea ce fel de
dreptate s-ar face în această situaţie şi cui?
4.5. Chestiunea posibilităţii instituirii în mod concomitent a măsurii de siguranţă
a confiscării şi a confiscării extinse în procesul penal
Precizăm că la deliberare judecătorul poate dispune atât confiscarea, cât şi
confiscarea extinsă cu întrunirea condiţiilor prevăzute de art. 112, 1121 C. pen.
(doar dacă în conformitate cu art. 1121 C. pen. s-au administrat suficiente mijloace
de probă pentru a forma convingerea judecătorului cu privire la proporţia dintre
bunurile dobândite în mod licit/activităţi infracţionale similare cu cele deduse
judecaţii, cu precizarea că faţă de formularea imperativă a legiuitorului care
foloseşte sintagma „sunt supuse confiscării extinse” conjunct cu obligaţia ce revine
judecătorului la deliberare de a se pronunţa măsurilor de siguranţă, în cazul în care
sunt întrunite toate cerinţele prevăzute de lege, luarea acestor măsuri este
obligatorie. În acest context, se impune observaţia potrivit căreia procesul penal nu
este guvernat de principiul disponibilităţii, judecătorul fiind chemat să aibă în
vedere soluţionarea cauzei sub toate aspectele, deoarece nu există nici un text care
să circumstanţieze luarea măsurilor de siguranţă doar la solicitarea procurorului,
judecătorul având liber arbitru şi putând analiza el însuşi fluxurile financiare
generate de infracţiunile deduse judecăţii, investigaţiile financiare93 permiţându-i în
93
Definiţia investigaţiilor financiare care cuprinde standardul internaţional în materie invocat şi de Comisia
Europeană o regăsim în cuprinsul Notei interpretative a Recomandării 30 a FATF. Această definiţie este foarte
importantă, deoarece este avută în vedere la evaluarea eficienţei sistemelor naţionale de combatere a spălării
banilor, în cadrul vizitelor de evaluare reciproce de experţii MONEYVAL. Potrivit Recomandării 30 FATF, cu
denumirea marginală „Responsabilităţile autorităţilor de aplicare a legii şi de investigaţie”, ţările trebuie sa se
asigure că autorităţile desemnate de aplicare a legii au responsabilităţi în ceea ce priveşte investigaţiile privind
cazurile de spălare a banilor şi finanţarea terorismului, în contextul politicilor naţionale de CSB/CFT. Cel puţin, în
toate cazurile privind infracţiunile generatoare de venituri importante, aceste autorităţi desemnate de aplicare a
legii ar trebui să dezvolte o investigaţie financiară paralelă, proactivă, când cercetează spălarea banilor,
infracţiunile predicat conexe şi finanţarea actelor de terorism. Aceasta ar trebui să includă cazuri în care
infracţiunea predicat se săvârşeşte în afara jurisdicţiei. Ţările trebuie să se asigure că autorităţile competente au
responsabilităţi pentru identificarea promptă, urmărirea şi iniţierea acţiunilor de blocare şi sechestrare a proprietăţii
care este sau poate deveni obiect al confiscării sau este suspectată ca reprezintă venit obţinut în urma infracţiunii.
Ţările trebuie, de asemenea, să recurgă, atunci când este cazul, la grupuri multi-disciplinare permanente sau
temporare, specializate în investigaţiile financiare sau privind activele. Ţările trebuie să se asigure, atunci când
este cazul, că au loc investigaţii în cooperarea cu autorităţile competente din alte ţări. În cuprinsul Notei
interpretative la Recomandarea 30 din FATF, investigaţiile financiare sunt definite ca „investigaţii axate pe
aspectele financiare în legătură cu comportamentul criminal”. Această definiţie include, totodată, standardul
general care se referă Comisia Europeană. Rezultă că în lumina standardelor FATF, investigaţia financiară are
drept scop: identificarea amplorii reţelelor criminale şi/sau gradul de criminalitate, dar şi a stilului de viaţă al
infractorului; identificarea şi urmărirea produsului infracţiunii, fondurilor teroriste şi alte bunuri supuse confiscării
sau susceptibile de a fi supuse confiscării; producerea de probe în cadrul procedurilor penale93 . Investigaţiile
financiare au la bază colectarea unor informaţii juridice, economice şi financiare în scopul stabilirii existenţei unor
infracţiuni care nu ar fi fost descoperite altfel şi sunt utilizate pentru identificarea structurilor financiare şi
economice, distrugerea reţelelor de criminalitate organizată transnaţionale şi colectarea altor informaţii care să
permită identificarea tiparelor infracţionale. Reţinem că deşi investigaţiile financiare sunt, de asemenea, folosite

124 CAMELIA BOGDAN
plus să determine profilul financiar al inculpatului în vederea confiscării extinse): o

atare soluţie s-a pronunţat şi de instanţele franceze care au dispus confiscarea
produsului infracţiunii, a obiectului său sau a instrumentului care a servit la
comitere, confiscarea bunurilor a căror origine nu este justificată 94 , dar şi, de
această dată cu titlu de pedeapsa complementară, a sancţiunii confiscării în
întregime sau parţial a patrimoniului condamnatului.
Prin urmare, instanţa de judecată dispune de o putere suverană de apreciere în
determinarea limitelor confiscării. Singura limită se referă la respectarea de către
judecători a principiului proporţionalităţii, precum şi a existenţei unor date care să
permită determinarea proporţiei dintre veniturile licite şi cele ilicite ale unei
persoane.
5. Natura instituţiei confiscării extinse în sistemul procesual-penal în vigoare în
lumina jurisprudenţei Curţii Constituţionale95
pentru a identifica bunuri susceptibile de a fi indisponibilizate în vederea confiscării, dar acesta nu este unicul scop,
reprezentând doar un obiectiv al investigaţiilor financiare. În fapt, prin derularea unor investigaţii paralele
proactive se urmăreşte: demonstrarea infracţiunii de spălare a banilor şi, după caz, a infracţiunii predicat care a
generat fondurile supuse spălării prin identificarea şi documentarea fluxurilor financiare în activităţi criminale
respectiv legătura dintre sursa de fonduri, beneficiari, atunci când lichidităţile sunt primite şi în cazul în care sunt
stocate sau depozitate pot oferi informaţii şi să furnizeze dovezi ale activităţii infracţionale. Ca urmare a analizării
fluxurilor financiare ale infracţiunii, investigaţia financiară va evidenţia amploarea reţelei criminale şi va permite
să se stabilească existenţa infracţiunilor care nu ar fi fost descoperite altfel. Ulterior, se va stabili profilul financiar
al persoanei în posesia/detenţia căreia se află bunurile supuse confiscării concomitent cu analizarea corelaţiei între
valoarea bunurilor care au fost achiziţionate cu veniturile obţinute din activităţi criminale şi mijloacele licite care
ar putea justifica obţinerea acestora. Astfel, informaţiile financiare pot contribui la identificarea mobilului
comiterii faptelor, evidenţierea complicilor şi a legăturilor între oameni şi locuri, identificarea şi utilizarea
serviciilor (telefon, transport), localizarea suspecţilor, furnizarea informaţiilor cu privire la mişcările unui suspect,
dar şi a martorilor sau a victimelor; identificarea stilului de viaţă al suspectului. Se precizează, în acest sens, că o
investigaţie financiară completă poate justifica identificarea şi arestarea infractorilor, când toate celelalte metode
au eşuat. Investigaţiile financiare permit identificarea conţinutului constitutiv al infracţiunii de spălare a banilor (a
se vedea, în acest sens, Chantal Cutajar, Introduction à la troisième session du Collège Européen des
Investigations Financières et de l'Analyse financière Criminelle CEIFAC, Strasbourg, 27.10.2014.
94
Astfel, art. 131-21 alin. (5) din Codul penal prevede că în urmărirea unui delict pedepsit cu cel puţin cinci
ani de închisoare şi care i-a adus autorului său profit, confiscarea se va îndrepta asupra oricărui bun aparţinând
condamnatului sau de care „dispune liber” şi a cărui origine nu o poate dovedi (echivalentul confiscării extinse),
regimul juridic fiind cel al prezumţiei simple de origine ilicită; dacă condamnatul reuşeşte să demonstreze originea
licită a bunului sau finanţării sale, confiscarea nu va putea fi pronunţată.
95
Potrivit art. 1121 C. pen., cu denumirea marginală Confiscarea extinsă: (1) Sunt supuse confiscării şi alte
bunuri decât cele menţionate la art. 112, în cazul în care persoana este condamnată pentru comiterea uneia dintre
următoarele infracţiuni, dacă fapta este susceptibilă să îi procure un folos material şi pedeapsa prevăzută de lege
este închisoarea de 4 ani sau mai mare: a) infracţiuni privind traficul de droguri şi de precursori; b) infracţiuni
privind traficul şi exploatarea persoanelor vulnerabile; c) infracţiuni privind frontiera de stat a României; d)
infracţiunea de spălare a banilor; e) infracţiuni din legislaţia privind prevenirea şi combaterea pornografiei; f)
infracţiuni din legislaţia privind combaterea terorismului; g) constituirea unui grup infracţional organizat; h)
infracţiuni contra patrimoniului; i) nerespectarea regimului armelor, muniţiilor, materialelor nucleare şi al
materiilor explozive; j) falsificarea de monede, timbre sau de alte valori; k) divulgarea secretului economic,
concurenţa neloială, nerespectarea dispoziţiilor privind operaţii de import sau export, deturnarea de fonduri,
infracţiuni privind regimul importului şi al exportului, precum şi al introducerii şi scoaterii din ţară de deşeuri şi
reziduuri; l) infracţiuni privind jocurile de noroc; m) infracţiuni de corupţie, infracţiunile asimilate acestora,
precum şi infracţiunile împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene; n) infracţiuni de evaziune fiscală; o)
infracţiuni privind regimul vamal; p) infracţiuni de fraudă comise prin sisteme informatice şi mijloace de plată

Dincolo de aceste carenţe în aplicarea dispoziţiilor care guvernează instituţia

confiscării, în procesul penal măsura nu poate fi aplicată pentru fapte săvârşite
anterior intrării în vigoare a legii care o prevede, deşi, prin Decizia Curţii
Constituţionale nr. 365 din 25 iunie 2014 privind art. 118² alin. (2) lit. a) din Codul
penal din 1969 s-a statuat, în ceea ce priveşte natura juridică a confiscării extinse că
aceasta nu este pedeapsă.
Prin pronunţarea acestei decizii:
- se recunoaşte constituţionalitatea confiscării extinse;
- judecătorul constituant obligă la probarea dobândirii bunului începând cu data
de 22 aprilie 2012;
-se permite în mod rezonabil inculpatului să demonstreze caracterul licit al
dobândirii bunurilor în condiţiile unei sarcini a probei specifice materiei civile din
dreptul anglo-saxon.
La motivarea acestei decizii, Curtea a făcut aplicarea teoriei „doctrinei dreptului
viu” consacrată în jurisprudenţa CEDO în Hotărârea din 7 iulie 1989 pronunţată în
Cauza Soering împotriva Regatului Unit în următorii termeni: Convenţia este un
instrument viu, care trebuie interpretat în lumina condiţiilor actuale, cu menţiunea
că în hotărârea din 29 aprilie 2002 pronunţată în Cauza Pretty împotriva Regatului
Unit, Curtea trebuie să aibă o abordare dinamică şi flexibilă în ceea ce priveşte
interpretarea Convenţiei, care este un instrument viu, orice interpretare trebuind să
fie în concordanţă cu obiectivele fundamentale ale acesteia şi cu coerenţa
sistemului apărării drepturilor omului
Reţinem şi care este standardul de probă necesar aplicării măsurii de siguranţă a
confiscării extinse: relaxarea se referă doar la probarea faptelor sau a actelor de
natura celor care au atras condamnarea, art. 1182 alin. (2) lit. b) din Codul penal din
1968 stabilind că instanţa trebuie să îşi formeze convingerea că bunurile respective
provin din activităţi infracţionale, fără a fi nevoie de pronunţarea unei hotărâri de
condamnare pentru aceste fapte, şi nicidecum că: această „relaxare” se referă la
dovedirea caracterului ilicit al bunurilor dobândite, convingerea judecătorului
urmând a se forma potrivit standardului de dovadă al preponderenţei
electronice; q) traficul de organe, ţesuturi sau celule de origine umană. (2) Confiscarea extinsă se dispune dacă
sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiţii: a) valoarea bunurilor dobândite de persoana condamnată, într-o
perioadă de 5 ani înainte şi, dacă este cazul, după momentul săvârşirii infracţiunii, până la data emiterii actului de
sesizare a instanţei, depăşeşte în mod vădit veniturile obţinute de aceasta în mod licit; b) instanţa are convingerea
că bunurile respective provin din activităţi infracţionale de natura celor prevăzute la alin. (1). (3) Pentru aplicarea
dispoziţiilor alin. (2) se va ţine seama şi de valoarea bunurilor transferate de către persoana condamnată ori de un
terţ unui membru al familiei sau unei persoane juridice asupra căreia persoana condamnată deţine controlul. (4)
Prin bunuri, conform prezentului articol, se înţelege şi sumele de bani. (5) La stabilirea diferenţei dintre veniturile
licite şi valoarea bunurilor dobândite se vor avea în vedere valoarea bunurilor la data dobândirii lor şi cheltuielile
făcute de persoana condamnată, membrii familiei acesteia. (6) Dacă bunurile supuse confiscării nu se găsesc, în
locul lor se confiscă bani şi bunuri până la concurenţa valorii acestora. (7) Se confiscă, de asemenea, bunurile şi
banii obţinuţi din exploatarea sau folosirea bunurilor supuse confiscării, precum şi bunurile produse de acestea. (8)
Confiscarea nu poate depăşi valoarea bunurilor dobândite în perioada prevăzută la alin. (2), care excedează
nivelului veniturilor licite ale persoanei condamnate

126 CAMELIA BOGDAN
dovezilor/balanţei probabilităţilor, fiind necesar a fi demonstrat în mod rezonabil,

inclusiv prin prezumţii, că este mai probabil ca o proprietate să fi fost achiziţionată
de persoana trimisă în judecată din alte infracţiuni decât cele care au atras
condamnarea decât din venituri licite.
În timp ce judecătorul constituant francez este consecvent în a evidenţia că de
vreme ce luarea unei măsuri nu are la bază vinovăţia condamnatului, ci se grefează
pe starea de pericol social, fiind necesar a fi dispusă în vederea prevenirii săvârşirii
unei noi infracţiuni 96 aceasta se poate aplica retroactiv, deoarece în câmpul de
aplicare a art. 8 din Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului care consacră
neretroactivitatea legii penale mai severe nu intră decât pedepsele, iar legiuitorul
constituant italian constată finalitatea proprie a măsurilor de siguranţă, diferită de
cea a pedepselor 97 , legiuitorul român oferă o explicaţie surprinzătoare opţiunii
circumstanţierii câmpului de aplicare a măsurii confiscării extinse doar la fapte
săvârşite anterior intrării în vigoare a măsurii confiscării extinse: previzibilitatea
răspunderii penale.
Nu putem fi de acord cu argumentul judecătorului constituant din următoarele
motive: în primul rând, judecătorul constituant omite a observa că o condiţie sine
qua non pentru aderarea la Uniunea Europeană ar fi fost implementarea acquis-ului
comunitar: astfel, cetăţenii români ar fi urmat să prevadă că Statul român era ţinut
să transpună în integralitate, anterior aderării, Decizia-cadru cadru 2005/212/JAI,
care armonizează legile în materie de confiscare şi prevede obligaţiile statului de a
include în legislaţiile interne, pornind de la triptica bun-produs-persoană afectată
de efectele unui ordin de confiscare: confiscarea ordinară, inclusiv confiscarea
valorii echivalente, care trebuie să fie disponibilă în cazul tuturor infracţiunilor care
se pedepsesc cu aplicarea unei sentinţe privative de libertate de 1 an, precum şi
confiscarea extinsă care trebuie să poată fi aplicată în cazul unor infracţiuni grave,
atunci când sunt „comise în cadrul unei organizaţii criminale”.
În al doilea rând, Legea nr. 63/2012 pentru modificarea şi completarea Codului
penal al României şi a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal 98 adoptată de
România pentru transpunerea Deciziei-cadru cadru 2005/212/JAI are valoarea unui
act normativ cu caracter declarativ, deoarece constată expresia îndeplinirii de către
Statul român a anumitor obligaţii internaţionale preexistente asumate pentru
garantarea eficienţei luptei împotriva criminalităţii generatoare de venit; or, legile
declarative au fost considerate dintotdeauna ca fiind aplicabile retroactiv.
Nu în ultimul rând, judecătorul constituant nu denotă consecvenţă şi decide în
funcţie de interesul social când se aplică legea penală mai favorabile: astfel, prin
Decizia nr. 1092 a Curţii Constituţionale din 18 decembrie 2012 referitoare la
excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 124 C. pen., Curtea face
96
Conseil constitutionel, décision n° 2005-527 DC du 8 décembre 2005.
97
A se vedea Deciziile Curţii Constituţionale din Italia nr. 27/1959 şi 23/1969.
98
Publicată în M. Of., Partea I, nr. 258 din 19 aprilie 2012.

trimitere la jurisprudenţa CEDO care verifică, pentru a determina dacă unei

instituţii de drept penal îi sunt aplicabile principiul neretroactivităţii dacă acea
instituţie este componentă a sancţionării penale a unei persoane99; prin Decizia nr.
511 din 12 decembrie 2013 a Curţii Constituţionale referitoare la excepţia de
neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 125 alin. (3) din Codul penal100 se are în
vedere că prin dispoziţiile art. 125 alin. (3) C. pen., introduse de Legea nr. 27/2012,
legiuitorul a hotărât ca noile dispoziţii privind prescripţia executării pedepsei să se
aplice şi infracţiunilor al căror termen de prescripţie a executării nu era împlinit la
momentul intrării în vigoare a legii, cu trimitere la Decizia Curţii Constituţionale
nr. 830/2008 şi Decizia nr. 73/1995, prin care Curtea Constituţională a reţinut că:
„Soluţionarea conflictului legilor în timp face necesară diferenţierea dreptului
subiectiv, constituit sub imperiul legii anterioare, de cel născut potrivit legii
posterioare; această din urma lege nu poate, fără a avea caracter retroactiv, să aducă
atingere modalităţii în care legea anterioară a constituit dreptul respectiv,
modalitate guvernată de principiul tempus regit actum. Or, nu se poate considera că
infractorii au vreun drept subiectiv de a beneficia de emolumentul faptelor penale
săvârşite, ordinea de drept neputând fi susţinută pe un astfel de pilon.
De altfel, dispoziţiile art. 153 alin. (2) din Codul penal în vigoare prevăd
aplicarea retroactivă a legii care prevede imprescriptibilitatea infracţiunilor de
omor şi a infracţiunilor urmate de moartea victimei pentru care nu s-a împlinit
termenul de prescripţie generală sau specială la data intrării în vigoare a prezentei
legi.
Pe cale de consecinţă, având în vedere că garantarea principiului crime does not
pay este la fel de importantă precum cea a dezideratului de a nu lăsa nepedepsite
unele fapte grave, descoperite după o îndelungată perioadă de timp, este necesar ca,
de urgenţă, Curtea Constituţională să revină asupra hiatusului pătruns în
raţionamentul de verificare a constituţionalităţii textelor care reglementează
confiscarea extinsă, instituţie care, deşi însoţeşte o sentinţă de condamnare, nu
reprezintă o componentă a pedepsei, pentru a atrage incidenţa legii penale mai
favorabile, deoarece în câmpul de aplicare a art. 15 alin. (2) din Constituţie intră
doar sancţiunile penale şi nu sancţiunile de drept penal.
99
CEDO arată, în plus, că deşi prin Hotărârea din 10 noiembrie 2004, pronunţată în Cauza Achour împotriva
Franţei, paragraful 35, statuând că starea de recidivă este o componentă a sancţionării penale a unei persoane,
astfel încât regulile privind neretroactivitatea legii trebuie să funcţioneze şi în această materie, ulterior, la data de
29 martie 2006, Marea Cameră a statuat, în aceeaşi cauză, că nu a fost afectat art. 7 din Convenţia pentru apărarea
drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, deoarece nu exista nicio îndoiala că la momentul apariţiei noii
legi (respectiv la 1 martie 1994) reclamantul ar fi putut sa prevadă că prin comiterea unei infracţiuni înainte de 13
iulie 1996 (data la care noul termen legal de 10 ani ar fi expirat) va putea fi considerat recidivist şi i se va putea
mări pedeapsa pentru a doua faptă în consecinţă. El a fost astfel în măsura să prevadă consecinţele legale ale
acţiunilor sale şi să îşi adapteze conduita în mod corespunzător (paragraful 53).
100
Publicată în M. Of., Partea I, nr. 75 din 30 ianuarie 2014.

128 CAMELIA BOGDAN
7. Consideraţii finale. Propuneri de lege ferenda

Potrivit art. 393 alin. (2) C. proc. pen., judecătorul este chemat ca la deliberare
să stabilească măsura de siguranţa care se impune a fi luată în cauză.
Având în vedere termenii imperativi ai Codului, apreciem nepotrivit a se
introduce într-un ghid pentru formarea magistraţilor aserţiuni şi ridicarea unor false
probleme de genul: „Ne punem întrebarea daca procedura confiscării extinse poate
fi declanşată în afara procesului penal în curs, respectiv daca investigarea
patrimoniului persoanei condamnate poate să înceapă după rămânerea definitivă a
hotărârii de condamnare. Cu privire la această teza, considerăm că legislaţia actuală
nu este suficient de clară, existând posibilitatea emiterii unor decizii neunitare, deşi
practica Curţii Europene a Drepturilor Omului o permite”101.
În realitate, toate aspectele ce ţin de confiscarea produsului infracţiunii trebuie
tranşate în cadrul aceluiaşi proces penal, fiind nepermis organelor de urmărire
penală, având în vedere art. 306 alin. (7) C. proc. pen. să pronunţe soluţii succesive
de disjungere a cauzelor economico-financiare fără ca în toate aceste dosare să
includă probele în baza cărora judecătorul, care este obligat să delibereze potrivit
art. 396 C. proc. pen. cu denumirea marginală “Obiectul deliberării” inclusiv cu
privire la necesitatea luării unor măsuri de siguranţă, să dispună de materialul
probator deja administrat care să îi permită luarea unei decizii în privinţa
confiscării speciale sau confiscării extinse într-un termen rezonabil.
Standardele în care trebuie analizate măsurile de recuperare a produsului
infracţiunii vor fi interpretate de judecătorii interni cu luarea în considerare a
principiilor priorităţii şi eficacităţii aplicării Dreptului comunitar, România fiind
în perioada de transpunere a Directivei 2014/42/UE a Parlamentului European şi
a Consiliului din 3 aprilie 2014 privind îngheţarea şi confiscarea instrumentelor
şi produselor infracţiunilor săvârşite în Uniunea Europeană102, care va intra în
vigoare în octombrie 2016. Potrivit valenţelor acestor principii, este interzis în
perioada de transpunere a unui instrument comunitar a se lua măsuri interne
menite a împiedica transpunerea acestora.
România va trebui să introducă în integralitate prevederile Directivei în
dreptul intern şi este chemată, faţă de opţiunea legiuitorului care asimilează în art.
2 alin. (2) C. pen. efectele măsurilor de siguranţă cu cele ale pedepselor (deşi
Curtea Constituţională a explicat că acestea sunt sancţiuni de drept penal şi nu
sancţiuni penale, cu caracter punitiv, neavând caracter de pedeapsă pentru a le fi
aplicabil principiul neretroactivităţii, garanţie fundamentală a oricărui sistem de
drept care derivă din principiul legalităţii, dar în al cărei câmp de aplicare intră
doar sancţiunile cu caracter punitiv) să analizeze în ce măsură lărgirea câmpului
101
A se vedea, în acest sens, R. Jurj-Tudoran, Întărirea capacităţii ARO-urilor (Assets Recovery Offices –
birourilor de recuperare a creanţelor) şi a organelor judiciare din UE în lupta împotriva criminalităţii economice
şi în recuperarea creanţelor, în „Ghid pentru investigaţii financiare în domeniul identificării, investigării şi
recuperării bunurilor provenite din săvârşirea de infracţiuni”, publicat la Editura Didactică şi Pedagogică,
102
Publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr. L 127/39 din 29.04.2014.

de aplicare a măsurilor de siguranţă, cum ar fi, spre exemplu instituţia confiscării

fără condamnare, ar ridica probleme pe tărâmul neretroactivităţii.
În acest context, în timp ce în Uniunea Europeană se caută uniformizarea şi
eficientizarea cadrului legal de recuperare a produsului infracţiunii103, în dreptul
103
Enumerăm principalele obligaţii care incumbă statelor membre în procesul de transpunere a Directivei:
Statele membre adoptă măsurile necesare pentru a permite confiscarea, totală sau parţială, a instrumentelor şi a
produselor sau a bunurilor a căror valoare corespunde unor astfel de instrumente sau produse, cu condiţia să existe
o condamnare definitivă pentru o infracţiune, care poate rezulta şi în urma unor proceduri in absentia. În cazul în
care confiscarea în temeiul alineatului (1) nu este posibilă, cel puţin atunci când o astfel de imposibilitate este
rezultatul bolii sau al sustragerii persoanei suspectate sau învinuite, statele membre adoptă măsurile necesare
pentru a permite confiscarea produselor şi a instrumentelor în cazurile în care au fost iniţiate proceduri penale cu
privire la o infracţiune care este susceptibilă să genereze, în mod direct sau indirect, beneficii economice, iar astfel
de proceduri ar fi putut conduce la o hotărâre de condamnare în cazul în care persoana suspectată sau învinuită ar
fi putut să compară în faţa instanţei. Statele membre adoptă măsurile necesare pentru a permite confiscarea, totală
sau parţială, a bunurilor unei persoane condamnate ca urmare a săvârşirii unei infracţiuni care este susceptibilă să
genereze, în mod direct sau indirect, beneficii economice, atunci când, în baza circumstanţelor cauzei, inclusiv a
elementelor de fapt şi a probelor disponibile, cum ar fi faptul că valoarea bunurilor este disproporţionată în raport
cu venitul legal al persoanei condamnate, o instanţă consideră că bunurile în cauză au fost obţinute din activităţi
infracţionale. Statele membre adoptă măsurile necesare pentru a permite confiscarea produselor sau a altor bunuri
a căror valoare corespunde produselor care, în mod direct sau indirect, au fost transferate de o persoană suspectată
sau învinuită către terţi sau care au fost dobândite de terţi de la o persoană suspectată sau învinuită, cel puţin în
cazurile în care terţii ştiau sau ar fi trebuit să ştie faptul că scopul transferului sau al achiziţionării era evitarea
confiscării, pe baza unor elemente de fapt şi circumstanţe concrete, inclusiv a faptului că transferul sau dobândirea
a avut loc în mod gratuit sau în schimbul unei sume de bani semnificativ mai reduse decât valoarea de piaţă a
bunurilor. Alineatul (1) se interpretează astfel încât să nu aducă atingere drepturilor terţilor de bună credinţă.
Statele membre adoptă măsurile necesare pentru a permite îngheţarea bunurilor în vederea unei posibile confiscări
ulterioare. Respectivele măsuri, care sunt dispuse de o autoritate competentă, includ acţiuni urgente care urmează
să fie adoptate atunci când este necesar în scopul de a conserva bunurile. Bunurile aflate în posesia unei părţi terţe
pot face obiectul unor măsuri de îngheţare în scopul unei posibile confiscări ulterioare. Statele membre adoptă
măsurile necesare pentru a se asigura că persoanele afectate de măsurile prevăzute în prezenta directivă au dreptul
la o cale de atac eficace şi la un proces echitabil, în vederea exercitării drepturilor acestora. Statele membre adoptă
măsurile necesare pentru a se asigura că ordinul de îngheţare a bunurilor este comunicat persoanei afectate cât mai
curând posibil după executare. O astfel de comunicare cuprinde, cel puţin succint, motivul sau motivele hotărârii
în cauză. Atunci când este necesar, pentru a nu periclita cercetarea penală, autorităţile competente pot amâna
comunicarea ordinului de îngheţare a bunurilor către persoana afectată. Ordinul de îngheţare a bunurilor rămâne în
vigoare numai atât timp cât este necesar pentru conservarea bunurilor în vederea unei posibile confiscări ulterioare.
Statele membre prevăd posibilitatea efectivă pentru persoana ale cărei bunuri sunt afectate de a ataca ordinul de
îngheţare în faţa unei instanţe, în conformitate cu procedurile prevăzute în legislaţia naţională. Astfel de proceduri
pot prevedea faptul că, atunci când ordinul iniţial de îngheţare a fost adoptat de o altă autoritate competentă decât
cea judiciară, un astfel de ordin trebuie înaintat mai întâi spre confirmare sau examinare unei autorităţi judiciare,
înainte de a putea fi atacat în faţa unei instanţe. Bunurile îngheţate care nu sunt ulterior confiscate sunt restituite
imediat. Condiţiile sau normele procedurale în temeiul cărora se returnează bunurile respective se stabilesc în
legislaţia naţională. Statele membre adoptă măsurile necesare pentru a se asigura că orice hotărâre de confiscare a
bunurilor este motivată şi că aceasta este comunicată persoanei afectate. Statele membre prevăd posibilitatea
efectivă pentru persoana împotriva căreia este dispusă confiscarea de a ataca hotărârea de confiscare în faţa unei
instanţe. Fără a se aduce atingere Directivelor 2012/13/UE şi 2013/48/UE, persoanele ale căror bunuri sunt
afectate de hotărârea de confiscare au dreptul de a fi asistate de un avocat, pe întreaga durată a procedurii de
confiscare legate de determinarea produselor şi a instrumentelor, pentru a-şi putea exercita drepturile. Persoanele
în cauză sunt informate că au acest drept. În cadrul procedurilor menţionate la articolul 5, persoana afectată
beneficiază de posibilitatea efectivă de a contesta circumstanţele cauzei, inclusiv elementele concrete de fapt şi
probele disponibile pe baza cărora bunurile respective sunt considerate bunuri derivate din activităţi infracţionale.
Terţii au dreptul de a pretinde un titlu de proprietate sau alte drepturi reale, inclusiv în cazurile menţionate la
articolul 6. În cazul în care, ca urmare a unei infracţiuni, victimele formulează pretenţii împotriva persoanei care
face obiectul măsurii de confiscare prevăzute în temeiul prezentei directive, statele membre adoptă măsurile
necesare pentru a se asigura că măsura de confiscare nu împiedică victimele să obţină despăgubiri în baza
pretenţiilor formulate.

130 CAMELIA BOGDAN
intern există unele opinii care sunt susţinute atât în spaţiul universitar104, cât mai
ales şi în cadrul Departamentului de Legislaţie din cadrul Consiliului Superior al
Magistraturii, exprimate cu ocazia emiterii Avizului ce ar urma să fie dat de
Consiliu pentru adoptarea Directivei nr. 2014/42/UE care nu numai că reiau teza
potrivit căreia confiscarea extinsă ar fi sancţiune penală, citându-se autori care
susţin inutilitatea instituţiei după ce Curtea Constituţională a clarificat că au acest
caracter doar pedepsele, dar mai nou concluzionează că de lege lata nici
confiscarea de la terţi nu ar fi aplicabilă decât în cazurile prevăzute în art. 112
alin. (1) lit b) şi c) C. pen., propunându-se de lege ferenda modificarea textului
art. 112 alin. (1) lit. e) C. pen. pentru a defini cât mai restrictiv sfera terţilor care
ar putea fi afectaţi de efectele unui ordin de confiscare prin aplicarea mutatis
mutandis a dispoziţiilor de la confiscarea extinsă care circumscriu aplicarea
confiscării extinse de la terţi doar de la membrii de familie şi la persoane asupra
cărora condamnatul deţine controlul.
Aceste concluzii potrivit cărora de lege lata sistemul român nu cunoaşte
confiscarea de la terţi decât în cazurile prevăzute în art. 112 alin. (1) lit. b) şi c) C.
pen. a căror cauză nu ar fi elegant să încercăm să o analizăm într-un raport de
cercetare ştiinţifică, dar a căror periculozitate rezidă din neînţelegerea naturii
confiscării în procesul penal şi din propagarea lor la nivelul Consiliului Superior
al Magistraturii105 ne obligă însă să precizăm că măsura de siguranţă a confiscării
produsului infracţiunii are acelaşi conţinut atât în vechea, cât şi în noua
reglementare penală, neexistând vreo dispoziţie care să împiedice luarea
confiscării bunurilor dobândite prin fapte prevăzute de legea penală de la terţi
neparticipanţi la procesul penal, nicio dispoziţie penală necircumstanţiind sfera
de aplicare a măsurii de siguranţă a confiscării speciale prevăzute în art. 118 alin.
(1) lit. e) C. pen. de la 1969 şi art. 112 alin. (1) lit. e) C. pen. la calitatea de
proprietar a persoanelor care comit fapte prevăzute de legea penală; este posibilă
aşadar confiscarea bunurilor dobândite prin fapta penală şi atunci când acestea au
fost înstrăinate unui terţ, distincţia fiind analizata şi în doctrină în funcţie de buna
sau reaua-credinţă a terţului subdobânditor şi de caracterul oneros sau gratuit al
înstrăinării106. De altfel, şi în practica Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie107 s-a
statuat că pentru aplicarea măsurii de siguranţă a confiscării speciale nu este
104
S. Uzlău, C. M. Uzlău, Considerations regarding the Compliance of Romanian Legislation with the
Directive (EU) no. 42/2014 regarding the Freezing and Confiscation of the instruments and proceeds of crimes
committed in the European Union, www.juridicaljournal.univagora.ro ISSN 1843-570X, E-ISSN 2067-7677 No. 4
(2014), pp. 205-211.
105
Consiliul Superior al Magistraturii, după cum rezultă din Minuta Comisiei nr. 1 din 10.11.2014, a adoptat
punctul de vedere al Departamentului Legislaţie, Contencios şi Resurse Umane, înregistrat sub nr. 14568/2014 pe
ordinea de zi a Comisiei nr. 1 din 10.11.2014; sursa: www.csm1909.ro.
106
Daniel Niţu, Modificările aduse în materia confiscării de prevederile Legii nr. 278/2006, CDP nr. 3/2006,
p. 59.
107
Decizia I.C.C.J., s. pen. 2330 din 09.06.2011.

necesară stabilirea calităţii de parte responsabilă civilmente a unui subiect de

drept, în patrimoniul căruia au intrat în mod formal sume de bani.
La fel de periculoasă este încercarea de a limita sfera terţilor doar la
categoriile prevăzute în art. 177 C. pen., deoarece în materia spălării banilor,
inculpaţii, în marea lor majoritate reprezentanţi ai criminalităţii gulerelor albe, cu
un nivel de inteligenţă peste medie, ar avea drept prim instinct să treacă produsul
infracţiunii pe numele altor persoane decât cele menţionate în acest text de lege
(de altfel, după cum rezultă din considerentele deciziei nr. 1207 din 14 10 2014,
pronunţate de C. A. Bucureşti, s. a II-a pen., sumele de bani provenite din
infracţiunile de spălare de bani autonome deduse judecăţii erau frecvent
transferate în societatea S.C. X S.R.L., înfiinţată de tatăl inculpatului A şi de
soacra inculpatului B; or, de lege lata, art. 177 C. pen. nu include în sfera
membrilor de familie persoanele aflate în relaţii de afinitate.
Pe cale de consecinţă, este necesară abţinerea în perioada de transpunere a
Directivei de a expune puncte de vedere nefundamentate din punct de vedere
juridic în doctrină sau în calitate de persoane chemate să exprime opinia în
calitate de specialişti în vederea transpunerii prevederilor Directivei.
Demersul nostru a urmărit însă analiza opţiunii legiuitorului de a prevedea
expressis verbis în dispoziţiile cuprinse în art. 2 alin. (2) C. pen. principiul
neretroactivităţii legii care prevede măsuri de siguranţă; am adus în prim-planul
dezbaterii atât eficienţa instituţiei confiscării extinse, cât şi unele principii statuate
în jurisprudenţa CEDO: am observat că CEDO nu confundă confiscarea cu
pedeapsa 108 , după cum rezulta din paragraful 27 al hotărârii Welch împotriva
Regatului Unit al Marii Britanii, în care se specifica expressis verbis examenul
propriu pe care îl face Curtea, mergând dincolo de aparenţe pentru a vedea, dacă o
anumită măsură poate fi caracterizată drept pedeapsă, ca şi din lecturarea criteriilor
enumerate în hotărârea Welch împotriva Regatului Unit la paragraful 28 sau în
Dassa Foundation şi alţii vs Liechtenstein (hotărâre din 10 iulie 1997), hotărâre în
care nu s-a constatat încălcarea art. 7 din Convenţie.
Prin raportarea acestor principii la instituţia confiscării, rezulta că în viziunea
CEDO, reflectată şi în cauza Silickiene c. Lituaniei (hotărâre din 10 aprilie 2012),
în legea română confiscarea reprezintă o consecinţă civilă a faptului că un infractor
sau alte persoane au obţinut bunuri ce provin dintr-o faptă prevăzută de legea
penală şi din imperativul evitării îmbogăţirii acestuia printr-un fapt ilicit. Legea
penală română nu prevede posibilitatea de a sancţiona neexecutarea unui ordin de
confiscare cu pedeapsa închisorii, aşa cum se întâmplă, spre exemplu, în Regatul
Unit.
108
În sens contrar, a se vedea Florin Streteanu, Documentare privind aplicarea principiului legii penale mai
favorabile în condiţiile intrării în vigoare a Noului cod penal, aserţiunea de la fila 24,
http://www.just.ro/LinkClick.aspx?fileticket=j6vg%2flz8r40%3d&tabid=2112

132 CAMELIA BOGDAN
Or, nici în viziunea CEDO, nici în practica anterior conturată intrării în vigoare
a Codului penal , nu s-ar fi putut justifica aplicarea legii penale mai favorabile
instituţiei măsurii de siguranţă a confiscării în sistemul nostru de drept, faţă de
natura juridică a măsurii – sancţiune de drept penal – , iar nu sancţiune penală109.
În contextul mondializării, ţinând cont de realitatea potrivit căreia criminalitatea
ignoră frontierele statale şi suveranitatea naţională, este indispensabilă abordarea
globală a luptei contra criminalităţii şi sporirea cooperării internaţionale, în special celei
între autorităţile judiciare110.
Reţinem că pentru a asigura efectivitatea măsurilor dispuse în vederea
recuperării produsului infracţiunii, organul judiciar este obligat să verifice, dincolo
de aparenţe, realitatea juridică, deoarece trecerea unor bunuri dobândite prin
săvârşirea unor fapte prevăzute de legea penale in patrimoniul terţilor acestora nu
ar putea opera decât cu eludarea principiului nemo plus iuris ad alium transferre
potest quam ipse habet.
Şi în doctrina franceză111 s-a ridicat chestiunea dacă respectarea principiului de
interpretare strictă a legii penale ar putea justifica validarea unui montaj fraudulos.
După părerea autorului citat, judecătorul trebuie să aibă în vedere valenţele
principiului fraus omnia corrumpit, care, ca orice principiu general, se află la
intersecţia tuturor ramurilor de drept, a cărui respectare incumbă judecătorului fără
a intra în conflict cu valenţele principiului de interpretare strictă a legii penale. Or,
punerea în evidenţă a acestui principiu permite, în opinia autorului, neutralizarea
efectelor ingineriilor elaborate de infractor cu singurul scop de a-şi pune la adăpost
averea susceptibilă de a fi confiscată, potrivit art. 131-21 din Codul francez de
procedură penală.
Într-adevăr, înmatricularea unei societăţi nu atrage neapărat după sine
funcţionarea societăţii pe baze de autonomie, independent de voinţa asociaţilor sau
a reprezentanţilor legali, deoarece în lipsa lui affectio societatis înmatricularea
obţinută cu violarea legii nu produce nici un efect, nu este decât o aparenţă juridică.
Demonstrarea caracterului fictiv permite reîntregirea patrimoniului suspectului cu
bunurile puse la adăpost de confiscare 112 . În mod plastic arată acelaşi autor că
ecranul şi masca cad pentru a revela realitatea juridică: patrimoniul stăpânului
afacerii poate fi confiscat, deci pus sub sechestru113.
După părerea noastră, vedem două soluţii pe care ar trebui să le aibă în vedere
legiuitorul pentru a asigura efectivitatea măsurii de siguranţă a confiscării: fie să
aibă încredere deplină în pregătirea interdisciplinară a organelor de anchetă şi că
acestea îşi exercită atribuţiile în vederea recuperării produsului crimei, chiar şi în
109
Vasile Papadopol, Sinteză de practică judiciară, Confiscarea specială în practica judiciară, în RRD nr.
5/1983; p. 33.
110
Ion Pitulescu, Al treilea război mondial – Crima organizată, Ed. Naţional, Bucureşti 1997, p. 83.
111
Chantal Cujatar, Saisie conservatoire des biens à la « libre disposition » du mis en examen, AJ Pénal 2012.
112
Ibidem; autorul face trimitere la dispoziţiile art. 1832 C. proc. civ.
113
Ibidem.

situaţia în care suspectul decedează, ori intervine prescripţia, fie să prevadă

dispoziţii care să oblige organul judiciar să verifice, dincolo de aparenţe, realitatea
juridică. Aceasta din urmă ar fi, bineînţeles, preferinţa noastră şi ne permitem să
opinăm că procurorii ar trebui familiarizaţi cu mijloacele puse la îndemână de
dreptul civil, cum ar fi, exempli gratia, introducerea unei acţiuni pauliene, atunci
când suspectul sau, de lege lata, făptuitorul, suspectul decedează înainte de
sesizarea instanţei, deoarece trecerea unor bunuri dobândite prin săvârşirea unor
fapte prevăzute de legea penală în patrimoniul moştenitorilor acestora nu ar putea
opera decât cu eludarea principiului nemo plus iuris ad alium transfere potest quam
ipse habet.
De lege ferenda, se prefigurează constituirea unei unităţi de management a
bunurilor sechestrate, în vederea prezervării/creşterii valorii acestora în vederea
confiscării, fie că avem în vedere sechestrul unor mamifere, ferme, afaceri, hoteluri,
maşini, iahturi de lux, caz în care apreciem că se impune şi stabilirea suportării
cheltuielilor persoanelor însărcinate cu aducerea la îndeplinire a acestor obligaţii:
prin înfiinţarea unităţii de management sistemul român de recuperare a creanţelor
infracţionale va fi dotat cu un instrument eficace pentru eradicarea efectelor
criminalităţii generatoare de profit.
Nu în ultimul rând, pe lângă necesitatea dublării anchetelor penale de
investigaţii financiare, atragem atenţia şi asupra necesităţii schimbării mentalităţii
organelor judiciare implicate în procesul de recuperare a produsului infracţiunii. De
aceea, ne exprimăm convingerea că odată cu intrarea în vigoare a noului Cod de
procedură penală, indiferent dacă vor înţelege sau nu să sesizeze instanţele cu
infracţiunea de spălare a banilor, organele de urmărire penală nu vor mai insera, în
cuprinsul rechizitoriilor, binecunoscuta sintagmă „în cauză nu au fost dispuse
măsuri asigurătorii, deoarece inculpatul nu are nimic pe numele lui”.
Pe de altă parte, apreciem că se impune înlăturarea hiatusului care există în
raţionamentul Curţii Constituţionale pentru punerea în acord cu regula unanim
conturată în dreptul comparat potrivit cu care principiul aplicării legii penale mai
favorabile vizează doar sancţiunile cu caracter represiv şi nu măsurile de siguranţă.
Reamintim ca măsura de siguranţă a confiscării speciale reglementată în Codul
penal de la 1968 în dispoziţiile art. 118, iar în Codul penal în vigoare, în
dispoziţiile art. 112 nu constituie acuzaţie în materie penală; pentru stabilirea
naturii acuzaţiei, Curtea va cerceta, în mod prioritar, calificarea procedurii în
dreptul intern al statului în cauză şi dacă se constată că o măsură este considerată ca
fiind penală în dreptul intern al unui stat, ea va avea caracter penal şi din punct de
vedere al art. 6 din Convenţie.
Or, în sistemul nostru de drept, confiscarea este o sancţiune de drept penal şi nu
o sancţiune penală, care poate fi dispusă împotriva persoanelor care au săvârşit
fapte prevăzute de legea penală, dar nu ca o consecinţă a răspunderii penale,

134 CAMELIA BOGDAN
nedepinzând de gravitatea faptei săvârşite, neavând caracter punitiv, ci eminamente

preventiv.
În acest context, pentru considerente de consecvenţă şi de rigurozitate juridică,
apreciem că se impune reformularea art. 2 alin. (2) din Codul penal în vigoare în
sensul că legea penală mai favorabilă trebuie cantonată doar în câmpul incriminării
şi a pedepselor, o doctrină constantă susţinând principiul imediatei aplicări a legii
care prevede măsuri de siguranţă care nu au caracter represiv.

SSRN Id3337733

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

SSRN Id3337733

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

NATURA JURIDICĂ A MĂSURII CONFISCĂRII

Keywords: seizure, confiscation, provisional measure, safety measure, no

1. Consideraţii introductive privind scopul confiscării în legislaţia procesual-

Electronic copy available at: https://ssrn.com/abstract=3337733

Pornindu-se de la premisa corectei înţelegeri a profilului criminologic al

Electronic copy available at: https://ssrn.com/abstract=3337733

Electronic copy available at: https://ssrn.com/abstract=3337733

Această paradigmă s-a dovedit un excelent instrument al politicii anti-criminale

Electronic copy available at: https://ssrn.com/abstract=3337733

instrumentelor legale menite să descopere, sechestreze, confişte bunurile dobândite

Electronic copy available at: https://ssrn.com/abstract=3337733

Atragem ab initio atenţia asupra faptului că România este monitorizată în

Electronic copy available at: https://ssrn.com/abstract=3337733

neutralizarea tuturor consecinţelor economice şi financiare ale acestor infracţiuni:

Electronic copy available at: https://ssrn.com/abstract=3337733

confiscare a fost pronunţată în temeiul competenţelor de confiscare extinse care nu

Electronic copy available at: https://ssrn.com/abstract=3337733

exemplarelor ce se vor fi găsit, precum şi a planchetelor, formatelor sau tiparelor

Electronic copy available at: https://ssrn.com/abstract=3337733

Electronic copy available at: https://ssrn.com/abstract=3337733

Acelaşi autor subliniază că atât confiscării speciale, cât şi obligării la plata

Electronic copy available at: https://ssrn.com/abstract=3337733

Reţinem şi că Decizia-cadru nr. 2005/212/JAI privind confiscarea produselor, a

Electronic copy available at: https://ssrn.com/abstract=3337733

Electronic copy available at: https://ssrn.com/abstract=3337733

condamnată deţine controlul. Prin bunuri, conform prezentului articol, se înţelege

Electronic copy available at: https://ssrn.com/abstract=3337733

Înainte de pronunţarea deciziei Curţii Constituţionale, în practica judiciară s-au

Electronic copy available at: https://ssrn.com/abstract=3337733

confiscarea extinsă cu o pedeapsă în sensul aplicării art.7 CEDO43, s-a statuat că

Electronic copy available at: https://ssrn.com/abstract=3337733

3. Interesul determinării naturii instituţiei confiscării în sistemul nostru de drept

Electronic copy available at: https://ssrn.com/abstract=3337733

periculoasă, care nu trebuie să se perpetueze 53 . Starea de fapt periculoasă este

Electronic copy available at: https://ssrn.com/abstract=3337733

penală, deoarece, nici în vechea şi nici în actuala legislaţie penală măsurile de

Electronic copy available at: https://ssrn.com/abstract=3337733

fapte prevăzute de legea penală, dar nu ca o consecinţă a răspunderii penale,

Electronic copy available at: https://ssrn.com/abstract=3337733

Electronic copy available at: https://ssrn.com/abstract=3337733

Uniunea Europeană, potrivit cu care confiscarea de la terţi ar trebui să fie posibilă

Electronic copy available at: https://ssrn.com/abstract=3337733

chemaţi să utilizeze cele mai adecvate standarde de cunoaştere a clientelei (know

Electronic copy available at: https://ssrn.com/abstract=3337733

Sub imperiul vechiului Cod de procedură penală, problemele privind instituirea

Electronic copy available at: https://ssrn.com/abstract=3337733

care se dispune sechestrul şi confiscarea însoţită de motivare, posibilitatea căii de

Electronic copy available at: https://ssrn.com/abstract=3337733

Electronic copy available at: https://ssrn.com/abstract=3337733

Reţinem, aşadar, că standardele CEDO permit confiscarea bunurilor unor terţi

Electronic copy available at: https://ssrn.com/abstract=3337733

Electronic copy available at: https://ssrn.com/abstract=3337733

standardele de protecţie ale drepturilor omului reliefate în hotărârea Silickiene c.

Electronic copy available at: https://ssrn.com/abstract=3337733

A nu confisca bunurile produse prin săvârşirea infracţiunilor înseamnă a

Electronic copy available at: https://ssrn.com/abstract=3337733

Electronic copy available at: https://ssrn.com/abstract=3337733

posibilitatea confiscării în natură a produsului infracţiunii, readucerea la bugetul de

Electronic copy available at: https://ssrn.com/abstract=3337733

creditorului ipotecar (cunoscută fiind practica de a simula încheierea unor contracte

Electronic copy available at: https://ssrn.com/abstract=3337733

descoperit că o persoană fizică înfiinţase două companii în două jurisdicţii. A

Electronic copy available at: https://ssrn.com/abstract=3337733