UNIVERSITATEA SPIRU HARET BUCURESTI

FACULTATEA DE ȘTIINȚE JURIDICE, ECONOMICE ȘI ADMINISTRATIVE

CRAIOVA

REFERAT

SĂVÂRȘIREA INFRACȚIUNILOR COMISIVIVE PRIN

OMISIUNE

MASTERAND:
PUFU TEODOR FLORIN

CRAIOVA
2024
CUPRINS
Introducere………………………………………………………………………3
I. Definirea Infracțiunilor Comisive Prin Omisiune………………..…….…….5
1.Doctrina Infracțiunilor Comisive Prin Omisiune………………………..….…5
2. Conceptul De Infracțiune Comisivă……………………………………..…....6
 3. Conceptul De Infracțiune Omisivă……………………………………..…....7
II. Elemente Esențiale Ale Infracțiunilor Comisive Prin Omisiune………....…8
1.Trăsături ale infracțiunii de Nedenunțare……………………………………..8
V. Studiu de caz …………………….…………………………………………10
VI. Bibliografie…………………………….…………………………………18

INTRODUCERE

În cadrul sistemului legal, infracțiunile comisive prin omisiune reprezintă o sferă

distinctă și adesea complexă a dreptului penal, atrăgând atenția cercetătorilor, practicienilor și
legiuitorilor deopotrivă. Această ramură a dreptului explorează aspecte delicate ale
responsabilității penale, întrețesând concepte fundamentale precum acțiunea și inacțiunea,
contribuind astfel la evoluția continuă a doctrinei și jurisprudenței.
Infracțiunile comisive prin omisiune nu se rezumă la simpla lipsă de acțiune; ele presupun o serie
de elemente esențiale care trebuie analizate cu atenție și profunzime. De la obligația legală de a
acționa la cunoașterea situației și până la stabilița legătură de cauzalitate dintre inacțiune și
consecințele infracțiunii, această formă particulară de sâvârșire a faptelor ilustrează subtilități ale
justiției penale care necesită o examinare riguroasă.
Această lucrare se propune să exploreze și să analizeze în profunzime fenomenul
infracțiunilor comisive prin omisiune, evidențiind implicațiile juridice, doctrinare și practice
asociate acestui domeniu. Prin intermediul unei abordări cuprinzătoare, vom examina bazele
teoretice ale infracțiunilor comisive prin omisiune, vom analiza prevederile legislative relevante
și vom explora aspecte practice și controversate ale aplicării acestora.
Într-o epocă în care societatea se confruntă cu provocări complexe și dinamice,
înțelegerea și evaluarea corectă a infracțiunilor comisive prin omisiune devin cruciale pentru
asigurarea unui sistem de justiție penală echitabil și eficient. Prin intermediul acestei lucrări, ne
propunem să aducem o contribuție semnificativă la discuțiile academice și practice privind acest
subiect, oferind o perspectivă comprehensivă și actualizată asupra unui domeniu juridic în
continuă evoluție.
De regulă, infracțiunile din Codul penal, dar și din alte legi, sunt infracțiuni
comisive.Aceasta înseamnă că legea penală interzice comiterea unor fapte (să nu ucizi, să nu
furi, să nu mărturisești strâmb etc.) care, atunci când sunt totuși săvârșite (comise), duc la
nașterea unei infracțiuni (care se numește, evident, comisivă).
Alteori, legiuitorul penal recurge, dimpotrivă, la impunerea unei conduite (să ajuți, să
denunți, să sesizezi etc.). Nerespectarea (omiterea) acestui comportament prescris de legiuitor
duce la reținerea infracțiunilor omisive. Infracțiunile omisive, la rândul lor, sunt împărțite în
doctrină în infracțiuni omisive proprii (cele care se potrivesc cu definiția dată anterior) și
omisive improprii (în realitate infracțiuni comisive, care pot fi comise și prin inacțiune).Și,
pentru ca lucrurile să fie mai complicate, amintim și reglementarea, în art. 17 C.pen., a
infracțiunii comisive prin omisiune (în realitate, infracțiune omisivă improprie sau, și mai
simplu, comisivă prin inacțiune).
Personal, apreciez ca fiind mai simplă și mai utilă împărțirea în infracțiuni omisive (deci,
doar omisive proprii) și comisive (și admit că unele dintre ele pot fi comise prin acțiune sau
inacțiune, aceasta din urmă în condițiile art. 17 C.pen.).
Codul penal prevede, în cuprinsul său, câteva astfel de infracțiuni. O primă categorie se
referă la cele în cazul cărora elementul material este redat chiar prin termenul „omisiune”:
lăsarea fără ajutor a unei persoane aflate în dificultate (art. 203 C.pen.), nedenunțarea (art. 266
C.pen.), omisiunea sesizării (art. 267 C.pen.), falsul intelectual în modalitatea omisiunii de
inserare de date și împrejurări (art. 321 C.pen.) și falsul în înscrisuri sub semnătură privată care
se comite prin această modalitate (art. 322 C.pen.), falsificarea unei înregistrări tehnice în
modalitatea omisiunii înregistrării unor date sau împrejurări (art. 324 alin. (1) C.pen.).
A doua categorie de fapte sunt cele care presupun alte forme de abținere de la
comportamentul la care subiectul activ este obligat: mărturia mincinoasă în modalitatea în care
martorul nu spune tot ce știe (art. 273 alin. (1) C.pen.), abuzul în serviciu în
modalitatea neîndeplinirii unui act, neluarea măsurilor privind securitatea în muncă (art. 349
C.pen. etc.).
Majoritatea infracțiunilor omisive nu presupun producerea unui rezultat; totuși, în unele
situații, acesta există (ex. la abuzul în serviciu). În concluzie, așa cum se poate vedea,
infracțiunile omisive se grefează pe o situație premisă care dă naștere respectivei obligații de a
acționa.
 CAPITOLUL I
DEFINIREA INFRACȚIUNILOR COMISIVE PRIN OMISIUNE

Infracțiunile comisive prin omisiune reprezintă acțiuni ilegale în care un individ sau o
entitate încalcă legea prin nerealizarea unor acțiuni pe care erau obligați să le întreprindă.
Această formă de sâvârșire a infracțiunii se diferențiază de infracțiunile comisive prin acțiune
directă, în sensul că nu implică o acțiune activă, ci o omisiune de a acționa atunci când există o
obligație legală de a o face.
Pentru a defini mai detaliat infracțiunile comisive prin omisiune, trebuie să evidențiem
trei elemente de bază:
Obligația legală de a acționa:
Există o prevedere legală care impune unui individ sau unei entități să întreprindă
anumite acțiuni într-o situație specifică. Această obligație poate să rezulte din legea penală sau
din alte reglementări legale.
Cunoașterea obligației și a situației:
Individul sau entitatea acuzată trebuie să fie conștiente de obligația legală de a acționa și
să aibă cunoștință despre situația care necesită intervenția lor.
Legătura de cauzalitate:
 Trebuie să existe o legătură de cauzalitate între omisiunea de a acționa și consecințele
prejudiciabile ale acestei omisiuni. Adică, consecințele negative trebuie să fie rezultatul direct al
lipsei de acțiune.
Un exemplu clasic de infracțiune comisivă prin omisiune este neasigurarea. De exemplu,
în multe jurisdicții, un șofer poate fi penalizat pentru neasigurarea vehiculului, chiar dacă nu a
comis activ un act ilegal, dar a omis să îndeplinească obligația legală de a avea asigurare.
Această definiție reflectă complexitatea infracțiunilor comisive prin omisiune și
evidențiază necesitatea de a examina detaliat obligațiile legale, cunoașterea acestora și
consecințele omisiunii pentru a stabili responsabilitatea penală.

1.DOCTRINA INFRACȚIUNILOR COMISIVE PRIN OMISIUNE

Infracțiunile comisive prin omisiune reprezintă acțiuni ilegale în care un individ sau o
entitate încalcă legea prin nerealizarea unor acțiuni pe care erau obligați să le întreprindă.
Această formă de sâvârșire a infracțiunii se diferențiază de infracțiunile comisive prin
acțiune directă, în sensul că nu implică o acțiune activă, ci o omisiune de a acționa atunci când
există o obligație legală de a o face.

Pentru a defini mai detaliat infracțiunile comisive prin omisiune, trebuie să evidențiem
trei elemente de bază:
Obligația legală de a acționa: Există o prevedere legală care impune unui individ sau unei
entități să întreprindă anumite acțiuni într-o situație specifică. Această obligație poate să rezulte
din legea penală sau din alte reglementări legale.
Cunoașterea obligației și a situației: Individul sau entitatea acuzată trebuie să fie
conștiente de obligația legală de a acționa și să aibă cunoștință despre situația care necesită
intervenția lor.
Legătura de cauzalitate: Trebuie să existe o legătură de cauzalitate între omisiunea de a
acționa și consecințele prejudiciabile ale acestei omisiuni. Adică, consecințele negative trebuie să
fie rezultatul direct al lipsei de acțiune.
Un exemplu clasic de infracțiune comisivă prin omisiune este neasigurarea. De exemplu,
în multe jurisdicții, un șofer poate fi penalizat pentru neasigurarea vehiculului, chiar dacă nu a
comis activ un act ilegal, dar a omis să îndeplinească obligația legală de a avea asigurare.
Această definiție reflectă complexitatea infracțiunilor comisive prin omisiune și
evidențiază necesitatea de a examina detaliat obligațiile legale, cunoașterea acestora și
consecințele omisiunii pentru a stabili responsabilitatea penală.

2. CONCEPTUL DE INFRACȚIUNE COMISIVĂ

Infracțiunea comisivă reprezintă o formă de sâvârșire a unei infracțiuni în care autorul

încalcă legea prin săvârșirea unei acțiuni pozitive sau prin manifestarea unui comportament activ
care este interzis de către legislație. Acest concept este opus infracțiunii prin omisiune, unde
încălcarea legii are loc prin nerealizarea unor acțiuni pe care individul sau entitatea era obligată
să le întreprindă.

Principalele caracteristici ale infracțiunii comisive includ:

 Acțiune pozitivă:
Autorul infracțiunii comisive săvârșește o acțiune activă sau pozitivă care încalcă
prevederile legale. Aceasta poate include fapte precum furt, tâlhărie, omor, vătămare corporală,
fraudă sau alte activități interzise de către lege.
Obligația de a nu săvârși acțiunea:
Legea interzice explicit sau implicit anumite acțiuni, iar autorul este conștient de aceste
interdicții. Săvârșirea acțiunii în pofida obligației de a nu o face reprezintă încălcarea legii.
Elementul subiectiv al intenției:
În multe cazuri, pentru a fi considerată infracțiune comisivă, acțiunea trebuie să fie
săvârșită cu intenție sau cu știință. Autorul trebuie să fie conștient de natura ilegală a acțiunii sale
și să o săvârșească intenționat.
Legătura de cauzalitate:
Între acțiunea comisivă și consecințele acesteia trebuie să existe o legătură de cauzalitate.
Cu alte cuvinte, acțiunea săvârșită trebuie să fie direct responsabilă de producerea prejudiciului
sau a consecințelor negative.
Exemple de infracțiuni comisive includ furtul, omorul, violul, escrocheria, tâlhăria,
conducerea sub influența alcoolului sau a substanțelor interzise etc.
Este important de menționat că infracțiunile comisive și cele prin omisiune pot coexista
în același sistem legal, iar interpretarea și aplicarea acestora depind de legislația specifică a
fiecărei jurisdicții.

3. CONCEPTUL DE INFRACȚIUNE OMISIVĂ

Infracțiunea omisivă reprezintă o formă de sâvârșire a unei infracțiuni în care încălcarea

legii are loc prin nerealizarea unor acțiuni pe care individul sau entitatea era obligată să le
întreprindă. Spre deosebire de infracțiunile comisive, unde încălcarea legii se produce prin
săvârșirea unei acțiuni pozitive, infracțiunile omisive se referă la fapte ilegale care implică
absența unor acțiuni obligatorii.

Caracteristicile infracțiunilor omisive includ:

Inacțiunea:
Autorul infracțiunii omisive încalcă legea prin abstinența sau inacțiunea sa. Aceasta
înseamnă că, într-o situație specifică, individul nu îndeplinește acțiunile cerute de lege, ceea ce
duce la săvârșirea infracțiunii.
Obligația legală de a acționa:
Legea sau reglementările prevăd explicit sau implicit o obligație de a realiza anumite
acțiuni într-o situație dată. Infracțiunea omisivă apare atunci când individul nu îndeplinește
această obligație.
Cunoașterea obligației și a situației:
Autorul trebuie să fie conștient de obligația legală de a acționa și să aibă cunoștință
despre situația care necesită intervenția sa. Ignorarea acestei obligații poate fi luată în considerare
în stabilirea responsabilității penale.
Legătura de cauzalitate:
Între inacțiunea sau abstinența autorului și consecințele prejudiciabile trebuie să existe o
legătură de cauzalitate. Adică, faptul că individul nu a acționat trebuie să fie direct legat de
apariția consecințelor negative.
 Exemple de infracțiuni omisive includ omisiunea de a acorda asistență în caz de accident
rutier, omisiunea de a furniza asistență medicală unui dependent, sau omisiunea de a preveni o
infracțiune de care individul avea cunoștință.
Este important să se menționeze că evaluarea și interpretarea infracțiunilor omisive pot
varia în funcție de jurisdicție și de contextul specific al fiecărui caz.

CAPITOLUL II
ELEMENTE ESENȚIALE ALE INFRACȚIUNILOR COMISIVE PRIN
OMISIUNE

Pentru a considera o acțiune drept infracțiune comisivă prin omisiune, trebuie să fie
prezente anumite elemente esențiale care să îndeplinească cerințele prevăzute de lege. Aceste
elemente pot varia în funcție de jurisdicție și de tipul specific de infracțiune, dar în general, iată
câteva elemente esențiale care sunt adesea implicate în aceste cazuri:
Obligația legală de a acționa: Există o obligație legală sau morală de a acționa într-o
anumită situație. Această obligație poate fi prevăzută explicit în legislație sau poate fi implicită,
rezultând dintr-un raport sau relație specifică.
Cunoașterea obligației și a situației: Persoana sau entitatea în cauză trebuie să fie
conștientă de obligația legală de a acționa și să aibă cunoștință despre situația care necesită
intervenția sa. Ignorarea obligației sau necunoașterea situației pot influența aprecierea vinovăției.
Capacitatea de a acționa: Persoana sau entitatea trebuie să aibă capacitatea reală de a
îndeplini acțiunile necesare. Dacă nu există capacitatea fizică sau materială de a acționa,
răspunderea penală poate fi influențată.
Legătura de cauzalitate: Omisiunea de a acționa trebuie să aibă o legătură de cauzalitate
cu rezultatele prejudiciabile. Adică, trebuie să existe o conexiune directă între omisiunea de a
acționa și consecințele negative.

Intenția sau neglijența: În unele cazuri, pentru a fi considerată infracțiune, omisiunea

poate necesita prezența unei anumite intenții sau nivel de neglijență. Persoana în cauză ar trebui
să acționeze intenționat împotriva obligației sale sau să manifeste o neglijență gravă în
îndeplinirea acestei obligații.
Previzibilitatea consecințelor: În unele sisteme juridice, este important ca persoana să fie
în măsură să prevadă sau să anticipeze consecințele negative ale omisiunii sale. Aceasta poate
influența gradul de vinovăție.
Exemple de infracțiuni comisive prin omisiune includ neacordarea asistenței medicale în
caz de urgență, omisiunea de a preveni o infracțiune cunoscută sau omisiunea de a îndeplini
datoriile de protecție față de o persoană dependentă.
Este important să menționăm că aceste elemente pot varia în funcție de tipul specific de
infracțiune și de legislația fiecărei jurisdicții.
 • Trăsături ale infracțiunii de Nedenunțare, faptă prevăzută și pedepsită de
art. 266 Cod Penal.
Conform art. 266 C.pen. alin. (1), fapta persoanei care, luând cunoştinţă de comiterea
unei fapte prevăzute de legea penală contra vieţii sau care a avut ca urmare moartea unei
persoane, nu înştiinţează de îndată autorităţile se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 2 ani
sau cu amendă.
Încadrarea din Codul Penal se referă la infracțiunea de neluare a măsurilor de prevenire a
unei infracțiuni, și nu la neglijența de denunțare. Cu toate acestea, infracțiunea de neluare a
măsurilor de prevenire a unei infracțiuni se referă la omisiunea de a îndeplini anumite obligații
de prevenire a unei infracțiuni, iar aceasta ar putea fi asociată cu inacțiunea în situațiile în care o
persoană ar avea obligația legală de a lua măsuri pentru prevenirea săvârșirii unei infracțiuni și
nu acționează în acest sens.
Obligația legală de a lua măsuri:
Există o obligație legală sau morală de a lua măsuri pentru prevenirea săvârșirii unei
infracțiuni. Această obligație poate decurge din legislație sau din alte reglementări legale care
impun anumite responsabilități.
Cunoașterea obligației:
Persoana sau entitatea în cauză trebuie să fie conștientă de obligația sa legală de a lua
măsuri pentru prevenirea infracțiunii. Ignorarea acestei obligații poate influența aprecierea
vinovăției.
Capacitatea de a lua măsuri:
Persoana sau entitatea trebuie să aibă capacitatea reală de a îndeplini măsurile necesare
pentru prevenirea infracțiunii. Dacă nu există capacitatea fizică sau materială de a acționa,
răspunderea penală poate fi influențată.
Legătura de cauzalitate:
Omisiunea de a lua măsuri trebuie să aibă o legătură de cauzalitate cu săvârșirea efectivă
a infracțiunii care trebuia prevenită.

Intenție sau neglijență:

În unele cazuri, pentru a fi considerată infracțiune, omisiunea poate necesita prezența unei
anumite intenții sau nivel de neglijență. Persoana în cauză ar trebui să acționeze intenționat
împotriva obligației sale sau să manifeste o neglijență gravă în îndeplinirea acestei obligații.
 CAPITOLUL III
STUDIU DE CAZ

Săvârșirea unei infracțiuni comisivă prin omisiune:

Obligatia fostului angajator de a elibera o adeverinţă tip pentru stabilirea pensiei de
serviciu;
Prin acţiunea înregistrată la data de 25.09.2019 pe rolul Tribunalului Dolj, Secţia
Conflicte de Muncă, reclamanta I.L. în contradictoriu cu pârâtul T... D..., având în vedere
inclusiv considerentele Deciziei nr. 13/2016 din şedinţa din 13 iunie 2016, pronunţată de Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii şi Decizia
Curţii Constituţionale nr. 794/15.12.2016, referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a
dispoziţiilor art. 31 alin. (l')-(14) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015 privind
salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016, prorogarea unor termene, precum
şi unele măsuri fiscal- bugetare, publicată în Monitorul Oficial nr. 1029 din 21 decembrie 2016, a
solicitat instanţei ca prin hotărârea ce va pronunţa să dispună:
- obligarea pârâtului T... D... sa elibereze adeverinţele individuale necesare recalculării
pensiilor de serviciu având în vedere OG nr. 10/2007 şi a celorlalte acte normative la zi, în
aplicarea Legii nr. 71/2015 şi a OUG nr. 20/2016, prin raportare la o valoare de referinţă
sectorială în cuantum de 405 lei, plus un procent de 4% astfel cum se prevede în OUG 13/2008 şi
la care să se adauge inclusiv creşterea procentuală de 10% potrivit legii nr. 293/2015, începând
cu data de 09 aprilie 2015 la zi.
A solicitat a se reţine şi să se valorifice data intrării în vigoare a Legii nr. 171/2015, a
Ordinul Ministerului Justiţiei nr. 219/C/01.02.2017 precum şi Ordinul ÎCCJ nr. 283/25.10.2012;
- obligarea pârâtului la repararea prejudiciului creat prin neaplicarea O.G. 10/2007, a
Legii nr. 71/2015 si a OUG nr. 20/2016, respectiv restituirea pentru fiecare lună, până la
recunoaşterea efectivă a dreptului prin emiterea adeverinţelor si respectiv deciziilor potrivit
prezentei cereri introductive, a diferenţei dintre veniturile pe care le-am obţinut potrivit Legii nr.
71/2015 şi OUG nr. 20/2016 (cu indemnizaţia calculată prin raportare la o valoare de referinţă
sectorială de 405 lei majorată cu 10%) si venitul efectiv plătit (prin raportare la o valoare de
referinţă sectorială reţinută şi uzitată în prezcnl la determinarea salarizării lunare), sumă care va
fi actualizată cu indicele de inflaţie, şi la care se va aplica dobânda legală penalizatoare
corespondentă, calculată de la data de 9.04.2015 şi până la data plăţii efective;
- obligarea pârâtului sa recalculeze pensiile de serviciu conform adeverinţelor si punerea
lor in aplicare .
Sub aspectul datei de 09.04.2015 ca fiind dată de reţinere a uzitării VRS 405 majorată cu
10%, solicită a se reţine şi să se valorifice data intrării în vigoare a Legii nr. 71/2015 .
În motivare cu privire la cererea deplin întemeiată şi justificată de salarizare prin
raportare la o valoare de referinţă sectorială în cuantum de 405 lei majorată cu 10% începând cu
data de 9 aprilie 2015, reclamanta a arătat că:
A îndeplinit funcţia de grefier în cadrul Judecătoriei Băileşti, iar în prezent este
pensionară, în baza art. 68 din Legea 567/2004 şi repusă în plată ca urmare a Legii 130/2015
pentru completarea Legii 567/2004 privind statutul personalului auxiliar de specialitate al
instanţelor judecătoreşti si al parchetelor de pe lângă acestea, iar la data pensionarii trebuia să i
se aplice OG 10/2007.
La data eliberării adeverinţelor ca urmare a apariţiei Lg. 130/2015 nu s-a avut in vederea
valoarea de referinţa sectorială 405 si nici acea majorările de 4% prevăzute în OUG 13/2008 şi
respectiv de 10 % asa cum se prevede in această lege si in normele de aplicare a acestor
dispoziţii legale.
În acelaşi sens, Decizia Curţii Constituţionale nr. 794/2016 stabileşte că nu poate exista o
salarizare diferită raportată la mai multe valori de referinţă sectoriale. Prin urmare, diferenţele de
salarizare în cadrul familiei ocupaţionale justiţiei trebuie să rezulte exclusiv din coeficienţii de
multiplicare specifici fiecărei funcţii şi grad.
Familia ocupaţională „Justiţie” este alcătuită în mod evident şi expres, conform
reglementărilor în vigoare (Legea nr. 284/2010) din judecători, procurori, personal auxiliar de
specialitate şi conex din instanţe şi parchete.
A arătat faptul că obligaţia şi dreptul corelativ ca la determinarea salarizării brute lunare
cuvenită, a valorii de referinţă sectorială de 405 lei majorat cu 10%, este născut şi urmează a se
dispune în consecinţă de instanţa de judecată ca începând cu data de 09.04.2015, data
aplicabilităţii legii nr. 71/2015.
Ministerul Justiţiei şi Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie au pus în
aplicare reglementările legale enunţate anterior dar cu excluderea lipsită de suport juridic a
grefierilor şi ale celuilalt personal de specialitate şi conex din instanţe şi parchete de a se proceda
în mod similar şi în cazul lor. Mai grav, aceleaşi două instituţii au solicitat includerea în proiectul
de buget pentru anul 2017 a sumelor necesare acestor majorări salariale exclusiv pentru categoria
profesională a magistraţilor (a se vedea adresa Ministerului Justiţiei nr. 2/1244/19.01.2017),
contrar avizului conform acordat de Consiliul Superior al Magistraturii prin Hotărârea nr. 64 din
19.01.2017, act în care se precizează în mod expres că avizul conform (obligatoriu) al CSM este
acordat doar în condiţiile includerii sumelor necesare pentru calculul salariilor din cadrul întregii
familii ocupaţionale „Justiţie”, nu doar pentru magistraţi.
Prezenta cerere introductivă dedusă judecăţii este motivată şi de nerespectarea
dispoziţiilor legale si a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 794/2016, publicata in Monitorul
Oficial din 21.12.2016, anterior menţionată.
Prin aceasta decizie CCR a recunoscut practic hotărârile judecătoreşti privind valoarea de
referinţa sectoriala unică, aplicabilă familiei ocupaţionale "Justiţie" pronunţate încă din 2008,
această ordonanţă fiind amintită în decizia 794/2016 din Decizia ICCJ nr. 23/2015.
A precizat că, prin adresa nr. 2/1244/19.01.2017, transmisă de Ministerul Justiţiei către
Consiliul Superior al Magistraturii, se comunică faptul că MJ a transmis proiectul de buget pe
anul 2017 la Ministerul Finanţelor Publice, fiind incluse fondurile necesare pentru achitarea
drepturilor salariale doar pentru MAGISTRAŢI, raportate la o valoare de referinţa sectoriala de
405 lei la adaugă majorarea de 10% prevăzută de Legea nr. 293/2015.
În acest proiect de buget nu au fost prevăzute sumele necesare si pentru personalul
auxiliar de specialitate si conex, in conformitate cu prevederile Deciziei nr. 794/2016 a CCR,
definitivă si general obligatorie, deşi aceste categorii de personal fac pare din familia
ocupatională "Justiţie".
Se impune aplicabilitatea Deciziei nr. 794/2016 a CCR şi fată de categoriile de personal
care au deplină legitimitate procesuală activă, noi toţi grefierii pensionari fiind parte a familiei
ocupationale "Justiţie".
 Valoarea de referinţă sectoriala este un element constitutiv al salariului, recunoscută prin
hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile.
A învederat faptul că începând cu anul 2010, salarizarea personalului bugetar este
reglementată prin Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din
fonduri publice.
Având în vedere diferenţele salariale rezultate în urma aplicării acestei legi, astfel cum a
fost ea reglementată prin legi anuale de salarizare, legiuitorul a intervenit pentru înlăturarea
acestor inechităţi.
În acest sens, au fost adoptate Legea nr. 71/2015 şi Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.
20/2016, prin care a fost modificată Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015 privind
salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016.
Aceste intervenţii legislative au fost fireşti, absolut necesare faţă de realităţile din
sistemul bugetar, întrucât au drept scop evitarea discriminărilor salariale între titularii funcţiilor
publice salarizate potrivit Legii-cadru nr. 284/2010, cu consecinţa egalizării, la nivelul cel mai
înalt în plată, a drepturilor salariale ale persoanelor aflate în situaţii similare în cadrul aceluiaşi
ordonator de credite.
Astfel, prin Legea nr. 71/2015 publicată în Monitorul Oficial nr. 233 din 6 aprilie 2015 şi
intrată în vigoare la 9 aprilie 2015, a fost aprobată Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83 din
12 decembrie 2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015,
precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 925 din 18 decembrie 2014, cu următoarele modificări şi completări,
relevante în prezentul litigiu:
La articolul 1, după alineatul (5) s-a introdus un nou alineat, alineatul (51), cu următorul
cuprins: „ (51) Prin excepţie de la prevederile alin. (1) şi (2), personalul din aparatul de lucru al
Parlamentului şi din celelalte instituţii şi autorităţi publice, salarizat la acelaşi nivel, precum şi
personalul din cadrul Consiliului Concurenţei şi al Curţii de Conturi, inclusiv personalul
prevăzut la art. 5 din aceste instituţii, care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază şi al
sporurilor mai mici decăt cele stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiaşi instituţii sau autorităţi
publice pentru fiecare funcţie/grad/treaptă şi gradaţie, va fi salarizat la nivelul maxim dacă îşi
desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii ".
Prin nivel de salarizare în plată pentru funcţiile similare se înţelege, conform art. 5 alin.
(1j din OUG nr. 83/2014, modificată şi completată prin Legea nr. 71/2015, acelaşi cuantum al
salariului de bază cu cel al salariaţilor având aceeaşi funcţie, în care au fost incluse, după data de
31 decembrie 2009, sumele aferente salariului de încadrare, precum şi sumele aferente sporurilor
de care au beneficiat înainte de această dată, dacă salariatul angajat, numit sau promovat
îndeplineşte aceleaşi condiţii de studii - medii, superioare, postuniversitare, doctorale de vechime
şi îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii, specifice locului de muncă la data angajării sau
promovării.
Potrivit art. I pct. 1 din OUG nr. 20/2016, la OUG nr. 57/2015 se introduce un nou articol,
art. 3 ind. 1, cu următorul cuprins:
Prin excepţie de la prevederile art. 1 alin. (1 ), începând cu luna august 2016, personalul
plătit din fonduri publice care beneficiază, de un cuantum al salariilor de bază/indemnizaţiilor de
încadrare mai mic decât cel stabilit la nivel maxim pentru fiecare funcţie, grad/treaptă, gradaţie,
vechime în funcţie sau în specialitate, după caz, va fi salarizat la nivelul maxim al salariului de
bază/indemnizaţiei de încadrare din cadrul instituţiei sau autorităţii publice respective, dacă îşi
desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii.
 În aplicarea alin. (1) şi (2), la stabilirea salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare la
nivel maxim aferent funcţiei, grad/treaptă, gradaţie, vechime în funcţie/specialitate din cadrul
instituţiei sau autorităţii publice respective, se iau în calcul majorările salariilor de bază ale
personalului care beneficiază de prevederile Legii nr. 490/2004 privind stimularea financiară a
personalului care gestionează fonduri comunitare, cu modificările şi completările ulterioare,
precum şi drepturile băneşti incluse în salariul de bază potrivit prevederilor art. 14 din Legea nr.
285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, numai pentru
personalul care intră sub incidenţa celor două acte normative.
În ceea ce priveşte formularea textelor art. 5 alin. (11) din OUG nr. 83/2014, modificată şi
completată prin Legea nr. 71/2015 şi art. 3 ind. 1 alin. (1) din OUG nr. 20/2016, unde se arată că
personalul va fi salarizat la „nivel de salarizare maximă în plată pentru funcţiile similare”,
respectiv la nivelul maxim alindemnizaţiei de încadrare din cadrul instituţiei sau autorităţii
publice respective”, se observă că acestea nu suportă nicio condiţionare, niciun fel de
circumstanţiere sau particularizare, astfel încât trebuie admis că potrivit principiului de drept
conform căruia unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să o facă, astfel că include şi
indemnizaţiile stabilite pe baza unei valori de referinţă sectorială majorată.
Aşadar, întrucât textul art. 5 alin. (I1) din OUG nr. 83/2014, modificată şi completată prin
Legea nr. 71/2015 şi art. 3 ind. 1 alin. (1) din OUG nr. 57/2015 (introdus prin OUG nr. 20/2016)
nu făcea nicio distincţie, activitatea de egalizare a veniturilor la nivelul fiecărui ordonator
principal de credite ar fi trebuit să presupună stabilirea celei mai ridicate indemnizaţii, în funcţie
de diferitele repere profesionale (loc efectiv de muncă- judecătorie, tribunal, curte de apel, ÎCCJ,
vechime în muncă şi vechime în funcţie), prin raportare inclusiv in indemnizaţiile în plată la
nivelul aceluiaşi ordonator de credite, calculate în funcţie de o valoare de referinţă sectorială
majorată si aflată în plată şi aducerea tuturor celor aliaţi într-o astfel de situaţie la nivelul cel mai
ridicat.
De altfel, această chestiune a fost tranşată prin Decizia Curţii Constituţional nr.
794/15.12.2016 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 31 alin. (1')-(14)
din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din
fonduri publice în anul 2016, prorogarea unor termene, precum şi unele măsuri fiscal- bugetare,
publicată în Monitorul Oficial nr. 1029 din 21 decembrie 2016, prin care a fost admisă excepţia
de neconstituţionalitate şi s-a constatat că dispoziţiile arţ 3 indice 1 alin. (I2) din Ordonanţa de
urgenţă a Guvernului nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în
anul 2016, prorogarea unor termene, precum şi unele măsuri fiscal-bugetare sunt
neconstituţionale.
În raport de cele mai sus evocate, salariul de bază/indemnizaţia de încadrare pentru
reclamantă trebuie stabilit, începând cu data de 01.10.2016, la nivelul maxim aflat în plată, în
cadrul familiei ocupaţionale justiţie.
Acest nivel maxim este calculat în funcţie de o valoare de referinţă sectorială de 405 lei,
astfel cum reiese din adresa nr. 2054/21.12.2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi din
decizia din data de 04.07.2011 a Curţii de Apel Cluj.
Dreptul de a avea drepturile salariale calculate potrivit Legii nr. 71/2015, prin raportare
la indemnizaţiile având o valoare de referinţă sectorială de 405 lei, s-a născut la data de
09.04.2015, prin intrarea în vigoare a Legii nr. 71/2015 însă pârâţii nu au emis adeverinţele
corespunzătoare şi nici nu au plătit diferenţele dintre venituri/pensie pe care le-aş fi obţinut
potrivit Legii nr. 71/2015, cu indemnizaţia calculată prin raportare la o valoare de referinţă
sectorială de 405 lei şi venitul/pensia efectiv plătită, prin raportare la valoarea de referinţă
sectorială uzitată în prezent.
Prin atitudinea omisivă, respectiv de refuz a emiterii dispoziţiilor/adeverinţelor cu
indemnizaţia de încadrare raportata la valoarea de referinţă sectorială de 405 lei, s-a creat un
prejudiciu în patrimoniul reclamanţilor, în înţelesul art. 1.531 din Codul civil din 2009, condiţiile
trasate de acest text de lege (faptă ilicită - neemiterea ordinului de salarizare; prejudiciu - suma
cuvenită potrivit ordinelor de salarizare neemise; legătura de cauzalitate şi vinovăţia) fiind
îndeplinite.
În privinţa cererii de actualizare a sumei astfel stabilite, cu indicele de inflaţie, precum şi
a cererii de obligare a pârâtului la plata dobânzilor legale penalizatoare, arăt că prin Decizia
înaltei Curţi de Casaţie si Justiţie nr. 2/2014 din 17 februarie 2014 (Completul competent sa
judece recursul in interesul legii), publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 411, din 3 iunie
2014, s-au reţinut următoarele:
În drept, a invocat OUG 13/2008; Legea nr. 71/2015; Legea 293/2015; Decizia CCRnr.
746/2015; Decizia ÎCCJ 13/2016; OG 83/2014 completată prin Legea nr. 71/2015; Decizia CCR
nr. 794/2016 ; Decizia ÎCCJ nr. 13/2016.
T... D... a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii de chemare în
judecată ca neîntemeiată arătând că susţinerile reclamantei sunt nefondate.
Conform art. 685 alin. l din Legea nr. 567/2004 privind statutul personalului auxiliar de
specialitate al instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea şi al personalului care
funcţionează în cadrul Institutului Naţional de Expertize Criminalistice, cu modificările şi
completările şi completările ulterioare "(1) Personalul auxiliar de specialitate al instanţelor
judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea prevăzut la art. 3 alin. (2), personalul de
specialitate criminalistică şi personalul care ocupă funcţii auxiliare de specialitate criminalistică
prevăzut la art. 31, precum şi tehnicienii criminalişti din cadrul parchetelor, cu o vechime de cel
puţin 25 de ani în specialitate, pot beneficia, la împlinirea vârstei de 60 de ani, de pensie de
serviciu, în cuantum de 80% din baza de calcul reprezentată de media salariilor de bază brute
lunare realizate, inclusiv sporurile, corespunzătoare ultimelor 12 luni de activitate anterioare
lunii în care se depune cererea de pensionare.
"Prin urmare, pensia de serviciu a personalului auxiliar de specialitate se stabileşte în
funcţie de media salariilor de bază brute lunare realizate.
Atâta timp cât reclamanta, deja pensionată, nu a realizat venituri recalculate în funcţie de
valoarea de referinţă sectorială solicitată, rezultă că nu ar putea beneficia de o altă pensie de
serviciu decât cea stabilită deja.
Mai mult decât atât, pensiile de serviciu ale personalului auxiliar de specialitate se
actualizează din oficiu, în fiecare an raportat la rata inflaţiei, conform art.68 alin. 10 din Legea
nr. 567/2004 "Pensia de serviciu se actualizează, din oficiu, în fiecare an, cu rata medie anuală a
inflaţiei, indicator definitiv, cunoscut la data de 1 ianuarie a fiecărui an în care se face
actualizarea şi comunicat de Institutul Naţional de Statistică." şi nu în raport de veniturile
personalului auxiliar de specialitate în activitate, astfel încât nu se impune actualizarea pensiilor
de serviciu în funcţie de valorile de referinţă sectoriale modificate ulterior datei pensionării
reclamantei.
In acest act normativ nu există reglementări cu privire la recalcularea/revizuirea pensiilor
de serviciu.
Aşadar, perioada de referinţă avută în vedere la stabilirea pensiei de serviciu a
reclamantei a fost 12 luni anterioare lunii în care a depus cererea de pensionare.
Astfel, reclamanta a depus cererea de pensionare la data 24.07.2015, iar perioada celor 12
luni anterioare acestei cereri pentru stabilirea bazei de calcul a pensiei a fost iulie 2014 -iunie
2015.
Cu privire la majorarea de 10% apreciază că aceasta nu poate fi acordată, întrucât această
creştere a fost prevăzută de Legea 293/2015, care a intrat în vigoare la 28.11.2015, dată la care
reclamanta era deja pensionată, după acest moment drepturile de pensie ale acesteia, fiind
determinate conform legislaţiei aplicabile.
Prin urmare, creşterea procentuală de 10% stabilită prin Legea 293/2015 nu poate acorda
reclamantei, deoarece excede perioadei de 12 luni, care trebuie avută în vedere la stabilirea bazei
de calcul pentru acordarea pensiei de serviciu.
În drept, şi-a întemeiat prezenta pe dispoziţiile art. 205 C. proc. civ. şi pe celelalte acte
normative invocate.
Instanţa a încuviinţat proba cu înscrisuri, iar la data de 27.01.2020 , la solicitarea
instanţei, reclamanta şi precizat cererea de chemare în judecată, în sensul că solicită ca raportarea
să se efectueze la valoarea de referinţă sectorială de 421,36 lei.
Analizând actele şi lucrările dosarului precum şi dispoziţiile legale incidente în cauză,
tribunalul reţine următoarele:
Potrivit art. 40 alin. 2 lit. h Codul Muncii, angajatorul este obligat să elibereze la cerere,
toate documentele care atestă calitatea de salariat al angajatului.
Reclamanta s-a adresat T... D..., în calitate de angajator, solicitând eliberarea adeverinţei
tip privind stabilirea pensiei de serviciu în care baza de calcul în funcţie de care se determină
cuantumul acesteia să fie stabilită prin raportare la o valoare de referintă sectorială de 421,36 lei,
începând cu data de 09.04.2015 -30.11.2015.
Dispoziţiile Legilor nr. 71/2015 şi nr. 293/2015 au afectat valoarea salariilor de bază,
valoarea de referinţă sectorială majorându-se la 405 lei, respectiv 421, 36 lei, începând cu data de
09.04.2015 şi cu încă 10% - de la data de 01.12.2015. Ca urmare, şi baza de calcul avută în
vedere de legiuitor la stabilirea pensiei de serviciu, pentru persoanele pensionate ulterior datei de
09.04.2015, inclusiv a persoanelor prevăzute de art. 2 alin. 1 lit. d din Hotărârea Guvernului nr.
706/2015, a fost majorată .
Astfel, se constată că, la data de 25.07.2015 a intrat în vigoare Legea nr. 130/2015, prin
care s-au adus modificări şi completări Legii nr. 567/2004 privind statutul personalului auxiliar,
fiind introdus art. 68 ind. 5, la alineatul 1 dispunându-se că „Personalul auxiliar de specialitate al
instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea prevăzut la art. 3 alin. (2),
personalul de specialitate criminalistică şi personalul care ocupă funcţii auxiliare de specialitate
criminalistică prevăzut la art. 31, precum şi tehnicienii criminalişti din cadrul parchetelor, cu o
vechime de cel puţin 25 de ani în specialitate, pot beneficia, la împlinirea vârstei de 60 de ani, de
pensie de serviciu, în cuantum de 80% din baza de calcul reprezentată de media salariilor de bază
brute lunare realizate, inclusiv sporurile, corespunzătoare ultimelor 12 luni de activitate
anterioare lunii în care se depune cererea de pensionare.”
De asemenea, prin art. II, alin.1 si 2 din Legea nr. 130/2015 s-a prevăzut că:
„(1) De prevederile prezentei legi, în situaţia îndeplinirii condiţiilor impuse de aceasta,
beneficiază şi personalul auxiliar de specialitate al instanţelor judecătoreşti, al parchetelor de pe
lângă acestea, al fostelor notariate de stat, precum şi al fostelor arbitraje de stat sau
departamentale şi care, la data intrării în vigoare a prezentei legi, beneficiază de o categorie de
pensie din sistemul public de pensii.
(2) Baza de calcul al pensiei prevăzute la alin. (1) o reprezintă media salariilor de bază
brute lunare din ultimele 12 luni anterioare lunii în care se depune cererea de pensionare,
realizate de personalul auxiliar de specialitate aflat în activitate în condiţii identice de funcţie,
vechime, grad sau treaptă şi nivel al instanţei sau parchetului unde a funcţionat solicitantul
înaintea eliberării din funcţia de personal auxiliar de specialitate, precum şi media sporurilor, în
procent, avute în ultimele 12 luni anterioare lunii în care acesta a fost eliberat din funcţie.”
Intervalul de 12 luni prevăzut de Legea nr. 130/2015 pentru care se stabileşte baza de
calcul a pensiei este 01.07.2014 - 01.07.2015, perioadă care cade sub incidenţa Legii nr. 71/2015.
Însă, ca urmare a intrării în vigoare a Legii nr. 71/2015, precum şi a pronunţării deciziei
nr. 23/2016 de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi a deciziei Curţii Constituţionale nr.
794/2016, s-a stabilit că nivelul salariului de bază brut lunar pentru personalul auxiliar de
specialitate şi conex în funcţie trebuia să fie mai mare, prin raportare la valori de referinţă
sectorială superioare, drept pentru care drepturile salariale ale acestor categorii de personal au
fost recalculate la data de 09.04.2015 şi, respectiv, 01.12.2015, sens în care ordonatorii de credite
au emis ordine/decizii prin care nivelul indemnizaţiilor şi salariilor au fost raportate la aceste
valori de referinţă sectoriale.
În ceea ce priveşte personalul auxiliar de specialitate şi conex de la instanţele arondate
Curţii de Apel Craiova, prin decizia nr. 34/4.07.2018 a Preşedintelui Curţii de Apel Craiova s-a
dispus că, în perioada 09.04.2015 - 30.11.2015, acesta sa beneficieze de un salariu de bază lunar
stabilit prin raportare la valoarea de referinţă sectorială de 421,36 lei, iar in perioada 01.12.2015
- 31.12.2017 sa beneficieze de un salariu de baza lunar stabilit prin raportare la valoarea de
referinta sectoriala de 463,5 lei.
Or, aşa cum s-a arătat anterior, salariul brut lunar al unui grefier aflat în activitate trebuia
să fie calculat, în mod corect, prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 421,36 lei
potrivit Legii nr. 71/2015, şi în niciun caz de ale Legii nr. 293/2015 care se aplica începând cu
1.12.2015.
În raport de toate aceste considerente, Tribunalul apreciază că acţiunea formulată de
reclamantă este întemeiată, însă doar în ceea ce priveşte baza de calcul aferentă perioadei
09.04.2015 – 24.06.2015.
În ceea ce priveşte solicitarea de obligare a pârâtului la repararea prejudiciului creat prin
neaplicarea OG 10/2017, a Legii 71/2015 şi a OUG 20/2016, prejudiciu calculat de la data de
09.05.2015 şi până la data plăţii efective, instanţa reţine că în această perioadă reclamanta nu
mai era angajata pârâtului T... D..., ci a beneficiat de drepturi de pensie.
Pe cale de consecinţă, va respinge capătul de cerere referitor la repararea prejudiciului
întrucât fostul angajator nu are atribuţii în a îi achita reclamantei despăgubiri de la bugetul
asigurărilor sociale, drepturi izvorâte din calitatea sa de pensionar.
Prin urmare, instanţa va admite acţiunea precizată în parte şi va obliga pârâtul T.... D... să-
i elibereze reclamantei o adeverinţă tip pentru stabilirea pensiei de serviciu cu luarea în
considerare a nivelului maxim al indemnizaţiei brute de încadrare lunară stabilită prin raportare
la o valoare de referinţă sectorială în cuantum de 421,36 lei, începând cu data de 09.04.2015
până la 24.06.2015.
Opinia asistenţilor judiciari este conformă cu hotărârea şi considerentele prezente.
 BIBLIOGRAFIE

1.Codul de Procedură Penală;

2. Codul Penal;
3. Drept penal român, partea generală - Constantin Mitrache 1994;
4. https://portal.just.ro/
5.Procedură penală, partea generală – Mihail Udroiu 2014;