THEMIS 2/2020

Subiectul pasiv al infracțiunii și persoana vătămată

prin comiterea acesteia. Analiză comparativă a
celor două noțiuni din prisma constituirii ca parte
civilă în procesul penal
___________________________
The Passive Subject of the Crime and the Person
Injured by Committing it. Comparative Analysis of
the Two Concepts in Terms of Constitution as a
Civil Party in Criminal Proceedings

Andrei-Iustin COSTE*

Rezumat: Acțiunea civilă exercitată în cadrul procesului penal reprezintă mijlocul

legal prin intermediul căruia persoanele asupra cărora s-au răsfrânt consecințele
nefaste ale infracțiunilor au dreptul de a solicita și obține repararea prejudiciului
suferit. Prin intermediul prezentului articol, autorul își propune să supună analizei
o serie de aspecte teoretice și de ipoteze practice referitoare la sfera subiecților
de drept care au aptitudinea de a se constitui în mod valabil părți civile în
procesul penal. În vederea realizării acestui demers, au fost examinate atât
individual, cât și comparativ noțiunile de subiect pasiv al infracțiunii și de
persoană vătămată prin comiterea acesteia.
Cuvinte-cheie: subiect pasiv; persoană vătămată; parte civilă; victimă; proces
penal;

Abstract: Civil action in criminal proceedings is the legal means by which

persons on whom the adverse consequences of the offences have been
reversed have the right to seek and obtain compensation for the damage
suffered. By means of this article, the author intends to submit to the analysis a
number of theoretical aspects and practical hypotheses relating to the scope of
the legal subjects who have the ability to validly constitute civil parties in criminal
proceedings. In order to achieve this, the concept of the passive subject of the

* auditor de justiție, anul al II-lea, (e-mail: andrei.coste@inm-lex.ro);

 Andrei-Iustin COSTE

offence and the concept of the person injured by it were examined both
individually and comparatively.
Keywords: passive subject; injured person; civil party; victim; criminal trial;

I. Introducere în tema prezentului articol

Receptiv la prioritățile declarate ale Uniunii Europene legate de
menținerea și dezvoltarea unui spațiu de libertate, securitate și justiție, sistemul
legislativ românesc a realizat în ultimii ani pași importanți în direcția recunoașterii
și protejării victimelor unor fapte care, potrivit dreptului intern, constituie
infracțiuni.
Dreptul procesual penal român face parte din categoria sistemelor de
drept protective pentru persoana vătămată prin săvârșirea unei infracțiuni, acesta
permițând exercitarea acțiunii civile în procesul penal1. De altfel, în aceeași
categorie sunt incluse majoritatea sistemelor de drept procesual ale statelor
membre din cadrul Uniunii Europene.2

1 Actualul cod de procedură penală a dus mai departe astfel tradiția legislativă care
consacră dreptul de opțiune al persoanei vătămate între soluționarea pretențiilor sale
civile pe calea acțiunii civile promovate la o instanță civilă și promovarea unei acțiuni
civile în cadrul procesului penal. Codul de procedură penală din 1936 prevedea în
cuprinsul art. 6: Acțiunea civilă se poate exercita deodată cu cea penală, înaintea
acelorași instanțe, afară de cazurile când legea dispune altfel. Ea se poate intenta și
separat înaintea instanțelor civile. De asemenea, Codul de procedură penală din 1968
reglementa în cuprinsul art. 14 faptul că acțiunea civilă poate fi alăturată acțiunii penale
în cadrul procesului penal, prin constituirea persoanei vătămate ca parte civilă.
2 Legislațiile unor state precum Franța, Spania, Italia, Germania, Luxemburg, Țările de
Jos, Regatul Danemarcei, Suedia, Grecia, Republica Croația, Letonia, Bulgaria, ș.a.
permit, în anumite condiții specifice, exercitarea acțiunii civile în procesul penal în
vederea reparării prejudiciilor produse prin comiterea de infracțiuni.
În cadrul sistemelor de drept jurisprudențial sau de "drept comun" (common law) se
face o distincție între despăgubire pentru daune penale și despăgubiri în temeiul
dreptului răspunderii civile. Cele din urmă pot face doar obiectul unei acțiuni civile
promovate în fața instanțelor civile și sunt complet independente de orice eventuale
proceduri penale.
Pentru mai multe detalii legate de posibilitatea victimelor de a solicita daune-interese
sau de a uza de alte mijloace de reparare/compensare a prejudiciului rezultat în urma
unei infracțiuni în cadrul statelor membre U.E., a se consulta pagina de internet
https://e-justice.europa.eu/content_claiming_damages_from_the_offender-494-ro.do.
 Subiectul pasiv al infracțiunii și persoana vătămată prin comiterea acesteia.
Analiză comparativă a celor două noțiuni din prisma constituirii ca parte civilă în
procesul penal

Filosofia avută în vedere de legiuitor asupra acțiunii civile la adoptarea

actualului Cod de procedură penală3 a suferit anumite modificări față de cea
existentă sub Codul de procedură penală din 1968 în scopul de a evita
întârzierile în soluționarea conflictului de drept penal (...) și al desfășurării cu
celeritate a procesului penal.4 Astfel, posibilitatea de constituire și exercitare a
acțiunii civile în procesul penal a suportat anumite limitări și îngrădiri, legiuitorul
reglementând cu caracter general faptul că acțiunea civilă se soluționează în
cadrul procesului penal, dacă prin aceasta nu se depășește durata rezonabilă a
procesului (art. 19 alin. 4 C.proc.pen.).5
Cu toate acestea, exercitarea acțiunii civile în procesul penal rămâne cel
mai eficace mijloc pentru victimele infracțiunii de a obține tragerea la răspundere
civilă a inculpatului, precum și a părții responsabile civilmente dacă este cazul, și,
în consecință, obligarea acestuia/acestora la plata de compensații sau
despăgubiri. Alegerea unei astfel de variante de către victima infracțiunii prezintă
avantaje de netăgăduit. În cuprinsul paragrafului 26 al Deciziei Curții
Constituționale nr. 282/20196, se arată faptul că cea de-a doua variantă (n.n. a
constituirii de parte civilă în procesul penal) conferă persoanei vătămate
avantajul dreptului de a folosi, în mod mai eficient, probele administrate în
vederea soluționării acțiunii penale de către organele judiciare, precum și cel al
celerității soluționării cauzelor penale.
Între momentul comiterii infracțiunii și cel al pronunțării unei hotărâri
definitive (în anumite ipoteze chiar și ulterior acestui moment), entitatea7 asupra
căreia s-a răsfrânt într-un fel sau altul activitatea infracțională poate îmbrăca

3 Legea nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, publicată în Monitorul Oficial nr.
486 din 15 iulie 2010.
4 Conform expunerii de motive a actualului Cod de procedură penală.
5 Pentru considerații suplimentare privind noua concepție procesuală avută în vedere de

către legiuitor prin reglementarea acțiunii civile în procesul penal, a se vedea I. Borlan,
„Considerații privind constituirea ca parte civilă în noul proces penal”, Penalmente
Relevant, 2016, nr. 1, pag. 90-91.
6 Curtea Constituțională a României, Decizia nr. 282/2019, în Monitorul Oficial, Partea I,

nr. 758 din 18 septembrie 2019.

7 Folosesc acest termen întrucât este unul mai larg decât cel de persoană (fizică sau

juridică).
 Andrei-Iustin COSTE

diverse calități, acestea fiind adoptate și interpretate de-a lungul timpului de

legislație, doctrină și jurisprudență.
Ceea ce reprezintă cu precădere obiectul de interes al prezentului articol
este, pe de o parte, sfera de incidență a calității de subiect pasiv al
infracțiunii (noțiune juridică dezvoltată de doctrina aferentă dreptului substanțial
penal) și, pe de cealaltă parte, sfera de incidență a calității de persoană
vătămată prin comiterea infracțiunii, astfel cum este aceasta definită și
interpretată în dreptul procesual penal.
Atât suprapunerea, cât și distincția dintre cele două noțiuni prezintă
importanță practică din prisma mai multor instituții de drept (ex: identificarea
persoanei îndreptățite să depună plângere prealabilă sau să se împace cu
inculpatul; incidența consimțământului persoanei vătămate, fie pentru a putea
constitui o cauză justificativă, fie ca o împrejurare care înlătură tipicitatea;
calitatea de subiect în cadrul procedurii de mediere; etc), însă aceea care
prezintă interes pentru articolul de față este reprezentată de instituția procesual
penală a constituirii de parte civilă în procesul penal, mai precis de aptitudinea,
legitimitatea subiecților de drept de a se constitui în mod valabil parte civilă în
procesul penal.
La nivel doctrinar, este îndeobște acceptat faptul că noțiunea de subiect
pasiv nu se suprapune perfect peste noțiunea de persoană prejudiciată, noțiune
care desemnează orice persoană care în urma comiterii unei infracțiuni a suferit
un prejudiciu.8 Totuși, din cauza complexității anumitor spețe, a opiniilor nu
întotdeauna aflate la unison ale actorilor judiciari, dar și din alte asemenea
motive, în practica judiciară s-au ridicat o serie de probleme pe această temă în
decursul timpului. Acestea s-au ivit, de cele mai multe ori, în situațiile în care
sfera persoanelor care au reclamat un prejudiciu prin comiterea infracțiunii a
excedat celei a persoanelor care au avut calitatea de subiecți pasivi ai acesteia,
dar și, după cum vom vedea în cele ce urmează, în situații diametral opuse.
În rândurile ce urmează, se va pune accent pe analiza celor două noțiuni
din perspectiva momentului în care devin incidente, al celui în care își încetează

8 Florin Streteanu, Tratat de drept penal. Partea generală., Editura C. H. Beck, București,
2008, pag. 382. Autorul arată de asemenea că, „de cele mai multe ori calitatea de
subiect pasiv și persoană prejudiciată se întrunesc în aceeași persoană, așa cum se
întâmplă în cazul furtului. Alteori însă cele două calități aparțin unor persoane diferite”;
în același sens, a se vedea Mihail Udroiu, Drept penal. Partea generală, Ediția 5,
Editura C. H. Beck, București, 2018, pag. 98.
 Subiectul pasiv al infracțiunii și persoana vătămată prin comiterea acesteia.
Analiză comparativă a celor două noțiuni din prisma constituirii ca parte civilă în
procesul penal

aplicabilitatea, a ipotezelor practice în care se pot confunda și, după cum s-a
menționat și mai sus, a legăturii lor cu posibilitatea persoanei de a se constitui
valabil parte civilă în procesul penal. În principal, articolul se va axa pe legislația,
doctrina și jurisprudența din materia dreptului penal și a celui procesual penal
aferente temei care formează obiectul acestuia. În mod conex, se vor atinge
anumite idei privitoare la protecția victimelor unor infracțiuni, precum și elemente
legislative ale unor foruri internaționale care au căderea de a influența adoptarea
și aplicarea unor norme juridice de către țara noastră.

II. Aspecte teoretice

A) Subiectul pasiv al infracțiunii
Subiectul pasiv a fost definit în doctrină ca reprezentând persoana fizică
sau persoana juridică, titulară a valorii sociale ocrotite penal, împotriva căreia s-a
îndreptat infracțiunea și asupra căreia se răsfrânge urmarea socialmente
periculoasă a infracțiunii.9
Categoria subiecților pasivi ai infracțiunii este una mai largă decât cea a
subiecților activi, prima incluzând, pe lângă persoanele fizice și cele juridice,
statul și autoritățile publice.10
Fără a insista asupra acestui aspect, arăt faptul că, după cum s-a
considerat de către unii autori din doctrina veche, statul apare întotdeauna cel
puțin în calitate de subiect pasiv general și mediat, dat fiindcă orice infracțiune
aduce atingere societății, reprezentată prin stat. Din această perspectivă, statul
ar apărea ca subiect pasiv indirect al oricărei infracțiuni comise.11 Bineînțeles,
există o gamă largă de infracțiuni în cadrul cărora statul (sau unitatea/instituția
care realizează autoritatea de stat) îmbracă calitatea de subiect pasiv direct al
infracțiunii (de pildă, infracțiunile privind autoritatea și frontiera de stat, cele

9 Mihail Udroiu, op. cit., pag. 97.

10 Conform art. 135 alin. 1 din C.pen., persoana juridică, cu excepţia statului şi a
autorităţilor publice, răspunde penal pentru infracţiunile săvârşite în realizarea
obiectului de activitate sau în interesul ori în numele persoanei juridice.
11 V. Dongoroz, Drept penal, București, 1939, pag. 27-29 apud Florin Streteanu, op. cit.,

pag. 381-382.
 Andrei-Iustin COSTE

contra înfăptuirii justiției, cele de fals, infracțiunile contra siguranței publice,

evaziunea fiscală, etc.).
În ceea ce privește momentul de debut al calității de subiect pasiv al
persoanei fizice, achiesez la ideea vehiculată în doctrina noastră (dar și în cea
străină) conform căreia o persoană concepută și nenăscută poate avea calitatea
de subiect pasiv în cazul săvârșirii unei infracțiuni de întrerupere a cursului
sarcinii sau vătămare a fătului.12
Unii autori au mers mai departe, întrebându-se dacă o persoană
decedată ar putea fi subiect pasiv al infracțiunii, considerând, prin excepție, că
acest lucru este posibil în cazul infracțiunii de calomnie, chestiune care însă nu
mai este de actualitate, întrucât, în prezent, această faptă este dezincriminată.
Privitor la infracțiunea de profanare de cadavre ori morminte (art. 383 C.pen.),
este unanim acceptat faptul că subiectul pasiv nu este persoana decedată, ci
societatea, ca titular al valorii sociale ocrotite – sentimentul de pietate față de cei
morți.13 Chiar dacă subiectul pasiv al acestei infracțiuni este societatea, totuși ne
putem imagina situații în care anumite persoane în viață pot avea calitatea de
persoane vătămate (în sens procesual penal) care au dreptul de a se constitui
părți civile în procesul penal. De exemplu, moștenitorii defunctului al cărui
cadavru a fost distrus, sustras, profanat pot reclama un prejudiciu moral suferit
prin faptul că nu au avut posibilitatea de a-și înmormânta persoana dragă
conform propriilor credințe.
După cum nu poate fi acceptat faptul că există infracțiuni fără obiect
juridic14, tot astfel consider că nu există infracțiuni care să fie lipsite de subiect
pasiv. Chiar și în cazul infracțiunilor cu subiect pasiv nedeterminat (cele care
protejează o valoare ce aparține unei sfere nedeterminate de persoane – spre
exemplu, infracțiunile contra siguranței circulației rutiere sau cele contra ordinii și
liniștii publice) apare ca firesc că valoarea socială ocrotită aparține societății în

12 Florin Streteanu, Daniel Nițu, Drept penal. Partea Generală, Vol. I, Ed. Universul
Juridic, București, 2014, pag. 278.
13 Florin Streteanu, op. cit., pag. 382. A se vedea și doctrina evocată de autor în același

loc.
14 Una dintre condițiile necesare, fundamentale adoptării oricărei norme penale (de

incriminare) este existența unei valori sociale care se impune a fi protejată.

 Subiectul pasiv al infracțiunii și persoana vătămată prin comiterea acesteia.
Analiză comparativă a celor două noțiuni din prisma constituirii ca parte civilă în
procesul penal

ansamblu, admițându-se, după cum s-a arătat deja, că aceasta poate avea
calitatea de subiect pasiv.15
În acord cu cele susținute în paragraful anterior, se va vedea în cele ce
urmează că, deși toate infracțiunile au subiect pasiv, totuși există infracțiuni fără
victimă, infracțiuni care nu au ca subiect pasiv o persoană fizică sau o persoană
juridică bine determinată, care să aibă aptitudinea de a dobândi calitatea de
persoană vătămată în procesul penal.

B) Persoana vătămată în procesul penal

Odată cu intrarea în vigoare a actualului Cod de procedură penală, a
operat o modificare de viziune a legiuitorului în ceea ce privește o serie de
participanți la proces. Astfel, pentru persoana vătămată prin infracțiune nu mai
există posibilitatea de a se constitui parte vătămată în procesul penal. În schimb,
în noua reglementare persoana vătămată are calitatea de subiect procesual
principal (art. 33 alin. 1 C.proc.pen.). Așadar, nu se mai poate considera că
persoana vătămată este subiect activ al acțiunii penale16, de lege lata această
calitate revenind exclusiv procurorului care pune în mișcare și exercită acțiunea
penală.
Articolul 79 C.proc.pen. definește persoana vătămată ca fiind persoana
care a suferit o vătămare fizică, materială sau morală prin fapta penală.

15 Doctrina română recentă a opinat în același sens: „În ceea ce privește infracțiunile
caracterizate de un obiect juridic ce corespunde unui sentiment, ele nu pot fi calificate
ca infracțiuni fără subiect pasiv, căci din momentul în care se admite că societatea
poate fi subiect pasiv, este evident că valoarea socială ocrotită aparține acesteia. De
asemenea, în cazul infracțiunilor obstacol, incriminarea vizând împiedicarea comiterii
altor infracțiuni, săvârșirea lor creează o stare de pericol pentru siguranța și ordinea
publică. Pe cale de consecință, și în acest caz se poate identifica un subiect pasiv
colectiv indeterminat-societatea-care este titulara dreptului la siguranță publică. De
aceea, nu credem că se poate vorbi de infracțiuni fără subiect pasiv, ci eventual
de infracțiuni fără victimă (s.n.)” (Florin Streteanu, op. cit., pag. 383).
16 Art. 32 alin. 1 din C.proc.pen. stipulând în mod expres faptul că părțile sunt subiecții

procesuali care exercită sau împotriva cărora se exercită o acțiune judiciară.

M. Udroiu, S. Bogdan, D. S. Chertes, în M. Udroiu (coord.), Codul de Procedură
penală – Comentariu pe articole, Ediția 2, Ed. C.H. Beck, București, 2017, pag. 300.
 Andrei-Iustin COSTE

În literatura de specialitate, în mod judicios s-a susținut faptul că pentru

întrunirea calității de persoană vătămată, trebuie să fie realizate în mod cumulativ
următoarele cerințe: să existe o vătămare (fizică, morală ori materială);
vătămarea să fie generată de infracțiune; persoana vătămată să nu înștiințeze
organul judiciar că nu dorește să participe la procesul penal în cazurile în care
acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu.17
Spre deosebire de calitatea de subiectul pasiv al infracțiunii, care se
naște încă de la momentul comiterii faptei, calitatea procesuală de persoană
vătămată poate fi recunoscută doar după începerea urmăririi penale in rem,
acesta din urmă reprezentând momentul de debut al procesului penal.18
În ceea ce privește modalitatea de dobândire a calității de persoană
vătămată, s-a arătat în doctrină că aceasta „se dobândeşte ope legis odată cu
începerea urmăririi penale in rem de persoana (fizică sau juridică) care a suferit o
vătămare (fizică, morală sau materială) prin fapta care face obiectul
investigaţiei.”19
Fără a critica această teorie, țin să evidențiez rolul extrem de important
al organelor de urmărire penală în etapa incipientă a anchetei, care, în virtutea
principiului aflării adevărului trebuie să identifice subiecții pasivi ai infracțiunilor și
să-i atragă în cadrul procesual declanșat. Subsecvent, trebuie procedat la
audierea acestor persoane în calitate de persoane vătămate, în prealabil
aducându-li-se la cunoștință dreptul de a se constitui parte civilă, precum și
celelalte drepturi prevăzute de dispozițiile legale (art. 81, art. 93, art. 100 alin. 2 și
art. 111 C.proc.pen.). În aceeași ordine de idei, menționez și faptul că
procurorului și/sau organelor de cercetare penală le revine atribuția, la momentul
identificării subiectului pasiv al infracțiunii, de a verifica îndeplinirea cumulativă a

17 Gh. Mateuț. Procedură penală. Partea generală., Ed. Universul Juridic, București,
2019, pag. 282.
18 Cu privire la momentul de debut al calității de persoană vătămată, a se vedea în

același sens Mihail Udroiu, Procedură penală. Partea Generală, Ediția 5, Editura C. H.
Beck, București, 2018, pag. 68. Autorul susține că „persoana vătămată poate participa
în procesul penal după începerea urmăririi penale in rem (s.n.), pe parcursul întregii
faze de urmărire penală, în faza de cameră preliminară sau în cea de judecată.”
19 Ibidem; Opinia este departe de a fi singulară, un alt autor arătând faptul că, „în

prezent, calitatea procesuală a persoanei vătămate se dobândește în mod automat

(s.n.), ca un derivat al calității de subiect al raportului substanțial (de conflict).” - A.
Zarafiu, Procedură penală. Partea generală. Partea Specială, Ed. a II-a, Editura C. H.
Beck, București, 2015, pag. 60.
 Subiectul pasiv al infracțiunii și persoana vătămată prin comiterea acesteia.
Analiză comparativă a celor două noțiuni din prisma constituirii ca parte civilă în
procesul penal

condițiilor indicate anterior, care sunt obligatorii pentru ca o persoană

determinată să poată îmbrăca calitatea de persoană vătămată ca subiect
procesual principal.
Doar prin realizarea acestor demersuri persoana vătămată prin
comiterea infracțiunii poate beneficia de efectivitatea calității sale procesuale și
poate uza mai departe de drepturile conferite de lege acesteia.
Persoana vătămată are posibilitatea, potrivit legii, de a participa la
desfășurarea întregului proces penal, indiferent de stadiul acestuia, respectiv în
faza de urmărire penală (art. 289, art. 295, art. 316 alin. 1, art. 336 alin. 1, art.
340 C.proc.pen.), în faza camerei preliminare (art. 344 alin. 2 și 3, art. 345 alin. 1,
art. 347 alin. 1 C.proc.pen.), în faza de judecată (art. 366 C.proc.pen.). Mai mult,
poate participa nu numai la judecata în primă instanță, ci și în apel, fiind titulară a
căii ordinare de atac (art. 409 alin. 1 lit. d) C.proc.pen.), în aceleași condiții cu
părțile20, precum și a dreptului de a formula contestație în anulare (art. 427 alin. 1
C.proc.pen.).
Calitatea de persoană vătămată poate înceta în mai multe situații,
aceasta având caracter personal și netransmisibil21 (persoana vătămată
exercitându-și drepturile procesuale doar în ceea ce privește latura penală a
cauzei, fără a reclama pretenții materiale în această calitate). Astfel, persoana
vătămată nu poate fi înlocuită în caz de deces al persoanei fizice (de moștenitori)
ori de desființare a persoanei juridice (de succesorii în drepturi).
În plus, art. 81 alin. 2 C.proc.pen. oferă dreptul persoanei vătămate (în
cazul infracțiunilor pentru care acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu),
care nu dorește să participe la procesul penal, de a renunța la această calitate
(și, în consecință, la o serie de drepturi procesuale aferente ei22). În această
situație, organele judiciare, dacă apreciază că este necesar, au posibilitatea de a
proceda la audierea acesteia în calitate de martor.
Suplimentar, persoana vătămată are posibilitatea de a-și retrage
plângerea (în cazul infracțiunilor urmărite la plângere prealabilă) sau de a se

20 Gh. Mateuț. op. cit., pag. 282-283.

21 Mihail Udroiu, op. cit., pag. 71.
22 Pentru mai multe detalii a se vedea M. Udroiu, S. Bogdan, D. S. Chertes, op. cit., pag.

301.
 Andrei-Iustin COSTE

împăca cu suspectul/inculpatul (când legea prevede o astfel de posibilitate),

determinând astfel înlăturarea răspunderii penale a acestuia, stingerea
procesului penal și, în consecință, pierderea calității de persoană vătămată.
În fine, de regulă, calitatea de persoană vătămată încetează la
momentul pronunțării hotărârii judecătorești definitive care soluționează latura
penală a cauzei.
În altă ordine de idei, trebuie menționat faptul că noțiunea de „persoană
vătămată” este utilizată atât în Codul penal, cât și în Codul de procedură penală,
însă aceasta nu desemnează întotdeauna subiectul procesual principal
recunoscut de dreptul procesual penal. De pildă, legiuitorul în Codul penal
folosește atât de noțiunea de „persoană vătămată”, cât și pe cea de „victimă” (art.
22, art. 66 alin. 1 lit. n) și o), art. 75 alin. 1 lit. a), art. 77 lit. b) și e), art. 85 alin. 2
lit. e), etc.), în toate aceste situații fiind vorba despre persoana care a suferit o
vătămare prin infracțiune, și nu despre calitatea procesuală de persoană
vătămată.
Pornind de la această neconcordanță în utilizarea termenilor, în doctrină
s-a recomandat folosirea noțiunii de „persoană vătămată” doar atunci când se
are în vedere calitatea de subiect procesual principal, iar în celelalte cazuri să se
utilizeze noțiunea de „victimă”. S-a susținut, totodată, că, în caz contrar, ar trebui
identificat pe calea interpretării sistemice înțelesul atribuit de textul de lege.23
Deși consider că soluția propusă este una pragmatică, aplicarea
acesteia nu este totuși lipsită de unele inconveniente, deoarece, după cum vom
arăta în capitolul următor, conceptul de „victimă a infracțiunii” este unul în
continuă schimbare, având sensuri ușor nuanțate de la un act normativ la altul.

C) Victima infracțiunii
După cum în mod corect s-a conchis în doctrină, în dreptul nostru intern
noțiunea de „persoană vătămată” nu este sinonimă cu aceea de „victimă” a
infracțiunii.24
După cum s-a expus în dezvoltările precedente, persoana vătămată
reprezintă persoana fizică sau persoana juridică căreia îi este recunoscut de lege

23 I. Borlan, op. cit., pag. 95.

24 Gh. Mateuț, op. cit., pag. 281.
 Subiectul pasiv al infracțiunii și persoana vătămată prin comiterea acesteia.
Analiză comparativă a celor două noțiuni din prisma constituirii ca parte civilă în
procesul penal

dreptul de a participa activ la procesul penal, având în vedere urmările infracțiunii

repercutate asupra sa.
În schimb, victima infracțiunii este reprezentată doar de persoana fizică
aflată în poziția de subiect pasiv al infracțiunii.25 În acest sens, este de evidențiat
faptul că art. 34 din Legea nr. 211/2004 privind unele măsuri pentru asigurarea
informării, sprijinirii și protecției victimelor infracțiunilor26, introdus prin O.U.G. nr.
24/201927, redefinește conceptul de victimă a infracțiunii ca fiind reprezentată de
persoana fizică ce a suferit un prejudiciu, de orice natură, inclusiv o vătămare a
integrității sale fizice, mintale sau emoționale sau un prejudiciu economic,
cauzate în mod direct de o infracțiune, precum și membrii familiei unei persoane
decedate ca urmare a unei infracțiuni și care au suferit prejudicii în urma
decesului persoanei respective.
Această ultimă modificare a legii se circumscrie efortului legiutorului
român de a transpune în legislația internă Directiva 2012/29/UE a Parlamentului
European și a Consiliului din 25 octombrie 2012 de stabilire a unor norme minime
privind drepturile, sprijinirea și protecția victimelor criminalității și de înlocuire a
Deciziei-cadru 2001/220/JAI a Consiliului28.
Din interpretarea dispozițiilor Legii nr. 211/2004, se desprinde ideea
conform căreia calitatea de victimă a infracțiunii îi este recunoscută unei
persoane încă din momentul săvârșirii acesteia. În acest sens, art. 11 alin. 1
din lege prevede că: orice persoană, victimă a unei infracțiuni, are dreptul de a fi
recunoscută ca atare din momentul identificării, de a fi tratată cu respect,
profesionalism, de a beneficia de protecție și sprijin individualizate, de a obține

25 Ibidem.
26 Legea nr. 211/2004 privind unele măsuri pentru asigurarea informării, sprijinirii și
protecției victimelor infracțiunilor, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 505 din 04
iunie 2004.
27 O.U.G. nr. 24/2019 pentru modificarea și completarea Legii nr. 211/2004, publicat în

Monitorul Oficial, Partea I nr. 274 din 10 aprilie 2019.

28 Directiva 2012/29/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 25 octombrie 2012

de stabilire a unor norme minime privind drepturile, sprijinirea și protecția victimelor

criminalității și de înlocuire a Deciziei-cadru 2001/220/JAI a Consiliului, JO L 315/2012,
pag. 57–73. Această directivă a avut ca termen de conformare în ceea ce privește
alinierea cadrului normativ intern cu prevederile acesteia, data de 16 noiembrie 2015,
potrivit art. 27 din directivă.
 Andrei-Iustin COSTE

compensații financiare și de a i se restabili drepturile. De aceleași drepturi

beneficiază și membrii familiei acesteia. Suplimentar, calitatea de victimă,
precum și drepturile acesteia la informare, sprijin și protecție nu depind de
existența unui proces penal în curs; art. 11 alin. 2 prevăzând că măsurile de
informare, sprijin și protecție, inclusiv evaluarea, acordate în condițiile prezentei
legi nu sunt condiționate de introducerea unei plângeri în fața organelor de
urmărire penală.
Așadar, observăm că momentul inițial de recunoaștere a calității de
victimă este anterior celui de dobândire a calității de persoană vătămată, aceasta
din urmă putând fi incidentă doar după începerea urmăririi penale in rem, deci
după momentul declanșării procesului penal. Acest aspect nu prezintă relevanță
pur teoretică, de recunoașterea calității de victimă a infracțiunii fiind legate
anumite drepturi specifice pe care organele judiciare (dar și alte instituții abilitate
de actul normativ menționat – spre exemplu, Serviciul pentru Sprijinirea
Victimelor Infracțiunilor) au obligația de a le aduce la cunoștință acestor
persoane29.

29 Astfel, conform art. 4 alin. 1 din Legea 211/2004, organele judiciare au obligația de a
încunoștința victimele infracțiunilor cu privire la:
a) tipul de sprijin pe care victimele îl pot primi și din partea cui, inclusiv, în cazul în care
este relevant, informații de bază privind accesul la asistență medicală, orice tip de
asistență specializată, inclusiv asistență psihologică și cazare alternativă;
b) organul de urmărire penală la care pot face plângere;
c) dreptul la asistență juridică și instituția unde se pot adresa pentru exercitarea acestui
drept;
d) condițiile și procedura pentru acordarea asistenței juridice gratuite;
e) drepturile procesuale ale persoanei vătămate și ale părții civile;
f) condițiile și procedura pentru a beneficia de dispozițiile art. 113 din Codul de procedură
penală, precum și de dispozițiile Legii nr. 682/2002 privind protecția martorilor, cu
modificările ulterioare;
g) condițiile și procedura pentru acordarea compensațiilor financiare de către stat;
h) dreptul de a fi informate, în cazul în care inculpatul va fi privat de libertate, respectiv
condamnat la o pedeapsă privativă de libertate, cu privire la punerea acestuia în
libertate în orice mod, conform Codului de procedură penală.
i) dreptul de a apela la un mediator în cazurile permise de lege;
j) autoritatea judiciară la care se vor putea adresa pe viitor pentru obținerea de informații
privind stadiul cauzei, precum și datele de contact ale acesteia, dacă victima înțelege
să depună o plângere.
 Subiectul pasiv al infracțiunii și persoana vătămată prin comiterea acesteia.
Analiză comparativă a celor două noțiuni din prisma constituirii ca parte civilă în
procesul penal

D) Constituirea ca parte civilă în procesul penal – sfera titularilor

acestui drept
În acest subcapitol vor fi puncte câteva chestiuni generale care privesc
posibilitatea subiecților de drept de a se constitui părți civile în cadrul procesului
penal, urmând ca în capitolul următor să fie tratate diferite situații apărute în
practica instanțelor judecătorești în această materie sau care ar putea pune
anumite probleme în viitor.
Pornind de la textele de lege incidente cu privire la tema abordată în
prezentul articol, se observă că potrivit art. 84 C.proc.pen., persoana vătămată
care exercită acţiunea civilă în cadrul procesului penal este parte în procesul
penal şi se numeşte parte civilă (alin. 1). Au calitatea de parte civilă şi succesorii
persoanei prejudiciate, dacă exercită acţiunea civilă în cadrul procesului penal
(alin. 2).
Așadar, pentru a dobândi calitatea de parte civilă, persoana vătămată
sau succesorii acesteia trebuie să își exercite, în condițiile prevăzute de lege,
dreptul de a se constitui parte civilă în procesul penal.
Constituirea de parte civilă prezintă valențele unui act procesual, care
are aptitudinea de a pune în mișcare acțiunea civilă, act materializat printr-o
cerere adresată organelor judiciare (formulată în scris sau oral).
În literatura de specialitate, constituirea de parte civilă a fost calificată
drept „o cerere adresată organelor judiciare prin care persoana vătămată solicită
ca acțiunea civilă pe care dorește să o exercite împotriva inculpatului sau, după
caz, împotriva acestuia și a părții responsabile civilmente să fie alăturată acțiunii
penale în cadrul procesual penal”.30
Fără a insista prea mult pe acest aspect, mă raliez întru totul opiniei
doctrinare conform căreia deși prevederile art. 374 alin. 3 C.proc.pen. prevăd

k) în cazul în care victima își are reședința sau locuința permanentă pe teritoriul unui alt
stat membru UE, informații privind posibilitatea de depunere a plângerii penale sau a
cererii de acordare a compensației financiare din partea statului pe teritoriul statului
respectiv, precum și faptul că există posibilitatea, conform legislației privind cooperarea
judiciară internațională, ca aceasta să fie audiată de autoritățile judiciare române fără a
fi prezentă pe teritoriul României.
30 I. Kuglai în M. Udroiu (coord.), op. cit., pag. 143.
 Andrei-Iustin COSTE

doar obligația instanței de a înștiința persoana vătămată despre posibilitatea

constituirii ca parte civilă, în realitate, acest text de lege stabilește momentul
procesual la care se poate discuta orice aspect legat de constituirea ca parte
civilă, chiar dacă cererea a fost depusă în cursul urmăririi penale ori în camera
preliminară.31 În realitate, la acest moment procesual, instanța ar trebui să
analizeze condițiile de exercitare a acțiunii civile prevăzute de art. 19 alin. 2 și 3
și art. 20 alin. 1 și 2 C.proc.pen., adică condițiile privind admisibilitatea cererii de
constituire ca parte civilă și să se pronunțe asupra acesteia, bineînțeles, după ce
în prealabil a pus-o în în discuția procurorului și a celorlalte părți.
În ceea ce privește condițiile de admisibilitate a cererii, s-a arătat în
doctrină că acestea vor purta exclusiv asupra cerințelor legate de persoana
îndreptățită (persoana vătămată sau reprezentantul ei), termenul de formulare
(până la începerea cercetării judecătorești - conform art. 20 alin. 1 C.proc.pen.) și
temeiul de fapt al cererii, care trebuie să se refere doar la prejudiciul cauzat de
fapta care face obiectul acțiunii penale.32 Suplimentar, consider că în analiza
admisibilității cererii trebuie să se țină seamă și de condiția formală prevăzută de
art. 20 alin. 2 C.proc.pen., respectiv de indicarea în cerere a naturii și a
întinderii pretențiilor, a motivelor și a probelor pe care acestea se
întemeiază.33 Totodată, este obligatoriu de lege lata ca cererea de constituire ca
parte civilă să fie îndreptată împotriva inculpatului (subiectul pasiv al acțiunii
penale din cauza respectivă) și, acolo unde este cazul, a părții responsabile
civilmente (art. 19 alin. 2 C.proc.pen.).34

31 I. Borlan, op. cit., pag. 100. Autorul indică în sursa citată, probabil dintr-o eroare
materială, alin. 2 al art. 374 C proc.pen.
32 Gh. Mateuț. op. cit., pag. 178. În același sens, I. Kuglai în M. Udroiu (coord.), op. cit.,

pag. 144.
33 Art. 20 alin. 4 C.proc.pen. prevăzând că în cazul nerespectării vreuneia dintre condiţiile

prevăzute la alin. (1) şi (2), persoana vătămată sau succesorii acesteia nu se mai pot
constitui parte civilă în cadrul procesului penal, putând introduce acţiunea la instanţa
civilă.
34 În aceste condiții și ținând cont de caracterul accesoriu al acțiunii civile față de cea

penală, o cerere de constituire ca parte civilă împotriva unor suspecți sau inculpați față
de care nu s-a dispus trimiterea în judecată în respectiva cauza (față de aceștia
dispunându-se soluția clasării sau a renunțării la urmărirea penală de pildă) ar trebui
respinsă ca inadmisibilă. Totodată, în mod întemeiat s-a susținut în literatura de
specialitate (A. Zarafiu, op. cit., pag. 105) că este inadmisibilă constituirea de parte
civilă doar împotriva părții responsabile civilmente, neexercitarea acțiunii civile în
procesul penal față de inculpat fiind de neconceput câtă vreme fundamentul exercițiului
 Subiectul pasiv al infracțiunii și persoana vătămată prin comiterea acesteia.
Analiză comparativă a celor două noțiuni din prisma constituirii ca parte civilă în
procesul penal

Din punctul de vedere al sancțiunii aplicabile în cazul neîndeplinirii

condițiilor expuse mai sus, mă raliez la opinia majoritară exprimată de doctrină
care consideră că aceasta este inadmisibilitatea cererii, titularul ei având mai
departe dreptul de a introduce acțiunea la instanța civilă.35
În situația în care instanța constată îndeplinite aceste condiții,
încuviințează cererea (de constituire ca parte civilă), din acest moment
putându-se considera că acțiunea civilă este exercitată și alăturată acțiunii
penale în procesul penal.
În mod firesc, oricare ar fi soluția instanței asupra cererii, aceasta trebuie
să se regăsească în cuprinsul încheierii de ședință de la termenul respectiv.
În raport cu tema care formează obiectul prezentului articol este
relevantă prima condiție de admisibilitate, respectiv persoana îndreptățită să
formuleze cerere de constituire ca parte civilă, astfel că, în continuare, urmează
să fie tratată doar aceasta.
Din coroborarea art. 19 alin. 2 și 3 C.proc.pen.36 cu art. 99 alin. 1
C.proc.pen.37, reiese că titular al acțiunii civile poate fi persoana vătămată,

comun al celor două acțiuni în același context judiciar (procesul penal) este nu doar
identitatea temeiului de fapt, ci și identitatea subiectului pasiv.
35 I. Kuglai în M. Udroiu (coord.), op. cit., pag. 145; Gh. Mateuț. op. cit., pag. 178; A.

Zarafiu, op. cit., pag. 116 (deși autorul nu menționează expres faptul că soluția este
inadmisibilitatea, totuși prin formularea „respingerea acțiunii...pe motive de
inadmisibilitate” ne conduc la această concluzie); I. Borlan, op. cit., pag. 101. În sensul
optării pentru sancțiunea anulării cererii, a se vedea C. Ghigheci, „Noul Cod de
procedură penală. Acțiunea penală și acțiunea civilă în procesul penal (II)”, Juridice,
http://www.juridice.ro/176133/noul-cod-de-procedura-penala-actiunea-penala-si-
actiunea-civila-in-procesul-penal-ii.html.
36 Art. 19 alin. 2 - Acțiunea civilă se exercită de persoana vătămată sau de succesorii

acesteia, care se constituie parte civilă împotriva inculpatului și, după caz, a părții
responsabile civilmente.
alin. 3 - Când persoana vătămată este lipsită de capacitate de exercițiu sau are
capacitate de exercițiu restrânsă, acțiunea civilă se exercită în numele acesteia de
către reprezentantul legal sau, după caz, de către procuror, în condițiile art. 20 alin. (1)
și (2), și are ca obiect, în funcție de interesele persoanei pentru care se exercită,
tragerea la răspundere civilă delictuală.
 Andrei-Iustin COSTE

succesorii acesteia și, în situațiile expres prevăzute de lege, procurorul, care

urmăresc obligarea inculpatului și, după caz, a părții responsabile civilmente la
plata de despăgubiri materiale și/sau daune morale pentru prejudiciile pricinuite
de săvârșirea infracțiunii.
Chestiunile ce trebuie examinate la momentul pronunțării asupra cererii
de constituire ca parte civilă, din prisma titularului cererii, sunt existența
capacității procesuale și a interesului procesual.
Capacitatea de a acționa implică atât o capacitate de folosință, cât și
una de exercițiu, acestea fiind supuse regulilor statornicite de dispozițiile din
dreptul civil. Astfel, au dreptul de a acționa în justiție și, în consecință, dreptul de
a se constitui parte civilă persoanele fizice cu capacitate de folosință și de
exercițiu deplină, precum și persoanele juridice (de drept public sau de drept
privat) care au dobândit personalitate juridică prin una dintre modalitățile
prevăzute de lege. Acțiunea civilă se exercită în numele persoanei vătămate
lipsite de capacitate de exercițiu sau cu capacitate de exercițiu restrânsă de către
reprezentantul său legal sau de procuror, după caz (conform art. 19 alin. 3
C.proc.pen.). În doctrină s-a arătat că exercițiul acțiunii de către procuror este
subsidiar, fiind condiționat de pasivitatea reprezentantului legal ori de inexistența
unuia.38
Interesul procesual se află în strânsă legătură cu pretinsa vătămare
(fizică, materială, morală) suferită de persoana care a formulat cererea și nu
poate aparține decât celui care reclamă un prejudiciu efectiv suferit din faptul
infracțional. Prejudiciul reclamat trebuie să fie actual (acesta să nu fi fost
acoperit), personal (care să privească exclusiv drepturile și interesele titularului
cererii) și direct (în sensul că acesta a izvorât chiar din faptul ilicit care face
obiectul acțiunii penale).39 Ne aflăm în situația unei derogări de la caracterul
personal al prejudiciului atunci când reprezentantul legal sau procurorul exercită

37 Art. 99. alin. 1 - în acțiunea penală sarcina probei aparține în principal procurorului, iar
în acțiunea civilă, părții civile ori, după caz, procurorului care exercită acțiunea civilă în
cazul în care persoana vătămată este lipsită de capacitate de exercițiu sau are
capacitate de exercițiu restrânsă.
38 I. Kuglai în M. Udroiu (coord.), op. cit., pag. 142.
39 Fac vorbire de „vătămare pretinsă” și „prejudiciu reclamat” deoarece la momentul

analizării cererii de constituire ca parte civilă, nu se antamează chestiunile legate de

temeinicia acțiunii civile, acestea fiind analizate doar la momentul pronunțării instanței
asupra acțiunii civile, bineînțeles în urma administrării și aprecierii tuturor probelor
aferente laturii civile.
 Subiectul pasiv al infracțiunii și persoana vătămată prin comiterea acesteia.
Analiză comparativă a celor două noțiuni din prisma constituirii ca parte civilă în
procesul penal

acțiunea civilă în numele (și în interesul) persoanei vătămate lipsite de capacitate

de exercițiu sau cu capacitate de exercițiu restrânsă. Tot astfel, o excepție de la
caracterul personal al prejudiciului este reprezentată de situația în care
succesorii persoanelor vătămate decedate sau care și-au încetat existența
promovează acțiunea civilă bazată pe dreptul de creanță transmis acestora de
către autorul lor.40
Prin urmare, raportat la chestiunile enunțate, consider că încuviințarea
cererii de constituire ca parte civilă nu ar trebui condiționată de deținerea în
prealabil de către titularul cererii a calității de persoană vătămată – subiect
procesual principal41. Văzute lucrurile din această perspectivă, mi se pare
deficitar ca instanța să respingă cererea ca inadmisibilă doar din prisma faptului
că titularul cererii nu a fost calificat în prealabil drept persoană vătămată.
De asemenea, calitatea procesuală activă a celui care solicită
constituirea ca parte civilă nu trebuie analizată dependent de persoana protejată
prin obiectul juridic al infracțiunii, respectiv de subiectul pasiv al acesteia, putând
să existe identitate între cele două noțiuni în cazuri concrete, dar nefiind necesar
in abstracto.

40 Mai multe aspecte cu privire la această chestiune vor fi prezentate în capitolul dedicat
ipotezelor practice.
41 În același sens, I. Borlan, op. cit., pag. 94. Împărtășesc argumentele autorului care

susține următoarele: „Faptul că art. 19 alin. 2 C.proc.pen. face referire la persoana

vătămată nu înseamnă că se are în vedere numai calitatea de subiect procesual
(principal), participant în cadrul procesului penal, cu consecința inadmisibilității
constituirii ca parte civilă a martorului-victimă care a încunoștințat anterior organele
judiciare că nu dorește să participe în procesul penal, în condițiile art. 81 alin. (2) C.
proc. pen., pierzându-și astfel calitatea de persoană vătămată. În realitate, în concepția
Codului de procedură penală, prin persoană vătămată se înțelege persoana care a
suferit o vătămare fizică, materială sau morală prin fapta penală [art. 79 C.proc.pen.], și
anume “victima infracțiunii”, dar și calitatea de subiect procesual principal, cu toate
drepturile procesuale aferente(...) Condiționarea constituirii ca parte civilă de
deținerea calității procesuale de persoană vătămată la momentul constituirii ar fi
absurdă (s.n.), cu atât mai mult cu cât, după constituirea ca parte civilă, victima poate
renunța oricând la calitatea de persoană vătămată în condițiile art. 81 alin. (2)
C.proc.pen.”
 Andrei-Iustin COSTE

III. Ipoteze practice

După cum am anticipat în Introducere, în majoritatea cauzelor aflate în
fața organele judiciare, calitatea de subiect pasiv al infracțiunii și cea de
persoană vătămată care are dreptul de a se constitui parte civilă se întrunesc în
aceeași persoană, așa cum se poate întâmpla în cazul infracțiunilor de tentativă
la omor, lovire sau alte violențe, vătămare corporală, viol, furt, înșelăciune, etc.
Cu toate acestea, în continuare, vor fi analizate acele situații reale sau
ipotetice în care persoanele vătămate care au dreptul de a se constitui și de a
exercita acțiunea civilă în procesul penal nu se identifică cu subiectul pasiv al
infracțiunii, întrucât ridică (sau pot ridica) anumite probleme în practică.

A) Persoanele care au suferit prejudicii prin ricoșeu sau reflectare

Situațiile cel mai des întâlnite în practica judiciară de persoane vătămate
ca urmare a comiterii infracțiunii, altele decât subiecții pasivi ai acesteia, sunt
cele în care subiectul pasiv decedează, lăsând în urmă persoane legate de
acesta prin relații de interes patrimonial și/sau nepatrimonial (moral).
Este de necontestat faptul că în cazul infracțiunilor contra vieții (omor,
omor calificat, ucidere din culpă, etc.) subiectul pasiv este persoana fizică aflată
în viață la momentul săvârșirii faptei, ca titular al valorii protejate prin norma de
incriminare (viața persoanei).
Codul civil legitimează dreptul altor persoane decât subiectului pasiv al
infracțiunii de a exercita acțiune civilă în vederea reparării prejudiciului
(patrimonial sau nepatrimonial) suferit de acestea prin ricoșeu.42

42 Prejudiciile prin ricoșeu sau reflectare sunt prejudiciile injust suferite de terțe
persoane, victime indirecte, cauzate acestora de prejudiciul iniţial provocat direct şi
nemijlocit victimei imediate, printr-o faptă ilicită sau alt eveniment (L. Pop. I.-F. Popa,
S.-I. Vidu, Curs de drept civil: obligațiile, Ed. Universul Juridic, București, 2015, pag.
425). În conformitate cu actuala reglementare, prejudiciile nepatrimoniale prin ricoșeu a
căror compensare poate fi solicitată pe calea unei acțiuni în justiție își fac apariția în
momentul consumării unei infracțiuni contra vieții (sau o altă infracțiune care are ca
urmare moartea persoanei) prin decesul persoanei, subiect pasiv al infracțiunii. La
infracțiunile care rămân în faza tentativei (tentativă la omor spre exemplu) sau în cazul
acelora care nu au ca urmare moartea victimei ci doar afectarea integrității corporale
ori a sănătății sale (loviri sau alte violențe, vătămare corporală, vătămare corporală din
culpă), doar persoana vătămată direct de infracțiune – subiectul pasiv – este îndrituită
 Subiectul pasiv al infracțiunii și persoana vătămată prin comiterea acesteia.
Analiză comparativă a celor două noțiuni din prisma constituirii ca parte civilă în
procesul penal

În primul rând, art. 1390 alin. 1 C.civ. recunoaște dreptul la despăgubiri

materiale celor îndreptățiți la întreținere din partea celui decedat. Dispozițiile art.
516 - art. 523 C.civ. stabilesc persoanele între care există obligația legală de
întreținere, precum și ordinea în care se datorează. Astfel, aceste persoane
trebuie să fie recunoscute în procesul penal ca persoane vătămate care au
dreptul de a se constitui parte civilă în nume propriu (nomine et iure proprio).
Totodată, se poate constitui parte civilă în procesul penal și cel căruia
persoana decedată îi presta întreținere în mod curent, fără să fie obligată de lege
în acest sens (art. 1390 alin. 2 C.civ.). În această din urmă ipoteză, s-a arătat în
literatura de specialitate că, deși nu era titulara unui drept de întreținere,
persoana avea un interes legitim deoarece victima, fără a fi obligată de lege, îi
presta întreținere în mod curent, iar această continuitate a beneficiilor
patrimoniale primite cu titlu de întreținere a fost întreruptă de comiterea
infracțiunii.43
În mod evident, în ambele ipoteze, ceea ce se repară este prejudiciul
patrimonial (material) produs victimelor indirecte.
Tot în sfera prejudiciilor patrimoniale prin ricoșeu se înscriu și cele
prevăzute de dispozițiile art. 1392 C.civ., potrivit cărora cel care a făcut cheltuieli
pentru îngrijirea sănătăţii victimei sau, în caz de deces al acesteia, pentru
înmormântare are dreptul la înapoierea lor de la cel care răspunde pentru fapta
ce a prilejuit aceste cheltuieli. Deci, o asemenea persoană are dreptul de a se
constitui parte civilă în nume propriu pentru recuperarea acestor prejudicii
materiale de la inculpat și, după caz, de la partea responsabilă civilmente. În
doctrină s-a menționat că terța persoană care a suportat, fără a fi obligată,
cheltuielile respective sau o parte a acestora poate fi o rudă a victimei imediate, o

să solicite repararea prejudiciului nepatrimonial. În aceste din urmă cazuri, victimelor

indirecte ale infracțiunii (rude apropiate, prietenii victimei, etc.) nu au dreptul de a se
constitui părți civile în nume propriu, o cerere în acest sens fiind inadmisibilă. În acest
sens, prin Decizia nr. 12/2016 dată în dezlegarea unor chestiuni de drept în materie
penală, Înalta Curtea de Casație și Justiție a stabilit următoarele: „Dispozițiile art. 1.391
alin. (1) din Codul civil se interpretează în sensul că, într-o cauză penală având ca
obiect o infracțiune de vătămare corporală din culpă, doar victima infracțiunii, care a
suferit un prejudiciu, este îndreptățită să obțină o despăgubire pentru restrângerea
posibilităților de viață familială și socială.”
43 Mihail Udroiu, op. cit., pag. 92.
 Andrei-Iustin COSTE

societate de asigurări, instituția de asigurări de sănătate sau, pur și simplu,

oricare altă persoană.44
În al doilea rând, art. 1391 alin. 2 C.civ. reglementează expres
posibilitatea instanței de a acorda despăgubiri victimelor indirecte ale
infracțiunilor pentru prejudiciul nepatrimonial (moral) suferit strict în ipoteza în
care acesta constă în durerea sufletească încercată prin decesul victimei, deces
survenit tocmai ca urmare a infracțiunii. Astfel, ascendenții, descendenții, frații,
surorile, soțul victimei, precum și oricare altă persoană care reclamă un astfel de
prejudiciu au posibilitatea de a se constitui parte civilă în nume propriu, urmărind
să obțină repararea prejudiciului afectiv45 produs în urma decesului unei
persoane prin plata de către cel/cei răspunzător/i de producerea decesului a unor
compensații bănești.

B) Succesorii persoanei vătămate

Distinct de prejudiciile prin ricoșeu (care pot fi reclamate, după cum am
arătat, atât de către succesorii persoanei vătămate direct cât și de către alte
persoane), succesorii persoanei vătămate se mai pot constitui părți civile în
procesul penal solicitând valorificarea dreptului la repararea unui prejudiciu
patrimonial suferit de însăși persoana vătămată, autorul lor (cheltuieli făcute de
defunct cât era în viață în scopul însănătoșirii, al recuperării fizice, consilierii
psihologice, etc.).46
Este vorba despre situațiile în care persoana vătămată (și subiect pasiv
al infracțiunii în această situație) a decedat (în cazul persoanei fizice) sau și-a
încetat existența prin oricare dintre modalitățile prevăzute de lege (în cazul
persoanei juridice) înainte de a se constitui parte civilă în proces.

44 L. Pop. I.-F. Popa, S.-I. Vidu, op. cit., pag. 426.

45 „Prejudicii afective sau de afecțiune” astfel cum au fost denumite de doctrina străină și
preluate și în doctrina autohtonă (Ibidem).
46 Conform art. 84 alin. 2 C.proc.pen., au calitatea de parte civilă şi succesorii

persoanei prejudiciate (s.n.), dacă exercită acţiunea civilă în cadrul procesului penal,
iar potrivit art. 19 alin. 2 C.proc.pen., acţiunea civilă se exercită de persoana vătămată
sau de succesorii acesteia, care se constituie parte civilă împotriva inculpatului şi, după
caz, a părţii responsabile civilmente. În aceste norme este vorba doar despre
succesorii legali ai persoanei vătămate, regimul aplicabil succesorilor convenționali
fiind instituit distinct în cuprinsul art. 20 alin. 7 C.proc.pen.
 Subiectul pasiv al infracțiunii și persoana vătămată prin comiterea acesteia.
Analiză comparativă a celor două noțiuni din prisma constituirii ca parte civilă în
procesul penal

În astfel de situații, dreptul la repararea prejudiciului patrimonial (dreptul

de creanță) trece în patrimoniul moștenitorilor ori al succesorilor în drepturi.
Consider că strict în aceste ipoteze, succesorii legali care dobândesc dreptul de
creanță de la autorul lor nu ar trebui să fie calificați în procesul penal drept
persoane vătămate în sensul art. 79 C.proc.pen. Aceștia nu au suferit o vătămare
fizică, materială sau morală care să fi izvorât direct din fapta penală (spre
deosebire de succesorii care au suferit un prejudiciu material prin ricoșeu ce s-a
răsfrânt direct asupra propriului lor patrimoniu), ei dobândind doar un drept
patrimonial prin succesiune.
În fine, după cum în mod corect s-a evidențiat în doctrină, în aceste
situații, nu mai poate fi vorba despre o succesiune procesuală, ci de o exercitare
în nume propriu a acțiunii civile de moștenitori ori succesori.47

C) Persoanele care au dobândit dreptul la repararea

prejudiciului rezultat din comiterea de infracțiuni
O problematică ivită în practica judiciară ulterior intrării în vigoare a
actualului Cod de procedură penală este reprezentată de posibilitatea celui care
s-a subrogat în drepturile persoanei vătămate prin infracțiune (creditorul prin
subrogație) de a se constitui în mod valabil parte civilă în procesul penal și de a
exercita acțiunea civilă.
În ceea ce privește ipotezele de subrogație convențională, este de
necontestat că acestea intră sub incidența dispozițiilor art. 20 alin. 7 C.proc.pen.
potrivit cărora dacă dreptul la repararea prejudiciului a fost transmis pe cale
convenţională unei alte persoane, aceasta nu poate exercita acţiunea civilă în
cadrul procesului penal. Dacă transmiterea acestui drept are loc după
constituirea ca parte civilă, acţiunea civilă poate fi disjunsă. Așadar, din
interpretarea acestor prevederi reiese cu evidență faptul că dobânditorul dreptului
litigios nu se va putea constitui parte civilă în cadrul procesului penal, o astfel de
cerere urmând a fi respinsă ca inadmisibilă de către instanța de judecată.48 Cu
toate acestea, teza a II-a din cuprinsul textului menționat îi permite acestuia să

47 A. Zarafiu, op. cit., pag. 62.

48 Bineînțeles, subrogatarului convențional în drepturile persoanei vătămate îi rămâne
deschisă calea valorificării dreptului său de creanță în fața instanței civile competente.
 Andrei-Iustin COSTE

continue acțiunea civilă în fața instanței penale dacă anterior operării subrogației,
persoana vătămată s-a constituit ea însăși parte civilă. În această din urmă
situație, instanța penală poate proceda la soluționarea acțiunii civile, având însă
și facultatea de a o disjunge pentru a fi soluționată separat.
În ceea ce privește situațiile în care a operat subrogația legală, lucrurile
nu stau nici pe departe tot atât de simplu.
În cadrul unui proces penal în care inculpatul a fost trimis în judecată
pentru comiterea unei infracțiuni de distrugere, persoana vătămată s-a constituit
inițial parte civilă pentru daunele materiale suferite. Ulterior, în timpul procesului,
aceasta a fost despăgubită amiabil de către o societate de asigurări având în
vedere calitate sa de asigurat-beneficiar asigurări de bunuri. În urma despăgubirii
sale, persoana vătămată și-a retras cererea de constituire ca parte civilă, iar
societatea de asigurări care a făcut plata prejudiciului s-a constituit parte civilă
pentru întreaga suma achitată cu titlul de despăgubiri, plus dobânzi, luându-se
act de către prima instanță de constituirea acesteia din urmă (în sensul
soluționării prin încuviințarea cererii sau respingerea acesteia ca inadmisibilă la
acest moment procesual a se vedea motivarea expusă supra - d) Constituirea ca
parte civilă în procesul penal – sfera titularilor acestui drept).
Prima instanță (Judecătoria Târgu Mureș) a respins acțiunea civilă
exercitată de către asigurător ca neîntemeiată, reținând, în esență, că
„asigurătorul are calitatea procesuală de a exercita acțiunea civilă în procesul
penal, deoarece având calitatea de persoana vătămată în urma plății, tot prin
plată s-a subrogat în drepturile asiguratului beneficiar indemnizat, persoana
vătămată G.G., în temeiul art. 2210 C. civ. Așadar dreptul la repararea
prejudiciului l-a dobândit în baza legii, neintervenind o transmitere convențională
de tipul cesiunii drepturilor litigioase, interzisă în procesul penal de art. 20 alin.
(7) C.proc.pen.” În urma analizării condițiilor răspunderii civile delictuale, instanța
a concluzionat (într-o manieră destul de neclară) următoarele: „Deoarece
persoana vătămată G.G., singura având calitatea de asigurat/beneficiar
indemnizat nu s-a constituit parte civilă, nu este îndeplinită cerința prevăzând
existenta prejudiciului posibil a fi reparat în procesul penal. Nefiind îndeplinite
cumulativ cerințele prevăzute de lege, independent de constituirea de parte civilă
făcută de soția sau regimul dreptului de proprietate asupra bunurilor, rezultă că
acțiunea civilă exercitată de partea civilă SC E. România A.R. SA (n.n. societatea
de asigurări) în procesul penal este neîntemeiată, rămânându-i deschisă instanță
civilă, potrivit art. 28 C.proc.pen.”
 Subiectul pasiv al infracțiunii și persoana vătămată prin comiterea acesteia.
Analiză comparativă a celor două noțiuni din prisma constituirii ca parte civilă în
procesul penal

Împotriva sentinței penale s-a promovat apel de către societatea de

asigurări, cale de atac admisă de instanța de control judiciar, care a apreciat-o ca
fiind fondată sub aspectul greșitei soluționări a acțiunii civile de către prima
instanță.
Reanalizând cauza sub aspectul laturii civile, Curtea de Apel Târgu
Mureș a constatat că „SC E. ROMÂNIA A.R. SA s-a constituit parte civilă până la
primul termen de judecată. De asemenea, asigurătorul a despăgubit pe persoana
vătămată G.G., astfel încât, potrivit art. 2210 alin. 1 C. civ. acesta este subrogat
în toate drepturile asiguratului împotriva celor răspunzători de producerea
pagubei. Cu toate acestea, apelanta societate de asigurare nu se regăsește
printre titularii acțiunii civile, expres și limitativ prev. de art. 19 alin. (2) C.
proc. pen. (s.n.), astfel încât acțiunea civilă nu poate fi exercitată în cadrul
procesului penal, însă partea civilă are la îndemână calea acțiunii în fața instanței
civile. Acțiunea societății de asigurare care a despăgubit persoana păgubită prin
comiterea infracțiunii de distrugere, în baza unui contract de asigurare facultativă
de bunuri nu este admisibilă în cadrul procesului penal, instanța fiind în
imposibilitatea de a-i recunoaște calitatea de persoană vătămată, respectiv
calitatea de parte civilă. Cu toate acestea, menținând soluția pronunțată de prima
instanță, de respingere ca netemeinică a acțiunii civile, părții civile i s-ar putea
invoca în fața instanței civile autoritatea de lucru judecat, în condițiile în care în
cadru procesului penal nu a fost analizată pe fond acțiunea civilă.”49
Fără a insista prea mult pe dezlegarea dată de prima instanță
(desființată de instanța de control judiciar sub aspectul laturii civile), soluția de
respingere ca neîntemeiată a acțiunii civile, cu consecința însă a reținerii faptului
că părții îi rămâne deschisă calea exercitării acțiunii la instanța civilă, reprezintă o
contradicție între cele dispuse și argumentele pe care se fundamentează. Astfel,
există posibilitatea reală ca în fața instanței (civile), partea potrivnică să invoce
excepția autorității de lucru judecat, aspect reținut și de curtea de apel în
considerentele deciziei pronunțate.
Privitor la soluția definitivă pronunțată pe latură civilă de instanța de
control judiciar, respectiv de respingerea ca inadmisibilă a acțiunii civile, se ridică

49 Curtea de Apel Târgu Mureș, Decizia Penală nr. 157/2018, în extras în Buletinul
curților de apel nr. 9 din 21 noiembrie 2018.
 Andrei-Iustin COSTE

întrebarea dacă, într-adevăr, se poate reține că societatea de asigurare nu se

regăsește printre titularii acțiunii civile, expres și limitativ prevăzuți de art. 19 alin.
(2) C.proc.pen., argument folosit de Curtea de Apel Târgu Mureș în susținerea
soluției.
Consider că răspunsul este unul negativ, întrucât societatea de asigurări
(sau orice altă persoană fizică/juridică), care se subrogă în temeiul legii în
dreptul persoanei vătămate la repararea prejudiciului material50, poate să se
constituie în mod valabil parte civilă în procesul penal chiar în lipsa unei
constituiri a persoanei prejudiciate inițial.
În primul rând, dispozițiile art. 19 alin. 2 C.proc.pen. permit atât
persoanei vătămate cât și succesorilor acesteia să se constituie parte civilă în
procesul penal. Având în vedere că norma procesual penală nu distinge între
succesorii universali, cu titlu universal sau cu titlu particular ai persoanei
vătămate, noțiunea de succesori trebuie interpretată conform Codului civil,
creditorul prin subrogație intrând în categoria succesorilor în drepturi cu titlu
particular.
În al doilea rând, când legiuitorul a dorit să limiteze dreptul unor
persoane de a se constitui parte civilă în procesul penal a prevăzut-o în mod
expres, precum în situația prevăzută de art. 20 alin. 7 C.proc.pen.. Așadar, în
ipotezele de subrogație legală51, dreptul la repararea prejudiciului nu se transmite
pe cale convenţională unei alte persoane, ci în virtutea legii (ope legis).
Conchizând, creditorului prin subrogație legală îi este conferită de lege
legitimarea procesuală atât de a continua acțiunea civilă pornită de persoana
vătămată (ca în cazul subrogației convenționale), cât și de a o exercita prin
constituirea de parte civilă în procesul penal.52

50 Dreptul la despăgubiri pentru daune nepatrimoniale (morale) nu poate fi cedat decât în

cazul în care acesta a fost stabilit printr-o tranzacție sau printr-o hotărâre
judecătorească definitivă conform art. 1391 alin. 3 C.civ.
51 Circumscrise de art. 1596 C.civ., dar și de alte dispoziții legale exprese (ex. art. 2210

alin. 1 C.civ.)
52 În același sens s-a opinat și în doctrină - Mihail Udroiu, op. cit., pag. 86. Autorul

susține că dispoziţiile art. 20 alin. (7) NCPP nu sunt aplicabile şi în ipotezele de

subrogare legală (de drept) prevăzute de art. 1596 C.civ; în acest caz, persoana
solvens-ului (creditorul prin subrogaţie) poate exercita acţiunea civilă în procesul
penal chiar dacă nu există încă o constituire ca parte civilă a persoanei
prejudiciate (s.n.), sau poate continua acţiunea civilă exercitată de aceasta (de pildă
 Subiectul pasiv al infracțiunii și persoana vătămată prin comiterea acesteia.
Analiză comparativă a celor două noțiuni din prisma constituirii ca parte civilă în
procesul penal

D) Subiect pasiv al infracțiunii – lipsa unei vătămări concrete

O problematică deosebită, legată de distincția subiect pasiv-persoană
vătămată, s-a ridicat în practica judiciară în cazul infracțiunilor de ultraj.
Astfel, în cazul acestei infracțiuni, suntem în prezența unui subiect pasiv
multiplu, respectiv un subiect pasiv principal – statul, reprezentat prin unitatea
sau instituția care realizează autoritatea de stat53 – și un subiect pasiv
secundar (funcționarul public ultragiat care îndeplinește o funcție ce implică
exercițiul autorității de stat).
Într-o cauză penală, în procedura de cameră preliminară, a fost invocată
din oficiu excepția nelegalei sesizări a instanței, justificată de lipsa menționării în
cuprinsul rechizitoriului ca subiect pasiv al infracțiunii de ultraj a persoanei
vătămate Penitenciarul Târgu Mureș, omisiune de natură să atragă
imposibilitatea stabilirii obiectului sau limitelor judecății. Învederând că „din punct
de vedere procesual, subiectului pasiv legal îi corespunde calitatea de persoană
vătămată, ca parte a raportului juridic penal de conflict, cu drepturi în procesul
penal rezultând din urmarea imediată suferită”, judecătorul a considerat că
rechizitoriul este nelegal întocmit, dispunând restituirea cauzei la parchet pe
motiv că nu a fost indicat penitenciarul ca persoană vătămată, în calitate de
subiect pasiv al infracțiunii de ultraj, deși reprezintă instituția care exercită
autoritatea de stat, fiind menționat doar subiectul pasiv secundar, funcționarul
ultragiat.
Prin încheierea pronunțată asupra contestației formulată de parchet,
instanța de control judiciar a reținut, în esență, următoarele: „conform art. 79
C.proc.pen., persoana vătămată este cea care a suferit o vătămare fizică,
materială sau morală, ultima fiind aplicabilă în cazul de față, prin infracțiune și

asigurătorul care a plătit bunurile sustrase de inculpat persoanei vătămate este

subrogat de drept de la data plăţii în drepturile acesteia şi se poate constitui parte civilă
cu suma plătită cu titlu de indemnizaţie de asigurare, precum şi cu dobânda legală
aferentă, calculată de la data plăţii).
53 Unii autori consideră că subiectul pasiv principal la ultraj este reprezentat de către stat

(Florin Streteanu, Daniel Nițu, op. cit., p. 280), iar alții opinează că are această calitate
unitatea sau instituția care realizează autoritatea de stat (Mihail Udroiu, Sinteze de
drept penal. Partea Specială, Ed. C.H. Beck, București, 2020, pag. 477).
 Andrei-Iustin COSTE

care poate formula pretenții civile în procesul penal. Infracțiunea de ultraj, chiar
dacă în subsidiar se referă la autoritatea statului, în particular are un singur
subiect pasiv special și anume, funcționarul public care îndeplinește o funcție ce
implică exercițiul autorității de stat, aflat în exercitarea atribuțiilor de serviciu, doar
acesta putând dobândi calitatea de persoană vătămată în prezentul proces,
nicidecum statul, prin instituția în cadrul căreia își desfășoară activitatea cel
indicat.” Ca urmare, tribunalul a admis contestația parchetului și, în rejudecare, a
respins excepția nelegalei sesizări a instanței prin rechizitoriu, a constatat
legalitatea sesizării instanței, a administrării probelor și a efectuării actelor de
urmărire penală, dispunând începerea judecății.54
Apreciez că este legală soluția adoptată de către judecătorul de cameră
preliminară în contestației deoarece subiectul pasiv principal, în speță
penitenciarul, nu a suferit in concreto vreo vătămare, fie aceasta și morală.
Astfel, așa cum s-a arătat anterior, sfera persoanelor care pot avea
calitatea de persoane vătămate în procesul penal excedează celei a subiecților
pasivi ai infracțiunii. Tot astfel, persoanele care au calitatea de subiect pasiv nu
trebuie transpuse automat în procesul penal în calitate de persoane
vătămate în sensul art. 79 C.proc.pen.55 Condiția primordială a dobândirii acestei
din urmă calități este reprezentată de suportarea unei vătămări (fizice, materiale
sau morale) concrete de către persoana în cauză.
Este evident că orice infracțiune comisă aduce atingere unor relații
sociale proteguite de normele penale, infracțiunea de ultraj nefăcând excepție.
Totuși, atingerea adusă relațiilor sociale protejate prin norma de incriminare (în
cauza noastră, relațiile sociale referitoare la respectul datorat autorităților de
stat56) nu poate conduce eo ipso la constatarea unei vătămări în sensul art. 79
C.proc.pen., aspect reținut și de către judecătorul de cameră preliminară care a
soluționat contestația parchetului, acesta subliniind că doar subiectul pasiv
secundar, adică funcționarul public, a suferit un prejudiciu real în cauză.
În final, țin să menționez faptul că nu exclud de plano posibilitatea ca în
anumite situații particulare, în care subiectul pasiv este o persoană juridică (de

54 Judecătoria Târgu Mureș, înch. din 03.12.2018, modificată prin înch. nr. 21/CCP din
21.01.2019 a Tribunalului Mureș, nepublicată.
55 Într-adevăr, calitatea de subiect pasiv al infracțiunii este un indiciu important asupra

existenței unei vătămări aduse persoanei respective dar ea nu reprezintă o condiție

suficientă pentru constatarea acesteia.
56 Mihail Udroiu, op. cit., 2020, pag. 476.
 Subiectul pasiv al infracțiunii și persoana vătămată prin comiterea acesteia.
Analiză comparativă a celor două noțiuni din prisma constituirii ca parte civilă în
procesul penal

drept public sau privat), aceasta să poată reclama un prejudiciu moral și, în
consecință, să dobândească calitatea de persoană vătămată în procesul penal
cu toate drepturile și obligațiile ce decurg din aceasta.57

57 Pentru considerații legate de posibilitatea ca persoanele juridice să se constituie ca

părți civile în fața jurisdicțiilor penale pentru repararea unui prejudiciu moral, a se
vedea Gh. Mateuț. op. cit., pag. 167, precum și jurisprudența franceză și a CtEDO
invocată de autor.