NATURA ELECTRICĂ A MATERIEI.

PARTICULE ELEMENTARE

Coordonator:
Lector Univ. Dr. Floriana Mădălina DRĂGOI

Student:
Simona Marinela (ȘERBAN) CIMPOERU

1
 CUPRINS
INTRODUCERE ......................................................................................................................3
Capitolul I PARTICULE ELEMENTARE...............................................................................4
1.1 Fermionii ............................................................................................................................5
1.2 Bosonii ...............................................................................................................................7
1.3 Particulele compuse ............................................................................................................8

Capitolul II INTERACȚIUNI FUNDAMENTALE.................................................................8

Capitolul III SCURT ISTORIC AL DESCOPERIRILOR DIN FIZICA PARTICULELOR..9

Concluzii ...............................................................................................................................11
Bibliografie ...........................................................................................................................12

INTRODUCERE
2
 Știm astăzi că toate corpurile pe care le observăm în mediul înconjurător sunt combinații
diferite ale unor elemente. Astfel, substanțe ca apa și aerul,atât de indinspensabile oricărei
vietăți de pe planeta noastra, nu sunt “substante elementare”, cum s-a crezut multa vreme. Apa
este o combinatie intre doua elemente, oxigenul si hidrogenul, iar aerul este un amestec de mai
multe elemente, dintre care predominante sunt azotul si oxigenul.
Elementul în conceptia moderna, contine doar un anumit fel de materie. Totul în mediul
inconjurator aste alcatuit din elemente. Unele substante, cum sunt carbonul, fierul, aurul, sunt
ele insele elemente. Alte substate sunt combinatii de elemente – de anumite combinatii sau
compusi chimici . De exemplu, sarea de bucatarie este combinatia chimica intre sodiu si clor, iar
zaharul, intre carbon, hidrogen si oxigen. Sunt substante care reprezinta amestecuri de elemente
(de ex. aerul) sau amestecuri de compusi chimici (de ex. sarea in solutie apoasa – saramura –
amestec al compusilor chimici sare si apa).
Înca din antichitate oamenii si-au pus intrebarea ce anume face ca un element sa se
deosebeasca de altul. Pentru a raspunde la aceasta intrebare, trebuie sa se considere un alt aspect
al structurii materiei.
Grecilor antici le datoram ideea de “atom”, care in viziunea lor insemnacea mai mica
unitate nedivizibila din care se compun corprile materiale. Astazi, atomul nu mai este privit ca o
unitate indivizibila, ci ca particula cea mai mica in care poate fi divizat un element si care
pastreaza totusi proprietatile elementului. Se va vedea ca atomul unui element poate fi divizat si
in parti mai mici (particule subatomice), dar aceste parti nu mai pastreaza proprietatile
elementului. Atomii unui element determina caracteristicile acelui element; ei au anumite
caracteristici comune, care-i deosebesc de atomii oricarui alt element.
Doi, trei sau mai multi atomi se pot grupa si legaturile dintre ei sunt atat de puternice
incat este foarte dificil sa fie separati. O astfel de grupare stransa a atomilor reprezinta o
molecula. Molecula este cea mai mica particula a unei substante capabila sa aiba o existenta
stabila. Unele molecule sunt compuse din atomi ai aceluiasi element, dar cele mai multe
molecule sunt formate din atomii a doua sau mai multe elemente. Substantele formate din astfel
de molecule se numesc compusi chimici. De exemplu, apa este un compus chimic a carui
molecula este formata din doi atomi de hidrogen si un atom de oxigen.
Moleculele a doi sau a mai multor compusi chimici se pot uni pentru a forma un
amestec. Acesta poate fi format de asemenea dintr-o combinatie de compusi chimici si elemente
pure, sau dintr-o combinatie de elemente pure.
Din cele mai de mai sus reiese ca elementele, moleculele, compusii chimci sau
amestecurile sunt alcatuite din atomi.
Deci faptul ca elementele se deosebesc intre ele se datoreaza unei singure cauze: atomii
din care ele sunt constituite difera intre ei.
A explora un atom inseamna a patrunde in lumea microparticulelor. In aceasta lume
ciudata, multe din legile care guverneaza lumea macroscopica nu se mai aplica; pentru acest
motiv, explorarea lumii atomului este o problema deosebit de dificila

3
 Capitolul I PARTICULE ELEMENTARE

În secolul al XIX-lea, chimiștii au descoperit atomii care alcătuiesc toate lucurile care
ne înconjoară. La începutul secolului al XX-lea, fizicienii au stabilit că atomii erau constituiţi
din trei particule elementare diferite: electroni, protoni și neutroni. În a doua jumătate a
secolului al XX-lea, fizicienii încercau să determine mai multe particule elementare
(fundamentale), cum ar fi quarcii despre care presupuneau că alcătuiesc materia. Un grup
restrâns de fizicieni a încercat din 1964 să determine structurile particulelor elementare folosind
o abordare complet diferită de cea a majorității fizicienilor. Aceşti fizicieni au presus că totul în
univers este alcătuit dintr-un singur tip de particule clasice (newtoniene).
Particulele elementare sunt denumite în mod conventional ca fiind particulele din
natură fără structură internă măsurabilă (nu se cunoaște dacă sunt compuse din alte particule).
Inițial s-a crezut că atomul este o particulă elementară care nu se mai poate divide, de unde și
numele de atom (ατομορ = indivizibil).
Ulterior s-a descoperit că și atomul, la rândul lui, era compus din electroni, protoni și
neutron, acestea fiind acum particulele fundamentale. Au fost, cel puțin până când s-a
descoperit că protonii și neutronii sunt compuși, la rândul lor, din alte particule mai mici,
denumite quarci.
Până astăzi, s-au descoperit peste 200 de particule, despre care se consideră că intră în
alcătuirea materiei (majoritatea nefiind particule fundamentale). Pentru a ţine evidența acestor
particule, ele au fost denumite cu litere din alfabetul grec și din cel latin. La începutul anilor
1970 a fost elaborat un model care presupune realizarea unui set clar de ipoteze despre
conţinutul de particulele şi interacţiile dintre acestea (exceptând interacţia gravitaţională). Acest
model a fost denumit Modelul Standard.
Modelul Standard este o teorie pe care fizicienii au dezvoltat-o pentru a stabili un
consens asupra constituenților de bază ai materiei și a forțelor fundamentale care descriu
interacțiunile dintre aceștia. Modelul Standard nu este altceva decât o simplificare a unei
structuri mult mai complexe a universului nostru vizibil. Conform Modelului Standard, există
următoarele particule fundamentale: şase leptoni (electronul, miuonul, taonul şi cei trei neutrino
asociaţi acestora), şase quarci (u, d, c, s, t, b), fiecare cu trei culori (roşu, verde şi albastru), deci
18 particule distincte şi bosonii, particule responsabile ale forţelor de interacţie (fotonul pentru
câmpul electromagnetic, particulele W, Z pentru câmpul nuclear slab şi 8 gluoni pentru câmpul
nuclear tare). Dacă se adaugă şi antiparticulele acestora, se obţine un număr de 72 particule
elementare.
Conform Modelului standard, particulele elementare care alcătuiesc energia și materia
în universul cunoscut sunt grupate în două categorii (în funcţie de valorile numărului cuantic de
spin): fermioni şi bosoni.

4
 1.1Fermionii
Fermionii sunt constituenții materiei cu spinul semiîntreg. Aceste particule elementare
respectă principiul de excluziune al lui Pauli (explicând existenţa nucleelor şi atomilor) şi sunt
considerate particule-sursă a câmpurilor de interacţiune (quarcii/quarcurile și leptonii).
Pentru fiecare particulă elementară există în natură o antiparticulă (unele antiparticule
coincid cu particulele respective: fotonul, pionul neutru) cu aceeaşi masă şi acelaşi spin dar cu
sarcini electrice opuse. Dacă o particulă și antiparticula sa se întâlnesc, acestea se pot anihila
reciproc. Pentru notarea antiparticulei se utilizează acelaşi simbol ca şi cel pentru particulă,
supranotat cu bară sau cu tildă: ̅(antiproton), ̃ (antineutrino).
Tabelul 1. Particule elementare ale Modelului standard

Quarcii sunt particule elementare cu sarcini electrice fracţionare care se supun

interacţiilor tari. Aceştia nu pot exista ca particule libere, fiind găsiţi în stări legate în grupuri de
doi sau trei în interiorul unor particule compozite numite hadroni. Sunt caracterizaţi de un alt
tip de sarcină, numită sarcină de culoare (există 3 sarcini de culoare: red(r), green(g) şi
blue(b)). Proprietate de „culoare” permite ca aparent quarcii identici să existe în aceeaşi
structura hadronică (de exemplu, doi quarci „up” şi unul „down” pot să existe în proton).
5
Proprietatea de „culoare” face ca trei quarci să coexiste şi să satisfacă principiul de excluziune
al lui Pauli. Termenul de „culoare” a quarcilor desemnează de fapt, stări cuantice distincte.
Fiecare quarc este caracterizat de o aroma (tip de particulă caracterizată de un set de
numere cuantice). Modelul standard conține 6 arome de quarci, numiți up, down, charm,
strange, top, bottom.
Leptonii sunt particule fundamentale cu o masă mai mică decât cea a protonului şi cu
spinul 1/2. Spre deosebire de quarci, leptonii sunt observaţi şi sub formă de particule libere. Nu
participă la interacţiunile tari (electronul, miuonul, particula tau, electronul neutrino,
miuonul neutrino, tau neutrino); interacţionează slab şi electromagnetic. Cel mai cunoscut
lepton este electronul, care guvernează aproape toată chimia atomului.
– Electronul este o particulă stabilă, cu sarcina electrică negativă și participă la
interacțiuni electromagnetice. Electronii se găsesc în învelişul electronic al atomului.
Quarcii sunt particule elementare cu sarcini electrice fracţionare care se supun
interacţiilor tari. Aceştia nu pot exista ca particule libere, fiind găsiţi în stări legate în grupuri de
doi sau trei în interiorul unor particule compozite numite hadroni. Sunt caracterizaţi de un alt
tip de sarcină, numită sarcină de culoare (există 3 sarcini de culoare: red(r), green(g) şi
blue(b)). Proprietate de „culoare” permite ca aparent quarcii identici să existe în aceeaşi
structura hadronică (de exemplu, doi quarci „up” şi unul „down” pot să existe în proton).
Proprietatea de „culoare” face ca trei quarci să coexiste şi să satisfacă principiul de excluziune
al lui Pauli. Termenul de „culoare” a quarcilor desemnează de fapt, stări cuantice distincte.
Fiecare quarc este caracterizat de o aroma (tip de particulă caracterizată de un set de
numere cuantice). Modelul standard conține 6 arome de quarci, numiți up, down, charm,
strange, top, bottom.
Leptonii sunt particule fundamentale cu o masă mai mică decât cea a protonului şi cu
spinul 1/2. Spre deosebire de quarci, leptonii sunt observaţi şi sub formă de particule libere. Nu
participă la interacţiunile tari (electronul, miuonul, particula tau, electronul neutrino,
miuonul neutrino, tau neutrino); interacţionează slab şi electromagnetic. Cel mai cunoscut
lepton este electronul, care guvernează aproape toată chimia atomului.
– Electronul este o particulă stabilă, cu sarcina electrică negativă și participă la
interacțiuni electromagnetice. Electronii se găsesc în învelişul electronic al atomului.

Figura 2. Structura electronului

Antiparticula electronului este antielectronul, sau pozitronul descoperit în radiaţia cosmică.

Dacă un electron și un pozitron se întâlnesc, se pot anihila unul pe celălalt, cu formarea
6
a doi sau mai mulți fotoni:

Un alt lepton este electronul neutrino, o particulă elementară ce nu are o sarcină

electrica netă. Împreună cu electronul, formează prima generație de leptoni. – Miuonul este
un alt lepton asemănător electronului (cu sarcina electrică negativă -1 și spin ) dar de 207 ori
mai masiv.
– Miuonul neutrino, asemenea electronului neutrino, nu are sarcină electrică netă.
Împreună cu miuonul, formează a doua generație de leptoni.
– Particula tau (numită uneori și tauon) este o altă particulă elementară similară
electronului, cu o sarcină electrică negative dar de 3477 ori mai masiv decât electronul.
Asemenea tuturor particulelor elementare, tauonul are o antiparticulă cu sarcina opusă, dar cu
aceeași masă și acelaşi spin, numită antitauon.

4
– Tau neutrino, sau tauonul neutrino, este un alt lepton, fără sarcină electrică netă.
Împreună cu particula tau formează a treia generație de leptoni.
1.2 Bosonii
Bosonii sunt constituenții materiei cu spinul întreg: 0, 1, 2…, etc. Bosonii nu se supun
principiului de excluziune al lui Pauli (pe acelaşi nivel energetic, cu aceleaşi numere cuantice,
poate exista un număr nelimitat de particule). Bosonii sunt considerate particule de interacţie
(particule-mesager, adică particule-cuante ale câmpului de interacţiune); de exemplu: fotonul
transmite interacţiunile electromagnetice, gluonul transmite interacţiunile tari, bosonii W +, W si
Z intermediază interacţiunile slabe și gravitonul intermediază interacţiunile gravitaționale.
În Modelul Standard, există patru tipuri de bosoni: gluonul, bosonii W și Z, și fotonii. –
Gluonul intermediază interacțiile tari dintre quarkuri. Are masa de repaus nulă, spinul 1 și este
neutru din punct de vedere electric. Formează particule compozite numite hadroni.
– Bosonii W şi Z sunt particulele elementare ce intermediază interacțiunea slabă şi au
spinul 1. Există două tipuri de bosoni W: bosoni W+și bosoni W-, diferențiați prin sarcina
electrică +1, respectiv -1. Cele două tipuri de bosoni W reprezintă particula și antiparticula.
– Bosonii Z sunt similari cu bosonii W, doar că aceștia nu au sarcină electrică. Bosonul
Z mediază transferul de impuls în interacţiunile slabe. Acest proces de transfer mediat de
bosonii Z poartă numele de interacţiune de curent neutru.
– Fotonul, numit și cuantă de lumină, este purtătorul forţelor de interacţiune
electromagnetică care realizeză interacţiunile la nivel atomic sau subatomic. Fotonul este stabil,
neutru din punct de vedere electric şi are timpul de viață infinit de mare până la interacțiunea cu
alte particule elementare. Masa de repaus a acestuia este nulă deoarece nu interacționează cu
niciun fenomen generator de masă din Univers. Astfel, în absența oricărei interacțiuni, fiecare
foton se deplasează cu viteza luminii. Prin intermediul fotonilor se obține cea mai mare parte
din informația despre natură: de la stările energetice ale atomilor și moleculelor până la radiația
emisă de obiectele din spațiul cosmic.
Există și alți bosoni, precum gravitonul şi bosonul Higgs (cel mai recent descoperit).
Bosonul Higgs, numit aşa după fizicianul scoţian Peter Higgs, este o particulă elementară
ipotetică din familia bosonilor, despre care se crede că face parte din mecanismul care conferă
masă celorlalte particule elementare. Bosonul Higgs este un boson scalar, deci cu spin zero
(bosonii W şi Z sunt bosoni vectoriali, deci cu spin 1). Căutarea unei dovezi a existenţei sale a
început în anii 1960. În 2011, particula era căutată cu ajutorul acceleratoarelor de particule, în
special cu acceleratorul LHC de lângă Geneva, Elveția. Peter Higgs şi Francois Englert au
7
primit Premiul Nobel pentru fizică, după identificarea şi descoperirea bosonului Higgs, care
explică formarea Universului.
Această particulă descoperită are o masă de 125 GeV, cu 1 GeV mai mult decât masa
protonului. Experimentele pentru a o descoperi au fost făcute la LHC din Geneva şi au fost
susţinute de o descoperire recentă din Statele Unite ale Americii, de la Fermilab.

1.3 Particulele compuse

Particulele compozite, precum hadronii, sunt compuse din doua sau mai multe particule
elementare.
Hadronii sunt împărțiți în două mari familii: barioni și mezoni. Toți sunt constituiți din mai
mulți quarci ținuți împreună de forța nucleară tare (așa cum atomii și moleculele sunt ținuți
împreună de forța electromagnetică).
Particulele compuse din quarci sunt numite hadroni.
Barionii sunt hadroni compuși din 3qcuarci și sunt alcătuiți din mai multe tipuri de particule.
– Neutronul este particula din nucleul atomic care are masă și este neutru din punct de vedere
electric. Atunci când un neutron se dezintegrează, acesta se separă într-un proton, un electron și
un antineutrin. Acest proces se numește generare de particule și se produce ca urmare a
transformării energiei în materie, conform rel. Einstein: 𝐸 = 𝑚 · 𝑐2
– Protonul este particula din nucleul atomic, care are masă și cu sarcina electrică +1.
Între protoni apar forțele de interacțiune nucleare tari, forțe de atracție, transmise de mezoni.
Prin ciocnirea a doi protoni pot apărea diferite particule elementare, de exemplu generarea unui
mezon..

Capitolul II INTERACȚIUNI FUNDAMENTALE

Conform fizicii moderne există patru tipuri de interacțiuni fundamentale care
controlează toate tipurile de interacțiuni descoperite în Univers.
Universul, așa cum îl știm, există deoarece particulele fundamentale interacționează între
ele. Aceste interacțiuni includ forțe de atracție și de respingere.
a. Interacțiunea gravitațională. Gravitația nu este chiar așa de simpla precum pare, o forța
care atrage corpurile unul spre celălalt, ci este efectul unei deformări a spațiului și al
timpului.
Interacțiunea gravitațională este descrisă de teoria relativității generalizate la scara
macroscopică, însă se poate explicată cu mare exactitate și de legea atracției universale a lui
Newton, din mecanica clasică.
Cuanta de câmp este gravitonul.
Ceea ce nu se știe deocamdată, este natura și motivul existentei acestei forțe, numita forță
gravitațională. Deși este observat pretutindeni, fenomenul nu este elucidat.
b. Interacțiunea electromagnetică. Este interacțiunea care se manifestă între corpurile
încărcate cu sarcină electrică. Cuanta de câmp este fotonul.
In anul 1785, fizicianul Charles Augustin de Columb a confirmat printr-un experiment ca
sarcinile electrice se atrag sau se resping pe baza unei legi similare cu cea a gravitației.
Prima legătură între magnetism și electricitate a fost făcută datorita lui H. Ch. Oersted în anul
1819, iar ulterior, A. M. Ampere va demonstra ca doi conductori străbătuți de curent electric
se vor comporta ca și cei doi poli ai unui magnet.
c. Interacțiunea nucleară tare. Interacțiunea nucleară tare mai este numită și forța nucleară
tare, fiind una din cele patru interacțiuni fundamentale cunoscute.

8
Forța nucleara tare este cea mai puternică din aceste patru interacțiuni, fiind de 1015 de ori mai
puternică decât cea electromagnetică, de 1013 ori mai puternică de cat forța slabă și de 1047 de
ori

9
 Capitolul III SCURT ISTORIC AL DESCOPERIRILOR DIN FIZICA
PARTICULELOR

Era clasică (1897-1932) Ideea de particulă elementară datează din antichitate, de la

atomiștii greci. Prima punere în evidență experimentală a unei particule elementare aparține lui
J.J. Thomson care în anul 1897 a descoperit electronul. Ulterior, Rutherford a descoperit nucleul
atomic prin faimoasele sale experimente de împrăștiere a particulelor α. El a numit proton nucleul
celui mai ușor element - hidrogenul. In 1914 Bohr a propus modelul planetar pentru atomul de
hidro- gen. Pasul următor a fost făcut în anul 1932 de Chadwick prin descoperirea
neutronului - ”geamănul” neutru electrical protonului. Așadar, la nivelul anului 1932 exista o
imagine a materiei alcătuită din electroni, protoni și neutroni, consistentă cu toate
experimentele efectuate până atunci. Totuși, teoriile: mezonică a lui Yukawa, pozitronică a
lui Dirac și neutrinică a lui Pauli avansau ipoteza existenței unor noi particule care își așteptau
descoperirea.
Fotonul (1900-1924) Din multe puncte de vedere fotonul este o particulă foarte
”modernă”, avand multe în comun cu bosonii W și Z descoperiți în anul 1983. Putem
spune că existența unor ”particule de lumină” a apărut în teoria luminii a lui Newton
În 1905 Einstein a arătat că acestă cuntificare este o caracteristică a câmpului
electromagnetic, cuanta sa de excitație fiind fotonul.
Mezonii (1934-1947) Forța care ține protonii și neutronii legați în nucleul atomic este
forța nucleara. Yukawa în 1934 și-a pus problema găsirii unei cuante de schimb a acestei forțe, în
mod analog cu fotonul care intermediază interacția electro- magnetică. Interacția tare are rază
finită de acțiune, ceea ce l-a condus pe Yukawa la considerarea unei cuante de schimb ma- sive.
El a găsit pentru această cuantă de schimb o masă de 300 de ori mai mare decât masa
electronului, intermediară între masa electronului și a protonului. Din această cauză a numit-
o mezon. În anul 1937, Anderson a găsit în razele cosmice particulele care se potriveau cu
descrierea lui Yukawa. După război, în 1946 experimente efectuate la Roma au arătat că mezonii
din razele cosmice interacționează foarte slab cu nucleele atomice, ceea ce era în contradicție
cu caracterul lor de cuante de schimb pentru interacția tare. Misterul a fost rezolvat în 1947
când Powell a arătat că mezonii din razele cosmice sunt de 2 tipuri: π și μ, adevăratul
mezon al atmosferei terestre, dar care se dezintegrează până să ajungă la nivelul solului. Astăzi
știm că el este o versiune mai grea de electron și face parte din familia leptonilor.
Antiparticulele (1930-1956). Dirac, unul din fondatorii mecanicii cuantice, a formulat în
1927 ecuația cuantică relativistă care îi poartă numele. În mod surprinzător, această ecuație prezice,
pe lângă existența soluțiilor de tip electron, existența unor soluții care corespund unor
particule identice cu elec- tronii, dar având sarcină electrică opusă. La momentul acestei
preziceri teoretice nu era cunoscută nici o particula cu aceste caracteristici. În 1932 Anderson a
descoperit în studiile sale de raze cosmice pozitronul, particula ”geamănă” cu electronul, dar
având sarcina electrică pozitivă, confirmand în mod strălucit teoria lui Dirac. Ulterior s-a dovedit
că dualismul particulă-antiparticulă este o proprietate generală a materiei. În anul 1956 la Berkeley
a fost descoperit antiprotonul, iar în 1957 antineutronul.
Neutrinii (1930-1962) În 1930 a apărut o problemă majoră legată de forma continuă
a spectrului particulelor emise în dezintegrarea beta. In dezintegrarea beta, un nucleu ra- dioactiv
A este transformat în nucleul B prin emisia unui electron
Conservarea energiei și impulsului aplicate acestui proces de dezintegrare conduce
evident la un spectru energetic discret pentru electronul emis. Această contradicție experiment-
teorie a fost rezolvată de Pauli prin introducerea unei particule neutre, numită de Fermi
neutrino.
Pâna în 1950 nu a fost găsită nicio dovadă experimentală a existenței neutrinilor, deși
ei erau un ingredient teoretic absolut necesar. În acel an, Cowan și Reines au detectat procesul de
10
”dezintegrare beta inversă”. La nivelul anului 1962 familia leptonilor avea 8 membri: electronul,
muonul, neutrinii corespunzători și antipartic- ulele lor.
Particulele stranii (1947-1960) . Pentru o scurtă perioadă, în 1947 s-a crezut că toate
problemele majore ale fizicii partic- ulelor elementare au fost rezolvate; se descoperise mezonul π
prezis de Yukawa, pozitronul lui Dirac și găsirea neutrinilor era doar o chestiune de timp. Dar
această stare de lucruri nu a durat prea mult. În decembrie același an, Rochester și Butler au
descoperit o particulă neutră cu masa de cel puțin două ori masa pionului.
Kaonii se aseamăn ca proprietăți cu pionii grei și din acest motiv familia mezonilor a
fost extinsă ca să-i includă. În perioada următoare au fost descoperiți mulți alți mezoni: η, φ, ω,
ρ, etc.
În anul 1950 la CalTech, Anderson a descoperit o particulă neutră, mai grea decât protonul.
Particula Lambda aparține împreună cu protonul și neu- tronul familiei barionilor. Acești
barioni și mezoni nou descoperiți (mai ales după 1952 când la Brookhaven a fost pus în funcțiune
noul accelerator numit Cosmotron) prezintă proprietatea ”stranie” că sunt produși din
abundență (într-o scală de timp de ordinul a 10−23 secunde), dar se dezintegrează relativ
lent (în 10−10 secunde). Această observație l-a făcut pe Pais să sugereze faptul că
mecanismul lor de formare este complet diferit de mecanismul de dezintegrare. In limbajul
modern particulele stranii sunt produse în interacția tare și se dezintegrează prin interacția slabă.
Gell-Mann le- a atribuit un număr cuantic nou, numit stranietate.
Clasificarea Gell-Mann (1961-1964) . La sfârșitul anului 1960 numărul particulelor
elementare din clasa hadronilor a cres- cut foarte mult, făra să existe o clasificare a lor care
să se supună unei anumite simetrii. Hadronii se puteau împărți în două familii mari -
mezonii și barionii - fiecare membru al unei familii fiind caracterizat prin masă, sarcină electrică
și stranietate. Murray Gell-Mann a fost acela care a așezat hadronii în multipleți, elaborând așa-
numita ”cale octupla” (engl. Eightfold Way). El a reușit să clasifice hadronii după simetria unitară
a grupului SU(3) și marea realizare a fost aceea că a putut prezice existența unor noi mezoni și
barioni.
Modelul de quarci (1964). Întrebarea care a apărut imediat după stabilirea schemei
de clasificare SU(3) a fost ”de ce se așează hadronii în asemenea structuri simetrice?”. Răspunsul îl
dăduseră deja în 1964 Gell-Mann și Zweig care au lansat independent ipoteza că hadronii sunt
compuși din constituenți elementari pe care Gell-Mann i-a numit ”quarci”. În varianta primară a
modelului de quarci, aceștia aveau 3 arome: u (up), d (down) și s (strange). Problema cu modelul
quarcilor este aceea că au sarcini electrice fracționare și nu există în stare liberă.
Particula J/ψ, quarcii c și b (1974-1983). Consacrarea modelului de quarc s-a datorat
descoperirii mezonului psi. El a fost observat pentru prima dată la Brookhaven de C.C. Ting în vara
anului 1974 care l-a numit particula ψ. Ting nu a publicat imediat descoperirea pentru a-și
verifica din nou toate datele. În noiembrie același an, B.Richter la SLAC a descoperit
independent aceeași particulă și a denumit-o J. Greu a fost J/ψ. El este un mezon neutru,
cu o masă de câteva ori mai mare decât cea a protonului. Ceea ce face această particulă
extraordinară este timpul ei lung de viață de 10−20 secunde. Comportarea și proprietățile
mezonului J/ψ nu puteau fi înțelese decât prin acceptarea introducerii unui nou quarc - quarcul c
(charm). În domeniul fizicii leptonilor, anul 1975 a adus descoperirea particulei τ care probabil are
și neutrinul corespunzător.
Bosonii intermediari vectoriali (1983).
Particulele care inter- mediază interacția electroslabă au fost prezise de teoria uni- ficată
Glashow, Weinberg, Salam ca fiind bosonii supergrei W± și Z0.
În luna ianuarie a anului 1983 grupul Rubbia de la CERN a anunțat descoperirea bosonilor
W± și cinci luni mai târziu același grup anunța descoperirea bozonului vectorial Z0.
Modelul Standard (1978 - ?) .
Formulat începând cu anul 1978 și confirmat experimental definitiv în anul 1983, Modelul
Standard reprezintă cadrul teoretic în care înțelegem astăzi fizica particulelor elementare.

11
 Quarcul top și plasma quarc-gluon (1995-2000). Cele mai recente descoperiri din
fizica particulelor elementare se re- feră la quarcul t (top) pus în evidență în anul 1995 la ginalul
anului 2000.
Pe data de 4 iulie, 2012, experimentele ATLAS şi CMS din cadrul CERN şi-au prezentat
rezultatele, indicând descoperirea unei noi particule, şi anume a bosonului Higgs.

CONCLUZII

Confirmarea experimentală a bosonului Higgs a consacrat modelul standard ca realizare de

care cercetări ulterioare vor trebui să țină seama. Există indicații experimentale și speculații
teoretice privitoare la fizica particulelor elementare dincolo de modelul standard.
Existența a trei (și probabil nu mai mult de trei) generații de quarci și leptoni, ca și
proprietățile bosonului Higgs (în particular privitor la interacția cu gravitația), sunt probleme
deschise pentru experimentatori. Instalațiile existente (ca Large Hadron Collider) sau proiectate (ca
International Linear Collider) se speră că vor aduce clarificări în această direcție.Asimetria
materie/antimaterie și materia întunecată, care umple cea mai mare parte din Univers și nu simte
forța electromagnetică, sunt alte mistere, explorate prin observații și experimente la scară galactică,
terestră și în acceleratoare.
Pe plan teoretic, marea teorie unificată (GUT) propusă de Glashow prin unificarea
interacțiunilor electromagnetică, slabă și tare, ca manifestări ale unei singure forțe, are defectul că
ar prezice un proton instabil (fie și cu o viață medie mai mare de 1033 ani). O unificare a celor patru
interacțiuni fundamentale, care ar produce teoria întregului (ToE) este iluzorie, câtă vreme nu există
o teorie cuantică satisfăcătoare a gravitației.
Alte teorii care trec dincolo de modelul standard sunt supersimetria și teoria coardelor.
Martinus Veltman le comentează în cuvintele: „... ideile teoretice trebuie să fie susținute de fapte
experimentale. Nici supersimetria nici teoria coardelor nu satisfac acest criteriu. Ele sunt invenții
ale gândirii teoretice”, și adaugă un citat din Wolfgang Pauli: „Nu numai că nu e corect, nu e nici
măcar fals!”

12
 BIBLIOGRAFIE
1. Aurelia Barna, Mircea Oncescu 'Fizica atomilor' – ed. Stiinta pentru toti,
2. I.M. Popescu, Fizică, vol. I (1982), vol. II (1983), Editura Didactică și Pedagogică-
București
3. A.H. Wapstra, G. Audi and R. Hoekstra, Atomic and Nuclear Data Tables 39 (1988) 1988
4. K. Heyde, Basic Ideas and Concepts in Nuclear Physics, Institute of Physics Publishing,
London (1994)
5. W. Greiner, J.A. Maruhn, Nuclear Models, Springer-Verlag Berlin Heidelberg 1996
6. G. Vlăducă, Elemente de Fizică Nuclea- partea I (1988), partea a II-a (1990), Tipografia
Universității București
7. S. Râpeanu, I. Pădureanu, I. Cristian, V. Cuculeanu, Gh. Rotărescu, M. Avrigeanu,
Tehnici și Măsuări la Reactorii Nucleari, Editura Academiei, București 1983
8. M. Ivascu et al. Accelerator Mass Spectrometry – Applications Romanian Reports in
Physics, vol.46, no.4, p.283 (1994)
9. https://ro.wikipedia.org/wiki/Fizica_particulelor_elementare

13