POEMA CHIUVETEI -- MIRCEA CĂRTĂRESCU

Redacteză un eseu de 2-3 pagini în care să prezinţi tema şi viziunea despre lume dintr-un
text poetic studiat aparţinând postmodernismului

În elaborarea eseului vei avea în vedere următoarele repere:

- evidenţierea a două trăsături care fac posibilă încadrarea textului poetic studiat
într-un curent cultural/ literar, într-o perioadă sau într-o orientare tematică;
- prezentarea a două imagini/ idei poetice relevante pentru tema şi viziunea despre
lume din textul studiat;
- ilustrarea a patru elemente de compoziţie şi de limbaj ale textului poetic studiat,
semnificative pentru tema şi viziunea despre lume (de exemplu: imaginar poetic, titlu,
incipit, relaţii de opoziţie şi de simetrie, motiv poetic, laitmotiv, figuri semantice/ tropi,
elemente de prozodie etc.);

Într-o zi chiuveta căzu în dragoste

iubi o mică stea galbenă din colţul geamului de la bucătărie
se confesă muşamalei şi borcanului de muştar
se plânse tacâmurilor ude.
în altă zi chiuveta îşi mărturisi dragostea:
- stea mică, nu scânteia peste fabrica de pâine şi moara dâmboviţa
dă-te jos, căci ele nu au nevoie de tine
ele au la subsol centrale electrice şi sunt pline de becuri
te risipeşti punându-ţi auriul pe acoperişuri
şi paratrăznete.
stea mică, nichelul meu te doreşte, sifonul meu a bolborosit
tot felul de cântece pentru tine, cum se pricepe şi el
vasele cu resturi de conservă de peşte
te-au şi îndrăgit.
vino, şi ai să scânteiezi toată noaptea deasupra regatului de linoleum
crăiasă a gândacilor de bucătărie.

dar, vai! steaua galbenă nu a răspuns acestei chemări

căci ea iubea o strecurătoare de supă
din casa unui contabil din pomerania
şi noapte de noapte se chinuia sorbind-o din ochi.
aşa că într-un târziu chiuveta începu să-şi pună întrebări cu privire la
sensul existenţei şi obiectivitatea ei
şi într-un foarte târziu îi făcu o propunere muşamalei.
... cândva în jocul dragostei m-am implicat şi eu,
eu, gaura din perdea, care v-am spus această poveste.
am iubit o superbă dacie crem pe care nu am văzut-o decât o dată...
dar, ce să mai vorbim, acum am copii preşcolari
şi tot ce a fost mi se pare un vis.
 Termenul de „postmodernism” vine din descendența modernității, prefixul „post” marcând atât
o relație temporală de succesiune, cât și una de opoziție. Postmodernismul este un curent în curs de
cristalizare şi teoretizare, putând fi definit drept o mişcare culturală din a doua jumătate a secolului al
XX-lea, până în prezent, ce se raportează la modernism, deosebindu-se prin aceea că înglobează
experienţa estetică anterioară, o recuperează original, ironic şi ludic, parodic şi absurd.
Literatura postmodernă propune o nouă relaţie a artistului cu lumea, ancorată în cotidian, în
existenţa banală, deschisă spre real, dar şi spre imaginar. Intertextualitatea, amestecul de genuri
şi specii literare, biografismul sunt tot atâtea trăsături ale postmodernismului. În plus, limbajul poeziei
este curent, cotidian, prozaic, renunțându-se la metaforă, eludându-se semnele de punctuaţie şi de
ortografie.
Mircea Cărtărescu este liderul noului val de scriitori cunoscuți sub denumirea de generația ‘80,
poet și prozator postmodern prin excelență. A publicat volume de poezii („Faruri, vitrine, fotografii”,
„Aer cu diamante” – volum colectiv, „Totul”, „Levantul”) și de proză („Visul”, „Nostalgia”,
„Travesti” „Orbitor”), care au fost traduse în multe limbi și au primit numeroase premii literare. În teza
sa de doctorat, „Postmodernismul românesc”, a teoretizat curentul.
Opera „Poema chiuvetei” aparţine ciclului „Idile” din volumul „Totul”, apărut în 1985, fiind un
text reprezentativ pentru viziunea şi stilul autorului, dar şi pentru direcţia postmodernistă.
Volumul îşi propune recuperarea prin parodie a liricii de dragoste ce aparţine literaturii romantice.
Tema iubirii ia astfel o înfăţişare şocantă, necanonică. „Povestea" de dragoste din „Poema
chiuvetei” se desfăşoară în lumea obiectelor, având ca protagonişti o chiuvetă bolnavă de dragostea
pentru o stea, atrasă, la rândul ei, de o strecurătoare de supă. Chiuveta, deziluzionată, este nevoită să se
consoleze cu o muşama. Opera se caracterizează prin stilul parodic şi trimite la ideea din textul
eminescian („Luceafărul”) sau barbian („Riga Crypto și lapona Enigel”): incompatibilitatea celor două
personaje care aparţin unor lumi diferite.
Viziunea despre lume în „Poema chiuvetei”este subordonată ludicului.
Imaginarul poetic instituie un scenariu paralel cu cel dezvoltat de Eminescu în „Luceafărul".
Asocierea cu poemul eminescian este sesizabilă prin multe elemente comune: existența firului epic și
narativitatea versurilor, prezența vocilor măștilor/ rolurilor lirice (permițând încadrarea ambelor
texte în lirica obiectivă), tema iubirii imposibile, motivul aspirației spre o stea, cele trei invocații
către astru, cuplul format din elemente care aparțin unor lumi diferite, imposibilitatea depășirii
limitelor, finalul presupunând asumarea condiției și resemnarea.
Din punct de vedere structural, textul poate fi segmentat în două părți. Prima este reprezentată
de idila eşuată a chiuvetei. Următoarea ţine de apariţia ca „personaj" a găurii din perdea şi de scurta ei
istorisire despre o iubire ratată şi ea. „Lirismul" acestei unitatăți textuale este marcat de exclamația
retorică (vai!) și de punctele de suspensie. Finalul valorifică, într-o manieră parodică, motivul visului:
„dar, ce să mai vorbim, acum am copii preşcolari/ şi tot ce a fost mi se pare un vis."
Compoziţional, opera reprezintă o replică ironică la tiparul povestirii în povestire. „Gaura din
perdea" trece de la evocarea nefericitei întâmplări la mărturisirea propriei suferinţe din dragoste,
petrecute în tinereţe, când iubise în taină „o dacie crem".
Titlul implică trimiterea la odă, surprinzând însă prin asocierea între un cuvânt caracteristic
registrului romantic și unul din limbajul colocvial. Latura polemică a textului se relevă din chiar această
primă sintagmă.
Incipitul este o formulă iniţială de conversaţie uzuală („Într-o zi") şi reprezintă echivalentul
desacralizat al lui „a fost odată".
Prima parte a poeziei este preponderent narativă, prezentând idila imposibilă dintre un obiect
din recuzita casnică și unul aparținând planului cosmic (steaua). Scenariul din „Luceafărul" este astfel
demitizat până la grotesc. Primele versuri expun drama iubirii neîmpărtășite a unei chiuvete „căzute în
dragoste", precum și degradarea trăirii intense a iubirii, a suferinței interiorizate din romantism, prin
expunerea în confesiuni făcute celorlalte obiecte derizorii („se confesă mușamalei și borcanului de
muștar, se plânse tacâmurilor ude"). Următoarele versuri reprezintă cele trei chemări ale chiuvetei,
adresate stelei: „dă-te jos" (clișeu al limbajului cotidian), amintind invocațiile fetei de împărat („Cobori
în jos, Luceafăr blând"). Această chemare nu mai apare ca o nevoie a depășirii condiției umane, ci este
banalizată printr-o motivație pragmatică: „nu scânteia peste fabrica de pâine şi moara dâmboviţa/ dă-te
jos, căci ele nu au nevoie de tine/ ele au la subsol centrale electrice şi sunt pline de becuri/ te risipeşti
punându-ţi auriul pe acoperişuri şi paratrăznete". Ulterior se parodiază ceremonialul de seducție prin
intonarea serenadei, devenită bolboroseala unor vase cu „resturi de conservă de pește". În plus, dacă la
Eminescu schimbarea condiției fetei implica un sens ascendent („O, vin în părul tău bălai/ S-anin
cununi de stele/ Pe-a mele ceruri să răsai/ Mai mândră decât ele"), la Cărtărescu este implicată ideea
decăderii: steaua va deveni „crăiasă a gândacilor de bucătărie", regină a unui „regat de linoleum".
Luceafărului, stea strălucitoare, îi corespunde „o mică stea galbenă din colțul geamului de la
bucătărie", căci și fata de împărat contempla astrul de la o fereastră, „unde-n colț/ Luceafărul așteaptă".
A doua parte, începe cu o exclamație retorică („dar vai!"), anticipând presupusa dramă a
neîmplinirii iubirii. Cuplul incompatibil apare în această secvență în alte două ipostaze: stea -
strecurătoarea de supă, gaura din perdea – superba dacie crem. Steaua nu rămâne, ca în „Luceafărul",
nemuritoare și rece, deasupra unei lumi mediocre, ci face cuplu cu o entitate din aceeași lume prozaică a
chiuvetei: strecurătoarea de supă „din casa unui contabil din pomerania". Ea devine, în raport cu
poemul eminescian, un Hyperion decăzut, într-o lume lipsită de spiritualitate. Este, așadar, parodiată
chiar condiția omului de geniu. Ironia directă la adresa modelului romantic este evidentă și în versurile
care vorbesc despre retragerea în contemplație și meditație în urma dezamăgirii în dragoste: „aşa că
într-un târziu chiuveta începu să-şi pună întrebări cu privire la/ sensul existenţei şi obiectivitatea ei".
Finalul aduce nu numai imaginea cuplului format din elemente de aceeași condiție (chiuveta –
mușamaua), ci și pe menestrelul acestei fabule postmoderne („eu, gaura din perdea care v-am spus
această poveste"). Alegerea unui astfel de narator, care nu mai reprezintă o proiecție a autorului în text,
ci o voce obiectuală, nonpersonală, reflectă spiritul ludic, „jocul de-a literatura", ce definește
potmodernismul.
Așadar, „Poema chiuvetei" rescrie, într-o cheie minoră, scenariul unei iubiri imposibile,
reprezentând o formă de dialog deschis cu opera eminesciană. În poezia lui Mircea Cărtărescu
demitologizarea viziunii poetice romantice se realizează prin tratarea temelor și a motivelor într-un
registru parodic. Elementul inovator cel mai important al acestei poezii postmoderne este
prozaicizarea lirismului. Dacă scriitorii moderni erau preocupați de detașarea de contingent, aspirând
la transcendent, postmodernii cultivă poezia cotidianului, provocând „coborârea în stradă a liricului".