Curs2

1.3. Actorii argumentării. Adaptarea la audienţă

Argumentarea reprezintă prin excelenţă marca situaţiilor dialogale, a

dezbaterilor, a înlănţuirii replicilor, prin care, o parte urmăreşte să obţină acordul
celeilalte. În lingvistică cele două părţi implicate în situaţia argumentativă sunt
desemnate diferit în funcţie de poziţia pe care o ocupă în cadrul interacţiunii
comunicative. Din perspectivă lingvistică, enunţurile sunt produse de un locutor pentru
un interlocutor; în actele de vorbire, termenii utilizaţi sunt emiţător şi destinatar; din
punctul de vedere al retoricii, principalul actor al argumentării este oratorul care se
adresează publicului (auditoriului).

Situaţia dialogală retorică implică, aşadar, existenţa contextului (o situaţie de

comunicare caracterizată de reguli, cel puţin informale), a actorilor comunicării şi a
unui dezacord (problema în chestiune). Deducem de aici faptul că interacţiunea
comunicaţională pe care o presupune situaţia argumentativă este motivată printr-un
posibil dezacord între două părţi. Dacă argumentarea reprezintă o confruntare, o
polemică, atunci putem vorbi despre „adversarii” unui duel argumentativ – oponent şi
preopinent şi despre un discurs şi un contradiscurs, orienate asupra aceleiaşi probleme.
Prin urmare, argumentarea este specifică oricărui discurs produs într-un context de
dezbatere orientat asupra unei întrebări sau probleme. Este important de subliniat că
prin argumentare, dezacordul este anticipat sau intuit de către emiţător, putând fi astfel
prevenit şi eliminat. Orice argumentare are la bază şi o serie de premise care pot
reprezenta baza unui minimal acord: premisele legate de sfera realului (fapte,
adevăruri, prezumţii) şi premise legate de sfera dezirabilului (valori, ierarhii, toposuri).

Adaptarea la audienţă presupune în mod deosebit, încercarea apropierii de

interlocutor, până la identificarea cu interesele acestuia, obţinerea încrederii
interlocutorului, prin evidenţierea bunelor intenţii şi a onestitătii emiţătorului, precum
şi manifestarea respectului faţă de principiile şi opiniile destinatarului argumentării.
Aceasta se realizează printr-o serie de argumente ale încadrării dintre care amintim
apelul la presupoziţii comune, recadrajul şi recursul la autoritate.

1. Apelul la presupoziţii comune constă în activarea uneia sau mai multor valori sau
principii ale audienţei, ca factor primar de acord între orator şi public. Oratorul afişează
certitudinea împărtăşirii aceloraşi valori cu publicul, stabilind astfel o necesară
complicitate. Această intenţie este adesea detectabilă prin identificarea unor expresii
lingvistice precum: „ştiţi ca şi mine că....”, „sunteţi de accord că...”, „ cu toţii ştim că...”.

2. Recadrajul sau reîncadrarea realului constă în modificarea situaţiei argumentative

pentru a o apropia de opinia care se doreşte a fi împărtăşită. Recadrajul se realizează în
principal prin redefinirea unor concepte uzitate de orator, pentru a creiona o realitate
similară celei percepute de public. Formulele folosite de obicei sunt: „folosesc cuvântul
X în sensul..”, „prin conceptual X înţeleg...”.

3. Recursul la autoritate este folosit pentru a evoca experienţa personală a oratorului

( „vă spun asta din experienţă...”, „credeţi-mă pentru că am trăit asta...”), când se
recurge la mărturia directă a unei terţe persoane ( „aveţi încredere în el, cunoaşte bine
această problemă”) sau la strategii de politeţe ( „nu am experienţa dumneavoastră, dar
credeţi-mă că....”).

Contextul comunicaţional argumentativ poate determina recurgerea la forme directe

sau indirecte de transmitere a intenţiilor comunicative şi la acţiuni redresive implicite
sau explicite. Aprecierea măsurii în care comunicarea argumentativă afectează
interlocutorul se realizează în funcţie de trei variabile extralingvistice:

1. Distanţa socială – depinde de relaţia stabilită între actorii comunicării,

determinată de poziţiile şi atributele sociale stabile, de frecvenţa schimburilor verbale,
de domeniile tematice abordate, etc.; în general, această variabilă impune o relaţie
simetrică între actorii comunicării.
2. Puterea – exprimă direcţia exercitării controlului comunicării; în comunicarea
argumentativă se stabileşte o relaţie asimetrică, controlul comunicării desfăşurându-se
dinspre emiţător spre receptor.

3. Gradul de interferenţă – se stabileşte în raport cu dorinţa de autonomie faţă de

colocutor sau de aprobare a acestuia.

Rezultanta acestor variabile îi permite emiţătorului să decidă asupra unei forme de

comportament strategic, în raport cu intenţiile de comunicare şi cu imperativul
adaptării la audienţă.

Conform Dicţionarului general de Ştiinţe ale limbii strategia comunicativă

reprezintă „o formă de comportament comunicativ, bazată pe manipularea structurilor
interacţionale şi a mijloacelor verbale de concretizare a acestora, în vederea atingerii
obiectivelor urmărite.” Din perspectiva efectului unei intenţii de comunicare,
comportamentul strategic este în mod necesar legat de acţiunea principiului politeţii.
Aplicarea principiului politeţii în comunicare determină alegerea strategică a
modalităţilor de expresie lingvistică, în funcţie de datele concrete ale situaţiei de
comunicare. Teoria politeţii, dezvoltată în cadrul pragmaticii de Brown şi Levinson
(1987), se bazează pe conceptul de face, care desemnează imaginea publică a eului
individual, configurată în termenii unor atribute sociale acceptate de alţii. Principul
politeţii are un număr de maxime centrate asupra emiţătorului şi receptorului,
formulate de Geoffrey Leech: maxima tactului, urmăreşte diminuarea expresiei
neajunsurilor unei acţiuni din perspectiva receptorului; maxima generoztăţii urmăreşte
impersonalizarea emiţătorului (prin formulări impersonale); maxima aprobării se
manifestă prin reducerea de către emiţător a opiniilor pe care receptorul le dezaprobă şi
prin accentuarea opiniilor pe care receptorul le aprobă; dacă prima parte a maximei
urmăreşte înlăturarea conflictului, cea de-a doua parte caută să creeze receptorului
sentimentul de confort şi solidaritate; maxima simpatiei se bazează pe stimularea
sentimentelor pozitive şi crearea empatiei, prin răspunsuri directe la nevoile afective şi
de recunoaştere ale receptorului.
 În mod evident, retorica are un caracter situaţional sau contextual. Relaţia
semnificaţie-context reprezintă o condiţie generală a comunicării umane, dar nu este
sinonimă cu situaţia retorică, căci, mai mult decât a fi parte a unui context care implică
interacţiunea dintre retor, audienţă, subiect şi scopul comunicării, în ultimă instanţă,
discursul retoric produce o acţiune şi aduce schimbarea unei stări de fapt. Altfel spus,
retorica reprezintă o acţiune asupra realităţii, prin producerea unui discurs care
angajază gândirea şi acţiunea audienţei în actul schimbării. În acest sens putem afirma
că retorica are un caracter persuasiv.