Instigatorul

Drept instigare au fost calificate acţiunile lui C.care, aflându-se în relaţii ostile cu
S.,i-a instigat pe B., E.șiA., colaboratori de poliţie, spre a se răfui cu S.Aceștia,
împreună cu C.,s-au deplasat la domiciliul lui S., unde, prin exces de putere și
depășindu-și atribuţiile de serviciu, au încercat forţat să-l împingă în automobil pe
ultimul, cauzându-i leziuni corporale ușoare. În momentul în care la strigătele lui
S.s-au început a aduna consătenii, B., E. și A.au scos ar-mele din dotare și au tras
mai multe focuri, în urma cărora B.l-a omorât pe G.Acţiunile lui C.au fost calificate
drept instigare, pe baza alin. (2) al art. 42-336 din CP al RM, acţiunile lui E. șiA.au
fost calificate conform alin. (2) al art. 336 din CP al RM, acţiunile lui B.– conform
alin. (1) al art. 145 și alin. (2) al art. 336 din CP al RM .

Potrivit alin. (4) al art. 42 din CP al RM, se consideră instigator persoana care prin
orice metodă determină o altă persoanăsă săvârșească o infracţiune.

De regulă, instigatorul, îndemnând altă persoană la săvârșirea infracţiunii, el

însuși nu participă la comiterea acesteia, străduindu-se să rămână în umbră.
Instigatorul este participantul “din culise” la infracţiune. Intenţia sa criminală se
execută cu mâinile autorului. În literatura de specialitate datele statistice privind
răspândirea instigării sunt fragmentare și controversate. Savantul rus M. I.
Kovaliov constată că la examinarea a 2100 de cazuri ale participanţilor
condamnaţi au fost depistate doar 4 cazuri de instigare. După N. G. Ugrehelidze,
instigatorii și complicii lor constituie aproximativ 7% dintre toţi participanţii.
Generalizarea practicii judiciare întreprinsă de P.F.Telnov a demonstrat că printre
participanţii la cele mai răspândite infracţiuni instigatorii constituie 1,3%.

În doctrină, instigatorului i se mai spune și autor moral (intelectual) sau

participant intelectual , întrucât ideea privind raţionalitatea și necesitatea
săvârșirii infracţiunii acesta o insuflă altei persoane (autorului), determinând-o
astfel să comită o faptă pasibilă de pedeapsă.

Pentru instigare este caracteristic faptul că instigatorul este cel dintâi care ia
hotărârea de a săvârși infracţiunea și nu procedează nemijlocit la săvârșirea faptei
respective, ci o transmite altei persoane, determinând-o prin activitate materială
(îndemnuri, ameninţări etc.) să săvârșească fapta proiectată, ceea ce aceasta și
face, devenind autor al infracţiunii.
.

Instigarea presupune existenţa anumitor condiţii:

1. Obiectul juridic al faptei săvârșite de autor și obiectul juridic al instigării să fie

identice, deoarece autorul nu face decât să execute fapte a căror săvârșire a fost
hotărâtă de către instigator. Dacă autorul execută o altă faptă penală cu un alt
obiect juridic decât cel la care a fost determinat, atunci nu avem prezentă
instigarea urmată de executare și deci instigatorul nu poartă răspundere pentru
aceasta.

2. Pentru eficienţa instigării este necesară prezenţa a cel puţin doi subiecţi, a două
persoane, și anume: una care desfășoară activitatea de instigare (instigator) și alta
asupra căreia se efectuează această activitate (instigat).

Instigator poate fi orice persoană care întrunește condiţiile generale pentru a

putea fi subiect al infracţiunii. Nu este necesară o calitate specială. Instigarea este
posibilă la toate infracţiunile, atât la cele cu subiect special, deoarece calitatea
specială se cere numai pentru autor, cât și la cele continue, prelungite etc.

Acţiunea de a instiga poate fi comisă nu numai de o singură persoană, dar și de

două sau mai multe persoane care determină, simultan ori succesiv, pe aceeași
persoană la săvârșirea aceleiași infracţiuni. În astfel de cazuri există doi sau mai
mulţi coinstigatori, dacă aceștia au acţionat în înţelegere unii cu alţii și cu voinţa
de a coopera. Dacă însă între instigatori nu a existat o astfel de înţelegere, așa
încât fiecare a acţionat independent pentru a determina pe instigat la săvârșirea
aceleiași fapte prevăzute de legea penală, nu va exista coinstigare, ci un concurs
de instigări.

Există, de asemenea, coinstigare în cazul în care o persoană determină pe o altă

persoană ca aceasta, la rândul ei, să determine pe o a treia persoană să
săvârșească o faptă prevăzută de legea penală. În astfel de cazuri este vorba de
instigare mediată din partea primului instigator și instigare imediată din partea
celui de al doilea, care determină direct pe autor să săvârșească fapta.

Dacă, pe lângă activitatea de instigare, o persoană întreprinde și acţiuni de

executare, participând astfel și la săvârșirea aceleiași infracţiuni, atunci
contribuţia de instigator se absoarbe de cea de autor, urmând ca pluralitatea de
contribuţii să fie luată în vedere la individualizarea pedepsei.Instigat, sau
persoană asupra căreia se exercită instigarea, poate fi orice persoană fizică, dacă
întrunește condiţiile generale pentru a fi subiect al infracţiunii la care a fost
instigat.

Când instigarea este adresată unui număr nedeterminat de persoane, denumită și

instigare colectivă, nu poate fi vorba despre participaţie, ci despre infracţiuni de
sine stătătoare (art. 341, 346 din CP al RM).
În monografia Participaţia penală, X. Ulianovschi operează cu noţiunea de
“mijloace și metode de instigare”care,după cum ne demonstrează practica, pot fi
extrem de variate: îndemnul, rugămintea, insinuarea, constrângerea,
înduplecarea, ordinul, înșelăciunea ș.a. Determinarea poate fi realizată prin acte,
cuvinte spuse sau scrise și chiar prin gesturi sau semne cu o semnificaţie
neîndoielnică, prin mimică, ea poate purta un caracter deschis sau ascuns, dar în
mod obligatoriu trebuie să fie concretă.

În practica judiciară cele mai des întâlnite mijloace și metode de determinare a

altor persoane să săvârșească infracţiuni sunt: convingerea, coruperea,
ameninţarea, ordinul superiorului, rugămintea, înșelăciunea.

Simplul îndemn nu este suficient pentru realizarea instigării. Acesta trebuie să

aibă ca rezultat determinarea instigatorului, adică luarea de către acesta a
hotărârii de a comite fapta. Numai începerea executării acţiunii (inacţiunii)
demonstrează că instigatul a fost determinat și numai din acest moment
instigarea are semnificaţie.

De aici deducem existenţa celei de a treia condiţii:

3. Activitatea instigatorului să fi avut drept urmare determinarea instiga-tului la

săvârșirea faptei prevăzute de legea penală, pe care o și execută ulterior.

Această condiţie va fi realizată atunci când hotărârea de a săvârși o infracţiune

luată de instigator a fost însușită de către instigat, care apoi trece la executarea ei.
Fapta săvârșită poate fi în faza de pregătire sau în cea a tentativei, deoarece
începerea executării este proba evidentă a reușitei instigării. Fără îndeplinirea
acestei condiţii nu există instigare propriu-zisă, ci o instigare fără efect sau o
instigare neizbutităcare nu produce consecinţe juridice.

Acţiunea de determinare trebuie să fie anterioară începerii executării acţiunii

(inacţiunii). Între activitatea de instigare și luarea hotărârii de către instigat
trebuie să existe un raport de cauzalitate. Nu poate exista instigarea faţă de o
persoană care era deja hotărâtă să săvârșească infracţiunea. Simplul fapt de a
susţine dorinţa de răzbunare sau de a adresa unele cuvinte de încurajare ori
îndemn autorului, concomitent cu săvârșirea acţiunii, constituie doar acte de
complicitate intelectuală, și nu de instigare. Activitatea complicelui este în-
totdeauna ulterioară luării hotărârii de către autor.

4. Activitatea de determinare să fie săvârșită cu intenţie,adică instigatorul este

conștient că prin activitatea sa determină pe cel instigat la o faptă prevăzută de
legea penală și urmărește sau acceptă rezultatul acestei activităţi ilicite.
Instigatorul poate acţiona atât cu intenţie directă, cât și indirectă. Nu poate exista
instigare din imprudenţă. Cuvintele rostite imprudent sau îndemnul făcut în
glumă, când lipsesc conștiinţa și voinţa de a determina o persoană la activitate
ilegală, nu constituie instigare.

Așadar, esenţa instigării constă în faptul că instigatorul influenţează conștiinţa și

voinţa autorului în scopul determinării lui să săvârșească o infracţiune. Specificul
influenţei date constă în faptul că ea nu reprimă voinţa autorului care rămâne
liber în a-și alege modul de comportare ulterior. Folosind diferite metode și
mijloace de influenţă, instigatorul tinde nu spre a induce în eroare instigatul, ci,
dimpotrivă, spre a-i provoca luarea conștientă a hotărârii de a săvârși
infracţiunea. Când o persoană îi insuflă altei persoane o informaţie eronată, sub
influenţa căreia ultimul săvârșește infracţiunea, sau determină la săvârșirea
infracţiunii pe un minor sau pe o persoană iresponsabilă, acţiunile acesteia nu
formează instigare, ci se examinează ca pricinuire mediată. Instigarea presupune
atragerea la săvârșirea infracţiunii a altor persoane în calitate de participanţi, și nu
folosirea activităţii nevinovate străine (art. 31 din Codul penal român califică
faptele analogice ca participaţie improprie).

În literatura de specialitate sunt cunoscute mai multe forme ale instigării, în

funcție de diferite criterii de clasificare:

1. În funcţie de numărul persoanelor care instigă, există:

a) instigare cu un singur instigator;

b) instigare cu mai mulţi instigatori.

În cazul instigării cu mai mulţi instigatori, între ei dacă s-a realizat o legătură
subiectivă, expresă sau tacită, există coinstigatori. Dacă fiecare instigator își
desfășoară activitatea separat, fără ca unul să aibă cunoștinţă de activitatea
celuilalt, există concurs de instigări. Activitatea coinstigatorilor poate fi conco-
mitentă ori succesivă, iar concursul de instigări numai succesiv.

Poate fi instigată o singură persoană atunci când instigarea are loc, de regulă, în
taină sau mai multe persoane precis determinate. Instigarea poate fi și colectivă
atunci când instigatorul se adresează unui număr nedeterminat de persoane, ceea
ce constituie o infracţiune de sine stătătoare.

2. După felul cum este comunicată ideea infracţională, instigarea poate fi:

a) explicită (deschisă, evidentă);

b) ascunsă (perfidă, insidioasă), fiindcă instigatorul nu-și dă în vileag rolul faţă de

instigat, astfel că acesta din urmă crede că ideea infracţională îi aparţine.
3. În raport cu mijloacele folosite în activitatea de determinare se face deosebire
între:

a) instigarea simplă, la care se folosesc mijloace imateriale de determinare a

voinţei instigatorului (rugăminţi, îndemnuri, insinuări);

b) instigarea calificată, la care se folosesc mijloace materiale, cum ar fi: coruperea,

constrângerea.

4. După felul cum este făcut cunoscut instigatului obiectul instigării, în literatura
de specialitate se face distincţie între:

a) instigarea directă, pe parcursul căreia instigatorul comunică instigatului în mod

direct și explicit îndemnul și fapta pe care urmează să o săvârșească;

b) instigarea indirectă, în procesul căreia instigatorul nu transmite direct ideea

săvârșirii faptei, ci indirect, provocând instigatului o stare de spirit care duce la
apariţia ideii de a săvârși fapta (stârnirea geloziei, a ideii de răzbunare).

5. În funcție de rezultatele urmărite prin instigare poate fi:

a) determinată, când se precizează fapta care urmează să fie comisă;

b) nedeterminată, când, spre exemplu, instigatului i se spune să facă ce știe numai

să facă rost de bani, chiar prin comiterea unei infracţiuni.

6. Ţinând seama de efectul îndemnului, instigarea poate fi:

a) perfectă sau propriu-zisă (reușită, urmată de executare), desistare,

împiedicarea producerii rezultatului;

b) neurmată de executare.

Instigarea perfectă sau urmată de executare întrunește toate condiţiile

prevăzute de legea cu privire la săvârșirea infracţiunii la care s-a executat

determinarea.

Există o formă de instigare și atunci când instigatorul a determinat la săvârșirea

unei infracţiuni, instigatul a acceptat, însă ulterior desistă ori împiedică voluntar
producerea rezultatului, sau din alte motive nu trece la executare (spre exemplu,
nu a avut condiţii meteorologice favorabile).Instigatul mai poate pur și simplu să
nu execute fapta socialmente periculoasă (adică să aibă loc o instigare neurmată
de executare).
c) instigare neizbutită (aparentă), sau îndemnul, există atunci când instigatorul
determină la săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală, însă persoana
asupra căreia s-a exercitat determinarea nu acceptă, ceea ce înseamnă că
instigatorul nu a reușit să-i lămurească, să-i sădească în conștiinţă hotărârea
infracţională. Dat fiind că activitatea de determinare nu a avut ecou în conștiinţa
altei persoane, instigatorul în atare caz nu va fi pedepsit.

De asemenea, este posibil ca actele de instigare ce nu și-au produs efectul să cadă

totuși sub incidenţa legii penale, datorită împrejurării că, pentru a-l determina pe
autor să comită fapta prevăzută de legea penală, s-au folosit mijloace care prin
ele însele constituie infracţiuni: ameninţare, șantaj, violenţă etc.