Ciutea Bianca-Mariaâ

Română-Engleză
Anul al III-lea
Eseu

Dan Sociu vs. Anastasia Gavrilovici

Frumusețea poeziei contemporane stă în simplitatea ei, cel puțin, studentul la Litere, încă
un neinițiat al acestui gen, obișnuit cu Eminescu în sus și Eminescu în jos, puțin Voiculescu și
alți autori pe care i-a studiat mai ambițios sau mai dezistenresat, este pus în fața unui nou fel de
mâncare, poate chiar un desert, dacă putem spune astfel.

Una din poeziile lui Dan Sociu care mi-a rămas pe retină este „Drumul spre casă nu mai e
drumul spre casă”. Prezintă fapte pe cât de banale, pe atât de palpitante prin trăirea autorului,
încât te face să-ți dorești să fii la fel de fericit alături de partenerul tău când îi ajutați pe părinți la
făcutul mustului. Autorul nu se sfiiește să folosească termeni obsceni sau să sublinieze cum
împreunarea dintre cei doi părinți este surprinsă de ochii albaștri și iscoditori ai fetiței lor.

Anastasia Gavrilovici folosește același artificiu, ca majoritatea autorilor contemporani am

putea spune, de a aduce în discursul poetului și cuvinte tabu, după cum apar în poemul „veștile
bune”. Avem în parc un băiețel care surprinde momentul când rochia tinerei se ridică, fetițe cu
bucle perfecte care încă nu știu ce e dezamăgirea din partea unui băiat. Mai interesant, poemul
începe cu versurile „tot ce știu eu doare și dădea fericită din clești mama-homar dintr-un desen
animat”, care denotă că până și desenele animate răspândesc ideea de realitate dură, depresie,
anxietăți, semn că ar fi nevoie și de câteva vești bune. Acestea ar fi că probabil oamenii vor fi
mai fericiți dacă se va inventa o mână cibernetică ce este capabilă să producă plăcere, că probabil
nu vom mai fi nevoiți să purtăm proteze, momentele de cumpănă sunt mai ușor de suportat dacă
ne masăm mâinile, iar coșurile de pe spate fac o crustă mai întâi și apoi cad.

Eul pare să fie un fel de zeu tutelar capabil să perceapă esența umană. Răspunde cu
empatie celor care nu mai știu să caute limita dintre trup și suflet, pare că întreaga dihotomie
moștenită de noi de la Parmenide, Socrate și Platon să fie cu totul anulată de noul om, care se
află la răspântia dintre a capitula cu totul în fața inteligenței artificiale și la cea de a căuta o
portiță de scăpare. E un fel de pact cu diavolul făcut pentru o viață mai bună, o viață care pare să
opteze pentru trup și atât. Poeta este singură într-o lume în care doar ea mai poate empatiza. E
singura care poate spune răspicat adevărul. Pentru fiecare avantaj în parte oferit de om omului
Ciutea Bianca-Mariaâ
Română-Engleză
Anul al III-lea
are în spatele lui o realitate terifiantă, în care ceva sau cineva are de suferit sau trebuie să fie
sacrificat.

În poemul „e doar tristețe”, important rămâne să descoperim unde este locul umanității
în noua omenire. Poezia ia pulsul realității, poeta prin poezie atașează realității propriile emoții,
suferă și simte acolo unde nimeni nu mai poate să o facă. Algoritmul existenței umane nu este
resimțit de nimeni altcineva, ruptura sacră a omului față de propria umanitate se transformă în
rutină și depresie.

Întorcându-ne la poezia lui Dan Sociu, el realizează în opera sa descrierea lumii de

provincie, realismul crud spune ceva despre lumea în care trăim, în care oamenii nu sînt decît
mecanisme: „două femei se-ntîlnesc (…) / întotdeauna / una vine de la spital cealaltă / merge
spre tribunal” sau „doi bărbați se întîlnesc / întotdeauna / unul vine de la casa de ajutor pentru
deces / celălalt de la direcția muncii” („Bani de dragoste”). Nici establishmentul literar nu este
uitat; în poemul „România literară”, denumit după revista cea mai cunoascută a Uniunii
Scriitorilor, poetul îi răsfoiește paginile. Ziarul însă nu are horoscop, spre regretul poetului și mai
ales al fetei care îl întrebase asta; concluzia: „România literară”, o motivație de a intra în
Uniunea Scriitorilor pentru că se plătesc înmormîntările.

Dorința de a șoca, tehnică avangardistă reciclată de fracturism, este evidentă în poemele

dintotdeauna ale lui Sociu; într-un sonet dă sfaturi unor elevi la absolvirea școlii : „lasă-te
mîngîiat ca un șoarece de aburii din canal” („Vara mamii m-a rugat să le scriu ceva”); alteori, se
descoperă antimistic: „creștinismul meu se oprește la strînsul / căcatului zilnic după pisică”
(„Seara, se urcă pe garaj, de pe garaj”).

La ambii autori se observă empatia care lipsește din lume, este reliefată realitatea
adeseori dură, însă este lăsat loc și pentru ironii, versuri pline de umor care echilibrează oarecum
poezia, pentru a nu o lăsa să cadă în hăul depresiei.