Temă de seminar

Prezentare cauza Marbury v Madison

Cauza Marbury v Madison a stabilit conceptul de revizuire judiciară, capacitatea filialei
judiciare de a declara o lege neconstituțională. Totodată, aceasta a marcat începutul de
creștere a Curții Supreme la putere într-o poziție egală cu cea a puterii legislative și
executive ale guvernului federal.
Contextul cauzei constă în numirea judecătorului de pace William Marbury împreună cu
alți partizani sau apropiați ai Partidului Federalist în ultimele zile ale administrației John
Adams, înainte de intrarea în funcție a noului președinte, Thomas Jefferson.
Legea invocată în cauză a fost considerată contrară Constituției SUA, nefiind aplicată.
Declararea acestei neconformități se consideră a fi fundamentul controlului
judecătoresc de constituționalitate a legilor.
Ulterior, s-a constatat că în confuzia ultimelor zile ale administrației președintelui Adams
și preluarea atribuțiilor de către administrația noului președinte, șaptesprezece acte de
numire s-au pierdut. William Marbury, fiind una dintre persoanele vătămate, a intentat o
acțiune împotriva lui James Madison, noul secretar de stat. Marbury a solicitat Curții
Supreme în baza art. 13 din Legea privind organizarea judecătorească federală din
1789, să-l oblige pe acesta să-i comunice actul de numire în funcție.
Curtea Supremă a SUA în motivarea deciziei pronunțate în cauza Marbury v Madison a
enunțat faptul că limitele puterii legislative sunt clar stabilite și pentru ca acestea să nu
fie greșit interpretate sau uitate, trebuie reglementate printr-o constituție.
În acest caz, s-a cerut emiterea unui ordin de injoncțiune Curții Supreme, prin care se
obliga o persoană sau o autoritate să-și îndeplinească o obligație prescrisă de lege.
Îm raționamentul său, John Marshall, președintele Curții Supreme, a pornit de la faptul
că, in cazul unei neconformități între Constituție și lege, judecătorul va fi în situația, fie
de a ignora Constituția aplicînd legea, fie de a respecta legea fundamentală, neaplicînd
legea contrară acesteia.
Prin hotărîrea sa, Marshall satisface în aparență executivul, respingînd cererea lui
Marbury, instituind pe de altă parte într-un mod mai puțin spectaculos, dar eficient, o
putere considerabilă, neprevăzută de textul constituției , în seama Curții Supreme: cea
de a controla catele puterii legiuitoare sub aspectul conformității lor cu legea
fundamentală.