Cauza Marbury v Madison a stabilit conceptul de revizuire judiciară, capacitatea filialei judiciare de a declara o lege neconstituțională. Totodată, aceasta a marcat începutul de creștere a Curții Supreme la putere într-o poziție egală cu cea a puterii legislative și executive ale guvernului federal. Contextul cauzei constă în numirea judecătorului de pace William Marbury împreună cu alți partizani sau apropiați ai Partidului Federalist în ultimele zile ale administrației John Adams, înainte de intrarea în funcție a noului președinte, Thomas Jefferson. Legea invocată în cauză a fost considerată contrară Constituției SUA, nefiind aplicată. Declararea acestei neconformități se consideră a fi fundamentul controlului judecătoresc de constituționalitate a legilor. Ulterior, s-a constatat că în confuzia ultimelor zile ale administrației președintelui Adams și preluarea atribuțiilor de către administrația noului președinte, șaptesprezece acte de numire s-au pierdut. William Marbury, fiind una dintre persoanele vătămate, a intentat o acțiune împotriva lui James Madison, noul secretar de stat. Marbury a solicitat Curții Supreme în baza art. 13 din Legea privind organizarea judecătorească federală din 1789, să-l oblige pe acesta să-i comunice actul de numire în funcție. Curtea Supremă a SUA în motivarea deciziei pronunțate în cauza Marbury v Madison a enunțat faptul că limitele puterii legislative sunt clar stabilite și pentru ca acestea să nu fie greșit interpretate sau uitate, trebuie reglementate printr-o constituție. În acest caz, s-a cerut emiterea unui ordin de injoncțiune Curții Supreme, prin care se obliga o persoană sau o autoritate să-și îndeplinească o obligație prescrisă de lege. Îm raționamentul său, John Marshall, președintele Curții Supreme, a pornit de la faptul că, in cazul unei neconformități între Constituție și lege, judecătorul va fi în situația, fie de a ignora Constituția aplicînd legea, fie de a respecta legea fundamentală, neaplicînd legea contrară acesteia. Prin hotărîrea sa, Marshall satisface în aparență executivul, respingînd cererea lui Marbury, instituind pe de altă parte într-un mod mai puțin spectaculos, dar eficient, o putere considerabilă, neprevăzută de textul constituției , în seama Curții Supreme: cea de a controla catele puterii legiuitoare sub aspectul conformității lor cu legea fundamentală.