Jurisprudențe Curtea Supremă (TRADUCERE Si Interpretare)

Cînd este folosit cuvîntul lege înseamnă legea comună
ANI DE CERCETARE ÎN CASE SCURTE SUPREME
Cercetare Opinie Curtea Supremă

500+ Jurisprudențe
JURISDICȚIA DE ÎNTREBARE
Traducere de Cristian Sorin Sandu – Toate Drepturile Rezervate
[opinia mea este lăsată între paranteze]
Sentințele le-am lăsat integral, folosiți fraza de care aveți nevoie; majoritatea sunt folositoare dar nu toate, le-am lăsat
totuși pentru adevăr și entuziasm; nu omul are nevoie de acestea ci cîteva foi de hîrtie. Omul are nevoie de Preaînaltul.
Lege Caveat (Cuvînt de avertizare) :

Robin v. Hardaway 1772. “Legea Biblică la ‘Legea Comună’ prevalează toate legile și ‘Creștinismul este
obicei, obiceiul este Legea’.” [Fapte 5:29]
1. “Toate actele legislativului aparent contrare dreptului și justiției naturale sunt, în legile noastre, și trebuie
să fie în natura lucrurilor, considerate nule. Legile naturii sunt legile lui Dumnezeu; a cărei autoritate nu
poate fi înlocuită de nicio putere pe pămînt. Un legislativ nu trebuie să ne împiedice ascultarea față de El
de a Cărui pedepse nu ne pot proteja. Toate constituțiile umane care contrazic legile Sale, suntem în
conștiință obligați să nu le respectăm.” Robin et al v. Hardaway et al, 1 Jefferson 109, 114, 1 Va., 58 (1772)
2. “Oamenii sunt înzestrați de Creatorul lor cu anumite drepturi inalienabile, viață, libertate și căutarea
fericirii; iar pentru a asigura, nu acorda sau crea aceste drepturi, guvernele sunt instituite. Acea proprietate
[sau venit] pe care un om a dobîndit-o onest [prin moștenire], el deține controlul deplin.” Budd v. People of
State of New York, 143 U.S. 517 (1892)
3. “Din pricina a ceea ce pare a fi o poruncă [statut] legitimă la suprafață, mulți Cetățeni, datorită respectului
lor natural pentru ceea ce pare a fi o comandă oficială, sunt constrînși în mod viclean să renunțe la
drepturile lor din cauza ignoranței.” U S v. MINKER, 350 US 179 la 187 (1956)
» "este o putere capabilă de utilizare opresivă, mai ales atunci cînd poate fi delegată fără discriminare și
citația nu este returnabilă în fața unui ofițer judiciar. . . . Este adevărat, nu poate exista nicio sancțiune
pentru dispreț înainte de a exista un ordin judiciar de executare. Dar citația este sub forma unei comenzi
oficiale, și, chiar dacă este emisă improbabil, are o anumită tendință coercitivă, fie din cauza ignorării
drepturilor lor din partea celor pe care pretind să le comande, fie din respectul lor natural pentru ceea ce
pare a fi o comandă oficială, fie din cauza reticenței lor de a testa validitatea citației prin litigiu."
4. [Două națiuni diferite și distincte] “Ideea predomină cu cîțiva, într-adevăr are exprimare în argumente la bară,
că avem în această țară substanțial două guverne naționale; unul de a fi menținut conform Constituției, cu
toate restricțiile acesteia; celalalt să fie menținut de Congres afară și independent de acel instrument, prin
exercitarea unor asemenea puteri cu care sunt obișnuite alte națiuni ale pămîntului, îmi permit să spun că,
dacă principiile astfel anunțate ar trebui să primească sancțiunea majorității acestei instanțe, va rezulta o
schimbare radicală și răutăcioasă în sistemul nostru. Vom trece, în acest caz, din era libertății
constituționale păzite și protejate de o constituție scrisă într-o eră a absolutismului legislativ. Va fi o zi rea
pentru Libertatea Americană dacă teoria unui guvern în afara Legii Supreme a Țării găsește depunere în a
noastră Jurisprudența Constituțională. Această Curte nu revine niciunei obligații superioare decît
exercitarea autorității depline pentru a preveni orice încălcare a principiilor Constituției.” Onorabilul
judecător al Curții Supreme John Harlan în cazul Downes v. Bidwell (1901)
5. [împuternicirea Poliției] “În această viziune, statutul [de a taxa] este o invazie clară a puterii polițienești,
inerentă statelor, rezervată de la acordarea de competențe guvernului federal prin Constituție… de către
trupul cetățenilor săi, aparține Statului, nu Statelor Unite [Corporația] .…Condiția impunerii [unei taxe]
este săvîrșirea unei infracțiuni.” …. “Aceasta, împreună cu valoarea impozitului [taxa], este din nou
semnificativă pentru intenția penală și prohibitivă, mai degrabă decît pentru colectarea de venituri….
Astfel privit, statutul nu a fost adoptat pentru a completa sau sancționa [a trage la răspundere] puterile
polițienești ale statelor sau ale subdiviziunilor lor politice. A fost adoptat pentru orice dezvăluit pe față sau
altfel, ca instrument corespunzător al politicii fiscale a națiunii. (Afacerea de comerț cu lucruri de
contrabandă nu este aceeași cu afacerea de comerț cu articole de comerț legitime).” STATELE UNITE v.
CONSTANTINE, 296 SUA 287 (1935)
TAXE SAU IMPOZITE
Curtea Supremă a Statelor Unite [reala] a confirmat că există nicio bază pentru a crede că orice parte a guvernului
federal se bucură de vreo jurisdicție legislativă în cadrul oricărui stat al Uniunii [zero], inclusiv nicio bază în calitatea guv.
federal de parlamentar [făcători de legi] pentru guvernul general. Confirmat: “[. . .]Nu pot exista două suveranități
separate și independente în aceleași limite sau jurisdicții; nici nu pot exista două surse distincte și separate de autoritate
suverană în cadrul aceleiași jurisdicții. Dreptul de a comanda în ultimul resort [instanță] poate fi posedat doar de un
“Faptele sunt REMEDIU de Lege-Comună 'IREVOCABIL'”
https://drive.google.com/file/d/1-gpnwexJ1sejsxqQfXkAvjd9XBUBwyj2 1
singur trup de oameni care locuiesc pe același teritoriu și poate fi executat numai de cei încredințați cu executarea unei
astfel de autorități.” Dis-servitorii noștri publici au încercat să distrugă sistematic această separare folosind o combinație
de minciuni, propagandă în publicațiile guvernamentale nesigure și abuzul de "cuvinte de artă" în gol pentru "coduri" vagi
pe care le scriu pentru a vă vîna, prinde și înrobi ca pe un animal; folosesc ignoranța legii ca o lege.
6. Așa concludent dovedit aici, în, Guvernul Statelor Unite este un mincinos vorace și prădător. Congresul, IRS-ul fantomă
și Departamentul corupt al Justiției au mințit în mod repetat și au închis în mod fals mii de americani în ultimii peste 90
de ani. Treziți-vă oamenii! Dacă doriți să știți ce au făcut și fac funcționarii dvs. publici, să nu respecte și să distrugă
sistematic principiile centrale ale Constituției și să vă distrugă drepturile în acest proces, citiți următoarea expunere:
Dacă doriți să știți ce constituie o "sursă rezonabilă de credință" despre jurisdicția federală în contextul impozitării, vă
rugăm să consultați: https://sedm.org/Forms/FormIndex.htm. Notați că, concluzionează că nu puteți avea încredere în
nimic din ceea ce spune un profesionist fiscal sau un angajat guvernamental sau chiar o instanță de sub Curtea
Supremă cu privire la subiectul impozitelor, iar această concluzie se bazează pe constatările instanțelor în sine!
Departamentul de Trezorerie este agenția, Fiscul este un birou[administrativ] întru agenție. Hancock, v.
Egger, 848 F.2d 87 (6th Cir. 1988)
7. “Un stat poate prevedea colectarea taxelor numai în aur și argint.” Trezorier de stat v. Wright, 28 Ill. 5091
(1862): [Whitaker v. Haley. 2 Ore. 128]
8. “Taxele, stabilite în mod legal, sunt colectate de agenți în bani, iar bancnotele nu pot fi acceptate în plată.”
Frankfort v. Waldo Lumber Co., 128 Me. 1 (1929) de Jud. Barnes, Curtea Supremă de Justiție din Maine,
Penobscot: “Levierea [Perceperea] taxelor este o putere de suveranitate. La stabilirea sau colectarea
impozitelor, ofițerii municipali sunt agenții Statului, care este suveran. Aceștia procedează numai sub o
astfel de agenție și trebuie să acționeze strict așa cum sunt autorizați și împuterniciți. O corporație
municipală nu are niciun element de suveranitate, avînd doar acele competențe care sunt acordate în mod
clar și inconfundabil de către autoritatea legiuitoare. Atunci cînd orice putere a fost acordată și modul ei
de existență este prescris, acel mod trebuie urmărit cu strictețe. Puterea de impozitare este un atribut al
suveranității și este esențială pentru existența guvernului. Această putere nu este transferabilă. Ori de cîte
ori impozitele sunt impuse, fie de către o municipalitate, fie de către stat, este, în contemplare legală, actul
statului, care acționează fie de către proprii funcționari, fie de către alți agenți desemnați în acest scop.
Taxele trebuie colectate în bani. Un bilet la ordin nu poate fi acceptat la plata impozitelor, acceptarea lui este
contrar ordinii publice, iar un bilet la ordin astfel dat pentru impozite nu le poate descărca. Ofițerii
municipali nu pot ratifica un act neautorizat al agentului lor în perceperea impozitelor. Avocații pot fi
solicitați pentru a colecta taxe prin proces, dar nu au autoritatea de a reduce, scuti sau compromite
cererea. Conform Constituției din Maine, Statul nu poate, în niciun fel, să suspende sau să renunțe la
puterea de impozitare. Reducerea impozitelor se poate face numai de către evaluatori care procedează
strict conform regulilor stabilite în statut. O taxă nu este o “cerere”. Nu este o datorie nici în natura unei
datorii, ci este un impost leviat [taxare percepută] de autoritatea guvernului asupra cetățenilor sau
supușilor, pentru sprijinul Statului. Nu este fondat pe contract sau acord. Autoritatea de a remite, reduce
sau așeza o taxă trebuie să fie în conformitate cu unele prevederi ale statutului, în caz contrar este nulă.”
9. “Actele Congresului care fac notițele (hîrtia) Statelor Unite ca mijloc legal de plată nu se aplică
EXACȚIUNILOR (taxelor) făcute sub legea statului” HAGAR v. RECLAMATION DIST. NO. 108, 111 U.S. 701
(1884)
10. “În legea comună nu exista niciun drept fiscal [drept fiscal: sechestru, ipotecă, drept de gaj, drept de
retenție, taxe]”. Cassidy v. Aroostock, 134 ME. 34, 341, 186 A. 665 (1936)
11. “Individul, spre deosebire de corporație, nu poate fi taxat pentru simplul privilegiu de a exista. Corporația
este o entitate artificială care își datorează existența și puterile charter statului; dar, drepturile indivizilor
de a trăi și de a deține proprietăți sunt drepturi naturale pentru bucuria de care nu poate fi impusă o
acciză.” Redfield v Fisher, 292 P 813, at 819 [1930]
12. “Așa cum statele nu pot impozita puterile, operațiunile sau proprietatea Statelor Unite, nici mijloacele pe
care le angajează pentru a purta puterile în execuție, tot așa s-a susținut că Statele Unite nu au nicio putere
în temeiul Constituției de a impozita nici instrumentele, nici proprietatea unui Stat.” Pollock v. Farmers'
Loan & Trust Co., 157 U. S. 427, 584 (1895)
+ în Pollock vs Farmers' Loan & Trust Co., Curtea Supremă stabilește că “impozitele generale pe venit” sunt neconstituționale,
deoarece "sunt impozite directe nerepartizate". Pînă astăzi, hotărîrea nu a fost anulată. [statutul nu există]
[nerepartizate, adică nedefalcate pe categorii. Dece asta? Ar fi că statutele nu există; dar ceea ce nu este spus este că
consimțămîntul este lăsat liber, de ambele părți]
+ 24 ianuarie 1916: în Brushaber vs.Union Pacific Railroad, Curtea Supremă a decis: că al 16-lea amendament nu depășește
hotărîrea Curții în cazul Pollock care a declarat neconstituționale impozitele generale pe venit; al 16-lea amendament
se aplică numai cîștigurilor și profiturilor din activități comerciale și de investiții: al 16-lea amendament se aplică
numai impozitelor pe accize ["producător/ produse" comerciale]; al 16-lea amendament nu a modificat Constituția
SUA; al 16-lea amendament a clarificat doar Autoritatea existentă a guvernelor federale de a crea accize fără
repartizare [aporționare][în comerț] “impozitele pe venit au intrat generic și necesar în clasa impozitelor directe pe
proprietate, dar dimpotrivă, au recunoscut faptul că impozitarea pe venit era în natura sa o acciză [taxă vamală pe
consum] intitulată [a primit dreptul] să fie impusă ca atare”.
+ ... Amendamentul nu conține nimic care să respingă sau să conteste hotărîrea din cazul Pollock conform căreia cuvîntul
direct avea o semnificație mai largă, deoarece cuprindea și impozitele percepute direct asupra proprietății personale
din cauza proprietății sale și, prin urmare, scopul nu a fost schimbarea interpretării existente decît în măsura
necesară pentru realizarea rezultatului, prevenirea recurgerii la sursele din care a fost obținut un venit impozitat
pentru a determina un impozit direct pe venit să fie un impozit direct asupra sursei în sine și, prin urmare, să scoată
un impozit pe venit din clasa accizelor, taxelor și imposturilor și să-l plaseze în clasa impozitelor directe.
+ Întradevăr, în lumina istoricului pe care l-am dat și a deciziei din Cazul Pollock, precum și a motivului pe care s-a
întemeiat Hotărîrea din acest caz, nu există nicio scăpare de la concluzia că modificarea a fost formulată cu scopul de
a înlătura pentru viitor principiul pe care s-a decis cauza Pollock, și anume de a stabili dacă un impozit pe venit a fost
direct [și] nu prin luarea în considerare a sarcinii impuse asupra veniturilor impozitate pe care aceasta le-a operat
direct , ci prin luarea în considerare a sarcinii care a rezultat asupra bunurilor [din comercial] din care s-a obținut
venitul, întrucît, în termeni expres, amendamentul prevede că impozitele pe venit, din orice sursă ar putea fi obținute
veniturile, nu vor face obiectul reglementării repartizării…
+1939: Congresul adoptă impozitul pe salariul Public, impozitînd salariile angajaților federali [comerț]. 1940: Congresul
adoptă Legea Buck care autorizează guvernul federal să impoziteze lucrătorii federali care trăiesc în state. În 1942,
Congresul adoptă Taxa Victoriei sub autoritatea Constituțională pentru a sprijini efortul celui de-al doilea război
mondial [o taxă pentru război]. Președintele Roosevelt propune un program voluntar de reținere a impozitelor care să
permită lucrătorilor din întreaga țară să plătească impozitul în rate. Programul este un succes, iar numărul
contribuabililor crește de la 3% la 62% din populația SUA [Corporația]. 1944: Legile privind Impozitul pe Victorie și
Reținerea Voluntară la sursă sunt abrogate conform cerințelor Constituției SUA, cu toate acestea, guvernul federal
continuă să colecteze impozitul pretinzînd că este autoritatea în temeiul impozitului pe venit din 1913 și al 16-lea
Amendament [De ce continuă? În comerț drepturile sunt cedate în contra-acte – oamenii nu-și rezervă drepturile].
13. [întrucît nu există bani] “...în temeiul și în virtutea și în conformitate cu statutul Statelor Unite, adoptat la 14
iulie 1870, intitulat "Un Act de Autorizare a Rambursării Datoriei Naționale", care a autorizat Secretarul
Trezoreriei, printre altele, să emită diferite clase de obligațiuni în sumele menționate în acesta, inclusiv…
"principalul și interesul sunt scutite de plata tuturor impozitelor sau taxelor Statelor Unite, precum și de
impozitarea sub orice formă de către sau sub autoritatea statului, municipală sau locală."” Plummer v. Coler,
178 U.S. 115 (1900)
14. “Guvernul general și statele, deși ambele există în aceleași limite teritoriale, sunt suveranități separate și
distincte, acționînd separat și independent unul de celălalt în cadrul sferelor lor respective. Primul în sfera
sa adecvată este suprem, dar statele în limitele puterilor lor neacordate sau, în limba celui de-al zecelea
amendament, rezervate, sunt la fel de independente de Guvernul general pe cît Guvernul din sfera sa este
independent de state” .. “Cele două guverne sunt pe egalitate, iar întrebarea este dacă puterea" de a stabili și
de a colecta impozite " permite guvernului general să impoziteze salariul unui ofițer judiciar al statului,
care ofițer este un mijloc sau instrument folosit pentru a îndeplini una dintre cele mai importante funcții
ale sale, administrarea legilor, și care se referă la exercitarea unui drept rezervat statelor? Noi nu spunem
că simpla circumstanță a înființării departamentului judiciar și numirea ofițerilor care să administreze
legile, fiind printre puterile rezervate ale statului, dezactivează guvernul general să perceapă impozitul,
deoarece aceasta depinde de puterea expresă "de a stabili și de a colecta impozite" dar arată că este o
putere inerentă originală cu care nu a luat niciodată parte, și în privința căreia supremația acelui guvern nu
există, și este de o nicio importanță în determinarea întrebării; și, în plus, aceasta fiind o putere originală și
rezervată, iar ofițerii judiciari numiți în temeiul acesteia fiind un mijloc sau un instrument folosit pentru a-
l pune în aplicare, dreptul și necesitatea exercitării sale neimparate și scutirea ofițerului de la impozitare
de către Guvernul general stau pe un pămînt solid și sunt menținute de principii și motive la fel de
convingătoare ca cele care au dus la scutirea ofițerului federal în Dobbins v. Comisarii Erie de la
impozitarea de către stat, pentru că, în acest sens - adică, în ceea ce privește puterile rezervate - statul este
la fel de suveran și independent ca guvernul general” .. “ drepturile rezervate ale statelor, cum ar fi dreptul
de a adopta legi, de a pune în aplicare legile prin acțiune executivă, de a administra justiția prin instanțe și
de a angaja toate agențiile necesare în scopuri legitime ale guvernului de stat nu sunt subiecte adecvate ale
puterii de impozitare a Congresului.” The Collector v. Day, 78 U.S. 113 (1870)
[a se citi cu re-atenție, eu am înțeles mai tîrziu, spune că nu se poate încheia un acord decît cu ceea ce conține sau este o
guvernare supremă, ne spune fără cuvinte despre cum este un om, cît și „capacitatea juridică” față de cuvîntul „contribuabil” în
prezumție; iar prezumție se traduce cu (pre)supus / subiect]
→…
15. A.“Colectarea unei datorii civile prin utilizarea unui proces penal și arestarea presupusului debitor
reprezintă un abuz al acestui proces de către persoana care depune afidavit [declarația pe propria
răspundere]. Clifford v. Great Falls Gas Co., 68 Mont. 300, 216 P. 1114; Dean v. Kochendorfer, 237 N.Y. 384, 143
N.E. 229; Edmonds v. Delta Democrat Publishing Co., 230 Miss. 583, 93 So.2d 171; Ellis v. Wellons, 224 N.C. 269,
29 S.E.2d 884; Ladner v. Benkowiz, 66 N.Y.S.2d 713; Ledford v. Smith, 212 N.C. 447, 193 S.E. 722; McClenny v.
Inverarity, 80 Kan. 569, 103 P. 82; McGann v. Allen, 105 Conn. 177, 134 A. 810; Marlette v. Wickgenant, 147
Mich. 266, 110 N.W. 1061; Moreau v. Picard, 54 R.I. 98, 168 A. 920; Mullins v. Sanders, 189 Va. 624, 54 S.E.2d
116; Prough v. Entriken, 11 Pa. 81; State, for use of Little v. United States Fidelity Guaranty Co., 217 Miss. 576, 64
So.2d 697; Thompson v. Niggley, 53 Kan. 664, 35 P. 290; Wood v. Bailey, 114 Mass. 365, 11 N.E. 567; Sec. 2153,
Code 1942; 1 Am.Jur.2d, Abuse of Process, Sec. 1 p. 250; Prosser, Torts (2d ed.), Sec. 100 p. 668.”
16. B.“O justiție a păcii are nicio jurisdicție de a colecta o datorie civilă prin utilizarea procesului penal; și a
face acest lucru este a comite delictul de abuz al procesului, făcînd justiția păcii și garanția sa
răspunzătoare. Lizana v. State, 109 Miss. 464, 69 So. 292; State, for use of Little v. United States Fidelity
Guaranty Co., supra; State v. McLaurin, 78 Miss. 1, 27 So. 994; Art. 4 Sec. 171, Constitution 1890; Sec. 805, Code
1942; 1 Am.Jur.2d, Abuse of Process, Sec. 18 p. 265.” KITCHENS v. BARLOW, et al., 250 Miss. 121, 164 So.2d
745 (1964)
…←
17. “Prioritatea drepturilor fiscale federale este guvernată de o teorie "primul în timp, primul în drept". O
revendicare concurentă prevalează împotriva unui gaj fiscal federal numai dacă devine choate [completă și
superioară dreptului de retenție ulterior] și perfecționată [desăvîrșită] înainte ca gajul fiscal federal să se
atașeze și să intre în vigoare. United States v. City of New Britain, 347 U.S. 81, 86-88,United States v. City of
New Britain, 347 U.S. 81, 86-88, 98 L. Ed. 520, 74 S. Ct. 367 (1954).98 L. Ed. 520, 74 S. Ct. 367 (1954).”
DIVERSIFIED METAL PRODUCTS Inc., Plaintiff, v. T-BOW COMPANY TRUST, Internal Revenue Service, and
Steve Morgan, Defendants. Civil No. 93-405-E-EJL, 158 F.R.D. 660 (1994)
18. “Serviciul de venituri interne este autorizat să perceapă asupra bunurilor care aparțin contribuabilului, dar
care sunt deținute sau deținute nominal de "candidatul, alter-ego-ul sau cesionarul" contribuabilului. Al-
Kim, Inc. v. United States, 650 F.2d 944, 946 (9th Cir. 1979); vezi de asemenea Wolfe v. United States, 798
F.2d 1241, 1243 (9th Cir. 1986); 798 F.2d 1241, 1243 (9th Cir. 1986).” DIVERSIFIED METAL PRODUCTS
Inc., Plaintiff, v. T-BOW COMPANY TRUST, Internal Revenue Service, and Steve Morgan, Defendants. Civil No.
93-405-E-EJL, 158 F.R.D. 660 (1994)
19. “Dreptul legal al unui contribuabil de a reduce suma a ceea ce altfel ar fi impozitele sale, sau de a le evita cu
totul, prin mijloacele pe care legea le permite, nu poate fi pus la îndoială.” Gregory v. Helverging, 293 U.S.
465 (1935)
20. 1818: U.S. v. Bevans, 16 U.S. 336 stabilește două jurisdicții separate în Statele Unite ale Americii: 1. Zona
federală și 2. cele 50 de state. Fiscul are jurisdicție doar în Zona federală. “Jurisdicția exclusivă pe care
Statele Unite o au în forturi și curți-de-andocare cedate lor, derivă din acordul expres al statelor prin care
se fac cesiunile. Ea nu ar putea fi derivată în niciun alt mod; pentru că fără ea, autoritatea statului ar fi
supremă și exclusivă acolo unde este” 3 Wheat., la 350, 351
21. 1900: Knowlton v. Moore, 178 U.S. 41, definește semnificația impozitelor directe: “Impozitele directe sunt
percepute imediat asupra persoanelor, asupra posesiei și plăcerea drepturilor; impozitele indirecte sunt
percepute la întîmplarea unui eveniment ca un schimb [venind ca răsplată, în comerț].”
22. 1911: Flint v. Stone Tracy Co., 220 U. S. 107 @ 152 definește accizele ca impozite impuse corporațiilor și
privilegiilor corporative, nu ființelor naturale. “Accizele sunt taxe puse asupra fabricării, vînzării sau
consumului de comodități în țară, asupra licențelor de urmărire certe ocupații și asupra privilegiilor
corporative; Cerința de a plăti astfel de taxe implică exercitarea [152] privilegiilor, iar elementul cererii
absolute și inevitabile lipsește. … Acordarea puterii Congresului de a impozita activitățile de afaceri ale
corporațiilor private.. taxa trebuie măsurată printr-un anume standard. Este drept urmare bine stabilit prin
deciziile acestei curți că atunci cînd autoritatea suverană și-a exercitat dreptul de a taxa un subiect legitim
al impozitării ca exercițiu de franciză sau privilegiu, nu există nicio obiecție că măsura taxării se găsește în
venituri produse în parte din proprietatea care în sine considerată este nontaxabilă.”
23. 1938: Hassett v. Welch, 303 U.S. 303, a decis că litigiile privind incertitudinile din Codul fiscal ar trebui să
fie soluționate în favoarea contribuabilului. “Avînd în vedere alte reguli așezate [stabilizate; acomodate] de
construcție statutară, care învață că, dacă există îndoieli cu privire la construirea unui statut fiscal
[impozabil; taxabil ], îndoiala ar trebui soluționată în favoarea contribuabilului [statutul].”
24. 1945: Hooven & Allison Co. v. Evatt, 324 U.S. 652, decide că există trei definiții distincte și separate pentru
termenul "Statele Unite". Taxa pe venit, care în special califică ìmportul, se aplică numai uneia! “Găsim
imposibil să spunem că, doar pentru că mărfurile, aduse în țară din afară nu provin dintr-o țară străină, nu
este un import prevăzut de cuvintele și scopul interdicției constituționale … Deciziile judiciare ocazionale
conform cărora originea străină nu este o caracteristică necesară a importurilor, atît timp cît acestea sunt
aduse în țară dintr-un loc fără ea [din afară] și scopul interdicției constituționale sunt la fel de
convingătoare că pot exista importuri în sens constituțional care nu au o origine străină. … Faptul că marfa
aici în întrebare nu a venit dintr-o țară străină, dacă contenția fie acceptată [sau nu]... este, prin urmare,
fără semnificație. Este material doar dacă a venit dintr-un loc fără "țară". …pentru a determina ce sunt
importurile pentru scopurile constituționale, trebuie să stabilim [constata] limitele teritoriale ale "țării" în
care sunt aduse. … Evident, în acest sens, mărfurile aduse în Statele Unite dintr-un loc fără [din afară], nu
ar fi importuri, mai mult decît articole transportate dintr-un stat [județ] în altul.
… Termenul "Statele Unite" poate fi folosit în oricare dintre mai multe sensuri. Poate fi doar numele unui
suveran care ocupă poziție analogă cu cea a altor suverani din familia națiunilor. Poate desemna teritoriul
peste care suveranitatea Statelor Unite se extinde [672], ori poate fi numele colectiv al statelor care sunt
unite prin și sub [în temeiul] Constituție.”
25. 1959: Flora v. United, 362 U.S. 145, a decis că sistemul nostru fiscal se bazează pe evaluare și plată
voluntară, nu pe forță sau constrîngere. “Sistemul nostru de impozitare se bazează pe evaluare și plată
voluntară, nu pe poprire.”
26. 1975: Garner v. United States, 424 U.S. 648, Curtea Supremă a decis că impozitele pe venit constituie
mărturia obligată a unui martor: informația dezvăluită în pregătirea și completarea unei declarații de
impozit pe venit sunt, în scopul analizei celui de-al cincilea amendament [taxa pe venit], mărturia unui
martor. “***nu se poate spune în mod corect că contribuabilii sunt "voluntari" atunci cînd își depun
declarațiile fiscale. Guvernul obligă depunerea unei declarații la fel cum obligă, pentru exemplu, apariția
unui "martor" în fața unui mare juriu.”
27. 1985: U.S. v. Doe, 465 U.S. 605 decide că Prezentarea probelor sau a documentelor fiscale citate nu poate fi
obligată [compilată; constrînsă]. “Concluzionăm că Curtea de Apel a greșit considerînd că conținutul
documentelor citate au fost privilegiate în temeiul celui de-al cincilea amendament. Actul de a produce
documentele în cauză în acest caz este privilegiat și nu poate fi obligat fără grant statutar al utilizării
imunității în conformitate cu [constituția fed.] 18 U. S. C. 6002 și 6003.”
[Dacă nu acceptați acest privilegiu nu există imunitate, la un statut care nu există, dreptul dvs. cedat în statut îi dă validitatea]
28. 1991: Cheek v. United States, 498 U.S. 192, decide, dacă pîrîtul are o credință subiectivă de bună-credință,
oricît de nerezonabilă, că el sau ea nu a fost necesar să depună o declarație fiscală, guvernul nu poate
stabili că pîrîtul a acționat în mod voit în a nu depune o declarație de impozit pe venit. Cu alte cuvinte, că
pîrîtul a eschivat o datorie legală despre care știa că există.
[Oau! Adică opusul ar însemna că non-voința folosește la depunerea unei astfel de declarații; constrîngere, nonconsimțămînt,
ceea ce anulează pretenția de acuzare estimată la legea acordului, instanța s-ar angaja într-o controversă fără cauză-probabilă
și tot instanța să presupună ea, că, ceva sau cineva fără voință, sau nimeni, pentru că spune și de neinformare a pîrîtului, ar fi
trebuit să depună declarația, și asta este infracțiune. Acordul face legea – maximă de lege]
29. [federal]“Toate persoanele din Statele Unite sunt încărcate [taxabile] cu cunoașterea Statutelor-la-Larg
(citate omise) ... este bine stabilit că oricine tratează cu guvernul își asumă riscul că agentul care acționează
în numele guvernului a depășit limitele [ultra vires] autorității sale.” Bollow v. Federal Reserve Bank of San
Francisco, 650 F.2d 1093, 9th Cir., (1981) [se referă la cunoașterea de sine, astfel a drepturilor]
30. [federal]“Persoanele care nu sunt contribuabili nu se află în sistem și pot obține niciun benefit urmînd
procedurile prescrise pentru contribuabili, cum ar fi umplerea cererilor de restituire pentru contribuabilii
care au plătit în plus impozitele lor.” (accent adăugat) Economy Plumbing and Heating v. U.S., 470 F.2d 585,
589 (Ct. Cl. 1972)
31. [federal]“Legile privind veniturile sunt un cod sau un sistem în reglementarea evaluării și colectării
impozitelor. Acestea se referă la contribuabili și nu la non-contribuabili. Cei din urmă sunt fără scopul lor
[domeniul de aplicare]. Nu sunt prevăzute proceduri pentru non-contribuabili, și nicio încercare este
făcută pentru anularea vreunuia dintre drepturile și remediile lor în cursul cuvenit legii. Cu ei Congresul
nu își asumă să trateze, și ei nu sunt nici subiectul nici obiectul legilor privind veniturile.” Long v.
Rasmussen, 281 F. 236, at 238 (1922)
32. [libertate fără vărsare de sînge] “Individul scapă de impozitare din toate veniturile, cu excepția celor
primite din interes [dobînzi] și dividende. …Individul, spre deosebire de corporație, nu poate fi taxat pentru
simplul privilegiu de a exista. Corporația este o entitate artificială care își datorează statului existența și
puterile charter; dar drepturile indivizilor de a trăi și de a deține proprietăți sunt drepturi naturale pentru
bucuria de care nu poate fi impusă o acciză.” Redfield et al. v. Fisher et al. 135 Or. 180, 292 P. 813, @198
(1930) (În final mi-am dat seama că oamenii din ramura-administrativă sunt angajații mei, nu un organ judiciar care mă
reglementează. Nu contează cît de furioși și teroristici au ajuns, FISCUL nu poate crea răspundere pentru mine. FISCUL
nu poate scrie legi; ca tine și eu și fiecare membru al Guvernului, ei trebuie să se supună legilor)
33. “Contribuabilul trebuie să fie răspunzător pentru taxă. Obligația fiscală este o condiție anterioară cererii.
Simpla solicitare a plății, chiar și în mod repetat, nu provoacă răspundere.” Bothke v. Fluor Engineers &
Constructors, Inc., (Bothke v. Terry), 713 F.2d 1405, al 1414 (1983)
34. În 1925: Sims v. Ahrens, 271 SW 720, luminează actul de a taxa: “Impozitul pe venit nu este o discriminare
nedreaptă, deoarece este pus asupra indivizilor [persoanelor fizice] și nu asupra corporațiilor. Insistăm că
este o acciză pusă pe privilegiul de a se bucura și apropiindu-și [însușii] veniturile din proprietate, afaceri
și salarii; și acest lucru fiind adevărat, cade [se încadrează] în principiul des-anunțat că Legislatura poate
clasifica în scopul impozitării, și nu există nicio discriminare unde taxa se aplică în mod egal tuturor celor
care vin în cadrul clasei.”
» [iată]“…Această taxă, în măsura în care nu este așezată peste utilizarea proprietății, trebuie recunoscută ca
fiind o taxă de privilegiu. O taxă pe recipisele [încasările] brute, cum este aceasta în mod necesar o taxă de
privilegiu, iar acumularea [valoarea] acestor recipise [încasări] este măsura valorii privilegiului. Efectul și
rezultatul trebuie analizate, și nu numele, pentru a determina caracterul taxei. Constituția din 1874, art. 16,
art. 2, limitează impozitarea în scopuri de stat (1) la impozitele pe proprietate și (2) la impozitele pe
privilegii. Această clauză a fost luată aproape textual din Constituția din 1836 și, sub ambele, s-a susținut
în mod uniform că prevederea impozitării privilegiilor limitează doar statul, nu subdiviziunile sale, cum ar
fi orașele și satele. Din aceste cazuri se vede că ocupațiile care sunt de drept comun nu sunt privilegii și nu
pot fi impozitate de Stat, deoarece această clauză prin limitarea impozitului de Stat la privilegii, exclude în
mod necesar impozitele pentru toate ocupațiile care nu sunt privilegii. Deoarece actul [legea] taxează toate
urmăririle [dorințele de a; alegatul după] sau mijloacele de a cîștiga* bani de fiecare fel, toate trebuie să fie
privilegii, sau altfel actul este nul. Deoarece, de asemenea, toate ocupațiile sunt căutate aici pentru a fi
impozitate de Stat, iar impozitul pe toate asemenea ocupații care nu sunt privilegii este nul, întregul act este
nul [gol: lipsit de substanță], deoarece vidul și părțile valide nu pot fi separate. Cuvîntul "privilegiu", așa
cum se aplică ocupațiilor [privilegiate; adică, dă-mi mie dreptul tău că ți-l dau eu înapoi cu licență], este
limitat la cele care sunt subiect reglementărilor poliției [pus sub urmărire, pentru “protecție”]. Un drept de
drept-comun nu este creatura unei legi de licență. O licență care implică un privilegiu nu este posibil să
existe cu referință la ceva care este drept, liber și deschis tuturor. Dreptul de a urmări oricare dintre
ocupațiile comune ale vieții sau de a-și cîștiga existența în orice vocație inocentă fără voie [condus] sau
piedică [impediment] este un drept inalienabil, asigurat tuturor celor care trăiesc sub forma noastră de
guvernare de dispozițiile de libertate, proprietate și fericire din constituțiile noastre naționale și de Stat.
Impozitul, în măsura în care este perceput pe recipisele [încasările] din utilizarea proprietății [înseamnă a
fi un chiriaș la], cum ar fi chiriile pe bunuri imobiliare sau personale, sau dobînzile la banii împrumutați,
este un impozit pe proprietate și este nul (a) deoarece este perceput numai persoanelor fizice; (b) nu este
perceput pe o bază ad valorem [unde este implicată timbrarea documentelor și ștampilarea lor; adică
pentru a păstra statura de superioritate dintre om și un construct spre exemplu, fapt care implică taxarea
doar a omului – adică defapt a persoanei fizice, a omului] și (c) transportă valoarea impozitului dincolo de
limitele Constituționale pentru impozitele pe proprietate [transportă valoarea în altă parte, ceea ce
înseamnă că nu pentru beneficiul persoanelor fizice]. Legea este nulă deoarece discriminează împotriva
persoanele naturale [fizice] prin scutirea corporațiilor.” SIMS v. AHRENS, 167 Ark. 557 (1925)
[*adică nu îți aparțin ci urmează, fapt care neagă faptul că omul este moștenitor și respectiv Legea; adică aleargă practic
după o fărădelege pe care o consideră cîștig – deci ei știu foarte bine ce anume taxează] [atenție, aici nu este cu referire
la Statul înființat, ci la cel corporație care copiază legea adevărată și și-o atribuie, deși în altă jurisdicție – a comerțului –
deoarece nu pot informa despre Legea adevărată, pentru că în Comerț, Iadul adică, este separare de Dumnezeu, unde
toți sunt morți și fără drepturi, de aceea spune că părțile valide (oamenii) și vidul, nu pot fi separate pentru că au căzut
de acord și le-au acceptat ca pe niște “privilegii”. Ideea este că nu pot guverna ceva cu proprie guvernare, ci ceva fără,
și încă nu au informat un suflet]
RE BANI/ BANCA
BĂNCILE nu pot acorda credite.
35. “În instanțele federale, este bine stabilit că o bancă națională nu are puterea de a-și împrumuta creditul
altuia devenind garanție, indorser[andosant] sau garant pentru el.” FARMERS'& MINERS'BANK v. Bluefield
Nat. Bank, 11 F.2d 83 (4th Cir. 1926)
36. “O bancă națională nu are puterea de a-și împrumuta creditul oricărei persoane sau corporații . . .” Bowen
v. Needles Nat. Bank, 94 F. 925 (9th Cir. 1899), 36 CCA 553, certiorari respins în 20 S.Ct 1024, 176 US 682,
44 LED 637
37. “Judecătorul Marshall a spus: "Doctrina ultra vires este cea mai puternică armă pentru a ține corporațiile
private în sferele lor legitime și a le pedepsi pentru încălcarea cartelor lor corporative, și probabil că nu
este invocată prea des; dar a pune această putere în mîinile corporației în sine, sau a unui individ privat,
pentru a fi folosită de aceasta sau de el ca mijloc de a obține sau reține ceva de valoare care aparține altuia,
ar transforma un instrument intenționat să efectueze dreptate între stat și corporații într-unul de fraudă ca
între acestea din urmă și părțile nevinovate. Așa este doctrina modernă, evoluată și stabilizată în evoluția
evenimentelor, ajungînd de la momentul în care corporațiile private erau puține și doctrina ultra vires
invocată la fel de liber la ele ca și la corporațiile publice, pînă la un timp în care în mod substanțial toate
restricțiile la formarea unor astfel de organisme private au fost eliminate, și ele au fost autorizate și au
început să existe, mari și mici, peste tot, cu scopul de a desfășura aproape orice fel de afaceri legitime.
Dacă un astfel de organism își transcende puterile, comite o greșeală împotriva statului, și în mod ordinar
este doar pentru stat să-l cheme să dea socoteală pentru o astfel de violare." Zinc C. Co. v. First Nat. Bank,
103 Wis. 125, 131, 79 N.W. 229” American Express Co. v. Citizens State Bank, 181 Wis. 172, 182 (1923)
38. “O bancă poate să nu își împrumute creditul altuia, chiar dacă o astfel de tranzacție se dovedește a fi în
beneficiul băncii, iar în sprijinul acestui lucru ar putea fi citată o listă de cazuri, care ar arăta ca un catalog
de nave.” [Subliniere adăugată] Norton Grocery Co. v. Peoples Nat. Bank, 144 SE 505, 151 Va 195 (1928)
39. “S-a stabilit dincolo de controverse că o bancă națională, în conformitate cu legea federală fiind limitată în
puterile și capacitatea sa, nu își poate acorda creditul garantînd datoriile altuia. Toate aceste contracte
încheiate de ofițerii săi sunt ultra vires . . .” Howard & Foster Co. v. Citizens Nat’l Bank of Union, 133 SC 202,
130 SE 759 (1926)
40. “. . . cecurile, tirajele, ordinele de plată și bancnotele nu sunt bani legitimi ai Statelor Unite . . .” State v.
Neilon, 73 Pac 321, 43 Ore 168, 177 (1903)
41. [ce este împrumutul]“Nici așa cum este inclus în puterile sale și nici incidental la ele este parte a afacerii
unei bănci de a-și împrumuta creditul. Dacă o bancă [*178] și-ar putea împrumuta atît creditul cît și banii,
ar putea, dacă ar primi compensații și a avut grijă să-și pună numele doar pe hîrtie solidă, să cîștige mult
mai mult decît ar echivala orice dobîndă legitimă pentru banii săi. Dacă nu ar fi atentă, puterea ar fi mama
panicilor, și dacă nu s-ar primi nicio compensație, acolo este motivul suplimentar, dacă este necesar, că o
astfel de putere este în derogare de drepturile și interesele acționarilor, și în toate evenimentele ar putea fi
exercitată numai cu consimțămîntul tuturor. "Într-adevăr, împrumutul de credit [creditare] este exact opusul
împrumutului de bani, care este afacerea reală a unei bănci; căci, în timp ce aceasta din urmă creează o
răspundere [datorie] în favoarea Băncii, prima dă naștere unei răspunderi [datorii] a băncii către altul." 1
Morse, Bănci Bancare (ediția a 5-a.) 65; Magee, Bănci Bancare (3D ed.) 248; 1 Michie, Bănci Bancare, 99.
Această regulă este atît de bine stabilită încît nu este necesar să se menționeze numărul mare de cazuri care
o declară.” American Express Co. v. Citizens State Bank, 181 Wis. 172, 177-78 (Wis. 1923)
42. “Nu este în acele puteri statutare ca o bancă națională, chiar dacă este solvabilă, să-și împrumute creditul
altuia în oricare dintre diferitele moduri în care ar putea fi făcut acest lucru.” Federal Intermediate Credit
Bank v. L ‘Herrison, 33 F 2d 841, 842 (1929)
43. “Nu există nicio îndoială cu privire la legea conform căreia banca națională nu poate să-și împrumute
creditul sau să devină un endorser [simpatizant; (o celebritate) care-ți face reclamă] de acomodare (pe care
banca nu are putere să o facă).” National Bank of Commerce v. Atkinson, 55 F. 465, 471 (1893)
44. “A reduce o notă înseamnă a deduce dobînda în præsenti și a plăti în bani valoarea nominală a biletului
către deținător. A negocia un bilet la ordin înseamnă fie să îl cumperi, fie să îl vinzi, și așa cu o cambie.”
Seligman v. Charlottesville Nat. Bank, 3 Hughes 647, 1039 (1879)
45. “...banca este permisă să împrumute bani în baza garanției personale; dar trebuie să fie bani pe care să îi
împrumute, nu creditul ei.” Seligman v. Charlottesville Nat. Bank, 3 Hughes 647, 1039 (1879)
46. “Un împrumut poate fi definit ca livrarea de către o parte la, și primirea de către o altă parte a, o sumă de
bani în baza unui acord, expres sau implicat, de rambursare a sumei cu sau fără dobîndă.” Parsons v. Fox
176 SE 642 (Ga. 1934)
47. “Cuvîntul ‘bani’ în acceptarea uzuală și ordinară înseamnă aur, argint, sau bani de hîrtie folosiți ca mijloc
de schimb circulant, și nu îmbrățișează note, obligațiuni, evidențe de datorii, sau alte bunuri personale sau
imobiliare, iar acest sens popular și bine înțeles ar trebui să fie dat cuvîntului în voință (testament)...” Lane
v. Railey 280 Ky. 319, 133 S.W.2d 75 (1939)
[Bancherii au folosit diverse greutăți și măsuri de secole pentru a frauda oamenii de averea lor. Și, niciodată mai mult
astfel ca în schimbul banilor. Deuter 25:13]
48. “O promisiune de plată nu poate, prin argument, oricît de ingenios, să devină echivalentul actualei plăți..”
Christensen v. Beebe, 91 P. 129, 133 (1907)
49. “O bancă nu este titularul în cursul cuvenit la doar creditarea contului deponenților.” Bankers Trust Co. v.
Nagler 229 N.Y.S.2d 142, 143 (N.Y. App. Div. 1962)
→…
50. Bani: în acceptarea obișnuită și ordinară înseamnă monede și valută de hîrtie utilizate ca mijloc de schimb
circulant și nu îmbrățișează note, obligațiuni, evidențe ale datoriei, sau alte bunuri personale sau staturi
reale [imobiliare]. Pagină 1005, Black's Law Dictionary, ediția a 6-a
Monedă: Piese de aur, argint sau alt metal, modelate într-o formă, greutate și grad de finețe prescrise și
ștampilate, de autoritatea guvernului, cu anumite mărci și dispozitive, și puse în circulație ca bani la o
valoare fixă. Black's Law Dictionary, ediția a 6-a, pagina 260
Monedele reale includ piese de aur sau argint sau alte metale prețioase, care au o finețe și au o valoare
fixă. Chiar și un ban de cupru are o valoare fixă, deoarece 100 de bănuți de cupru ar putea fi schimbați cu
o bucată de aur sau argint de un dolar.
Ezra 8:27, „De asemenea, douăzeci de cupe de aur, de o mie de drame una, și două vase de aramă (cupru)
din cea mai bună (fină,), lucitoare, prețios ca aurul”.
"Bancnotele Rezervei Federale nu sunt Dolari." Russell L. Munk, asistent Consilier General, Departamentul
Trezoreriei, 18 februarie 1977
"Termenul dolari este de asemenea incorect, care, conform definiției constituționale, sunt unități monetare,
utilizate în schimb, susținute de aur și argint. Prezentele noastre emisii fiat sunt susținute de mai multe
hîrtii tipărite la fel; prin urmare, ele sunt denumite corect Note de Rezervă Federale (NRF), nu dolari. "
Robert P. Vichas, Manual de Matematică Financiară, Formule și Tabele (1979), p. 420
Dicționar lege Ballentine, ediția a 3-a: Dolar. Moneda legală a Statelor Unite; Statul v. Downs, 148 Ind 324,
327; unitatea de bani constînd în o sută de cenți. Agregatul unei monede specifice care se adaugă pînă la
un dolar. 36 American Jurisprudence 1st Money § 8. În absența cuvintelor calificative, nu poate însemna
bilete la ordin, obligațiuni, sau alte evidențe ale datoriei. 36 AmJ1st Money § 8
"Ce este un dolar? Este doar ceva artificial pe care îl aruncăm acolo. Ceea ce faci este să păcălești oamenii
în credința că au putere de cumpărare, cînd de fapt nu o au." Denis Karnofsky, Șef Consilier Economic, St.
Louis, Banca Rezervei Federale, 10 iunie 1978
[mai multe definiții despre aici: http://www.ecclesia.org/truth/definitions.html ]
…←
51. “Notele de la Rezerva Federală Bancară și alte bancnote care constituie o parte a monedei comune a țării
sunt recunoscute ca fiind 'oferte bune pentru bani', cu excepția cazului în care în mod special se
obiectează.” MacLeod v. Hoover, 159 La. 244, 105 S. 305 (1925)
52. “Există o distincție între o datorie descărcată și una plătită. Cînd este descărcată, datoria există în
continuare, chiar dacă a fost despuiată [cesionată] de caracterul său de obligație legală în timpul
operațiunii de descărcare.” Stanek v. White, 172 Minn. 390, 215 N. W. 781 (1927)
[băncile oferă contra card obligațiuni de plată descărcate chiar din bancomat. Nu este o plată pentru achitare, ci o plată pentru
echitate la 'datoria de plată', adică dau ceea ce se cere ad literam: datorie de plată. Cu alte cuvinte atunci cînd un muncitor/
lucrător crede că este plătit atunci cînd extrage ‘banii’ prin bancă /omat se angajează la un act de vînzare –cumpărare a unor
obligațiuni de plată, cu energia lui curentă, prin angajament contra-actual al său, antecedent actului (aparent comis de 2 ori: la
naștere,cît și la angajare). Astfel că “este plătit” cu “salariul” de recipise Obligațiuni de Plată, care au fost emise în baza
bunurilor sale reale, puse garanție în certificatele CCNV, care sunt gaj-ul în bancă sau banca respectivă are acces la acesta
prin afiliere la “Banca Națională”. Desigur că, fără consimțămîntul său informat. Deci, valoarea din spatele acestor obligațiuni
de plată, este etatea trăgătorului, astfel că, ironic, puțin cîte puțin își dobîndește etatea înapoi cu multă energie – care provine
din sufletul său, care este viața, care este în sîngele său - Levitic 11:17. Pare că omul își cumpără materia cuvenită cu propriul
suflet, dîndu-și sufletul.]
53. “Atunci cînd o municipalitate devine parte la un instrument negociabil, prin autoritatea legii, aceasta este
obligată să respecte toate normele de lege comercială aplicabile acestor valori mobiliare [sau securități].
Cooke v. United States, 91 U.S. 389; United States v. State Bank, 96 U.S. 30.” District of Columbia v. Cornell
130 U.S. 655 (1889)
54. “Aplicarea regulii doar ce a fost declarată la actul în considerare, pare a fi un motiv puternic pentru
interpretarea cuvîntului 'datorii' ca avînd referire numai la datoriile contractate ulterior la adoptarea legii.
Căci nici unul nu va pune la îndoială că notele Statelor Unite, pe care actul (legea) le face un mijloc legal de
plată [licitare, sau licitație de, bani liciți, în baza consimțămîntului ], sunt în esență diferite în natură și,
fiind iremediabile [nerambursabile] în monedă, sunt în mod necesar diferite în valoare, față de banii
legitimi intenționați de părțile la contracte pentru plata banilor făcuți înainte de trecerea [adoptarea] lor.
Banii legitimi atunci în uz și făcuți un mijloc legal de plată, consistau din monede de aur și argint. Valuta
utilizată în temeiul legii, și declarată prin termenii săi ca fiind bani legitimi și mijloc legal de plată, constă în
note sau promisiuni de plată impresionate [imprimate] pe hîrtie, pregătite în formă convenabilă pentru
circulație, și protejate împotriva contrafacerii prin dispozitive și penalități adecvate. Primele posedă
valoare intrinsecă, determinată de greutatea și finețea [grația] metalului; acestea din urmă au nicio valoare
intrinsecă, ci o valoare de cumpărare, determinată de cantitatea în circulație, de consimțămîntul general
pentru valuta sa în plăți, și de opinia cu privire la probabilitatea răscumpărării în monedă. Ambele derivă,
în grade diferite, o anumită valoare suplimentară din adaptarea lor la circulație prin forma și impresia
[amprenta] care le-a fost dată sub autoritatea Națională, precum și din actele care le fac mijloc legal de
plată.” Hepburn v. Griswold, 75 U.S. (8 Wall.) 603 (1870)
55. “Biletele la ordin nu pot fi tratate ca numerar... Promisiunea recurenților, după cum reiese din executarea
biletului la ordin, nu este mai "în numerar" decît promisiunea lor din contract de a plăti soldul prețului
contractului, așa cum este prevăzut în acesta în rate. Fiecare este o simplă promisiune de a plăti și o astfel
de promisiune nu constituie "numerar" în sensul statutului (Estate of Chamberlain, supra; Pierce v. Bryant,
87 Mass. (5 Allen) 91, 93; State v. Moore, 48 Neb. 870 [67 N.W. 876, 878]; Palliser v. United States, 136 U.S.
257, 263 [10 S. Ct. 1034, 34 L. Ed. 514, 517]; Citizens' Nat. Bank of Stamford v. Stevenson, (Tex.) 211 S.W.
644, 645; Commonwealth v. Dow, 217 Mass. 473 [105 N.E. 995, 998]; Fidelity Savings State Bank v. Grimes,
156 Kan. 55 [131 P.2d 894, 896].) ... Respondenții [Caruso Car Co.] susțin de asemenea că deoarece
recurenții [Bratta] au promis să asigure un împrumut din încasările din care au fost de acord să-și
plătească nota, aceștia sunt în fața instanței cu mîini necurate și, prin urmare, li se interzice să obțină
scutirea pe care o solicită. Astfel cum s-a arătat anterior, răspunsul imediat este că recurenții [Bratta] nu
sunt considerați a fi in pari delicto cu respondenții și, prin urmare, nu sunt împiedicați să solicite
nelegalitatea contractului.” Bratta v. Caruso Car Co. 166 Cal.App.2d 661 (Cal. Ct. App. 1958)
[numerar = bani; bani cash; Respondenții Caruso nu au acceptat pentru valoare Nota astfel scutind recurenții Bratta, legal, dar
ei înșiși cer scutire în condiția în care nu se poate achita decît cum ei au refuzat inițial. Respondenți s-au angajat la ceea ce
presupun ei a fi lege, astfel întocmind un contract ilegal – și acuză respondenți de asta]
56. “Un cec este doar un ordin la o bancă de a plăti bani” Young v. Hembree, 73 P2d 393 (1937)
→…
57. [„împrumuturi”] “orice reprezentare falsă a faptelor materiale făcută cu cunoștință de falsitate și cu intenția ca
aceasta să fie acționată de către altul în încheierea contractului, și care este astfel acționată, constituie
fraudă și va îndreptăți partea înșelată astfel să evite contractul sau să mențină o acțiune pentru daunele
suferite.” Barnsdall Refining Corp. v. Birnamwood Oil Co., 92 F.2d 817 @ 820-21 (7th Cir. 1937)
58. “Orice conduită capabilă să fie transformată într-o declarație de fapt este reprezentare. Există nicio
distincție între reprezentările greșite efectuate prin cuvinte și reprezentările greșite efectuate prin alte
acte.” Leonard v. Springer, 197 Ill. 532 (1902)
[referire la faptul că garantează, adică devine garanție, și în caz de frauda; nu poate pretinde că nu a priceput ceea ce a vorbit
față de ceea ce a făcut, dacă este fraudă – o reprezintă, și răspunde pentru ea]
59. “În respect la conduită, o persoană care tranzacționează în comodități [mărfuri în comerț] reprezintă că
tranzacțiile sunt susținute de numerar sau de un cont în marjă [brokeraj]. (United States v. Dial (7th
Cir.1985), 757 F.2d 163, 169.) Un președinte al unei corporații care emite personal stoc [acțiuni, depozit]
reprezintă prin conduita sa că stocul este valabil. (Hutchings v. Tipsword (Mo. Ct. App. 1962), 363 S.W.2d
40)” Glazewski v. Coronet, 108 Ill. 2d 243 (1985)
60. “Tăcerea acompaniată de conduită înșelătoare [amăgire] sau suprimarea faptelor materiale are ca rezultat o
tăinuire [disimulare] activă, și atunci devine datoria unei persoane să vorbească. În astfel de caz, dacă o
parte la un contract de vînzare nu dezvăluie întregul adevăr, avînd intenția necesară de a înșela, aceasta
acumulează la fraudă în egală măsură cu o falsitate afirmativă. (Forest Preserve Dist. v. Christopher (1943),
321 Ill. App. 91, 105, 106; Leonard v. Springer (1902), 197 Ill. 532, 538; Kohl v. Lindley (1866), 39 Ill. 195,
201.) Russow v. Bobola, 2 Ill. App. 3d 837, 841 (Ill. App. Ct. 1972)
[la 'conduită înșelătoare' se încadrează liber oricine pretinde că este orice statut – neînființat de o lege asemenea și fără
autoritate]
61. “Atunci cînd se încarcă [acuză] fraudă, dacă faptele și circumstanțele, luate în aspectul cel mai favorabil
către proponent [susținătorul] pot fi considerate în mod corect dovezi care tind să dovedească frauda în
toate elementele sale, se creează o emitere pentru juriu. (Millikin National Bank v. Shellabarger Grain
(1944), 322 Ill. App. 189, 193.) See also Leonard v. Springer (1902), 197 Ill. 532, 538, 539; Kohl v. Lindley
(1866), 39 Ill. 195, 201. Solem Machine Co. v. Carroll, 2 Ill. App. 3d 847, 848 (Ill. App. Ct. 1972)
62. “Nu este necesar pentru recesiunea unui contract ca partea care face reprezentarea greșită [denaturarea]
să fi știut că aceasta a fost falsă, dar recuperarea este permisă chiar dacă reprezentarea greșită este făcută în
mod nevinovat, deoarece ar fi nedrept să se permită celui care a făcut reprezentări false, chiar și nevinovat,
să rețină fructele unui tîrg indus de asemenea reprezentări.” Whipp v. Iverson, 43 Wis 2d 166 (1969)
…←
63. “Dacă orice parte a considerației pentru o promisiune este ilegală, sau dacă există mai multe considerații
pentru o promisiune neseverabilă [nesuferită; nedisociabilă; nedivizibilă; neseparabilă], dintre care una
este ilegală, promisiunea, fie scrisă sau orală, este toată nulă, deoarece este imposibil de spus ce parte sau
care dintre considerații a indus promisiunea.” Menominee River Co. v. Augustus Spies L & C Co., 147 Wis
559, 571-72, 132 N.W. 1118 (Wis. 1911)
» [integral] “Un contract făcut în violarea unui statut sau pentru executarea unui act [a da împrumut credit] care
este interzis prin statut este nul și nu va fi pus în aplicare de către instanța tire. Acest lucru este adevărat
fie că există o interdicție și o pedeapsă sau doar o interdicție. ... Dacă orice parte a considerației pentru o
promisiune este ilegală sau dacă există mai multe considerații [d.e. facturi] pentru o promisiune
neseverabilă, dintre care una este ilegală, promisiunea "scrisă sau orală, este complet nulă, deoarece este
imposibil să spunem ce parte sau care dintre considerații a indus promisiunea. . . . Contractul este nul dacă
este doar parțial legat de tranzacția ilegală și promisiunea unică sau întreagă. . . . Obiecția față de
ilegalitatea acestui contract nu a putut fi renunțată prin încheierea sau ratificarea contractului, altfel
statutul ar fi inefectual [ineficace; făcut în lege degeaba]. . . .” citat de asemenea în Guardian Agency, Inc. v.
Guardian Mutual Savings Bank, 227 Wis. 550 (1938) [1938 este imediat după recesiune;]

[Voi folosi scriptura: ilegal este neautorizare în lege; o promisiune neseverabilă (nesuferită) este contract care nu a respectat
bona fide al pari: o responsabilitate egală la termeni de ambele părți, nu decît unul să suporte toată povara. Curtea folosește
termenul de 'severizare' într-un contract, adică 'bine motivat' în contra-act. Explicație..: "Un contra-act făcut în violarea unui
statut [haină în lege] sau pentru executarea unui act [cum ar fi o bancă dă împrumut de credit; sau o corporație plătește
angajatul cu biletele proprii din contul lui, girat desigur prin bancă] care este interzis prin statut [fără haină înființată este
fărădelege; o servitute involuntară este același lucru cu sclavie și nu este permisă în lege] este nul și nu va fi pus în aplicare de
către instanța tire [adică administrativă contra cost]. Acest lucru este adevărat fie că există o interdicție și o pedeapsă sau doar
o interdicție [interdicții stricte fără pedeapsă]. ... Dacă orice parte a considerației pentru o promisiune este ilegală sau dacă
există mai multe considerații [d.e. facturi în serie] pentru o promisiune nesuferită [ar fi minciuna unui așazis împrumut, pe care
o suportă cel care împrumută, atenție, fără a primi vreo factură, primește doar o chitanță că a plătit o zisă datorie pe care o
recunoaște la un contract care este din oficiu nul, la propriul credit (deoarece băncile sunt intermediari, au nimic de oferit iar
garanția din spatele împrumutului dat este din titluri fictive de proprietate luate poate tot prin aceeași metodă) unde nu există
nici prejudiciu nici parte vătămată], dintre care una este ilegală [ceea ce dictează în promisiune trebuie să fie facere proprie,
care suferă un prejudiciu, altfel este impostură; de aceea din politica proprie băncile creează credit din sumele primite și îl oferă
ca împrumut. Notele bancare se plătesc în bani, nu în bunuri, sau alte comodități. Ele creează ficțiune la care pretind
despăgubire, sub formă de dobînzi, adică unul permanent a „prejudiciat” „banca” și de fapt cu creditul propriu], promisiunea
"scrisă sau orală, este complet nulă, deoarece este imposibil să spunem ce parte sau care dintre considerații a indus
promisiunea. . . . Contractul este nul dacă este doar parțial legat de tranzacția ilegală și promisiunea unică sau întreagă [mai
multe considerații, acțiuni de plată, aduse la promisiune ca un întreg, astfel o promisiune întreagă de considerații, acțiuni de
plată, ...la care dacă una singură este ilegală, astfel datoare de plată în lege, toată promisiune față de contract este nulă și
astfel și contra-actul iar cealaltă parte răspunzătoare la contra-act nu mai trebuie să presteze. Deci, dacă unul promite că dă la
Dumnezeu toate păcatele sale, iar considerațiile sale, acțiunile sale sunt înaintate, și astfel cere răscumpărare a păcatelor, prin
contra-actul Viului autorizat de Statul Rai, dar dacă la data scadentă, a acestui contra-act (..omul ține mult la păcatele lui)
păstrează un păcat pe care nu-l mărturisește drept, deci o considerație ilegală în ochii Legii lui Dumnezeu, toată promisiunea
cade, iar contra-actul reciproc la răspundere-răscumpărare este nul.]. . . . Obiecția față de ilegalitatea acestui contract nu a
putut fi renunțată [scutită] prin încheierea sau ratificarea contractului, altfel statutul ar fi ineficient. . . .[Această ultimă sentință ..
pare că cineva făcea pe prostul, iar instanța s-a sesizat. Obiecția la renunțare înseamnă că acela nu poate contesta spunînd
că, deoarece contra-actul este ilegal a renunțat la contr-act, la Judecata, și astfel să pretindă cîștig de cauză, deoarece statutul
ar fi fără efect, adică haina de mîntuire oferită de Dumnezeu prin contra-actul Său nevinovat, este nul și practic degeaba. Deci
partea cu considerațiile s-a oprit din a mai da considerații pentru că nu au mai fost plătite (în ratele lunare) deoarece plătitorul
s-a oprit din a mai plăti, și pretinde în instanță că ..deoarece contra-actul este acum nul (A fost ucis - pedepsit nevinovat), să
primească scutire de a restitui celeilalte părți răscumpărările de pînă atunci (adică ilegalitatea în lege la care s-a angajat), dar
dorește și răscumpărare la o înțelegere pe care a avut-o cealaltă parte cu un altul în contul ei – adică folosește metoda pe care
o consideră ilegală. Trebuie să spun că judecătorii nu au sarcină ușoară în aceste decizii.] ]
64. “Asociațiile bancare din însăși natura activității lor li se interzice să dea cu împrumut credite.” St. Louis
Savings Bank vs. Parmalee 95 U. S. 557 (1877)
65. [alt caz de ultra vires] Curtea a considerat că, avînd în vedere relația părților, Hanson a fost rezonabil să se
bazeze pe pretinsele reprezentări ale Băncii. Curtea a considerat că viitoarele dispoziții de finanțare nu
erau atît de nedeterminate încît ar fi nerezonabil ca Hanson să se bazeze pe ele. Eșecul lui Hanson de a citi
documentele împrumutului a fost scuzabil, deoarece a fost încurajat de ofițerul băncii să nu le citească, iar
ofițerul băncii l-a sfătuit să nu-și prezinte avocatul la încheiere. Curtea a afirmat un premiu al juriului de
daune compensatorii și punitive împotriva băncii. Juriul i-a acordat lui Hanson despăgubiri compensatorii
și punitive. American National Bank & Trust Company v. Hanson Construction Co., Inc., 1991 WL 42668, 865
S.W.2d 302, Nos. 91-SC-375-DG, 91-SC-377-DG. (Ky. 1991)
66. [u.v.] “Instanța a confirmat verdictul juriului în favoarea Esser pentru fraudă pe baza dovezilor că la
închidere banca a informat-o pe Esser că semnează doar pentru noul împrumut pentru camioane. Curtea a
considerat că dependența lui Esser de declarațiile false ale băncii era rezonabilă, deoarece avea încredere
în practicile de securitate ale băncii și credea că garanția se aplica doar noului împrumut. Curtea a
considerat, de asemenea, că instanța de judecată ar fi trebuit să prezinte juriului cererea de daune punitive
a Esser din cauza dovezilor că declarația greșită a băncii a fost activă, iar banca a profitat de încrederea și
încrederea lui Esser.” Bank of Sun Prairie v. Esser, 151 Wis.2d 11, 442 N.W.2d 540 (1989)
[nu au absolut nimic de oferit decît să ia credit, nu pot exista fără energia – sufletul – omului; în schimb oferă datorie de plată,
cu dobîndă în rate, la creditul omului. Nu au puterea de a crea legi, și, Din fraudă nicio acțiune se ridică - maximă]
67. “Nicăieri nu este acordată autoritatea expresă corporației pentru a-și împrumuta creditul către bancă, sau
pentru a garanta depozitele în aceasta." Gardiner Trust vs. Augusta Trust, 134 Me 191; 291 US 245; 182 A.
685 (Me. 1936)
[(1) dacă o corporație nu a fost onorată în lege, primit statutul, de a garanta creditul acesteia pentru viitoare să spunem plăți,
întrebarea imediată este cum și de unde își creditează angajații? Răspunsul este același: Contra-acte! Și în condițiile în care
nu poate exista compatibilitate statutară între un statut viu, și unul care nu există! Și care să se numească Acord valid.
(2) al doi-lea punct, este apoi CNP-ul -este o corporație în sine- astfel devine evident că nu de CNP au nevoie pentru a face o
depunere, un „împrumut”, ci de cel viu în joncțiune (lipsită de conștientizare) cu CNP-ul! Ca unul și același bucată de plastic –
apropo de desconsiderare și prejudiciu față de toate drepturile. Concluzia ? Este că corporația împrumută banca defapt, de
aceea băncile nu sunt înființate în lege la fel cum corporațiile nu sunt – pentru un acord valid între părți similare]
[“Nowhere however, in the charter of the Augusta Trust Company was expressed authority given to the corporation to lend its credit to another
bank, or to guarantee the deposits therein.” Gardiner Trust Co. v. Augusta Trust Co., 134 Me. 191, 192 (Me. 1936)]
68. “O bancă națională are nicio autoritate de a-și împrumuta creditul.” Johnston vs. Charlottesville National
Bank, C.C. Va. 1879, Fed Cas. 7425, 3 Hughes, 657
69. "Un contract încheiat de o corporație dincolo de sfera puterilor corporative este ilegal și nul." McCormick
vs. Market National Bank, 165 U.S. 538 (1897)
(Notă: Black ' s Law Dictionary: ultra vires – Latină pentru "dincolo de puteri." Se referă la conduita unei corporații sau a
ofițerilor săi care exced puterile acordate de lege. Așadar cele a c o r d a t e. Iar statutele trebuiesc înființate mai întîi)
70. “Un Act este ultra vires atunci cînd corporația nu are autoritatea de a-l efectua în nicio circumstanță sau
pentru niciun scop. Prin doctrina ultra vires, un contract încheiat de o corporație dincolo de sfera puterilor
sale corporative este ilegal.” Community Fed S & l vs. Fields, 128 F 2 705 (1942)
"Un titular care nu dă valoare nu se poate califica ca titular în timp util."(Cod Comercial Uniform 3-303.1)
În Legea valorilor mobiliare, cea mai importantă cerință este dezvăluirea completă. Investitorilor trebuie să le fie dat
exclusivitate complet. Nu poți reține nimic. Totul-procese, caziere judiciare, cota de piață, datorii-trebuie dezvăluit.
Același tip de divulgare este necesar precum și în Adevărul în Actul de Împrumutare. Cu toate acestea, de ce nimeni nu
a auzit vreodată de acest argument juridic? Ei bine, probabil pentru că nu li s-a spus.
Între timp, legea îi împiedică să împrumute CredIT. Există sancțiuni și confiscări atașate la ceea ce a făcut banca. În
acest caz există. De fapt, există sancțiuni aplicate băncilor naționale care depășesc puterile lor exprese, prin faptul că
expun banii deponenților la pierderi, în contradicție cu datoria principală a băncii. Prin urmare, problema care poate fi
ridica este argumentul ultra virus și nu numai că contractul este nul, dar chiar dacă împrumutatul a primit un beneficiu,
împrumutatul nu a fost îmbogățit pe nedrept. Dacă contractul este nul, atunci ambele părți pleacă ca și cum nu ar exista
niciodată un contract. Judecătorul este apoi rugat să declare un sold zero și să îl considere plătit conform Acordului.
Deoarece împrumutatul a furnizat valoarea pentru sursa de fonduri, împrumutatul are, de asemenea, dreptul la o
hotărîre în cuantumul celei mai mari limite de credit emise sau a Sumei împrumutului. De asemenea, deoarece actele
băncilor demonstrează că banca a profitat în mod nedrept de împrumutat, acest lucru duce la necesitatea penalizării
băncii. În mod obișnuit, împrumutatul are dreptul să solicite un premiu financiar împotriva băncii în cuantumul datoriei
iertate. Deoarece frauda este comisă, împrumutatul are dreptul la toate sumele plătite pe contract, inclusiv dobînzi, plus
daune înalte (triple), onorariile avocaților cheltuite și instanță și alte costuri în plus. Împrumutatul poate cere, de
asemenea, un sold zero pe această datorie și o anulare a contractului de împrumut și o hotărîre financiară în favoarea
Împrumutatului din cauza comportamentului rău al creditorului.
RE VENIT
71. “Venitul, în sensul celui de-al șaisprezecelea Amendament și al Legii privind veniturile, înseamnă cîștig și,
în acest sens, cîștigul înseamnă profit obținut din proprietate, separat de capital, oricît de investit sau
angajat, și venind, primit, sau extras de contribuabil, pentru utilizarea sa separată, beneficiu și eliminare.
Venitul nu este un salariu sau o compensație pentru niciun tip de muncă.” Stapler v U.S., 21 F Supp 737 AT
739 (1937)
72. [lung, dar folositor ca informație] “Venitul brut, în scopul acestei acțiuni, include cîștigurile și profiturile
obținute din vînzările de automobile în cauză. Banii plătiți efectiv, deși depășesc prețul de plafon
predominant [prețul pieței recomandat], pentru prețul de achiziție al unui articol nu pot fi clasificați drept
cîștig, profit sau venit. Acțiunea agentului de venituri interne în deducerea sumelor plătite peste prețul
plafonului din prețul de achiziție al automobilelor în cauză a fost și este lipsită de autoritatea legii.
…Constituțional, singurul lucru care poate fi impozitat de Congres este venitul. Și impozitul efectiv impus de
Congres a fost pe venitul net [rezultant], distinct de venitul brut [total]. Impozitul nu este, nu a fost niciodată
și nu ar putea fi constituțional la recipisele [încasări – bon fiscal, rețete] brute.
[Venitul net este precum mărul din copac, fructul, Venitul brutul este copacul, iar el este exemptul (scutit) deoarece a
efectuat plata și poate fi asemănat cu un cont de plată dator în lege. Ei nu iau toate merele…doar cîteva, alese.
(nu știu dacă se va pricepe:)
Venitul net la fel este pruncul, care este o plată la Dumnezeu – o datorie de plată – ori acest lucru se făcea în păgînism prin
sacrificarea pruncilor pentru a-i scuti de plată pe părinți de focul Iadului, Fiscul acelei împărății;
Tot la fel este și omul, el este un cont de plată de păcate – datorii în lege. El și copacul sunt criteriul pe baza căruia s-a calculat
impozitul. Fără el nu poate exista o datorie de plată. Fiii oamenilor sunt la fel de păcătoși, datori în lege, față de
Dumnezeu, care este proprietarul “Tot ce este sub cer al meu este”, dar ceea ce nu are El este păcate – adică: datorii în
lege. Prin această mișcare, ar însemna că omul să dea doar o parte din taxă, la Dumnezeu, nu toate păcatele. Rog să
înțelegeți că scopul este pentru a obișnui mintea omului pentru damnarea lui eternă. Dar dacă donăm tot salariul la
corporația ‘Dumnezeu’, dacă omul își dă seama că nu el este angajatul – adică taxarea aceasta a salariului este bună
dpdv spiritual – ar însemna că este izbăvit de păcate. Deci, ce caută omul acolo? Să se facă Hristosul, pentru
PERSOANA lui “după chip și asemănare”. Tiparul Scripturii este folosit în tot Comerțul –peste tot!
Așadar la fel este cu salariul brut, este doar un criteriu, baza din care au calculat datoriile în lege. Pentru că ai salariu, tocmai
de aceea îl impozitează, nu tu ai salariu, ci PERSOANA, tu ar trebui să fi Viul care îl scapă de datorie, prin revendicarea
păcatelor lui. Dar ei ca dumnezei creatori de PERSOANĂ, o mai ușurează de păcate, și la data scadentă: de toate
păcatele! (Tot binele care vine acum în lume, de a scuti de taxare, de răstignire, este defapt cel mai mare rău, prin
confuzia de PERSOANĂ. Este în Comerț ! –fictiv. Antihristul va vorbi unei mulțimi, de PERSOANE)
Deoarece au pretins că salariul (compensația pentru muncă) este o totalitate a venitului tău, în urma unei investiții, sau afacere
în comerț, ar putea fi ilegal. Nu ar fi departe de adevăr cu privire la cuvîntul afacere…

Acum, dumnezeul PERSOANEI angajate este.. tu, cel din care a fost trasă “după chip și asemănare” PERSOANA (CNP-ul),
păcătoasă și datoare în lege pentru că are NUME CAPITAL – fără drepturi. Păcatele omului sunt peste numele omului:
Adam. Din generație în generație, de aceea chiar și PERSOANA #CNP are alte persoane generate – despre care dvs.
nu știți pentru că, Comerțul este XES în neștire.
Acum, dacă salariul este taxat este prin presupunerea că a-ți investit PERSOANA într-o afacere din urma căreia aveți un cîștig,
și nu pentru că munciți în locul acesteia. Adică chipurile Dumnezeu a creat omul ca să păcătuiască, de aceea presupun
un consimțămînt tacit față de PERSOANA dvs.. Este un contra-act, la fel cum ne-au obișnuit de 2000 de ani, și chiar din
Grădina Edenului, împotriva lui Dumnezeu.
Plata la corporația “Dumnezeu” se cuvine tacit dacă este în comerț, unde nimic nu este înființă și toată creația este comisă în
comerț ca o datorie de plată – prin acord tacit “convenabil” – pur și simplu trasă în iad; nu există Remediul, pentru că nu-
l pot accepta Hristosul, ar intra în faliment de putere, așadar tot ce au făcut a fost să copieze actul din Scriptură, pentru a
face omul să doneze practic din salariul său – scopul este pentru a nu da înapoi la Biserică, pentru că tot ceea ce se dă
la Dumnezeu este valorificat multiplu de Acesta. Deci, nu taxarea în sine este scopul, ci ruinarea, prin depărtare de El;
aici omul începe să agonisească pentru el împins la egoism, ca parte a acestei taxe nejustificate. Este brută
exemplificarea iar adevărul din ea este taxat pe ascuns.
Într-un fel omul este de vină pentru că nu citește Scriptura, și se angajează la slujirea unui dumnezeu de piatră datorită unor
cuvinte moarte în lege pentru care își dă sufletul, considerîndu-le lege, iar acest act de acuzare – pentru că asta
înseamnă defapt a taxa, pretinde că omul a adus un prejudiciu și este luat de diavol care este cunoscut în scriptură ca
Acuzatorul a tot ce este creat – este față de PERSOANĂ, nu față de omul în sine, au fost atenți să nu aducă atingere
omului, dar nici informare.
Diavolul vede totul datorie de plată fără Remediu de aceea fuge și dă înapoi cînd aude numele Viului: Iisus Hristos. Satan
pretinde că totul este mort, dator în lege, el însuși față de el a spus „și voi fi ca Dumnezeu”, adică el nu este Viu!
Întrucît ceea ce fac aceștia este un principiu de uzufruct, pentru care este acuzat omul, “ei” aruncă vina peste omenire pentru
încălcarea unei legi închipuite, a Comerțului la fel, unde statutele sunt moarte și presupunînd omenirea într-un contra-act
legal dintre un om ființă vie și nuștiuce perete BRAND (denumire ce nu poate fi citită oficial, are 0 autoritate) dar, pretind
ei, acest așazis acord este “Acordul suprascrie legea” maximă de lege, dar fără informare corectă este nul, prin urmare
și taxarea, dar astfel au adus Iadul pe pămînt. Nimic nu este făcut la întîmplare, sau prin moft.
Dex.? UZUFRÚCT (cuvîntul este scris cu majuscule) s. n. Drept acordat unei persoane de a se folosi pe deplin (și pe tot timpul
vieții) de un bun care nu este proprietatea ei și pe care nu are dreptul să-l înstrăineze (de a-i conserva substanța – care
este la fel cu [încadrare]). Acest termen, uzufruct, este aidoma cu contribuabil, de aceea este inclus. Nu are putere de
decizie. Dacă verificați Codul Fiscal la Dispoziții Generale vedeți ‘Contribuabil’ are ‘nicio capacitate juridică’, prin urmare
putere de decizie, adică dobitoc, animal, subiect al suveranului, fără capacitate de discernere și doar prin aceasta este
supus unui așazis acord tacit la taxare, față de Corporația `Dumnezeu suverană.
Legitim, pentru a putea salva omul de păcate Dumnezeu a recurs la sacrificii de animale.
Legal, pentru a „salva” un contribuabil, adică presupus dator al corporației, ei ajung pînă recurg la sacrificiul omului. Ca și cum
ai salva animalele față de omul „cel rău”; astfel rămîne în păcatele sale față de Dumnezeu, purtînd datoria în comerț –
îmbrăcat din oficiu cu haină moartă care aduce ispășirea. În practică ei salvează datoria, nu omul.
Din punctul meu de vedere aceasta este și dorința diavolului, indirect, la fel ca în Eden, prin mediator, animalul viclean, căzut
din ințelepciune, ascultător ca un cîine față de diavol, un perete este lipsit de înțelepciune (viață), și o face ca să
dovedească, în mîndria lui, că defapt respectă legea dar Dumnezeu care a creat-o, El are vină pentru crearea ei, ca și a
omului păcătos. Întotdeauna el se exclude pe sine din orice vină, și se arată prejudiciat tot el. Omul să gîndească bine
față de Cine este contribuabil (și cu ce), fiindcă în cealaltă jurisdicție este Nimeni care decide tacit pentru el.
"12. Şi omul, în cinste fiind, n-a priceput; alăturatu-s-a dobitoacelor celor fără de minte şi s-a asemănat lor."Psalmul 48]
…Legea aplicabilă se regăsește în principal în secțiunile 21, 22 și 23 din 26 U. S. C. A., Codul Veniturilor
Interne.* În secțiunea 21, venitul net este definit ca venit brut calculat în secțiunea 22 minus deducerile
permise de secțiunea 23. Venitul brut este definit de secțiunea 22 (în partea relevantă) după cum urmează:
""venitul brut" include cîștigurile, profiturile și veniturile obținute din * * * afaceri, comerț sau vînzări sau
tranzacții cu proprietăți, reale sau personale * * * și din * * * tranzacții ale oricărei afaceri desfășurate pentru
cîștig sau profit, sau cîștiguri sau profituri și venituri obținute din orice sursă indiferent.[în comerț]"
[la americani cuvîntul Revenue se traduce cu ‘re-locație de desfășurare’ deși este tradus eronat cu (Re)Venit, traducerea
Internal Revenue Code al Internal Revenue Service (Fisc) ar fi Codul (Re)Locației de Desfășurare Intern. Astfel taxarea, doar
din nume, devine mai clară]
…Trebuie remarcat faptul că numai profiturile și veniturile din afaceri constituie venitul brut.
…Și, de asemenea, trebuie remarcat faptul că, ca truism economic și matematic, cîștigul sau profitul care
constituie venitul brut nu pot fi determinate fără a deduce costul bunurilor vîndute din prețul brut de
vînzare.”
…Deducerea astfel făcută în calcul este una necesară în conformitate cu secțiunea 22 pentru a determina venitul
brut și este cu siguranță diferită și distinctă de deducerea autorizată de secțiunea 23 pentru a fi făcută din
venitul brut pentru a determina venitul net. Această considerație este importantă avînd în vedere unele
dintre afirmațiile făcute de colecționar în acest caz.
[fără brut nu se poate net, net este cel gata impozitat din oficiu – adică direct – prin un așazis acord tacit. Adaug aici o
perspectivă că, această presupunere aduce un cuvînt străin în calcul și între părți, deși este omis, adică „acord tacit”. În
această acțiune omul și-a dat consimțămîntul nu la impozitare, ci la acest acord tacit prima dată, acord care nu este prezent în
Codul Fiscal, și acest Acord tacit, mut, orb surd, etc. a purces mai departe către a vă impozita. Adică nimeni a consimțit pentru
tine, și sfidează orice formă cît și substanță de rațiune. Pertinent acest acord tacit vine îndoctrinat de așa-zisă educație, cu
presupunerea convenabilă că altul își dă acordul la acțiunile altuia pe care nu-l cunoaște dar nici învățătura respectivă sau
aplicabilitatea față de care este utilizată. Este o formă legală, nu și substanță de rațiune legitimă, ale unei încrederi oarbe
putem spune, de a arunca vina în exterior, și prin îndoctrinare de a pregăti mintea astfel către a acuza, față de un viitor acord
tacit promis, și asta se întîmplă într-un mediu unde majoritatea 'educată' sunt indivizi emasculați – adică fără identitate]
…Secțiunea 23 nu prevede costul bunurilor vîndute, dar Comisarul [fiscal]a recunoscut întotdeauna, deoarece
într-adevăr trebuie să rămînă în cadrul Constituției, că costul bunurilor vîndute trebuie dedus din recipisele
[încasările] brute pentru a ajunge la venitul brut. Nu mai mult decît venitul brut poate fi supus impozitului
pe venit pe baza a orice teorie. Venitul dintr-o afacere care este în întregime ilegală a fost deținut sub
rezerva impozitului pe venit în U. S. v. Sullivan, 274 S. U. A. 259 [ 47 S. Ct. 607, 71 L. Ed. 1037, 51 A. L. R.
1020]. Cu toate acestea, a fost necesar să se stabilească care este venitul respectiv, iar costul unei achiziții
ilegale de lichior a fost scăzut [subtras] din procedurile vînzării ilegale a lichiorului în ordinul de a ajunge
la cîștigul din tranzacțiile ilegale care au fost supuse [subiectizate] impozitului pe venit în acel caz.
[adică au urmărit ceea ce s-a dat fără recipisă (bon fiscal) pentru a deduce, sau a scădea, din ceea ce ar fi fost venit brut dacă
ar fi folosit bonul fiscal, fără de care nu pot deduce net-ul. Adică se băgau în treaba altuia fără jurisdicție și folosind forța, în
baza unei presupuneri de acord tacit. Bonul fiscal intră la Codul Comercial Uniform care este adoptat în Codul Veniturilor
Interne, ca instrument negociabil de cerere și ofertă, sau vînzare și cumpărare unde este dat la schimb ca o evidență de
datorie de plată ce trebuie descărcată de la cei în baza codului care l-au emis - Fiscul]
…Nicio autoritate nu a fost citată pentru a nega acestui contribuabil costul bunurilor vîndute în calculul
profitului său, care numai profitul este venitul brut pentru scopuri de impozit pe venit. Este non-necesar să
se discute cazurile care implică deduceri, deoarece acest caz nu implică nicio deducere. Punctul de
controversă este decis pentru petiționari.
…Consiliul pentru Colector tratează plățile peste plafon ca doar o "mită" pentru a determina vînzătorul să vîndă.
Această caracterizare a plăților peste plafon pare a fi un termen impropriu, indiferent dacă este considerat
în dicționar sau în sensul legal sau acceptat în sensul obișnuit al cuvîntului. Nu există nimic în prevederea
faptelor care să justifice deducția că vînzătorul de aici a fost "indus" sau "mituit" să vîndă. Întregul preț de
achiziție a fost plătit vînzătorului însuși, iar tranzacțiile au fost, altele decît încălcarea legii prețurilor, în
cursul normal al comerțului. Deoarece achiziția a avut loc în cursul activității contribuabilului, care urma
să cumpere și să vîndă la un profit cît mai mare posibil, pare fantezist să sugerăm că cumpărătorul a plătit
mai mult decît era obligat să plătească prin cererile vînzătorului. Dar fie că prețurile peste plafon sunt sau
nu numite mită, faptul important aici, așa cum arată prevederea, este că a constituit o parte din prețul real
plătit și a fost costul mașinilor achiziționate de contribuabil de la vînzătorii respectivi. Acesta a fost
considerat factorul determinant în cazurile soluționate de instanța fiscală, în ciuda faptului că prețurile au
fost plătite în moduri diferite și au fost numite cu nume diferite, cum ar fi "plăți secundare"; "tranzacții pe
piața neagră" sau "plăți suplimentare sub masă". În speță, se pare că plățile peste plafon au fost efectuate
de contribuabil către vînzătorii respectivi prin acordarea cecului contribuabilului pentru valoarea prețului
plafonului și o plată suplimentară către vînzător efectuată în numerar. S-au păstrat înregistrări ale
prețurilor peste plafon în toate cazurile și prețul de cost total sau real al fiecărei mașini înscrise în
registrele contribuabilului ca cost al bunurilor achiziționate. Faptul că un astfel de curs și o astfel de
practică de contabilitate au fost supuse criticilor este evident, dar Comisarul în acest caz nu a evaluat nicio
sancțiune în temeiul legislației fiscale [Ha ha!]. Și nu se sugerează că această instanță are vreo autoritate să
facă acest lucru. Ar putea șoca în mod corespunzător conștiința Curții să găsească un om de afaceri altfel
de renume în încălcarea flagrantă a legilor valabile adoptate pentru binele public în timp de război, dar
acest lucru nu justifică aplicarea contururilor oarecum incerte ale politicii publice în calculul pur
matematic al ceea ce constituie venitul. Contribuabilul nu poate refuza primirea venitului pe motiv că a
rezultat din tranzacții ilegale; dar nici Comisarul nu poate găsi existența venitului acolo unde nu există din
cauza ilegalității. Statele Unite v. Sullivan, 274 S. U. A. 259, 47 S. Ct. 607, 71 L. Ed. 1037, 51 A. L. R. 1020;
Comisarul v. Wilcox, 327 S. U. A. 404, 66 S. Ct. 546, 90 L. Ed. 752, 166 A. L. R. 884.” Anderson Oldsmobile,
Inc. v. Hofferbert, 102 F Supp 902 @ 905, 906, 908 (1952)
[pe scurt, sub statutul de taxare nimic nu poate determina venitul pentru taxare decît un subiect; iar recipisele brute sunt taxa –
faptului de activitate în comerț și nu se poate taxa însăși taxa; nu poate exista continuitate dintr-o scădere]
73. Există o distincție clară între `profit și `salariu, sau o compensație pentru muncă. Compensația pentru
muncă (salarii) nu poate fi considerată profit în sensul legii. Cuvîntul `profit, așa cum este folosit în mod
obișnuit, înseamnă obținutul făcut asupra unei afaceri sau investiție, un lucru cu totul diferit de simpla
compensare pentru muncă. Oliver v. Halstead 86 S.E.2nd 858 (1955)
74. “Trezoreria nu poate, prin reglementări interpretative, să facă venituri din ceea ce nu este venit fără
modificarea în definiție a venitului brut.” (accent adăugat) Helvering v. Edison Bros. Stores, 133 F.2d 575
(8th Cir. 1943)
75. Frazeologia formularului 1040 este oarecum obscură. Dar contează puțin ceea ce înseamnă; statutul și
numai statutul determină ce este venitul care trebuie impozitat. Impozitează numai veniturile obținute din
mai multe surse diferite; unul nu obține venituri prin prestarea de servicii și încărcare, pentru ei FISCUL
nu poate extinde aria statutului. Edwards v. Keith, 231 F 110,113 (1916)
76. “Reglementările Trezoreriei nu pot adăuga nimic veniturilor definite de Congres” M.E. Blatt Co. v. U.S., 305
U.S. 267. 59 S.Ct. 186. 83 L.Ed. 167 (1938)
77. “Proprietatea dobîndită prin dar este exclusă din venitul brut” Commissioner of IRS v. Duberstein, 363 U.S.
278. 80 S.Ct. 1190 (1960)
78. Lucrătorul nu primește un profit sau un cîștig din munca sa-doar un schimb egal de fonduri pentru
servicii. Brushaber v. Union Pacific R/R 240 U.S. 1. 36 S.Ct. 236 (1916)
79. Cazurile decise au făcut distincția între salarii și venituri și au refuzat să le echivaleze pe cele două. Central
Illinois Public Serv. Co. v. United States, 435 U.S. 21 (1978)
80. Un impozit pe venit este nici un impozit pe proprietate nici un impozit pe ocupațiile de drept comun, ci este
o Acciză. Legislatura poate declara ca privilegiu și taxa ca atare pentru veniturile statului, acele activități
care nu sunt materie de drept comun, dar are nicio putere de a declara ca privilegiu și impozita în scopuri
de venituri, ocupații care sunt de drept comun. Sims v. Ahrens, 271 SW 720 (Ark. 1925)
81. “definiția venitului aprobată de această instanță este: cîștigul obținut din capital, din muncă sau din ambele
combinate, cu condiția să se înțeleagă că include profiturile obținute prin vînzarea sau conversia activelor
de capital.” Eisner v. Macomber, 252 US 189 (1920) (decizie niciodată anulată)
82. Compensația rezonabilă pentru munca sau serviciile prestate nu este profit. Laureldale Cemetery Assoc. vs
Matthews, 345 Pa. 239 (1946)
83. Venitul este cîștig realizat. Schuster v. Helvering, 121 F.2nd 643 (2d Cir. 1941) [nu fictiv]
84. “"Venitul brut" include cîștigurile, profiturile și veniturile obținute din * * * dividende * * *.'... 'Termenul'
dividend ' * * * înseamnă orice distribuție făcută de o corporație către acționarii săi, fie în bani, fie in alte
proprietăți * * *.' ... 'venitul net * * * va include cîștigurile, profiturile și veniturile obținute din * * *
dividende * * *.'” HELVERING, Com'r of Internal Revenue, v. GRIFFITHS, 63 S.Ct. 636, 52 (1943)
COMERȚ
85. [!definiția Comerțului] Curtea, prin judecătorul șef Marshall, a definit primul natura puterii comerțului
Congresului în Gibbons v. Ogden, 22 U.S. 1, 9 Wheat. 1, 189-190 (1824) : “Comerțul, fără îndoială, este
trafic, dar este ceva mai mult: este intercurs [contact sexual (exprimarea este reală, am verificat, vezi eng.
dex)]. Descrie relațiile comerciale dintre națiuni, și părți ale națiunilor, în toate ramurile sale, și este
reglementat prin reguli de prescriere pentru desfășurarea acelui intercurs [raport sexual].”
“…Puterea asupra comerțului, inclusiv navigația, a fost unul dintre obiectele principale pentru care
oamenii Americii și-au adoptat guvernul, și trebuie să fi fost contemplați în formarea acestuia.”
“…Puterea Congresului este puterea de a reglementa; adică, de a prescrie regula prin care comerțul este de
a fi guvernat. Această putere, ca toate celelalte învestite în Congres, este completă în sine, poate fi exercitat
în cel mai ultim extins, și recunoaște nicio limitare, decît cele prescrise în constituție. [Id. la 196, 197]…
Dacă, așa cum s-a înțeles întotdeauna, suveranitatea Congresului, deși limitată la obiecte specifice, este
plenară în ceea ce privește acele obiecte, puterea asupra comerțului cu națiunile străine, și între mai multe
State, este învestită în Congres la fel de absolut cum ar fi într-un singur guvern, avînd în Constituția sa
aceleași restricții privind exercitarea puterii ca și în Constituția Statelor Unite. Înțelepciunea și discreția
Congresului, identitatea lor cu poporul, și influența pe care constituenții lor o dețin la alegeri sunt, în
aceasta, ca și în multe alte cazuri, ca aceea, de exemplu, de a declara război, singure restricții asupra cărora
ei s-au bazat, pentru a-i proteja de abuzul său. Ele sunt constrîngerile asupra cărora poporul trebuie să fie
adesea și singur, în toate guvernele reprezentative.”
“…Nu se intenționează să se spună că aceste cuvinte înțeleg acel comerț, care este complet intern, care se
desfășoară între om și om într-un Stat, sau între diferite părți ale aceluiași Stat, și care nu se extinde la și
nu afectează alte State. O astfel de putere ar fi inconvenientă, și este cu siguranță nenecesară [zadarnică].
Pe cît de comprehensiv este cuvîntul "între", poate foarte adecvat fi limitat la acel comerț care se referă la
mai multe State decît unul. . . . Enumerarea presupune ceva neenumerat; și acel ceva, dacă privim limba sau
subiectul propoziției, trebuie să fie exclusiv comerț intern al unui Stat.” [Id., la 194-195]
“Nulitatea oricărui act [22 U. S. 211] inconsistent cu Constituția este produsă de declarația că Constituția
este legea supremă. …Constituția nu conferă dreptul la intercurs [act sexual] între Stat și Stat. Acest drept
își trage sursa din acele legi a căror autoritate este recunoscută de omul civilizat din întreaga lume. Asta este
adevărat. ... Se va întîmpla imediat că, atunci cînd un Legislativ [22 U. S. 212] atașează anumite privilegii și
scutiri exercitării unui drept [statut] asupra căruia controlul său este absolut, legea trebuie să implice o
putere de exercitare a dreptului [precisă]. Privilegiile dispar dacă dreptul însuși este anihilat. Ar fi contrar
oricărei rațiuni și cursului treburilor umane să spunem că un stat este incapabil să îndepărteze un vas de
privilegiile particulare care decurg din exercitarea unui drept și totuși poate anula dreptul însuși; (...Pentru
Curți, pare foarte clar că întregul act cu privire la subiectul comerțului de coastă, conform acelor principii
care guvernează construirea statutelor, implică fără echivoc o autoritate a vaselor cu licența de a desfășura
comerțul de coastă).”
“ "Puterea de a reglementa comerțul" menită de a fi acordată aici era acea putere de a reglementa comerțul
care exista anterior în State [județe]. Dar care a fost această putere? Statele erau fără îndoială supreme, și
fiecare poseda acea putere asupra comerțului care este binecunoscută că rezidă [locuiește] în fiecare Stat
suveran. ...legea națiunilor, privind pe om ca animal social, pronunță tot comerțul legitim într-o stare de
pace pînă cînd este interzis de legea pozitivă [:“Const. este l. sup.”]. Puterea unui stat suveran asupra
comerțului așadar însumează nimic mai mult decît o putere de a-l limita și de a-l restrînge la plăcerea lui.
Și din moment ce puterea de a prescrie limitele libertății sale, implică în mod necesar puterea de a
determina ce va rămîne neîngrădit, rezultă că puterea trebuie să fie exclusivă; ea poate locui decît într-un
singur potentat [Regele: Poporul], și de aceea acordarea acestei puteri poartă cu sine întregul subiect, lăsînd
nimic Statului să acționeze peste.”
“… Timp de un secol, Statele [județele] s-au supus, cu murmure, restricțiilor comerciale impuse de Statul-
părinte [mamă]; și acum, aflîndu-se în posesia nelimitată a acelor puteri asupra propriului comerț de care
fuseseră atît de mult timp lipsiți și atît de rîvnit, acel principiu egoist care, bine controlat, este atît de
salutar și care, nerestricționat, este atît de nedrept și tiranic, ghidat de lipsa de experiență și gelozie, a
început să se arate în legi nelegiuite și măsuri impolitice din care a crescut un conflict de reglementări
comerciale distructive pentru armonia Statelor [județe] și fatale intereselor lor comerciale în străinătate.”
“Comerțul, în semnificația sa cea mai simplă, înseamnă un schimb de bunuri, dar în avansarea societății,
travaliul, transportul, inteligența, grija [asistența] și diferitele medii de schimb devin comodități, și intră în
comerț, subiectul, [22 U. S. 230] vehiculul, agentul, și diferitele lor operațiuni devin obiecte de regularizare
comercială.”
(Timp de aproape un secol după aceea, deciziile Curților Clauzei Comerțului au tratat, dar rareori, cu extinderea
puterii Congresului, și aproape în întregime cu Clauza Comerțului ca limită peste legislația statului care discrimina
comerțul interstatal. Vezi, d.e., Veazie v. Moor, 14 How. 568, 573-575 (1853) (susține că comerțul deține monopol
peste bărcile cu aburi create de stat, pentru că implica reglementarea integrală a comerțului intern [- prin presupunerea
de ‘acord tacit’ desigur nedivulgat – deci prin impunere, act care sfidează consimțămîntul liber la un Acord între părți)];
Kidd v. Pearson, 128 U.S. 1, 17, 20-22 (1888) (susține prohibiția de stat privind fabricarea de lichior intoxicant [băuturi
alcoolice], deoarece puterea comercială nu înțelege comerțul pur domestic [intern] al unui Stat care se desfășoară între
om și om în interiorul unui Stat sau între diferite părți ale aceluiași Stat); vezi, d.a., L. Tribe, American Constitutional
Law 306 (ed. a 2-a 1988). În conformitate cu această linie de precedent, Curtea a susținut că anumite categorii de
activitate, cum ar fi producția, manufactura și mineritul, se aflau în provincia guvernelor de stat, și, prin urmare, erau
în afara puterii Congresului în temeiul Clauzei de Comerț. Vezi Wickard v. Filburn, 317 U.S. 111, 121 (1942) (descrie
dezvoltarea jurisprudenței Clauzelor de Comerț))
86. [clauza comercială] “Consistent cu această structură, am identificat trei mari categorii de activități pe care
Congresul le poate reglementa sub puterea sa comercială. Perez v. United States, supra, at 150; see also
Hodel v. Virginia Surface Mining & Reclamation Assn., supra, at 276-277. În primul rînd, Congresul poate
reglementa utilizarea canalelor de comerț interstatal. Vezi, d.e., Darby, 312 S. U. A., la 114; Heart of Atlanta
Motel v United States, 379 U.S. 241 (1964), supra, at 256 ('"Comerțul între State, am spus, constă în
intercurs [relații sexuale] și trafic între cetățenii lor și include transportul [traficul] de persoane și
proprietăți."; "autoritatea Congresului de a menține canalele comerțului interstatal libere de utilizări
imorale și vătămătoare a fost susținută frecvent și nu mai este deschisă la întrebări. "'(citînd Caminetti v.
United States, 242 U. S. 470, 491 (1917)). În al doilea rînd, Congresul este împuternicit să regularizeze și să
protejeze instrumentalitățile comerțului interstatal, sau persoane ori lucruri din comerțul interstatal, chiar
dacă amenințarea poate veni doar din activități intrastatale. Vezi, d.e., Shreveport Rate Cases, 234 U.S. 342
(1914); Southern R. Co. v. United States, 222 U.S. 20 (1911) (susținînd amendamente la Safety Appliance
Act, ca aplicate vehiculelor utilizate în comerțul intrastatal); Perez, supra, la 150 ([S]pre exemplu,
distrugerea unei aeronave (18 U. S. C. 32), sau. . . furturi din transporturi interstatale (18 U. S. C. 659)). În
cele din urmă, autoritatea Congresului pentru comerț include puterea de a reglementa acele activități care
au o relație substanțială cu comerțul interstatal, Jones & Laughlin Steel, 301 U. S., la 37, adică acele
activități care afectează substanțial comerțul interstatal. Wirtz, supra, la 196, n. 27 (Maryland v. Wirtz, 392
U.S. 183, 196 (1968)). În cadrul acestei categorii finale, desigur, jurisprudența noastră nu a fost clară dacă
o activitate trebuie să "afecteze" sau "să afecteze substanțial" comerțul interstatal pentru a fi în puterea
Congresului de a o reglementa în temeiul Clauzei Comerciale. Comparați Preseault v. ICC, 494 U.S. 1, 17
(1990), cu Wirtz, supra, at 196, n. 27 (Curtea niciodată nu a declarat că "Congresul poate utiliza un impact
relativ trivial asupra comerțului ca scuză pentru reglementarea generală largă a activităților de stat sau
private"). Concluzionăm că, consistent cu marea pondere a jurisprudenței noastre, că testul adecvat
necesită o analiză a faptului dacă activitatea reglementată "afectează în mod substanțial" comerțul
interstatal.” United States v. Lopez, 2 F.3d 1342 (1995)
RE PERSOANE
Cuvîntul "persoană" este folosit în multe legi. Dacă nu știți ce înseamnă termenul, ați putea crede că sunteți unul dintre aceștia.
În Legea și Procedura Americană, Vol. 13, pagina 137, 1910: "Acest cuvînt 'persoană' și domeniul său de aplicare și purtare în

lege, implicînd, așa cum o face, ficțiuni juridice și, de asemenea, aparent ființe naturale, este greu de înțeles; dar este absolut
necesar să înțelegem, cu orice preț, o înțelegere adevărată și corectă a cuvîntului în toate fazele utilizării sale corecte. O
persoană este aici nu o persoană fizică sau individuală, ci statusul sau condiția cu care este investit, nu o persoană fizică sau
individuală, ci statusul, condiția sau caracterul suportat de persoanele fizice. Legea persoanelor este legea statusului sau a
condiției."
Oamenii nu sunt persoane. Pe pagina următoare veți citi definițiile legale ale cuvîntului 'persoană'. După cum veți vedea,
persoanele sunt definite ca non-suverane. Un suveran este cineva care nu este supus statutelor. O persoană este cineva care
se supune voluntar statutelor.
Ideea în practică, de a atribui prin presupunere pseudo-statutul de cetățean peste o persoană, folosit pe termen nelimitat
pentru orice "persoană" nu se mai poate referi la un bărbat sau o femeie, ar...vrea.. să fie similar cu Legea Cerului, unde
sufletele nu sunt bărbați și nici femei (nici mascul sau femelă), dar omul nu devine brusc cetățean în Rai cînd este numit
persoană, ci atît de cunoscător de identitatea lui pe cît de mult a fost informat despre Adevăr.
87. “Suveranitatea unui stat nu rezidă în persoanele care ocupă diferitele departamente ale guvernului său, ci
în Popor, de la care a emanat guvernul; și îl pot schimba la discreția lor. Suveranitatea, atunci în această
țară, rămîne cu constituența [circumscripția electorală], și nu cu agentul; și această remarcă este adevărată,
atît cu referire la guvernul federal, cît și la cel de stat.” Spooner v. McConnell, 22 F. Cas. 939 @ 943, 1
McLean 337 (1838)
88. “În uzul obișnuit, termenul persoană nu include suveranul, iar statutele care angajează cuvîntul sunt
interpretate în mod obișnuit pentru a-l exclude.” Wilson v. Omaha Indian Tribe, 442 US 653, 667 (1979)
89. “persoanele nu sunt subiectele comerțului...” Curtea Supremă Gibbons v. Ogden 22 US 1 (1824)
90. “În uzul obișnuit, termenul `persoană nu include suveranul și statutele care îl angajează nu vor fi
interpretate în mod obișnuit în acest sens.” U.S. v. United Mine Workers of America, 330 U.S. 258 67 S. Ct.
677 (1947)
91. “Întrucît în uzul comun termenul `persoană nu include suveranul, statutele care folosesc acel termen sunt
interpretate în mod obișnuit pentru a-l exclude. Dar nu există o regulă dură și rapidă de excludere. Scopul,
subiectul, contextul, istoria legislativă, și interpretarea executivă a statutului sunt ajutoare pentru
construcție care pot indica o intenție, prin utilizarea termenului, de a aduce statul sau națiunea în
domeniul de aplicare al Legii.” United States v. Cooper Corporation, 312 U.S. 600, 604, 61 S.Ct. 742, 743, 85
L.Ed. 1071 (1941) citată în, United States v. Mine Workers, 330 U.S. 258, (1947)
92. “Fiindcă în uzul obișnuit, termenul 'persoană nu include suveranul, statutele care folosesc fraza sunt
interpretate în mod obișnuit pentru a-l exclude.” US v. Fox, 94 US 315 (1876)
93. “`Regele nu este legat de niciun act al parlamentului decît dacă este numit în el prin cuvinte speciale și
particulare. Cele mai generale cuvinte care pot fi concepute ('orice persoană sau persoane, organisme
politice sau corporative etc., ') nu-l afectează în cel mai puțin, dacă pot tinde să restrîngă sau să diminueze
oricare dintre drepturile sau interesele sale.'”
…“În uzul obișnuit cuvîntul 'persoană nu include suveranul, iar statutele care angajează cuvîntul sunt în general
interpretate pentru a exclude suveranul.” U.S. v. General Motors Corporation, 2 F.R.D. 528, 530 (1942)
94. “Cuvîntul "persoană" în terminologia juridică este perceput ca un cuvînt general care include în mod
normal în domeniul său de aplicare o varietate de entități, altele decît ființele umane” Church of Scientology
v. US Department of Justice, 612 F.2d 417 @425 (1979)
[atît cît am parcurs acest caz, "persoană" este folosit atunci cînd dorești să ascunzi identitatea cuiva, numită "sursă", dar
definiția legală arătată @430 ‘nu include agențiile de aplicare a legii, străine, de stat și locale’, ca "sursă", pentru că ‘"sursă" se
referă exclusiv la persoane sau indivizi’. Prin urmare 'sursă' și 'persoană' sunt 2 situații diferite, dar arată că înainte de a fi
"sursă" și astfel recunoscut în lege, cineva trebuie să îndeplinească condiția de "persoană"]
95. “Pentru a determina dacă astfel de drepturi au fost refuzate, suntem guvernați de substanța lucrurilor și nu
de simpla formă” Simon v. Craft, 182, U.S. 427, 436, 21 SUP. CT. 836, 45 L. ED 1165 (1901)
96. “În general de acord scriitorii asupra legii internaționale, și regula a fost aplicată judiciar într-un număr
mare de cazuri, că ori de cîte ori poate apărea orice întrebare cu privire la statusul unei persoane, trebuie
determinat în conformitate cu acea lege care a funcționat anterior în mod legal și a stabilit acest status. Și
mai mult, că legile unei țări nu funcționează pe bună dreptate și nu fixează statusul persoanelor care se află
în limitele sale in itinere, sau care locuiesc acolo în scopuri temporare definite, în ceea ce privește
sănătatea, curiozitatea sau afacerile ocazionale; că aceste legi, cunoscute scriitorilor de lege internațională
publică și privată ca statute personale, operează numai asupra localnicilor [populația] țării. Nu că este sau
poate fi negat faptul că fiecare națiune independentă poate, dacă consideră potrivit, să le aplice tuturor
persoanelor din limitele lor. Dar atunci cînd acest lucru nu este făcut în conformitate cu principiile legii
[dreptul] internaționale, alte State nu sunt înțelese a fi voitoare [dispuse] să recunoască sau să permită
efectul [aplicare] unor astfel de aplicații ale statutelor personale.” Dred Scott v. Sandford, 60 U.S. 393, 595
(1856) [persoane cu statusul in itinere atașat la această titulatură adică pe drum, nelivrat la, in direct, care
este echivalent cu “in transitu”]
OPORTUNITATEA DE A FACE APĂRARE PARTICULARĂ/PRIVATĂ

97. Cel care s-a prezentat voluntar într-un caz și a condus activ apărarea nu poate fi considerat că i s-a refuzat
de către instanțele statului dreptul de a face o apărare care nu a fost niciodată prezentată. În care instanța a
spus: “Această instanță nu poate fi chemată la conjectura [presupunerea] că au existat apărări care nu au
fost făcute, și la decizia că procedurile într-o instanță de stat au negat procesul cuvenit de lege [echitabil
de drept], deoarece apărările au fost respinse, cînd acestea nu au fost prezentate. Și mai ales că trebuie să
fie așa unde curtea de ultimă instanță a statului, în revizuirea tuturor procedurilor, a ținut că posibilitatea
deplină de a face orice apărare a fost acordată." Louisville & N.R. CO. v. Schnidt,177 U.S. 230, 20 SUP. CT.
620 44 L ED 747. (1900)
GUVERN
Guvernului atotputernic protejat de activitățile Corporațiilor rugîndu-se lui, și viceversa…aceasta este situația.
98. “persoana care invocă [propune] protecția sa poate pretinde [revendica] o 'justificabilă', 'rezonabilă' sau
'legitimă așteptare a vieții private' care a fost invadată de acțiunea guvernului.” Katz v. United States, 389 U.
S. 347 (1967) [A invoca vine din grecul a propune. Așteptare înseamnă speranță, expectativă, o încredere, că va primi
viață privată. Guvernul căruia ai dat viața privată pentru a o primi în viitor, este definiția guvernării; față de care persoana
poate cere just înapoi ceea ce a dat deoarece a fost invadată. Dar arată și că așteptarea vieții private este invadată]
→…
99. “Întrucît fiecare guvern este o persoană artificială, o abstractizare [captare], și o creatură a minții numai, un
guvern poate interacționa numai cu alte persoane artificiale. Imaginarul, avînd nici actualitate nici
substanță, este împiedicat să creeze și să atingă paritate cu tangibilul. Manifestarea juridică a acestui fapt
este că niciun guvern, precum și orice lege, agenție, aspect, instanță, etc. nu se poate îngrijora de orice
altceva decît corporativ, persoane artificiale și contractele dintre ele.” S.C.R. 1795, Penhallow v. Doane’s
Administrators (3 U.S. 54; 1 L.Ed 57; 3 Dall. 54, Supreme Court of the United States 1795. [am găsit referință
la aceasta decît aici: http://annavonreitz.com/exactoriginalcitation.pdf ] Aceasta este Curtea Supremă actuală
a Statelor Unite, care depășește toate instanțele inferioare, inclusiv "The United States Supreme Court", "the
United States Supreme Court" și "UNITED STATES SUPREME COURT".
+ “contractele dintre ele” implică cetățeni U.S., care sunt considerați Entități Corporative: “Ca urmare,
cetățenii U.S. rezidenți într-unul din statele Uniunii, sunt clasificați ca proprietate și francize ale guvernului
federal ca o 'entitate individuală'.” WHEELING STEEL CORPORATION v. FOX, Tax Com'r, et al., 298 U.S. 193,
56 S.Ct. 773, 80 L.Ed. 1143 (1936)
100. Acest lucru se aplică atît regulilor federale de probă, cît și regulilor de Stat de probă.... trebuie să existe un martor
competent (un trup). Trebuie să existe o persoană reală care să depună plîngerea și să aducă dovezi în fața instanței.
Corporațiile sunt hîrtie și nu pot depune mărturie. Legea nu permite mărturie anonimă. “"Manifestabil [vădit], [astfel
de afirmații] nu pot fi luate în considerare în mod corespunzător de noi în dispoziția [unui] caz." United
States v. Lovasco (06/09/77) 431 U.S. 783, 97 S. Ct. 2044, 52 L. Ed. 2d 752, “Cu toate acestea, sub nicio
perspectivă posibilă a constatărilor pe care le analizăm, nu se poate considera că acestea constituie o
conformitate cu statutul, deoarece ele întruchipează doar declarații contradictorii de consiliere cu privire la
fapte așa cum le presupun că sunt, și aprecierea lor față de legea pe care o consideră aplicabilă, prin
urmare, nicio încercare de oricare fel de a afirma faptele finale printr-o considerare prin care am putea
concluziona dacă sau nu hotărîrea a fost justificată.” Gonzales v. Buist. (04/01/12) 224 U.S. 126, 56 L. Ed.
693, 32 S. Ct. 463
101. “Procurorul nu este martor; și nu ar trebui să i se permită să adauge la registru [dosar] fie prin improprii
[indecențe] subtile fie prin nedreptăți grave. Cei care au experimentat forța puterii depline a guvernului
atunci cînd a fost nivelată împotriva lor știu că singura protecție pe care o are cetățeanul este cerința unui
proces corect*.” Donnelly v. Dechristoforo, SCT 41709, 56; 416 U.S. 637 (1974) [*corect adică echitabil, drept:
un ereditament incorporeal, drept acordat din brevetul regal, (noi le numim acțiuni), sau stabilit prin prescripție care
presupune un grant din partea coroanei (https://dictionary.thelaw.com/fair/ ); o corporație nu poate avea moștenire]
102. În Haines v. Kerner, 404 U.S. 519 (1972), “o plîngere pro se,"oricît de inartful [non-artistic] a pledat",
trebuie să fie ținută la "standarde mai puțin stringente decît pledoariile formale [draft-uri] întocmite de
avocați" și poate fi respinsă doar pentru eșecul de afirmare a unei revendicări dacă aceasta apare "fără
îndoială că reclamantul nu poate dovedi niciun set de fapte în sprijinul cererii sale care i-ar da dreptul la
scutire." Id. la 520 521, citînd Conley v. Gibson, 355 U.S. 41,45 46 (1957)” [adică, atunci cînd o corporație
pretinde pentru revendicare daune iar omul arată că aceasta nu este cu putință să pretindă vătămare, sau că el
este nevinovat, iar pentru el nu cere nimic, atunci instanța poate respinge cererea, poate pentru că respectivul nu
a înțeles pe deplin situația în respect la PERSOANA sa, la onoarea sa, sau pentru că nu are cine achita
cheltuielile de judecată]
103. “Un avocat al reclamantului nu poate admite probe în instanță. El este fie avocat, fie martor.”
…“Declarațiile consiliului [avocaților] în memoriile sau argumentele lor, în timp ce luminează Curtea, nu
sunt suficiente pentru a admite o cerere de respingere sau o hotărîre sumară.”

…“Unde nu există depoziții, admiteri sau declarații pe propria răspundere[afidavit], instanța nu are fapte
pe care să se bazeze pentru o decizie sumară.” Trinsey v. Pagliaro D.C.Pa. 1964, 229 F. Supp. 647 (1964)
…←
104. [guvernul federal] “Întrebarea nu este ce putere ar trebui să aibă guvernul federal, ci ce puteri, de fapt, au
fost date de oameni. Uniunea Federală este un guvern cu puteri delegate. Ea are doar cele care îi sunt
conferite în mod expres și cele care pot fi implicate în mod rezonabil din cele acordate. În acest sens, ne
deosebim radical de Națiunile în care toată puterea legislativă, fără restricții de limitare, este învestită într-
un parlament sau alt organism legislativ supus niciunei restricții, cu excepția discreției membrilor săi.” U.S.
v. William M. Butler, 297 U.S. 1 (1936)
105. “Un funcționar public este răspunzător pentru abaterile sau neglijența subordonaților săi în cazul în care
este însărcinat cu selecția sau angajarea lor, și prin neglijență sau infidelitate numește persoane
incompetente sau nedemne de încredere.” Wiley v. Harrison, 105 Okla 280, 232 P 816, 38 ALR 1408 (1925)
106. “Are nevoie de niciun argument pentru a arăta că puterea politică nu poate fi astfel înlăturată din
jurisdicția sa și sistemul judiciar stabilit în locul său.” Louisiana v. Jumel, 107 S. U. A. 711, 727-728 (1883)
citat în Alden v. Maine, 527 U.S. 706 (1999)
107. “Prin "împărțirea atomului suveranității", Fondatorii au stabilit "două ordine de guvernare, fiecare cu
propria relație directă, cu propria sa intimitate, cu propriul set de drepturi și obligații reciproce față de
oamenii care îl susțin și sunt guvernați de acesta." Saenz v. Roe, 526 S. U. A. 489, 504, n. 17 (1999), citînd
U. S. Term Limits, Inc. v. Thornton, 514 S. U. A. 779, 838 (1995) (KENNEDY, J., concurînd). "Constituția
prevede astfel că Guvernul unui stat va reprezenta și va rămîne contabil [responsabil; tras-la răspundere]
în fața propriilor cetățeni." Printz, 521 U. S., la 920. Cînd guvernul Federal își afirmă [de la sine putere]
autoritatea asupra celor mai fundamentale procese politice ale unui Stat, acesta lovește în centrul
contabilității politice atît de esențiale pentru libertatea noastră și forma republicană de guvernare.
Autoritatea afirmată ar estompa nu numai responsabilitățile distincte ale guvernelor de Stat și Naționale, ci
și îndatoririle separate ale ramurilor judiciare și politice ale guvernelor de stat, deplasînd "deciziile de stat
care 'merg în inima guvernului reprezentativ.'" Gregory V. Ashcroft, 501 U. S. 452, 461 (1991). Un stat are
dreptul să ordone procesele propriei guvernări, atribuind ramurilor politice, mai degrabă decît instanțelor,
responsabilitatea de a direcționa plata datoriilor. A se vedea id-ul., la 460 ("prin structura guvernului său și
caracterul celor care exercită autoritatea guvernamentală, un stat se definește ca suveran")” Alden v. Maine,
527 U.S. 706 (1999)
108. …“Cu toate acestea, ar fi un pas fără precedent să deducem din faptul că Congresul poate declara legea
federală obligatorie și executorie în instanțele de stat, principiul suplimentar conform căruia autoritatea
Congresului de a urmări obiectivele federale prin intermediul instanțelor judecătorești de stat depășește nu
numai puterea sa de a presa alte ramuri ale statului în serviciul său, ci chiar controlul său asupra
instanțelor federale. Concluzia ar implica faptul că Congresul poate, în unele cazuri, să acționeze numai
prin instrumentele Statelor. Cu toate acestea, după cum a explicat judecătorul șef Marshall: "în Constituție
nu se găsește nicio urmă a intenției de a crea o dependență a guvernului Uniunii de cele ale Statelor,
pentru executarea marilor puteri care i-au fost atribuite. Mijloacele sale sunt adecvate scopurilor sale
finale; și numai pe aceste mijloace era de așteptat să se bazeze pentru realizarea scopurilor sale finale
[capătul-limita]." McCulloch v. Maryland, 4 Wheat. 316, 424 (1819); cf. Osborn v. Banca Statelor Unite, 9
Wheat. 738, 821 (1824) ("nu se insinuează că puterea judiciară, în cazuri care depind de caracterul cauzei,
nu poate fi exercitată în primă instanță, în instanțele Uniunii, ci trebuie exercitată mai întîi în tribunalele
Statului")” Alden v. Maine, 527 U.S. 706, la 752, 753 (1999)
109. “Decența, securitatea și libertatea deopotrivă cer ca funcționarii guvernamentali să fie supuși acelorași
reguli de conduită care sunt comenzi pentru cetățean. Într-un guvern de legi, existența Guvernului va fi
pusă în pericol dacă nu respectă legile cu scrupulozitate. Guvernul nostru este Puternicul învățător
omniprezent. Pentru bine sau rău, învață întregul popor prin exemplul său. Crima este contagioasă. Dacă
guvernul devine un călcător de lege, el naște dispreț față de lege; invită fiecare om să devină o lege pentru
sine; invită anarhia. A declara că în administrarea legilor penale scopul justifică mijloacele pentru a declara
că guvernul poate comite infracțiuni pentru a asigura condamnarea unui criminal privat—ar aduce o
pedeapsă teribilă. Împotriva acestei doctrine dăunătoare, această curte ar trebui să-și stabilească cu
hotărîre fața. Și așa ar trebui fiecare student de aplicare a legii, practician, supraveghetor, și
administrator.” Olmstead v. United States :: 277 US 438 (1928)
110. “În Europa, executivul este sinonim cu puterea suverană a unui stat ... unde este prea frecvent dobîndită
prin forță sau fraudă sau ambele... În America, cu toate acestea, cazul este foarte diferit. Guvernul nostru
este fondat pe Compact [Pact comun]. Suveranitatea a fost și este în Popor.” Glass v. The Sloop Betsy, 3 Dall
6. (1794)
111. [Imunitate Guvernamentală] “În Land v. Dollar, 338 US 731 (1947), Curtea a menționat,"că atunci cînd
guvernul a intrat într-un domeniu comercial de activitate, a lăsat imunitatea în urmă.” Brady v. Roosevelt,
317 US 575 (1943); FHA v. Burr, 309 US 242 (1940); Kiefer v. RFC, 306 US 381 (1939)
112. “...în cazul în care orice stat procedează împotriva unui individ privat [persoane fizice] într-un forum
judiciar, este bine stabilit că statul, Județul, municipalitatea etc. renunță la orice imunitate la contoare,
cereri încrucișate și plîngeri, prin mijloace directe sau colaterale cu privire la chestiunile implicate.”
Luckenback v. The Thekla, 295 F 1020, 226 Us 328; Lyders v. Lund, 32 F2d 308;
CETĂȚENIA STATULUI
113. “Un cetățean al acestei țări, înainte de a putea fi supus pedepsei trădării sau dizabilităților care decurg din
aceasta, trebuie să fie condamnat de un juriu din cartierul său, la acuzația anterioară a unui mare juriu al
vecinilor săi; de asemenea, la un proces în fața unei instanțe desemnate prin lege, pentru a vedea că are
toate avantajele legale la care legea îi dă dreptul. El nu trebuie să fie privat de libertatea sa sau de drepturile
sale esențiale pentru a se bucura de ea, ci de legea țării. Și care este legea țării? Astfel de acte ale
legiuitorului nu încalcă decît niciuna dintre regulile stabilite în Constituție—cum ar fi să permită
cetățeanului privilegiile pe care i le-a asigurat—acte incompatibile cu drepturile oamenilor liberi, astfel
cum sunt declarate în Constituție, care le iau privilegiile Constituționale, care, pe scurt, privează un om de
viața sa sau de mijloacele de protecție printr-o cerere la legile țării sale pentru repararea greșelilor, fără un
proces anterior cu jurați și o convicție de către aceștia, nu sunt legi ale țării—astfel de acte nu sunt
autorizate de Constituție—nu au nicio revendicare la obediența sau suportul cetățeanului ca legi—ele sunt
nule.” Cruden v. Neale, 2 N.C.. 338 2 S.E. 70 (1796)
114. “Termenul rezident și cetățean al Statelor Unite se distinge de un cetățean al unuia dintre cele cîteva State,
prin faptul că primul este o clasă specială de cetățean creată de Congres [Guvernul federal /comercial].”
U.S. v. Anthony 24 Fed. 829 (1873)
La 18 iunie 1873, procesul lui Susan B. Anthony pentru votul ei celebru în alegerile prezidențiale din 1872 a ajuns la o
concluzie dramatică — deși nu în modul în care spera.
Anthony a susținut că femeilor li s-a garantat dreptul de vot prin noul Amendament al Paisprezecelea ratificat [adoptat în
constituția țării, astfel a modificat-o], care spunea că "toate persoanele născute și naturalizate în* Statele Unite...
sunt cetățeni ai Statelor Unite" și, ca atare, nu li se poate refuza "privilegiile și imunitățile" cetățeniei-inclusiv
privilegiul de a vota.
[*naturalizate, adică dobîndesc o nouă natură (atenție, 'persoanele', nu omul); simplu spus, sunt 'autorizate'.. dar omul s-a
născut natural - și deși fictiv ('persoanele') îi sunt luate drepturile naturale ca apoi să le ofere persoanelor, astfel atrag
omul pe care îl trag într-o altă jurisdicție, la propriile sale drepturi. Această naturalizare este total fictivă, nu poate a
exista fără nașterea naturală în sine a omului, este ca un titlu de proprietate cu datoria de plată a valorii scrisă în el. Este
ca haina care pretinde omul în ea, dacă refuză, corporația îi declară război; este limbaj corporatist.]
În ziua condamnării, Anthony a fost întrebată de administratorul Hunt [Ward] (care pare că a decis cazul înainte de
începerea probei. După ce avocații de ambele părți au terminat de vorbit, guvernatorul a citit dintr-o bucată de
hîrtie pe care a scos-o din buzunar: "al paisprezecelea amendament nu dă dreptul unei femei să voteze, iar votul
domnișoarei Anthony a încălcat legea.”) dacă are ceva de spus.
"Da, Onorată Instanță, am multe lucruri de spus; Căci în verdictul dvs. ordonat de vinovăție, ați călcat în picioare fiecare
principiu vital al guvernului nostru", a spus Anthony. "Drepturile mele naturale, drepturile mele civile, drepturile
mele politice, drepturile mele judiciare sunt toate ignorate. Jefuită de privilegiul fundamental al cetățeniei, sunt
degradat de la statutul de cetățean la cel de subiect; și nu numai eu în mod individual, ci tot sexul meu, sunt, prin
verdictul onoratei dvs., sortit supunerii politice sub această, așa-numită, formă de guvernare."
Unii dintre criticii lui Anthony au insistat că condamnarea ei a redus-o la un criminal comun-dar în cele din urmă, proba ei
a subliniat faptul că, așa cum a spus un ziar, "ea a votat, iar Constituția americană a supraviețuit șocului."
115. “Avem în sistemul nostru politic un guvern al Statelor Unite și un guvern al fiecăruia dintre cele cîteva
State. Fiecare dintre aceste guverne este diferit de celelalte, și fiecare are cetățeni proprii ai săi…. care îi
datorează loialitate și ale căror drepturi, în cadrul jurisdicției sale, trebuie să le protejeze. ” United States v.
Cruikshank, 92 U.S. 542 (1875)
[Fiecare cetățean are drepturi garantate la protecție în jurisdicția respectivă, dar aceste constituții sunt diferite precum creditul
de datorie. Iar Constituția SUA –corp. are garanții mai explicite decît majoritatea constituțiilor Statului]
116. “...el nu a fost un cetățean al Statelor Unite, el a fost un cetățean și votant al Statului, ... ” “unul poate fi un
cetățean al unui Stat și încă nu un cetățean al Statelor Unite” McDonel v. The State, 90 Ind. 320 (1883)
117. “Că există cetățenia Statelor Unite și cetățenia unui stat,...” Tashiro v. Jordan, 201 Cal. 236 (1927)
118. “Un cetățean al Statelor Unite este cetățean al guvernului federal ...” Kitchens v. Steele, 112 F. Supp. 383
(W.D. Mo. 1953)
[După ce îi sunt atribuite puterile de către guvernul statal, primite de la popor… Este un caz unde un cetățean a
fost considerat o ”persoană nebună” față de legile federale, și nu față de legea comună. Astfel au decis autoritate
peste acesta, unde este susținut: “Puterea de a reține persoanele nebune în general în Statele Unite este de
obicei trasabilă la caracterul parens patriae pe care mai multe state îl suportă cetățenilor lor. Este admis că

nicio astfel de putere nu revine Guvernului Federal în temeiul Constituției Federale. Dar noi nu suntem aici
preocupați de oameni nebuni obișnuiți. Avem de-a face cu cei dovedit a fi nebuni penal de către o curte
districtuală..”...“Nu este necesară nicio autoritate fortificatoare pentru a susține afirmația că în Statele
Unite există o dublă cetățenie. Un cetățean al Statelor Unite este cetățean al Guvernului Federal și, în același
timp, cetățean al Statului în care rezidă. Determinarea a ceea ce califică reședința într-un Stat nu este
necesară aici. Este suficient să spunem că unul care posedă o astfel de dublă cetățenie datorează loialitate și
este intitulat la protecție de la fiecare suveran în a cărui jurisdicție el este subiect.”
[această ultimă exprimare atrage atenția la respect/ iubire față de ...sine, în contrast cu “nebun penal” precizat în caz]
119. “Contribuabilii nu sunt [de jure] Cetățenii Statului.” Belmont v. Town of Gulfport, 97 Fla. 688, (1929)
(https://casetext.com/case/belmont-v-town-of-gulfport).
Vezi și Cod Procedură Fiscală, Definiții, p. 4. contribuabil - orice persoană fizică, juridică sau orice altă entitate
fără personalitate juridică ce datorează [datorezi?], conform legii [înțelegerii], impozite, taxe și contribuții sociale.
120. “...termenul "cetățean" așa înțeles în legea noastră, este analog cu termenul "subiect" în legea comună; și
schimbarea expresiei a rezultat în întregime din schimbarea Guvernului. Suveranitatea a fost transferată de
la un om la trupul colectiv al poporului — și cel care înainte a fost "subiect al Regelui" este acum "cetățean
al Statului".” State v. Manuel, 20 N.C. 144, 164 (1838)
121. "Clauza privilegiilor și imunităților din al 14-lea amendament [Constituția Federală] protejează foarte
puține drepturi, deoarece nu încorporează nici Declarația Drepturilor, nici nu protejează toate drepturile
cetățenilor individuali. În schimb, această dispoziție protejează numai acele drepturi specifice pentru a fi
cetățean al guvernului federal; nu protejează acele drepturi care se referă la cetățenia statului.” Jones v.
Temmer, 829 F. Supp. 1226 (D. Colo. 1993)
122. “Singurul drept absolut și necalificat al unui cetățean al Statelor Unite este de a rezida în interiorul
granițelor teritoriale ale Statelor Unite.” United States v. Valentine, 288 F. Supp. 957 (D.P.R. 1968)
123. Amendamentul (14) a recunoscut că "un individ [persoană] poate fi cetățean al unuia dintre mai multe state
fără a fi cetățean al Statelor Unite" U. S. v. Anthony, 24 Fed. Cas. 829, 830, sau, "un cetățean al Statelor
Unite fără a fi cetățean al unui stat." Slaughter-House Cases, supra; cf. U.S. v. Cruikshank, 92 US 542, 549
(1875))
124. “Atît înainte, cît și după al Paisprezecelea Amendament la Constituția Federală, nu a fost necesar ca o
persoană să fie cetățean al Statelor Unite în ordine de a fi cetățean al statului său. United States v.
Cruikshank, 92 U.S. 542, 549 (1875); Slaughter-House Cases, 83 U.S. (16 Wall.) 36, 73-74 (1873); și vezi
Short v. State, 80 Md. 392, 401-02, 31 Atl. 322 (1895). Vezi și Spear, State Citizenship, 16 Albany L.J. 24
(1877). Cetățenia Statelor Unite este definită de al Paisprezecelea Amendament și statutele federale, dar
cerințele pentru cetățenie în general, depinde nu de definiție, ci de contextul [jurisdicția] constituțional sau
statutar în care este utilizat termenul. Risewick v. Davis, 19 Md. 82, 93 (1862); Halaby v. Board of Directors
of University of Cincinnati, 162 Ohio St. 290, 293, 123 N.E.2d 3 (1954) și autoritățile citate în acesta.”
Crosse v. Bd. of Supervisors, 221 A.2d 431 (1966)
[Instanțele presupun că sunteți cetățean federal, fără să vă spună măcar că există diferite clase de cetățenie. Depinde de dvs.
să contestați acest lucru. Folosiți pașaportul și certificatul de naștere actual (acestea au număr și nu nume). Este o chestiune
de perspectivă în funcție de jurisdicția în care unul se află în funcție de cum se vede el pe sine. Este clar că orice este corupt
este împotriva legii, însă jurisdicția este cheia de orientare. O Republică cu constituția modificată de precepte federale nu mai
este Republică, este un drac împelițat cu haină de lumină, este coruptă. Astfel cetățenia din Statele Unite este sau devine
coruptă în oglindă cu opoziția celeilalte, sau jurisdicția unde se poziționează omul acesta este văzut ca respingător constituției
celeilalte – corupt. Nu poți fi ambele, sau în ambele decît atunci cînd știi cine ești. Nu poți fi, tu-omul ființa vie și în Rai și în Iad
în același timp cetățean. Într-o parte este ispășire dar în prima este sau are Remediu, prin sîngele viului, rezervat. În cealaltă
viul gata de a fi răstignit ca vinovat. Totul a fost făcut prin pre-supunere convenabilă. Dar singura Constituție care nu poate fi
coruptă este aceea din Împărăția Cerului. Chiar Republica R.P.R. 363/47 este una democrată – o amestecătură. O Republică
este ...Regele botezat ca Poporul]
125. “Cu excepția cazului în care inculpatul poate dovedi că nu este cetățean al Statelor Unite, IRS-ul [Fiscul] are
dreptul să solicite și să stabilească o obligație fiscală.” U.S. v. Slater, 545 Fed. Supp. 179,182 (1982)
[întîi: Cel care afirmă trebuie să dovedească – maximă de lege; prin urmare să dovedească ei. Accentul în amănunt se pune,
totuși, pe necunoașterea drepturilor ca la fel de bine echivalentă cu neiubirea de sine.]
126. “Există, atunci, sub forma noastră Republicană de guvernare, două clase de cetățeni, una a Statelor Unite și
una a statului.” Gardina v. Board of Registrars of Jefferson County, 160 Ala. 155; 48 So. 788 (1909)
127. “Guvernele Statelor Unite și ale fiecărui stat din cele cîteva state sunt distincte unele de altele. Drepturile
unui cetățean sub unul pot fi destul de diferite de cele pe care le are sub celălalt.” Colgate v. Harvey, 296
U.S. 404; 56 S.Ct. 252 (1935)
128. “Această poziție este că clauza privilegiilor și imunităților protejează toți cetățenii împotriva prescurtării de
către state a drepturilor cetățeniei naționale, [care sunt] distincte de drepturile fundamentale sau naturale
inerente cetățeniei de stat.” Madden v. Kentucky, 309 U.S. 83: 84 L.Ed. 590 (1940)
129. “Există o diferență între privilegiile și imunitățile care aparțin cetățenilor Statelor Unite ca atare, și cele
care aparțin cetățenilor fiecărui stat ca atare.” Ruhstrat v. People, 57 N.E. 41 (1900)
130. “...primele opt amendamente au fost considerate în mod uniform a nu fi protejate de acțiunea statului prin
clauza privilegiilor și imunităților [a celui de-al 14-lea Amendament].” Hague v. Committee for Industrial
Organization, 307 U.S. 496 (1939)
[Amendamentele federale sunt adoptate prin “considerare” în CCU. Statul și nu corporația este cel care acordă privilegiile și
beneficiile guvernului federal (corp.) față de Codul Comercial Uniform, dar limitat. CCU nu are privilegii și imunități. Astfel că
guvernul federal este un guvern privat dar mai mic decît (sub) Stat. CCU este un cod care nu poate depăși (a fi deasupra/
suprascrie) Statului. Spre exemplu, este ca și cum femeia (Corporația) care este fără de bărbat (Statul) este deasupra Statului,
printr-un cod autorizat așa de ea, printr-o putere primită… nicăieri, de la Nimeni; dar și pe care îl poate impune prin acord tacit
față de ….nimeni (statute moarte, care urmează să fie vii prin privilegii și imunități de la Stat). Trebuie să existe dovada
mandatului – cererea sau împuternicirea de a și față de. Corporația este ajutorul femeii care este compania Bărbatului (Statul),
femeia aceasta este Justiția care se ocupă de legea comună]
131. “Dreptul la probă de către juriu în cauze civile, garantat de al 7-lea Amendament...și dreptul de a purta arme
garantat de al 2-lea amendament...au fost considerate în mod distinct a nu fi privilegii și imunități ale
cetățenilor Statelor Unite garantate de al 14-lea Amendament...și în efect [sau de fapt] aceeași decizie a fost
luată în ceea ce privește [în respect față de] garanția împotriva urmăririi penale, cu excepția rechizitoriului
[inculpare] a unui mare juriu, cuprins în al 5-lea Amendament...și în ceea ce privește dreptul de a fi
confruntat cu martori, cuprins în al 6-lea Amendament... a fost considerat că rechizitoriul [inculparea/
acuzarea], făcută indispensabilă prin Amendamentul 5, și procesul [probatoriu] de către juriul garantat de
al 6-lea Amendament, nu erau privilegii și imunități ale cetățenilor Statelor Unite, așa cum au fost folosite
aceste cuvinte în al 14-lea Amendament. Concluzionăm că, prin urmare, că scutirea de autoincriminare
obligatorie nu este un privilegiu sau imunitate a cetățeniei Naționale garantate de această clauză a celui
de-al 14-lea Amendament.” Twining v. New Jersey, 211 US 78, 98-99 (1908)
[drepturile cetățeniei Naționale nu pot fi privilegii și imunități. Drepturile, puterile, pe care le oferă suveranul statului, nu sunt
pentru ca statul să le ofere condiționat înapoi suveranului – practic să se întoarcă împotriva acestuia ceea ce ar însemna
autodistrugere. Curtea a fost atentă la această încercare. În Scriptură este scris “închină-Te mie și toate astea ți le voi da ție”,
adică dacă nu i se închină nu poate da nimic pentru că deja le are. Același tipar este folosit din nou.]
132. “Un "cetățean US", la ieșirea din Districtul Columbia devine implicat în "comerț interstatal", ca un "rezident"
[locuitor] nu are dreptul de legea comună de a călători, a unui Cetățean al unuia dintre cele cîteva state.”
Hendrick v. Maryland S.C. Reporter’s Rd. 610-625. (1914)
[sentința îl plasează, prin prezumție convenabilă, sub un alt statut, dar tot în aceeași jurisdicție. A ieșit din iad dar este tot
acolo, tot așa cum omul a ieșit din Rai păcătos dar este tot în Rai ca păcătos. Sentința pune accentul pe Remediu. Districtul
Columbia este sediul Corporației SUA]
133. “Înainte de a pune stigmatul unei condamnări penale asupra oricărui astfel de cetățean, mandatul legislativ
trebuie să fie clar și lipsit de ambiguitate. În consecință, ceea ce judecătorul-șef Marshall a numit
"tandrețea legii pentru drepturile indivizilor"[FN1] dă dreptul fiecărei persoane, indiferent de statutul
economic sau social, la un avertisment fără echivoc din partea legiuitorului cu privire la faptul dacă se află
în clasa persoanelor supuse răspunderii vicarioase [indirecte]. Congresul nu poate fi considerat că a
intenționat să pedepsească pe cineva care nu se află în mod clar și inconfundabil în limitele statutului.
United States v. Lacher, 134 U. S. 624, 134 U. S. 628 [1890]; United States v. Gradwell, 243 U. S. 476, 243 U.
S. 485 [1917]”…“Mai mult, faptul că răspunderea individuală a ofițerilor corporativi poate fi în
concordanță cu Politica și scopul unei măsuri de sănătate și bunăstare publică nu autorizează această
Curte să impună o astfel de răspundere unde Congresul nu a, în mod clar intenționat sau efectiv, făcut
acest lucru. Numai Congresul are puterea de a defini o infracțiune și de a specifica infractorii. United
States v. Wiltberger, 5 Wheat. 76 [1820]. Nu este funcția noastră să furnizăm deficiențe în aceste privințe,
indiferent cît de grave sunt consecințele. Politica și scopul statutar nu sunt înlocuitori constituționali ai
cerinței ca legiuitorul să specifice cu certitudine rezonabilă acele persoane pe care dorește să le plaseze
sub interdicția Actului [Legii]. United States v. Harris, 177 U. S. 305; Sarlls v. United States, 152 U. S. 570.”
United States v. Dotterweich, 320 U.S. 277 (1943); FN1 United States v. Wiltberger, 18 U.S. 76, 94 (1820)
[Caz federal despre administrarea drogurilor, și de omor prin imprudență unde inculpatul nu este găsit vinovat dacă nu este
conștient de ceea ce face, și arată că un ofițer corporatist, numai atunci cînd este intentat într-un probatoriu el este tras
la răspundere, dar nu fără a fi informat de semnificația statutului în care el poate (dacă ar vrea să fie condamnat)
supune, practic angaja. Astfel că, cei care administrează, reglementează, etc. .. drogurile – așa-zisele medicamente – în
comerț, chiar dacă cauzează daune și nu sunt conștienți de ceea ce fac – și prin urmare nevinovați – pot continua. Sunt
atenționați numai în cazul unui proces de faptele lor. Nu sunt răspunzători de ceea ce fac inconștient, deoarece ei
respectă reglementările emise de un construct. Nu este o glumă – este propusă metoda corectă de informare, pentru
perpetuarea unui lucru rău dar, recunosc că au ca angajați indivizi fără capacitate juridică.
US v. Dotterweich 320 U. S. 286 “vinovăția este personală… nu ar trebui să fie ușor imputată unui cetățean care, la fel
ca respondentul, are nicio intenție rea sau conștiință de nelegiuire… este mai propice a-l acuza de
responsabilitate față de corporație și acționari pentru neglijență și gestionare greșită.” Adică nu față de oameni, și
nu de distribuție, deoarece… toți 'cetățenii', ar fi protejați de 'Legea consumatorului'. A fost găsit vinovat inculpatul. Dar

nu și corporația! Dar nu-l pot condamna pentru că nu a fost informat. Acestea sunt regularizate, sau considerate 'sigure'
de către entități lipsite de autoritate juridică în legea comună deoarece ele nu există, dar cu așa-zisă autoritate juridică
'dumnezeită' delegată neconștient de oamenii înșiși în legea fictivă a comerțului – a Guvernului comercial, la care nu
oamenii, ci 'cetățenii' își dau acordul – adică statutul nonexistent. Neconștient înseamnă lipsa drepturilor, și poți fi găsit
vinovat. Unul poate spune “nu înțeleg” și astfel se dezice din presupunerea că prin înțelegere, este de acord cu oferta de
condamnare. Este folosită lipsa de cunoștințe în comerț pentru a motiva o acțiune de-(a fi)-liberată la nivel de țară. Este
același lucru cu a face pe prostul. Apoi, în proces au condamnat “persoana” iar nu și corporația, deoarece corporația
este considerată în lege o “persoană”, adică pot pedepsi răspunzătorul condamnînd statutul de “persoană” pe care o
corporație nu îl poate recunoaște. Apoi, curtea dezbate cuvîntul persoană, folosind alte cazuri. Corporația poate continua
activitatea și, spune la @288, că nu poate fi comparată cu o “companie”, și prin asta atrage atenție față de zisa
jurisdicție.
Este scris la pag. 5, unde am găsit cazul la 'Food and Drug Administration' [Administrația de Alimente și Droguri], că, legislația
'nu trebuie să slăbească legile existente' ci dimpotrivă, 'trebuie să întărească și să protejeze “legea protecției
consumatorului”'. Apropo la, o corporație trebuie să dea în continuare, pentru consum, iar și iar, nu contează dacă face
rău, altfel ar aduce prejudiciu acestei legi, și acționarilor, etc. etc. și posibil și economiei – refrenul publicitar – dar
economia (neprecizat a cui). Motivele etalează un tip de dobitocire, către audiență, pe principiul salvării unui nevinovat
care nu știe că face rău, dar care poate, culmea, primi o funcție de top, intern, și responsabil de ceea ce i se spune să
facă, extern. Apropo de administrarea drogurilor. ( pag 5. https://www.fda.gov/media/134256/download )
O maximă de lege spune: “Dacă ceva se cuvine unei corporații nu se cuvine membrilor individuali ai acesteia pentru că nici
membri nu datorează ceea ce datorează corporația”; observăm că un acord cu o corporație nu poate fi valid pentru ca
unul să fie tras la răspundere în cauza acesteia, este doar o situație de statute, și un contra-act]
134. “Nu trecem cu vederea acele limitări Constituționale care, pentru protecția drepturilor personale, trebuie să
participe în mod necesar la toate investigațiile efectuate sub autoritatea Congresului. Nicio ramură a
departamentului legislativ, cu atît mai puțin orice trup pur administrativ, înființat de Congres, nu posedă sau
poate fi investit cu o putere generală de a face anchetă asupra afacerilor private ale cetățeanului. Kilbourn v.
Thompson, 103 U. S. 168, 103 U. S. 190. Am spus în Boyd v. United States, 116 U. S. 616, 116 U. S. 630 -- și nu se
poate repeta prea des -- că principiile care întruchipează esența libertății și securității constituționale
interzic toate invaziile din partea guvernului și a angajaților săi a sfințeniei casei unui om și a
confidențialității vieții sale. Așa cum a spus MR. JUSTICE FIELD în In re Pacific Railway Commission, 32 F. 241,
250, "dintre toate drepturile cetățeanului, puține sunt de o importanță mai mare sau mai esențială pentru
pacea și fericirea sa decît dreptul la securitate personală, iar acest lucru implică nu doar protecția persoanei
sale de atac, ci scutirea afacerilor sale private, a cărților, și a hîrtiilor de la inspecția și scrutinul [controlul]
altora. Fără a se bucura de acest drept, toate celelalte ar pierde jumătate din valoarea lor." S-a spus în
argumentare că secțiunea a XII-a a fost în derogare [excepție] de la acele garanții fundamentale ale
drepturilor personale care sunt recunoscute de Constituție ca inerente [prezente înlăuntrul] în libertatea
cetățeanului. Este greu de spus că puterea dată Congresului de a reglementa comerțul interstatal nu poartă
cu ea nici o putere de a distruge sau de a impara [afecta] aceste garanții. Această instanță a vorbit deja pe
deplin asupra acestui subiect general în Counselman v. Hitchcock, 142 U. S. 547. Nu trebuie să adăugăm
nimic la ceea ce s-a spus acolo. În speță, este suficient să spunem că, întrucît Comisia pentru Comerț
Interstatal, prin petiție la o curte de circuit a Statelor Unite, caută, pe motive clar expuse, un ordin de a
obliga apelanții să răspundă la anumite întrebări și să producă [prezinte] anumite cărți, lucrări etc., în
posesia lor, era deschis fiecăruia dintre ei să susțină [să lupte] în fața acelei instanțe că el era protejat de
Constituție de a răspunde la întrebările care i-au fost propuse lui, sau că nu era obligat legal să producă
cărțile, hîrtiile etc., comandate pentru a fi produse, sau că nici întrebările propuse, nici cărțile, hîrtiile etc.,
solicitate se referă la problema specială care face obiectul anchetei, și nici la orice chestiune pe care
Comisia este intitulată [dat dreptul] în temeiul Constituției sau al legilor, să o investigheze. Aceste aspecte
fiind determinate în favoarea lor de către instanța de mai jos, petiția Comisiei ar fi putut fi respinsă pe fond
[merite].” (ICC) Interstate Commerce Commission v. Brimson, 154 U.S. 447 (1894)
[fără prejudiciu real nu se poate ataca un drept al omului, curtea folosește “om” în sentință]
135. [considerația cetățeniei] “Aceste prevederi constituționale angajează cuvîntul 'persoană', adică, oricine căruia
noi am permis să rezide în mod pașnic în interiorul granițelor noastre poate recurge la instanțele noastre
pentru redresarea unei vătămări făcute lui în pămîntul, bunurile, persoana sau reputația sa. Partea reală
reclamantă pentru care reclamantul nominal [indică un nume sau un sistem] dă [îmbracă] în judecată nu
este arătată că a intrat în pămîntul nostru într-o manieră ilegitimă. I-am spus ei, poți intra și locui cu noi și
să fi egal protejată de legile noastre atîta timp cît te conformezi acestora. Ai putea să deții proprietăți și
legile noastre îți vor proteja titlul [nu proprietatea]. Noi, ca popor, le-am spus celor de naștere străină că
aceste garanții constituționale vă vor asigura de buna noastră credință [?]. Ele sunt garanția scrisă către
tine a mîndriei noastre că Statele Unite [Corporația] este raiul de refugiu al celor oprimați ai întregii
omeniri. ” In Leiberg Adm. v. Vitangeli, 70 Ohio App. 479, 47 N.E. 2d 235, 238-39 (1942)
136. “Cetățenia unui cetățean nativ-născut nu poate fi pierdută sau luată prin actele sale proprii.” United States
v. Wong Kim Ark, 169 U.S. 640, 42, L. ed. 890, 1S Sup. Ct. Rep. 456 (1898)
137. “Oamenii unui stat sunt intitulați la toate drepturile care au aparținut anterior regelui prin prerogativa sa.”
Lansing v. Smith, 21 D. 89., 4 Wendel 9 (1829)
138. [suveranitatea deasupra cetățeniei…] “Puterile negate sunt pentru a nu fi implicite; ele trebuiesc obținute, sau
deloc, de la și în același mod furnizat de cei care au acordat inițial puterile enumerate, dar care în același
timp au negat puterile.” Barron v. Mayor & City Council of Baltimore. 32 U.S. (7 Peters) 243 (1833) ; Fairbank
v. United States, 181 U.S. 283 (1901)
139. “Dovada nașterii întru Statele Unite este suficientă pentru a stabili cetățenia unui locator în absența unei
demonstrații [dat dovadă de] a supunerii față de o putere străină.” Thompson v. Spray, 72 Cal. 528, 14 P.
182, 183-85 (1887)
140. “Nu este în puterea unui stat să denaționalizeze un subiect străin care nu s-a conformat cu legile
naturalizării federale, și să-l constituie cetățean al Statelor Unite sau al unui stat, astfel încît să priveze
instanțele federale de jurisdicție asupra unei controverse între el și un cetățean al unui stat.” City of
Minneapolis v. Reum, 56 F. 576, 6 C.C.A. 31 (1893)
141. “Un stat nu poate face din subiectul unui guvern străin un cetățean al Statelor Unite.” LANZ v. RANDALL, 14
F.Cas. 1131, 24 Pitts.L.J. 68 (1876)
→…
142. “Cerința privind protecția egală a legii nu acționează pentru a împiedica statele să restricționeze satisfacția
[exercitarea] privilegiilor politice la acele clase de cetățeni pe care le consideră potrivite.” COFIELD v.
FARRELL, 134 P. 407, 38 Okla. 608 (1913)
143. [votul] “***Privilegiul de a vota într-un stat este în jurisdicția statului însuși, care trebuie exercitat așa cum
statul poate îndruma, și în condiții în care i s-ar putea părea adecvate, cu condiția, desigur, să nu se facă
nicio discriminare între indivizi care încalcă Constituția Federală. * * * Întrebarea dacă condițiile prescrise
de stat ar putea fi considerate de alții ca fiind rezonabile sau nerezonabile nu este una federală.” COFIELD
v. FARRELL, 134 P. 407, 38 Okla. 608 (1913)
144. “Este o chestiune de cunoaștere comună că populația acestui stat este cosmopolită, îmbrățișînd oameni de
fiecare crez și rasă din practic fiecare stat din Uniune. Toate acele persoane care la 1 ianuarie 1866, sau în
orice moment anterior, au fost intitulați [au primit dreptul] de a vota sub orice formă de guvern sau stat sau
teritoriu al acestei Uniuni, sau care, la acel moment de reședință într-o națiune străină [unu din state], după
aceea au venit în Statele Unite, și prin naturalizare [procesul de îmbrăcare] au devenit cetățeni ai Statelor
Unite, și descendenții lor liniari, indiferent de rasă sau condiție anterioară de servitute, sunt permiși să
voteze la alegerile în acest stat, fără a se conforma cerințelor educaționale ale dispoziției menționate. Aceasta
este o clasificare bazată pe un motiv; adică, orice persoană care a fost intitulată să voteze sub o formă de
guvernare în sau înainte de data menționată este încă prezumată [pre-supusă] a fi calificată [supusă] să
exercite un astfel de drept, și prezumția [presupunerea] urmează cu privire la urmașii săi; adică virtutea și
inteligența strămoșilor vor fi imputate descendenților săi, la fel cum nelegiuirea părinților poate fi vizitată
asupra copiilor pînă la a treia și a patra generație*. Dar în ceea ce privește cei care nu aveau dreptul să
voteze sub nicio formă de guvernare la data menționată sau la un moment anterior, și descendenții lor, nu
există nicio prezumție în favoarea calificării lor, iar sarcina le revine să se arate calificați [supuși]. Acest
lucru nu se aplică rasei nimănui, ci fiecărei rase care se încadrează în această calificare.” COFIELD v.
FARRELL, 134 P. 407, 38 Okla. 608 (1913)
[Dex: Cosmopoliții fără de patrie [populație] cad foarte ușor în brațele spionajului anglo-american. GHEORGHIU-DEJ,
ART. CUV. 580
*spune că 'copiii' sunt la fel de inteligenți precum au fost părinții lor de păcătoși; adică au o soartă pe merite … no comment]
…←
145. “Statusul de cetățenie al Statelor Unite este privilegiu, iar Congresul este liber să atașeze orice precondiții
realizării sale pe care le consideră potrivite și adecvate.” In re Thanner, D.C.Colo.1966, 253 F.Supp. 283.
Vezi, și, Boyd v. Nebraska, Neb. 1892, 12 S.Ct. 375, 143 U.S. 162, 36 L.Ed. 103; Application of Bernasconi,
D.C.Cal. 1953, 113 F.Supp. 71; In re Martinez, D.C.Pa.1947, 73 F.Supp. 101; U.S. v. Morelli, D.C.Cal. 1943, 55
F.Supp. 181; In re De Mayo, D.C.Mo. 1938, 26 F.Supp. 696; State v. Boyd, 1892, 51 N.W. 602, 31 Neb. 682.
146. Pentru jurisdicția diversității [rezident, cetățean], partea care solicită îndepărtarea [eliminarea; ștergerea]
trebuie să pretindă cetățenia de stat a fiecăruia dintre inculpați, nu doar să concluzioneze că niciunul nu
este cetățean al statului reclamantului, iar pretinderea rezidenței sau a părților, mai degrabă decît [înainte
de] cetățenia, este fatală pentru îndepărtare. KANTER v. WARNER-LAMBERT CO., Case Number: 99-16604,
265 F.3d 853, 857, 858 (2001)
… A se vedea Whitmire v. Victus Ltd. t/a Master Design Furniture, 212 F. 3d 885, 887 (5th Cir. 2000) ("[Î]ntr-o
acțiune de diversitate, reclamantul trebuie să declare cetățeniile tuturor părților, astfel încît existența
diversității complete să poată fi confirmată.")

… A se vedea Lew V. Moss, 797 F. 2D 747, 749 (al 9-lea Cir. 1986). O persoană care rezidă într-un anumit stat nu
este neapărat domiciliată acolo și, prin urmare, nu este neapărat cetățean al acelui stat.
… A se vedea Weible v. Statele Unite, 244 F. 2D 158, 163 (al 9-lea Cir. 1957) ("reședința este fizică, în timp ce
domiciliul este, în general, un compus al prezenței fizice plus intenția de a face un anumit loc definit
locuința permanentă a cuiva, deși, pentru a fi sigur, domiciliul atîrnă adesea doar de firul subțire al
intenției, ca de pildă unde cineva este rătăcitor pe pămînt. Reședința [rezidența] nu este o condiție imuabilă
[permanentă] a domiciliului.")
[curtea atrage atenția că înainte de a cere remediu trebuie să precizeze statutul părților – pentru că este un remediu specific
pentru fiecare parte, dar pe baza solidă a unei jurisdicții față de.]
147. “Reședința și Cetățenia sunt în întregime lucruri complet diferite în sensul Constituției și al legilor care
definesc și reglementează jurisdicția curților de circuit din Statele Unite; și un simplu averment [medie pe
care o parte se oferă să o dovedească, substanțieze, fundamenteze] de rezidență într-un Stat particular nu
este o medie a cetățeniei în acel stat, în scopul jurisdicției.” STEIGLEDER v. McQUESTEN 198 U.S. 141
(1905)
148. “Un cetățean al oricăruia dintre Statele Uniunii, este ținut a fi, și numit cetățean al Statelor Unite, deși din
punct de vedere tehnic și abstract nu există așa ceva . A concepe un cetățean al Statelor Unite care nu este
cetățean al unuia dintre State [Județe], este total străin ideii, și este inconsistent cu construcția adecvată și
înțelegerea comună a expresiei așa cum este utilizată în Constituție, care trebuie dedusă din diferitele sale
alte dispoziții.” Ex parte Frank Knowles, 5 Cal. 300 (1855), California Reports, Vol. 5, Page 302
[jurisprudența ne spune că decizia 'ținută' (arestată?) astfel luată fără consimțămîntul cetățeanului. Cetățeanul 'tehnic și
abstract' nu poate exista deoarece este o haină statutară; care este vie, adică autoritate juridică/ putere de decizie doar dacă
Statul este înființat, și doar astfel poate încheia un acord valid cu o entitate vie; și 'inconsistent' cu haina fictivă a corporației,
deoarece nu se poate încheia un acord valid – un acord valid este încheiat între entități similare]
149. [statul suveran înainte de corporație]“Termenul, cetățeni ai Statelor Unite, trebuie înțeles ca intenționînd pe
cei care erau cetățeni ai unui stat, ca atare, după ce Uniunea a început și mai multe state și-au asumat
suveranitățile. Înainte de această perioadă nu existau cetățeni ai Statelor Unite.” Inhabitants of Manchester
v. Inhabitants of Boston, 16 Mass. 230, 15 Tyng 230 (1819), Massachusetts Reports, Vol. 16, Page 235
150. “Un cetățean al unui stat este de a fi considerat ca cetățean al oricărui alt stat din Uniune.” Butler v.
Farnsworth, 4 Fed. Cas. 902, no. 2,240 (C.C.E.D.Pa. 1821), Federal Cases, Vol. 4, Page 902
151. Totuși, doar reședința nu era în sine o dovadă suficientă pentru susținerea unei cereri de cetățenie. După
cum a notat Judecătorul Story în 1828, “reședința temporară sau frauduloasă fără un bona fide [bună
credință] "animo manendi" sau intenția de a rămîne nu ar determina instanța să audieze cazuri în care o
parte s-a îndepărtat exclusiv în scopul obținerii accesului la tribunalele federale.” Case v. Clarke, 5 F. Cas.
254, 5 Mason 70 (U. S. C. C.,1828). Judecătorul John McLean a fost de acord că în astfel de cazuri “cetățenia
poate depinde de intenția individului.” Această intenție a fost arătată cel mai clar prin acte, nu prin
declarații: “un exercițiu al dreptului de sufragiu (vot) este concludent pe această temă; dar dobîndirea unui
drept de sufragiu (vot), însoțit de acte care arată o locație permanentă, inexplicabilă, poate fi suficientă."
Shelton v. Tiffin, 6 Cum. 163, 185 (SUA, 1848). În schimb, Curtea a ținut în Evans v. Davenport, 8 F. Cas.
845, 4 McLean 574 (U. S. C. C., 1849), că “atunci cînd o persoană nu a exercitat drepturile unui cetățean în
noul stat, nu se putea presupune că și-a pierdut cetățenia originală.” Instanțele de stat au convenit în
general că reședința și cetățenia nu erau coextensive (avînd aceeași extindere în timp sau spațiu; denotînd
același referent ca altul). A se vedea, de exemplu, Curd v. Fletcher, 3 J. J. Marshall 443 (Ky., 1830); Harris v.
John, 6 J. J. Marshall 257 (Ky., 1831); Gilman v. Thompson, 34 A.M. Dec. 714 (Vt., 1839). Pe de altă parte,
"cetățean", așa cum este folosit în diferite statute, a fost uneori interpretat ca însemnînd "locuitor"
[inhabitant] sau "rezident permanent", ca în Risewick v. Davis, 19 Md. 82 (Md., 1862). În acest sens, un
rezident străin ar putea fi considerat, pentru scopuri comerciale, un cetățean: Field v. Adreon, 7 Md. 209
(Md., 1854) (The Development of American Citizenship p. 263, note: 48, 49.)
[inhabitant înseamnă locuitor, dar traducerea mot-a-mot este 'unul care locuiește într-un habitat' ceea ce poate include și un
animal deoarece nu este specificat, de aceea termenul; poate fi același cu colonist, așa cum erau coloniști francezi în Canada.
Însă atenția este pe 'în' habitat și nu 'din' acel habitat. Adică nu “hereditar” = “moștenitor”, ci unul care locuiește pe moștenirea
altuia. Avem exemplu Raiul, în Rai legea este strictă, în mod special cu referire la graniță, nimeni nu poate intra ÎN Rai, decît
cei DIN Rai, fapt care necesită o înregistrare, o luare în evidență, condiții printr-un act de Cuvînt, în special binecunoscutul act
de naștere, adică născut din nou și recunoscut prin Botez. Astfel, este o diferență dintre un locuitor, sau locatar folosit uneori,
față de un nativ-născut. Un cunoscut, față de un necunoscut străin de patrie]
→…
152. O reședință sau un domiciliu fix și permanent într-un stat este esențială pentru caracterul cetățeniei care
va aduce cazul în jurisdicția instanței federale “O persoană poate fi cetățean al Statelor Unite și nu cetățean
al unui anumit stat. Aceasta este condiția cetățenilor care rezidă în Districtul Columbia și în teritoriile
Statelor Unite, sau care și-au stabilit o reședință în străinătate, și altele care ar putea fi menționate. O
reședință fixă și permanentă sau domiciliul într - un stat este esențială pentru caracterul cetățeniei care va
aduce ușurința în jurisdicția instanțelor federale, așa cum va apărea din ușurările deja menționate” Prentiss
v. Brennan, (1851) 2 Blatchf. 162, 19 Fed. Cas. 11385.
153. Pentru a constitui Cetățenia unui stat în raport cu Legea judiciară este necesară, în primul rînd, reședința
în acest stat; și, în al doilea rînd, intenția ca această cetățenie să fie permanentă. În acest sens, cetățenia de
stat înseamnă același lucru ca și domiciliul în acceptarea sa generală. Actul de reședință nu constituie
singur un domiciliu. Distincția dintre domiciliu și simpla reședință poate fi spusă scurt ca cea dintre
reședința animo manendi și reședința animo revertendi. Mitchell v. U.S., (1874) 21 Wall. (U. S.) 350; Butler v.
Farnsworth, (1821) 4 Wah. (U. S.) 101, 4 Fed. Cas. 2240; Doyle v. Clark, (1876) 1 Flipp, (U. S.) 536, 7 Fed. Rep.
324. Morris v. Gilmer, (1889) 129 U.S 315
[intenția de a rămîne, sau intenția de a se reîntoarce; intenția este o decizie]
154. “Simpla reședință poate fi pentru un scop tranzitoriu, ca și pentru afaceri, pentru o perioadă fixată, sau
limitată de un eveniment viitor așteptat la întîmplarea căruia există un scop de returnare sau retragere.
Cele două elemente ale reședinței și intenția ca această reședință să fie permanentă trebuie să coincidă la a
face [obține] cetățenia. În consecință, s-a considerat de la început că un averment [medie] de rezidență
(reședință) nu este echivalentul unei medii de cetățenie pentru scopul susținerii jurisdicției în instanțele
din Statele Unite [corp.]” Marks v. Marks (1896) 75 Fed. Rep. 325 [citînd Horne v. George H. Hammond Co.,
(1894) 155 U.S. 393; Wolf v. Hartford, etc., Ins. Co., (1893) 148 U.S. 389; Menard v. Goggan, (1887) 121 U.S.
253; Everhart v. Huntsville College, (1887) 120 U.S. 223; Grace v. American Cent. Ins. Co., (1883) 109 U.S.
278; Brown v. Keens, (1834) 8 Pet. (U.S.) 112; Turner v. Bank of North America (1799) 4 Dall. (U.S.) 8].
[averment: afirmație de ședere; averment poate fi tradus cu mediere sau act prin care se mediază, sau o medie obținută printr-
o notă/ notificare de] (extras din: The Federal Statutes Annotated: Containing All the Laws of the ...,Volume 4 p. 289)
…←
155. “Revendicarea și exercitarea unui drept Constituțional nu poate fi transformat într-o infracțiune [crimă].”
Evelyn Miller v. United States of America, 230 F.2d 486 (5th Cir. 1956) [ corect! ]
NATURALIZARE
156. “Un cetățean naturalizat este într-adevăr făcut cetățean sub un act al Congresului, dar actul nu procedează
să dea, să reglementeze, sau să prescrie capacitățile sale. El devine membru al societății, posedînd toate
drepturile unui cetățean nativ, și stînd, în opinia Constituției, pe piciorul [fundația] unui nativ. Constituția
nu autorizează Congresul să extindă sau să reducă aceste drepturi. Puterea simplă a Legislaturii naționale,
este de a prescrie o regulă uniformă de naturalizare, iar exercitarea acestei puteri o epuizează, într-atît cît
respectă pe individ. Constituția îl preia apoi, și, printre alte drepturi, extinde la el capacitatea de a da în
judecată în instanțele din Statele Unite, tocmai în aceleași circumstanțe în care un nativ ar putea da în
judecată. El se distinge cu nimic de un cetățean nativ, cu excepția cazului cînd constituția face distincția.
Legea nu face niciuna. Nu există, așadar, nicio asemănare între actul (legea) care încorporează Banca și
Legea generală a naturalizării.” Osborn v. Bank of U.S., 22 U.S. 738 (1824)
157. “Conform prevederilor constituționale, Congresul are o plenară, necalificată autoritate, pentru a determina
ce străini vor fi admiși în țară, perioada în care pot rămîne, și termenii și condițiile naturalizării lor.” U. S. v.
Gordon-Nikkar, 518 F.2d 972, C.A.5 Fla. (1975)
158. "nicio persoană, cu excepția unui cetățean născut-natural, sau a unui cetățean al Statelor Unite la
momentul adoptării prezentei Constituții, nu va fi eligibilă pentru funcția de Președinte;" și "Congresul va
avea puterea de a stabili o regulă uniformă de naturalizare" > Elk v. Wilkins, Neb. (1884), 5 S.Ct. 41, 112 U.S.
101, 28 L.Ed. 643 > Luria v. U.S., U.S.N.Y. (1913), 34 S.Ct. 10, 231 U.S. 9, 58 L.Ed. 101
159. “Sub puterea plenară a Congresului asupra naturalizării, Congresul poate refuza cetățenia străinilor în
întregime și poate prescrie orice condiții pentru acordarea privilegiului pe care îl consideră potrivit și poate
delega aplicarea puterii sale instanțelor.” In re Taran, 52 F.Supp. 535, D.C.Minn.1943
160. “Dar un emigrant din orice stat străin nu poate deveni cetățean al Statelor Unite fără o renunțare formală la
vechea sa credință [loialitate; alianță; apartenență], și o acceptare de către Statele Unite a acelei renunțări
printr-o astfel de formă de naturalizare, care poate fi cerută de lege.” Elk v. Wilkins, 112 U.S. 94 (1884)
161. “Această clauză [constituțională] autorizează Congresul să stabilească o regulă uniformă de naturalizare,
și, atunci cînd Congresul stabilește o astfel de regulă uniformă, cei care intră în prevederile sale sunt
intitulați [primesc dreptul] la beneficiul acesteia ca materie de drept.” SCHWAB v. COLEMAN, 145 F.2d 672
(4th Cir. 1944); MARCANTONIO v. UNITED STATES, 185 F.2d 934 (4th Cir. 1950)
162. “Prescrierea regulilor care trebuie urmate în acordarea naturalizării este o materie a Congresului și nu a
instanțelor și, în timp ce instanțele pot exercita o discreție cu privire la acordarea continuanțelor [durată],
o astfel de discreție trebuie exercitată în cadrul legii, nu de a adăuga sau scădea din dispozițiile sale.”
Schwab v. Coleman, 145 F.2d 672, C.C.A.4 (Md.) 1944

163. “"Este adevărat că sunt necesare dovezi clare și convingătoare pentru a susține o plîngere contestată care
urmărește anularea unui certificat de naturalizare. [citate omise]. Dar s-ar părea clar că, indiferent de
standardul de dovezi cerut, echivalent cu dovada este un consimțămînt la intrarea hotărîrii date de un pîrît
cu cunoștința și consimțămîntul unui avocat care îl reprezintă . . . Chiar presupunînd că procedurile de
denaturare în temeiul [...] din Legea Naționalității trebuie să fie guvernate în totalitate de aceleași principii
ca și cauzele penale, același rezultat trebuie să urmeze, pentru că o pledoarie de vinovăție sau o pledoarie
de nolo contendere la o încărcare penală face nenecesară introducerea dovezilor de către urmărirea penală
[procuratură], iar o hotărîre de consimțămînt în procedurile de denaturalizare trebuie să fie considerată
echivalentul unor astfel de pledoarii, sau unul dintre ele. " 180 F.2d at 316” Vezi Stenerman v. Brownell,
Atty. Gen, 204 F.2d 336, (9th Cir. 1953) citat în United States v. Ryan, 360 F. Supp. 265 (1973)
OFIȚERI
164. “Oricine intră într-un aranjament cu guvernul își asumă riscul de a fi constatat cu acuratețe că acela care
pretinde să acționeze pentru guvern rămîne în limitele autorității sale, …chiar dacă agentul însuși poate să
nu fie conștient de limitările asupra autorității sale.” Federal Crop Ins. Corp, v. Merrill, 332 US 380 (1947)
[agentul scutit de instanța federală pe motiv de necunoaștere a legii; este convenabilă motivația curții dar mai ales
a agentului; în legea comună nu poate fi condamnat unul care nu a comis o infracțiune, victimă, dar ei știu asta și
profită de neatenția omului, sau neștiința lui, și/sau de respectul lui… asta spune suficient față de aceștia din urmă]
165. “Corporația este cea care primește puterile și privilegiile și este supusă obligațiilor. Acest lucru duce cu el
o impunere de răspundere asupra mandatarului sau a altui ofițer al corporației? Ofițerul nu este
corporația; răspunderea sa este personală și nu cea a corporației și nici nu poate fi luată în considerare
printre puterile și privilegiile Corporației.” Park Bank v. Remsen, 158 U. S. 337, 158 U. S. 344 (1895), citat în
United States v. Dotterweich, 320 U.S. 277 (1943)
166. “Nici un oraș, nici ofițerii săi nu au dreptul de a însuși sau de a interveni în proprietatea privată.” Mitchell
v. City of Rockland -15 me. 496 (1860)
167. Este o regulă generală că buna credință și absența răutății nu constituie nicio apărare într - o acțiune de a
trage la răspundere un ofițer ministerial pentru daunele cauzate de nesoluționarea sau inadmisibilitatea
[abuzul] sa, Amy v. Supervisors (Amy v. Barkholder) 11 WaII.(S) 136, 20 Led 101 ; pentru că un ofițer este
sub o obligație constantă de a descărca sarcinile biroului său, și nu este necesar să arate că eșecul său de a
acționa a fost intenționat sau rău intenționat***. Și aceasta este asemenea regula în ce privește ofițerii cu
puteri discreționare care și-au depășit jurisdicția și au acționat fără autoritatea legii, Stiles v. Lowell (Stiles
v. Morse ) 233 Mass 174, 123 NE 615, 4 ALR 1365
168. [RESTRICȚII PRIVIND CĂUTAREA ȘI CONFISCAREA] “…Determinarea cauzei probabile trebuie făcută de un
magistrat neutru pentru a se asigura că hotărîrea deliberată și imparțială a unui ofițer judiciar va fi
interpusă între cetățean și poliție, pentru a evalua Ponderea și credibilitatea informațiilor pe care ofițerul
reclamant le aduce drept cauză probabilă. Dacă nu există nici o victimă, nu există nici o crimă. Acest caz
arată clar că nu vor exista plîngeri anonime și este de datoria Curții să interpună un ofițer judiciar neutru
și detașat între părțile reclamante pentru a determina dacă a fost comisă o infracțiune publică. ... un
mandat poate fi emis numai pentru o infracțiune.” Overton v. Ohio, 151 L.Ed 2d 317 (Oct. 2001)
169. [ORAȘELE ȘI JUDEȚELE NU POT FACE PERCHEZIȚII ȘI CONFISCĂRI ILEGALE] “Casa cuiva nu este un
castel sau un privilegiu, ci pentru el însuși și nu se va extinde pentru a proteja nici o persoană care zboară
spre casa sa sau bunurile oricărei alte persoane care sunt aduse și transportate în casa sa, pentru a
împiedica o execuție legală și pentru a scăpa de procesul obișnuit al legii; căci privilegiul casei sale se
extinde numai la el și la familia sa și la propriile sale bunuri. ...Legea comună astfel a recunoscut, la fel ca
deciziile noastre recente, aceste drepturi sunt de natură personală și nu pot oferi protecție vicarioasă celor
care nu au o așteptare rezonabilă de intimitate în locul de percheziționat.
Așa cum am explicat adesea, plasarea acestui punct de control între Guvern și cetățean recunoaște implicit
că un ofițer angajat în adesea competitiva întreprindere de a răspîndi [a ferenta] infracțiunea, poate să nu
aibă suficientă obiectivitate pentru a cîntări corect puterea evidenței care susține acțiunea contemplată,
împotriva intereselor individului în protejarea propriei libertăți și a vieții private a casei sale. Cu toate
acestea, problema nu este dacă subiectul unui mandat de arestare poate obiecta la absența unui mandat de
percheziție atunci cînd este reținut în locuința altei persoane, ci mai degrabă dacă locuitorii acelei locuințe
se pot plînge de percheziție. Deoarece autoritățile invocate de Guvern se concentrează pe prima întrebare
fără a o aborda pe cea din urmă, găsim utilitatea lor limitată. Într-adevăr, dacă este ceva, puținele îndrumări
care pot fi obținute de la autoritățile de lege-comună subminează poziția Guvernului... Căutarea sau
arestarea fără mandat pot avea loc numai într-un loc PUBLIC în timpul urmăririi fierbinți.” Steagald v.
United States, 68 L.Ed.2d 38, 101 S. Ct. 1642 (1981)
170. "Este o maximă a legii, admițînd puține dacă orice excepții, că fiecare datorie impusă unui funcționar
public în beneficiul unei persoane private, este executorie prin proces judiciar". BUTTERWORTH,
Commissioner, etc., v. UNITED STATES ex rel. HOE și alții, 112 US 50, 55. 5 S. Ct. 25, 28 L. Ed. 656 (1884)
ARESTĂRII ILEGALE OFIȚERI
171. “Cetățenii pot rezista arestării ilegitime pînă la punctul de a lua viața ofițerilor arestatori dacă necesar.”
Plummer v. Statul, 136 Ind. 306 (1893). Această premisă a fost susținută de Curtea Supremă Statele Unite
(federală) în cazul: John Bad Elk v. U.S., 177 U.S. 529 (1899) unde Curtea a declarat: “Unde ofițerul este ucis
în cursul dezordinii care însoțește natural o tentativă de arestare căreia i se rezistă, legea privește cu ochi
foarte diferiți tranzacția, [atunci] cînd ofițerul avea dreptul să facă arestarea, [dar] din ceea ce face ofițerul
nu avea niciun drept. Ceea ce poate fi crimă în primul caz ar putea fi nimic mai mult decît omor prin
imprudență în celălalt, sau faptele ar putea arăta că nu a fost comisă nicio infracțiune.”, și orice altă curte
în trecut decide cu privire la această chestiune, că “la legea comună”, o persoană a avut dreptul de a
“rezista tentativei ilegale de a-l aresta.”
[angajare către…. moarte; asta spune Curtea Comercială]
172. “O arestare făcută cu un mandat defect, sau unul emis fără declarație pe propria răspundere [afidavit], sau
unul care eșuează să susțină că o crimă [infracțiune] este în jurisdicție, și unul care este arestat, poate
rezista arestării și se poate desprinde. Dacă ofițerul care l-a arestat este ucis de unul care astfel se opune,
uciderea nu va fi mai mult decît ucidere involuntară.” Housh v. People, 75 111. 491 (1874); reafirmat și
citat în State v. Leach, 7 Conn. 452 (1829); State v. Gleason, 32 Kan. 245 (1884); Ballard v. State, 43 Ohio
340, 1 N.E. 76 (1885); State v Rousseau, 241 P. 2d 447 (1952); State v. Spaulding, 34 Minn. 361 (1885);
+ “Totuși, unde circumstanțe exigente există, anumite intrări fără mandat sunt permise.” Arango v. State,
411 So.2d 172 (Fla.); Williams v. State, 403 So.2d 430 (Fla.3d DCA 1981); Pomerantz v. State, 372 So.2d 104
(Fla. 3d DCA 1979) citat în Jones v. State 440 So. 2d 570 (Fla. 1983)
173. “Un cetățean arestat ilegal "nu poate iniția folosirea forței" și nici cuvintele "nu justifică singure un atac."
Cu toate acestea, "atunci cînd ofițerul inițiază atacul prin contact fizic, care este de obicei cauza, și există o
arestare ilegitimă, cetățeanul are dreptul să-și protejeze libertatea în măsura uciderii ofițerului.” Vezi Green
v. Kennedy, 48 N.Y. Rep. 653, 654 (1871) și/ori Hicks v. Matthews, 266S.W. 2nd. 846, 849 (Tex. 1954)
174. “Cînd o persoană, fiind fără vină, se află într-un loc în care are dreptul să fie, este asaltată violent, poate,
fără să se retragă, să respingă cu forța, și dacă, în exercitarea rezonabilă a dreptului său de autoapărare,
asaltatorul său este ucis, este justificat.” Runyan v. State, 57 Ind. 80 (1877) ; Miller v. State, 74 Ind. 1 (1881),
+ “Aceste principii se aplică la fel de bine unui ofițer care încearcă să facă o arestare, care abuzează de
autoritatea sa și transcende limitele acesteia prin utilizarea forței și violenței inutile, așa cum fac cu un
individ privat care ilegitim folosește o astfel de forță și violență.” Jones v. State, 709 So. 2d 512, 533-34 (Fla.
1998) (la acest + referințele nu sunt clare, alte 2 includ: Beaverts v. State, 4 Tex. App. 1 75; Skidmore v. State,
43 Tex. 93, 903)
[sătul să fie agresat de poliție, Jones amenință că o să ucidă .. un porc, perioadă în jurul apartamentului său un ofițer
este împușcat, iar colegii lui l-au găsit ca suspect pe Jones, au luat o declarativă de la el, sub amenințare și bătaie, iar
instanța l-a găsit vinovat, l-a condamnat la moarte pe scaunul electric, toate acestea din dorința unui polițist cu plăcerea
de a bate, iar colegii lui de a-i luat partea asupra lor, peste 10 ani; Jones are numeroase încercări eșuate de a întoarce
decizia, din 1981 pînă în 1997, luptîndu-se pînă cînd dovezile și vinovații au fost găsiți – dar erau deja condamnați!]
175. “O arestare ilegală este un asalt și baterie. Persoana care astfel încercată să fie restrînsă de libertatea sa are
același drept de a folosi forța pentru a se apăra ca și în respingerea oricărui alt asalt și baterie.” State v.
Robinson, 145 ME. 77, 72 ATL. 260 (1950)
176. “Fiecare persoană are dreptul să reziste unei arestări ilegitime. Într - un astfel de caz, persoana care
încearcă arestarea se află în poziția unui răufăcător și poate fi rezistată prin folosirea forței, ca în auto -
apărare.” (citate omise) State v. Mobley, 240 N.C. 476, 83 S.E. 2d 100 (1954)
177. Unul poate veni în ajutorul altuia arestat ilegitim, la fel ca și în cazul în care cineva este asaltat, molestat, violat sau
răpit. Așadar nu este o ofensă să liberezi pe unul de custodia ilegitimă a unui ofițer, chiar dacă s-ar supune unei
astfel de custodii, fără rezistență.“Este legea de auto-apărare și de auto-prezervare, care este aplicabilă. "Unul
are și dreptul "inalienabil" de a-și proteja viața, libertatea sau proprietatea de atacuri sau vătămări
ilegale.""***nu este o infracțiune să eliberezi pe cineva de custodia ilegitimă a unui ofițer, chiar dacă s-ar fi
supuns unei astfel de custodii fără rezistență.” Adarns v. State, 121 Ga. 163, 48 S.E. 910 (1904)
178. Acolo [afara jurisdicției, tărîm, temei] unde ofițerii nu se conformează la ‘legea pămîntului [țării]’ (adică,
Legea Comună), ei nu au autoritate și dreptul de a li se opune există. Un Ofițer [funcționar] Public, ca și în
cazul unui cetățean, care amenință în mod ilegitim viața sau libertatea, este susceptibil de a fi rănit sau
ucis; căci prin astfel de fapte ‘ei își trag propriul sînge asupra lor.’ Așa cum se afirmă în unele cazuri, ‘unde
un ofițer al păcii are niciun drept să facă o arestare fără mandat, el este un violator și acționează în
propriul său pericol;’6A CJS., "Arest" Secțiunea 16 pagina 30; Un șerif care "acționează fără proces" sau
"sub un proces gol pe fața sa, în facerea unui astfel de act, el este de a nu fi considerat ofițer, ci un
infractor personal." Roberts v. Dean, 187 So. 571, 575 (Fla. 193
[Ce se întîmplă? Justificarea folosită tot timpul este “în conformitate cu procedurile noastre, deoarece se referă la acest tip de
situație,” unde situația se raportează la procedură, iar procedura la situație. Apoi judecata intervenției lor este strict voluntară și
se bazează pe prezumție față de situație, funcție de procedură, care este ficțiune. Este reprogramare mentală față de fictivul
procedural de a-l privi ca o „realitate” – pentru dorința de a face bine, acceptă ca mintea să le fie hrănită cu haos, astfel cînd se
raportează la procedură (ficțiune) promovează mai mult haos. Starea naturală a lucrurilor este Naturală, nu fictivă, este “de
sezon” nu permanentă ca haosul. Procedura se raportează la haos, haosul la procedură; nici un om nu are ce căuta acolo
decît pentru a scoate/ salva un om viu, nu obiecte sau artificiul. Cînd te raportezi la artificiu, la legile omului, ceea ce este văzut
natural este văzut artificial; ținuți intenționat în (ficțiune). Protecția naturală este ca imunitatea din trup, unde limfocitele nu
acționează în casa celulei, ar însemna că legea lor de apărare a eșuat, și nici nu pot vedea greșeli în 'cartier', țară, apărarea se
face la marginile citoplasmei, nu în interior. Deci, doctrina dată mai întîi este un eșec total al creierului (guvernul) - funcție de
legea adoptată, de aceea apărarea sau cei din poliție etc. sunt văzuți instinctiv astfel, și respinși, dar unii dintre ei se adaptează
mediului rău și devin ca în acele cazuri]
179. “O persoană are dreptul legitim de a rezista unei arestări de către o autoritate ilegitimă, adică un ofițer fără
un mandat valid” Franklin v. Amerson, 45 S.E. 698 118 Ga. 860 (1903)
180. “Cum rămîne cu rezistența la arestare? Autoritățile sunt în acord că întrucît dreptul la proprietate
personală este unul dintre drepturile fundamentale garantate de Constituție, orice ingerință ilegală în
acesta poate fi respinsă și fiecare persoană are dreptul să se opună unei arestări ilegale. * * * și, pentru a
preveni o astfel de reținere ilegală a libertății sale, el poate folosi forța necesară.” Columbus v. Holmes, 152
N.E.2d 301, 306 (1958)
181. “Ce drepturi atunci are un cetățean să se opună unei arestări ilegitime? Un arest fără mandat este o
încălcare, un asalt ilegitim asupra persoanei, și pe cît de departe poate merge unul unui astfel de asalt
ilegitim în rezistență este de a fi determinat ca în alte cazuri de asalt. Viața și libertatea sunt privite ca stînd
în mod substanțial pe o fundație; viața fiind inutilă fără libertate, iar autoritățile sunt neinformate că unde
unul este pe cale să fie deprivat de libertatea lui în mod ilegitim el poate rezista agresiunilor ofițerului, în
extinderea de a lua viața asaltatorului, dacă ar fi necesitatea de a prezerva viață lui proprie, sau preveni
inflicția [cauzarea] asupra lui a unor mari vătămări trupești.” State v. Gum, 68 W. Va. 105, 464 (1910)
182. [Confesiunea] “Am definit standardul statornic pentru determinarea admisibilității unei mărturisiri în urmă
cu aproape un secol și jumătate: Pentru a face o mărturisire voluntară și admisibilă ca dovadă, mintea
acuzatului ar trebui să fie liberă să acționeze în acel moment, neinfluențată de frică sau speranță. Pentru a
o exclude ca mărturie, nu este necesar să se facă promisiuni sau amenințări directe acuzatului. Este
suficient, dacă circumstanțele prezente, sau declarația celor prezenți sunt calculate pentru a amăgi
prizonierul cu privire la adevărata sa poziție, și a exercita o influență necorespunzătoare și nejustificată
asupra minții sale. Simon v. State, 5 Fla. 285, 296 (1853). Prin urmare, testul este unul al voluntariatului sau
al voinței libere [liberului arbitru], care este de a fi determinat printr-o examinare a totalității
circumstanțelor din jurul mărturisirii. Traylor v. State, 596 So.2d 957, 964 (Fla. 1992) (subliniere adăugată
și omisă)” Jones v. State, 709 So. 2d 512, 533-34 (Fla. 1998)
---------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Poliția nu are Autoritatea de a face determinări legitime. Ca o materie practică, ar trebui să încercăm să evităm să ne
bazăm pe cele de mai sus într-o confruntare reală cu agenții de impunere a legii, care probabil nu știu, sau nu le pasă de
nimic. Unele instanțe recente refuză să urmeze aceste principii, iar marile jurii, controlate de procurori, au refuzat să
pună sub acuzare ofițeri care au ucis oameni nevinovați susținînd că subiectul "a rezistat" sau "părea că ar putea avea o
armă". Odată auto-dedicați "protejării și servirii", mult prea mulți ofițeri de aplicare a legii au devenit forțe militare de
ocupație brutale, fără lege.
STABILIRE TITULAR / (TITLU PROPRIE ETATE DE PĂMÎNT)
În de jure Statele Unite ale Americii și în conformitate cu Legea comună, brevetul funciar este cea mai înaltă dovadă a titlului pentru
cetățeanul suveran "de stat" American, dovadă a titlului alodial și a adevăratei proprietăți. Dar într-un stat federal falimentar și de facto
locuit de cetățeni U.S. și condus de creditorii săi (de proprietate – ca „dumnezei creatori”) în conformitate cu Legea Amiralității,
brevetul funciar este ipotecat colateral împotriva datoriei care a fost transferată în mod fraudulos către bancherii internaționali
http://constitutionalcommando.com/allodial-titles-land-patents/
Noi ca oameni nu suntem proprietari peste orice, avem intitulări de la aceștia la termeni inventați de ei și acceptate de
oamenii neștiutori de lege, nu peste pămîntul propriu-zis. Omul este moștenitor de proprietate din moși-strămoși. Nu
proprietar (proprie-etate) decît peste ceea ce este făcut de tine, omul este făcut din pămînt, astfel, în conformitate cu
înțelepciunea Făcătorului, omul poate încheia acord valid obligativ cu pămîntul care este de asemenea viu. Acord egal
valid de ambele părți conform cu legea naturii. De aceea sunt taxați cei care dețin „Titluri de producători” (nici măcar de
Cultivator al), față de pămînt, ei care prin această recunoaștere se întorc împotriva Legii lui Dumnezeu și astfel în
fărădelege, ca producători și proprietari, de roși, de castraveți, mere etc., adică ei au crengile, nu pămîntul în sine. De
aceea sunt taxați, pentru că s-au abătut de la Dumnezeu și încalcă Legea. Ceea ce li se întîmplă este absolut corect și
legal, și în plus adoptă altfel de …semințe care nu participă la viața stabilită de El (vezi Isaia 66:4). Așadar, Moștenitori
Testamentari peste Proprietatea lui Dumnezeu Preaînaltul.
183. “Brevetul servește la protejarea pămîntului titularului de brevet de toate incursiunile puterii
administrative” Knight v. U.S. Land Association, (1891) 142 U.S. 184, 35 L.Ed. 982; Beard v. Federy, 70 U.S.
489, 18 L.Ed. (1865)
184. “Un brevet este cea mai înaltă dovadă a titlului și este concludent împotriva Guvernului și a tuturor
revendicărilor în temeiul brevetelor junioare de titluri, pînă cînd este anulat sau anulat de un tribunal
judiciar [din cauza fraudei sau a altor nedreptăți ministeriale la momentul brevetării]”. Statele Unite v.
Stone, 2 Wall. 525, 535 (1864)
185. “Efectul acestei legislații a fost de a oferi titularului de brevet, odată ce brevetul a fost perfecționat printr-o
procedură adecvată, o capacitate [deci te-au făcut capabil, nu erai] de a deține un titlu care este aproape
absolută.” Steel v. Smelting Co., 106 U.S. 447, 454 (1882)
[întotdeauna este cu referire față de un statut, cum ar fi de Cetățean, deși de cele mai multe ori, nespecificat]
186. “Numai brevetul transmite pămîntul din Stat către beneficiar [Persoana] și nimic nu transmite un titlu
perfect ținuturilor publice, decît un brevet.” Wilcox v. Jackson 13 Peter, US 498 (1839)
187. “Un brevet pentru pămînt este cea mai înaltă dovadă a titlului și este concludent împotriva guvernului și a
tuturor revendicărilor sub brevete sau titluri junior.” Statele Unite v. Stone, 2 US 525 (1864)
[observ asta ca pe un bun reper cu privire la un Certificat de Botez care este primar față de un Certificat Constatator Născut
Viu care este junior, așa cum este Sufletul față de Trup]
188. “Brevetul de proprietate este cea mai înaltă dovadă de titlu și este imun la atacul colateral [de rudenie,
subordonat, secundar, etc.]” Raestle v. Whitson, 582p. 2d 170.172 (1978)
189. Drepturile brevetului către pămînt sunt titlul în plată [taxa]. City of Los Angeles v. Board of Supervisors of
Mono County, 292p. 2d539 (1956)
[pămîntul este o plată, credit, valoare, cuvenită în brevet; dar atenție la statutul adoptat de dvs., și de jurisdicție locului]
190. “Brevetul este singura evidență de taxă legală simplă a titlului” McConnell v. Wilcox, I Scam. (ILL) 381, 396
(1837)
191. “Brevetul taxă simplă” Squire v. Capoeman, 351 U. S. l, 6 (1956)
192. “…iar brevetul este necesar să transporte taxa” Carter v. Ruddy 166 U.S. 493, 496 (1896)
[brevetul suportă povara plății care este cuvenită în acesta, ca o datorie de plată, dacă brevetul este copie, sau întocmit în
conformitate cu exemplele furnizate de vreo corporație, adică te subordonezi acesteia, a te angaja la. Și pentru că dreptul de
autor vi-l revendică automat, și astfel vă cedați pămîntul. O corporație este străină de patrie întotdeauna, nu are titluri înființate
și nici autoritate juridică, sau de ori fel, dar are drepturi de autor. Dar nu-l pot confisca deoarece au făcut-o prin înșelătorie, așa
că vor minți că se află în grijă, ceea ce însemna că nu sunteți capabil (nu aveți capacitatea juridică) de a-l îngriji. Și se pune
acceptul pe 'comoditate', peste care sunteți taxat în propriul pămînt. De obicei oameni apelează la corporații datorită
NUMELUI, care este înșelător, este doar un BRAND, un non-nume, și într-o jurisdicție străină, dar și care au nimic de oferit,
decît ia ceea ce îți aparține și îl întoarce condiționat. Omul viu este moștenitor și avem poruncă Divină scrisă de a nu înstrăina
pămîntul, omul o face cu mîna lui dorind să nu cunoască legea. Brevetul valid poate arăta la fel cu un exemplar recomandat de
stat, cu condiția să existe statul. Dar statul este poporul. În stat, față de cetățeni, în conformitate cu legea, se achitau aceste
brevete întotdeauna cu timbre, sau cu un timbru judiciar (reflectă o “capacitate juridică”), care denotă plata efectuată în brevet.
Adică actul în sine are suflet, livrat, deci este un act Viu, valid, și astfel superior. Și autentificate cu sigiliu al unui construct
înființat. Iar a nu știi, nu este totuna cu lipsa “capacității juridice”, și în urma căruia să fiți considerat de către așa-zisele auto-
rități (auto= suflet, propriu; rit = ritual) un animal de sacrificiu]
193. “Afirm că un brevet este irevocabil juridic, cu excepția, poate, atunci cînd apare pe fața sa a fi nul; iar
autoritățile în acest punct sunt atît de uniforme și neîntrerupte în instanțe, federale și de stat, încît nu va
mai fi nevoie de nimic altceva decît o referire la ele.” Hooper et. al. v. Scheimer, 64 US. (23 cum.) 235 (1859)
[autoritatea unui stat înființat este neîntreruptă, cealaltă federală este uniformă – haine statutare – dar uniform însemnă și
conform, care poate însemna multe lucruri dar în conformitate cu autoritatea neîntreruptă pe care nu o poate depăși]
194. “Un brevet funciar eliberat unei persoane fictive nu transmite niciun titlu care (apoi) să poată fi transferat
unei persoane care achiziționează ulterior cu bună credință de la un presupus proprietar.” Moffat v. United
States, 112 U.S. 24 (1884)
→…
195. “Un brevet emis în mod regulat de guvern este cea mai bună și singura dovadă a unui perfect [reglementat
de guvern]. Brevetul propriu-zis ar trebui să fie asigurat pentru a pune în repaus chestiunea artistică
[actori] cu privire la validitatea înscrierilor”. Young v. Miller, 125 deci. 2d 257, 258 (1960).
196. În instanțele de echitate (de CAPITAL) – care nu au jurisdicție asupra dvs. dacă vă înțelegeți suveranitatea
dvs. “titlul sub brevetul de la guvern este subiect al controlului pentru a proteja drepturile părților care
acționează [joacă rolul] în calitate de fiduciar.” Sanford v. Sanford 139 u.s. 290 (1891). Această protecție nu
include invalidarea brevetului (a se vedea Raestle v. Whitson).
197. “După revoluția americană, pămînturile din acest stat … au devenit alodiale, subiect la nicio posesiune
[înstrăinare], nici orice servicii sau taxe la acestea.” Matthews v. Ward, 10. G. & J. 443 (1839); și
198. “Nu există niciun risc de urmărire penală atunci cînd cineva cu bună-credință contestă o agenție”. Casey v.
FTSCA, Washington 578j2d 793 (1978)
…←
199. “Brevetele sunt emise numai de puteri suverane (a se vedea "Brevet al Pămîntului", Cuvinte și Expresii 31A
și "brevetul", Al Treilea Nou Dicționar Internațional Webster), iar faptele [actele] sunt executate de persoane
și corporații private.”
… “Secțiunea [federală] se limitează în mod expres la un "brevet" către un "alotat" [persoană căreia i se alocă
ceva, în special (întindere de) pămînt, sau acțiuni] asupra căreia Statele Unite sau Secretarul său de Interne
au anumite puteri sau autorități. Nu există astfel de puteri sau autoritate asupra unui act de proprietate
executat de un cetățean privat, iar articolul [federal] nu pretinde să acorde o astfel de autoritate.” Leading
Fighter v. County of Gregory, 230 N.W.2d 114, 115, 116 (1975)
[“Faptele sunt de fapt culoare a titlului” G. Thompson, Titlul Asupra Proprietății Imobile, Pregătirea și Examinarea
Abstractelor, cap. 3 alin. 73, p. 93 (1919)]
200. “În fapt, orice instrument poate constitui culoarea titlului atunci cînd urmărește să transmită titlul
pămîntului, precum și pămîntul însuși; deși este nul ca muniment de titlu.” Joplin Brewing Co. v. Payne,
197Mo. 422, 94 s. W. 896 (1906). ('Muniment' înseamnă 'document care servește ca dovadă a moștenirilor',
Afidavit de Moștenire Dictionar Merriam-Webster, Ed. a 2-a. 1972)
201. “O culoare a titlului este aceea care în aparență este titlu, dar care în realitate nu este titlu.” Wright v.
Mattison, 18 How. (U. S.) 50 (1855)
[nu este ceea ce pare, îndeamnă la o privire atentă, o... re-cunoaștere, în funcție de 'legea' la care se raportează omul]
202. Instanța a considerat că “operarea unui patent ca act a fost de natura unei cereri-de-renunțare la orice
interes pe care îl dețineau Statele Unite în teren” Beard v. Federy, 70 U.S. 478, 3 Wall, 478, 18 L.Ed.88 (1965)
203. “Un brevet la pămîntul Statelor Unite a constituit o transmitere completă a titlului în afara Statelor Unite.”
“În evacuare*, titlul legal va prevala” McArthur v. Brue, 190 Ala. 564, 67 So. 249 (1914)
https://cite.case.law/ala/190/563/
[*evacuare este deposedare: proces prin care un chiriaș evacuat caută să recupereze posesia și daunele;]
204. “Emiterea unui brevet [patent] dezinvestește guvernul de toată autoritatea și controlul asupra pămîntului”
Moore v. Robbins, Ill. 96 U.S. 530, 24 L.Ed. 848 (1878)
205. “Un brevet transmite titularului brevetului [brevetorului] orice interes al Statului, oricare ar fi fost acesta,
în tot ceea ce are legătură cu solul și, de fapt, în tot ceea ce cuprinde în sensul termenului 'pămînt'.” Damon
v. Hawaii, 194 US 154, 48 L.Ed 916, 24 S.Ct. 617; Energy Transp. Systems, Inc. v. Union P. R. Co., (DC Wyo)
435 F.Supp 313, 60 OGR 427, affd (CA10 Wyo) 606 F2d 934, 65 OGR 576; Moore v. Smaw, 17 Cal 199;
Hamilton v. Badgett, 293 Mo 324, 240 SW 214; Crawford Co, v. Hathaway, 67 Nob 325, 93 NW 781 (ovrid on
other grounds Wassburger v. Coffee, 180 Neb 149, 141 NW2d 738, adhered to 180 Neb 569, 144 NW2d 209
206. “guvernul nu a putut fi împiedicat[oprit] de la afirmarea[exercitarea] titlului la pămînt pur și simplu pentru
că a permis altora să-l posede. Nu a existat nicio revendicare de abatere afirmativă din partea guvernului.”
Beaver v. United States 350 F.2d 4 (9th Cir. 1965)
[guvernul revendică ceea ce a emis, față de statutul de cetățean al suveranilor, titluri goale nu pămîntul în sine]
PĂMÎNT ALODIAL
207. “Toate pămînturile din stat sunt declarate a fi alodiale, iar mandatele [titularizările] feudale sunt interzise.
În această privință, consiliul a susținut, în primul rînd, că unul dintre elementele principale ale mandatelor
feudale era că feudatoriul [supușii tributari] nu putea în mod independent să-și înstrăineze sau să dispună
[debaraseze] de onorariul său (citate omise); și în al doilea rînd, că termenul “alodial” descrie “proprietate
liberă și absolută,” “proprietatea independenta,” “în aceeași manieră în care este deținută proprietatea
personală;” “dreptul întreg și stăpînirea;” care se aplică terenurilor “ținute [avute] de niciun superior”
căruia proprietarul îi datorează “omagiu sau fidelitate sau serviciu militar,” și descrie o etate [moșie]
“subordonată scopurilor comerțului,” și “înstrăinabilă la voința proprietarului” – “cel mai amplu și perfect
interes care poate fi deținut înteren.” … “Dacă legiuitorul poate împiedica proprietarul unei gospodării să
o înstrăineze fără consimțămîntul soției sale, poate solicita, de asemenea, aprobarea moștenitorului, a
guvernatorului sau a oricărui alt funcționar. "A existat o perioadă în istoria recentă a legii feudale, cînd
proprietarului unei moșii de moștenire nu i s-a permis să înstrăineze moșia fără consimțămîntul
moștenitorului său * * * ; iar acest drept al moștenitorilor a fost făcut unul dintre principalele obstacole în
calea înstrăinării moșiilor de moștenire".” Barker v. Dayton 28 Wisconsin 367 (1871)
['teren' ar putea fi un derivat de la terra, ca teren sau întindere, dar date de către stat la liberă utilizare, nu de feudalism]
[feudalismul o 'erată' comercială: Terenurile sau întinderile din stat sunt declarate alodiale dar mandatul feudal îl comite
scopului comercial de aceea este interzis, și îi declară pe oameni incompetenți]
GARANȚIE ACTE/ ACTE
Culoarea legii denotă "simpla aparență a dreptului legal", "pretenția (la) sau apariție a" dreptului; prin urmare, o
astfel de acțiune în conformitate, ajustează (colorează) Legea la o circumstanță, totuși aceeași acțiune aparent
legală contravine legii. O privare de drepturi se face sub culoare a legii.
208. “Un act de garanție este ca orice alt act de transmitere [convenire către].” Mahrenholz v, County Board of
School Administratorii Comitatului Lawrence, et. al., 93 Ill ap. 3d 366 (1981)
209. “Un act de garanție sau un act de transmitere [cesiune la] este o culoare a titlului.” Dempsey v. Burns. 281
Ill. 644, 65 (1917)
210. “Actele constituie culorile titlului” Dryden v. Newman 1161LL 186 (1886)
211. “Un act care pretinde să transmită interes pentru pămînt este o culoare a titlului.” Hinckley v. Green. 52
212. ILL 223 (1869)
213. “Un act care pe fața sa, pretinde a transmite un titlu, constituie o revendicare și culoare a titlului” Busch v.
Huston, 75 III 343 (1874); Chickering V. Failes, 26 ILL. 508 (1861)
214. “Un act de renunțare de revendicare este culoare a titlului” Safford v. Stubbs 117 ILL. 389 (1886)
215. “Actele șerifilor sunt, de asemenea, culorile titlului” Kendrick v. Latham 25 Fla. 819 (1889)
216. “Așadar orice act fiscal care pretinde, pe fața sa, să transmită titlu, este o culoare bună a titlului” Walker
217. v. Conversa, 148 ILL. 622 629 (1894) (Actele fiscale chiar au fost lucrate și muncite din greu. Alte ex. sunt
după cum urmează [Peadro v. Carriker], [Chicago v. Middlebrooke], [Piatt County v. Goodell], [Stubblefield v.
Borders], [Coleman v. Billings], [Whiney v. Stevens], [Thomas v. Eckard], [Holloway v. Clarke] )
218. “Un testament trece doar culoarea titlului.” Baldwin v. Ratcliff, 125 ILL. 376 (1888); Bradley v. Rees, 113 ILL
327 (1885)
→…
(Notă 1: revendicarea la un titlu este pretenția la o valoare care este scrisă în acel act dar, acel act este o culoare a titlului și,
deci, nu toate culorile titlului care, în mod legitim constituie titlul întreg de proprietate care poate revendica ulterior și
legitim acea valoare scrisă în el. Este un picior de lege, sau un dinte, nu este trupul de lege, dar se presupune ca și cum
un picior de lege pretinde că revendică prin cerere restul trupului, ca apoi să pretindă o valoare inestimabil mai mare în
el, cum ar fi un suflet. Dumnezeu este Lumina, și lumina conține toate culorile. Însă, a plînge o încălcare față de o
culoare a legii este un mod malefic de a întoarce adevărul și a plînge un dinte pentru a nu observa constituționalitatea
întregul legitim prejudiciat, defapt. Astfel, care este mai exact adevărata valoare?
+ Mai simplu, culorile sunt de 2 feluri: vii sau moarte. Un Stat înființat are toate culorile vii iar ministerele divizate reprezintă
doar 'o culoare a legii' și nu au putere de a revendicare față de oricare alt organ sau a celulelor sale datorită stric a acelei
culori a legi sub care dacă ar acționa nu ar putea fi compatibil. Culorile nu se amesteca altfel își pierd lumina. Pentru că
simpla intenție de a face asta este pentru a destabiliza întregul trup, care este Statul, ar fi un act autodistructiv. Un stat
neînființat, nebotezat (fără nume – astfel identitate, adică emasculat), prin urmare o corporație, nu poate avea o
răspundere în astfel de acte deoarece nu folosește, o vorbă legitimă. Scriptura spune că pămîntul nu se vinde și să nu-l
vindem la nimeni, tot pămîntul Îi aparține Lui. Omul are datorie față de El, nu față de titluri.
Notă 2: Extras: Allodial Title Via Land Patent (Titlu Alodial Prin Brevet De Pămînt) http://narlo.org/moreonlandpatents.pdf
Titlu: De Ce Datoria Federală Este Frauduloasă
‘Observați că o numesc datoria federală pentru că suntem … naționali și guvernul național este cel pe care l-am francizat, nu
pe guvernul federal corporativ. Naționalii suverani … nu sunt cetăţeni federali. Naționalii Republicii sunt încă sub legea
comună și pari [egali] conform legii instrumentelor negociabile (CCU) dacă un național și-a rezervat drepturile acel
național nu este responsabil pentru datoria federală frauduloasă. Au furișat și nu au informat niciodată un suflet! Asta în
sine este fraudă și frauda viciază tot ce atinge. Vor să crezi că notele de rezervă federală pe care le cheltuiești sunt bani’
Exemplificare: Nota de Rezervă Federală (notele ‘bancare’)
1. bucată de hîrtie comercială emisă de o corporație bancară privată. Prin urmare, este un contract comercial nedezvăluit
între dumneavoastră și Federalii. Pe măsură ce îi cheltuiți în mod intenționat, sunteți obligat să îndepliniți contractul – și
acel contract este un muc. Nu a fost testat încă într-o instanță de judecată, dar sunt sigur că poate fi negat ca un
contract inadmisibil. În încercarea să așez lucrurile drept cu privire la unele minciuni: 1. În primul rînd, ești un suveran cu
toate prerogativele unui rege sau regină. 2. În al doilea rînd, proprietatea alodială este un fapt.
Se pare că instanțele au avut multe de spus în chestiunea culorii titlului. Deci, pentru a pune pămîntul la dispoziție pentru
confiscare, este evident că era nevoie de ceva care să înlocuiască acel brevet de pămînt inexpugnabil și aproape orice
ar merge. Tot ceea ce a fost nevoie au fost puterile actuale de a proclama că așa stau lucrurile. Trăind atît de bine și sub
iluzia simplificării procedurilor, ne-a rulat un sistem care ar permite: 1. bănci, 2. corporații ipotecare și, desigur, 3.
colectorii de taxe să 'prindă teren' (etc.). Etienne de la Boetie, a scris în cartea sa: “Este incredibil cum, de îndată ce
un popor devine subiect, cade cu promptitudine într-o uitare atît de completă a libertății sale, încît cu greu poate
fi stîrnit pînă în punctul de a o recîștiga, ascultînd atît de ușor și de bunăvoie încît cineva este condus să spună
....că acest popor nu și-a pierdut atît de mult libertatea, pe cît și-a cîștigat înrobirea” - Boetie )
…←
219. “O etate de moștenire fără condiție, aparținînd stăpînului, și înstrăinabilă de către acesta, transmisibilă
moștenitorilor săi, în mod absolut și simplu, este o moșie absolută în perpetuitate și cea mai mare avere
posibilă pe care o poate avea un om, fiind de fapt alodială în natura sa.” Stanton v. Sullivan. 63 R.I. 216, 696
(1839)
220. “…cu excepția cazului în care se dovedește frauda, această regulă este păstrată în aplicare brevetelor
executate de către autoritățile publice.” State v. Hewitt Land Co., 134 p. 474, 479 (1913)
221. “titlurile legale nu pot fi transmise decît în forma prevăzută de lege.” McGarrahan v. Mining Co. 96 U.S. 316
(1877)

FRAUDA
222. “Tăcerea poate fi echivalată cu fraudă acolo unde există o obligație legală sau morală de a vorbi sau atunci
cînd o întrebare lăsată fără răspuns ar induce în eroare intenționat.” UNITED STATES v.Horton R.
PRUDDEN, No. 28140, 424 F.2d 1021 (1970)
223. “Tăcerea poate fi echivalată cu fraudă numai atunci cînd există o obligație legală și morală de a vorbi sau
atunci cînd o anchetă lăsată fără răspuns ar induce în eroare intenționat. Nu putem tolera această conduită
șocantă. Dacă acesta este cazul, sperăm că mesajul nostru este clar. Acest tip de înșelăciune nu va fi tolerat
și, dacă aceasta este o rutină, ar trebui corectată imediat.” U.S. v. Tweel, 550 F. 2d. 297, 299, 300 (1977)
224. “Frauda și înșelăciunea pot apărea din tăcere acolo unde există o datorie de a spune adevărul, precum la
fel și din rostirea unui neadevăr. Morrison v. Coddington, 662 P. 2d. 155, 135 Ariz. 480 (1983)
225. [frauda de către guvern] “Frauda în sensul său elementar de lege comună de înșelăciune și acesta este unul
dintre semnificațiile pe care frauda le are în statut, a se vedea United States v. Dial, 757 F.2d 163, 168 (7th
Cir. 1985) include ascunderea deliberată a informațiilor materiale într-un cadru de obligație fiduciară. Un
oficial public este fiduciar față de public, inclusiv, în cazul unui judecător, justițiabilii [reclamanții] care se
prezintă în fața sa, iar dacă le ascunde în mod deliberat informații materiale, se face vinovat de fraudă.”
McNally v. U.S., 483 U.S. 350, 371-372 (1987), Citînd U.S. v. Holzer, 816 F.2d. 304, 307 (1987)
226. [Sarcina probei] “Legea creează o prezumție, unde sarcina revine unei părți să dovedească un fapt material
în mod special pe care aceasta le cunoaște și eșuează fără scuze să le mărturisească, [și] dacă ar fi
introdusă, ar fi contrară intereselor sale.” Meier v. CIR, 199 F 2d 392, 396 (8th Cir. 1952) quoting 20 Am Jur,
Evidence, Sec 190, page 193
227. Notificarea responsabilității legale este ‘primul esențial al procesului cuvenit legii’: “Un statut criminal
[lege penală] care fie interzice, fie impune săvîrșirea unui act în termeni atît de vagi, încît oamenii de
inteligență comună trebuie să-i ghicească sensul și să difere în ceea ce privește aplicarea lui, nu are primul
element esențial al procesului cuvenit legii.” Connally v. General Construction Co., 269 U.S. 385, 391 (1926)
Integral
“termenii [condițiile] unui statut penal care creează o nouă infracțiune trebuie să fie suficient de explicite
pentru a-i informa pe cei care îi sunt subiecți ce comportament din partea lor îi va face pasibili de
penalitățile sale este o cerință bine recunoscută, în concordanță cu noțiunile obișnuite de fair-play și cu
regulile de drept stabilite, și un statut care fie interzice, fie cere săvîrșirea unui act în termeni atît de vagi
încît oamenii de inteligență comună trebuie să ghicească în mod necesar sensul său și să difere în ceea ce
privește aplicarea sa încalcă Primul esențial al procesului echitabil al Legii. International Harvester Co. v.
Kentucky, 234 U. S. 216, 234 U. S. 221; Collins v. Kentucky, 234 U. S. 634, 234 U. S. 638” Connally v.
General Construction Co., 269 U.S. 385, 391 (1926)
→…
228. “Corpus Delecti constă în a arăta 1) ocurența unui anumit tip de vătămare și 2) actul criminal [fapta
penală] al cuiva ca cauză a vătămării.” Johnson v. State, 653 N.E.2d 478, 479 (Ind. 1995)
“Statul trebuie să prezinte dovezi de coroborare ale “corpus delecti”, care să arate că a avut loc o vătămare sau
rău care constituie crimă [infracțiune] și că vătămarea sau răul a fost cauzată de activitatea criminală a
cuiva.” Jorgensen v. State, 567 N.E.2d 113, 121 (1991)
229. “Pentru a stabili corpus delecti, trebuie prezentate probe independente care să ateste producerea unui
anumit tip de vătămare și că o faptă penală a fost cauza vătămării.” Porter v. State, 391 N.E.2d 801, 808-809
(1979)
…←
230. "De asemenea, Vasile nu poate introduce o acțiune pentru fraudă prin cablu sau poștă, deoarece statutele
respective nu creează un drept privat de acțiune. A se vedea Official Publications, Inc. v. Kable News Co.,
884 F.2d 664, 667 (2d Cir.1989); Pappas v. Arfaras, No. B-90-326(WWE), 1991 WL 218072, at *2 (D.Conn.
Aug.27, 1991) (nicio istorie legislativă sau jurisprudență nu indică fie 18 U.S.C. ง 1341 (mail fraud) sau 18
U.S.C. ง 1343 (wire fraud) oferă bază pentru acțiune privată); Raffaele v. Designers Break, Inc., 750 F. Supp.
611, 612-13 (S.D.N.Y.1990)" Vasile v. Dean Witter Reynolds Inc., 20 F. Supp. 2d 465 (E.D.N.Y. 1998)
[acuzarea de fraudă poștală sau cablu de tranfer 'wire' nu are drept de acțiune prevăzută în statut]
→…
231. [neglijența comercială (dintre 2 corp.)] “Instanțele angajează cel mai frecvent termenii "neglijență activă" și
"neglijență pasivă". S-ar părea că formula "neglijență activă-pasivă" este o formulă foarte alunecoasă și
evazivă. ... Problemele grave și dificultățile întîmpinate de curțile din acest stat în aplicarea acestei formule
sunt enunțate în cauza Sobel v. City of New York, 1958, 14 Misc.2d 25, 178 N.Y.S.2d 821, 825. A se vedea,
de asemenea, Falk v. Crystal Hall, Inc., 1951, 200 Misc. 979, 105 N.Y.S.2d 66, 70, 71. Alte instanțe au
întîmpinat dificultăți similare. A Se Vedea Gulf, Mobile & Ohio R. Co. v. Arthur Dixon Transfer Co., 1951,
343 Ill. App. 148, 98 N.E.2d 783, 788. S-a observat că, deși comportamentul delictual implicat într-un caz
este considerat a constitui neglijență "activă", totuși același comportament delictual într-un alt caz va fi
considerat a constitui neglijență "pasivă" [curtea subliniază că unii judecători nu sunt drepți]. Davis, supra,
p. 540. De asemenea, s-a subliniat că prezența sau absența moțiunii din partea unui reclamant nu este
determinantă. A se vedea Gulf, Mobile & Ohio R. Co. v. Arthur Dixon Transfer Co., supra.”
… “Am vorbit despre neglijența "activă" și "pasivă" și despre neglijența "primară" și "secundară". Dar termenul a
spus puțin, și de fapt sunt adesea dificil de definit. Best v. Yerkes, 1956, 247 Iowa 800, 77 N.W.2d 23, at page
28, 60 A.L.R.2d 1354”
…“O persoană care, fără culpă personală, a devenit supusă răspunderii delictuale pentru comportamentul
neautorizat și ilicit al altuia, are dreptul la o despăgubire de la cealaltă pentru cheltuielile efectuate corect
în îndeplinirea unei astfel de răspunderi.”…“Consecvent, concluzionăm că regula minoritară care permite
contribuția sau despăgubirea în cazurile de neglijență are fundamentul mai ferm.[contractual/ acordul]”
… “neglijența părților a fost de același caracter. ... Nu ne gîndim că cazul se încadrează în acea clasă excepțională
care permite unui răufăcător care a fost muls în despăgubiri să recupereze despăgubire sau contribuția de
la altul. Union Stock Yards Co. of Omaha v. Chicago, B. & Q. R. Co., 1905, 196 U.S. 217, 25 S. Ct. 226, 49 L.
Ed. 453” Chicago & North Western Ry. Co. v. Chicago, RI & PR Co., 179 F. Supp. 33 (1959)
[în comerț „muls în despăgubiri” înseamnă „creditat” (cu bilete de datorie), sau preplătit. Instanța arată clar și detaliat, situația,
cum se folosesc termenii pentru a induce în eroare sau a orbi pe cineva, sau pentru a ascunde o fraudă, pe care o include la
un “comportament neautorizat” chiar și de vorbire “ilicită”, aceasta apropo la 'nume cu autoritate' pe care nu le găsim în tot
Comerțul. Cînd nu este informat, omul este “neglijat” și inclus pentru despăgubire conform legii. Pentru asta trebuie să facă
apel și să-și cunoască drepturile (în 1905 oamenii știau asta).
Curtea reamintește folosind Union Stock Omaha versus. Chicago B.&Q.. față de audiență:
Un angajat în comerț, la un așazis superior, care cunoaște aceste lucruri și cunoaște că nu are autoritate peste el, dar care
folosește contul preplătit al angajatului pentru a-l plăti pentru munca sa (prin semnătura din contract).
Angajatul nu știe acest lucru, dar șeful cunoaște acest lucru, iar dacă angajatul ar știi, tot nu știe cum poate dovedi că patronul
său îl minte încă de la început, și.. – acum intervine instanța cu mustrarea – dacă se întîmplă o situație nedorită care implică o
“neglijență”, (o maximă de lege spune: Neglijența gravă este egal cu fraudă) instanța “nu se gîndește”, dar spune, că, dacă tot
este omul ținut în minciună, astfel neglijat, de a nu plăti contribuția din contul lui, și în cazul despăgubirii nu lua o plată tot de la
el, amintindu-i prin exemplu că primul în timp neglijent este considerat răufăcător și reclamantul defapt, a fost anunțat că
moțiunea lui nu poate fi inclusă nici la pasiv nici la activ, și că defapt “a spus puțin”.]
…←
232. “Cunoașterea eșecului de a dezvălui informațiile materiale necesare pentru a preveni afirmația să inducă în
eroare, sau să facă reprezentare în ciuda cunoașterii că nu are nicio bază rezonabilă de fapt, sunt
acționabile ca fraudă în temeiul Legii.” Rubinstein v. Collins, 20 F.3d 160, (1990)
233. “Partea în interes poate deveni răspunzătoare pentru fraudă prin simplul consimțămînt tăcut și
împărtășirea [părtășia] beneficiilor din fraudă.” Bransom v. Standard Hardware, Inc., 874 S.W.2d 919 (1994)
(Ex dolo malo non oritur action. Din fraudă nu răsare nicio acțiune; frauda oferă niciodată un drept la acțiune. Nicio instanță nu
își va împrumuta ajutorul unui om care își întemeiază cauza de acțiune pe un act imoral sau ilegal)
234. “Frauda distruge validitatea a totul în ceea ce intră ea.” NUDD ET AL. v. BURROWS :: 91 US 426 (1875)
235. “Frauda viciază totul.” Boyce's Executors v. Grundy :: 28 US 210 (1830)
236. “Frauda viciază cele mai solemne contracte, documente și judecăți.” US v. Throckmorton, 98 U.S. 61 (1878)
237. “Este axiomatic că frauda viciază totul.” In re Village of Willowbrook, 37 Ill.App.2d 393 (1962)
238. ["frauda la tribunal" viciază întreaga procedură] “maxima conform căreia frauda viciază fiecare tranzacție
în care intră se aplică hotărîrilor judecătorești, precum și contractelor și altor tranzacții” The People of the
State of Illinois v. Fred E. Sterling, 357 Ill. 354; 192 N.E. 229 (1934)
239. “..frauda viciază tot ce atinge.” Abouloff v. Oppenheimer & Co., 10 Q.B.D. 295 (C.A. 1882); Flower v. Lloyd,
240. 10 Ch.D. 327 (C.A. 1879)
241. “echitatea are puterea de a interpune și refuza să permită unui de succes litigant [justițiabil] să primească
fructele fraudei sale comise într-o acțiune anterioară” Cole v. Langford, [1898] 2 Q.B. 36; Vadala v. Lawes,
25 Q.B.D. 310 (C.A. 1890).
242. “Judecățile [suits = haine statutare], precum și transferurile pot fi acoperiri de protecție a fraudei. Shapiro v.
Wilgus, 287 U.S. 348, 355.” Steelman, Trustee in Bankruptcy, v. All Continent Corp., 301 U.S. 278, 81 L Ed
1085 (1937)
243. “Faptul că mijlocul angajat pentru a efectua fraudulenta conveniență [cesiune< contract, etc., (în ceea ce
priveşte creditorii neconsimţitori)] a fost hotărîrea unei instanțe, și nu un transfer voluntar, nu înlătură
pata de ilegalitate. Jackson v. Ludeling, 21 Wall. 616. Compare 73 U. S. Railroad Co., 6 Wall. 752; Northern Pacific
R. Co. v. Boyd, 228 U. S. 482, 228 U. S. 507.” FIRST NATIONAL BANK v. FLERSHEM, 290 U.S. 504, 519 (1934)
[util la cesionarea fără drept a contra-actelor de împrumuturi bancare, care sunt cesionate fără hotărîrea unei instanțe, ba chiar
împotriva; și nu doar; cazul este imediat după „falimentul național”]
→…

244. “Scutirea se acordă pentru fraudă extrinsecă, dar nu intrinsecă, asupra teoriei conform căreia aceste din
urmă înșelăciuni ar trebui descoperite în timpul litigiului în sine și pentru a permite o astfel de scutire
subminează stabilitatea tuturor hotărîrilor.” Mr. G. v. Mrs. G., 320 S.C. 305, 308, 465 S.E.2d 101, 103 (Ct.
App. 1995)
245. [părțile trebuie să se folosească ele însele de procesul de descoperire și să fie atente la semnele de avertizare ale
fraudei] “Este politica instanțelor nu numai de a descuraja frauda, ci și de a descuraja neglijența și neatenția
față de propriile interese. Instanțele nu stau în scopul de a scuti părțile care refuză să exercite o diligență
rezonabilă sau discreție [o marjă de apreciere] pentru protejarea propriile interese. O parte trebuie să se
folosească de cunoștințele sau mijloacele de cunoaștere care îi sunt deschise. Instanța nu va proteja
persoana care, cu oportunitate deplină de a face acest lucru, nu se va proteja pe sine.” King v. Oxford, 282
S.C. 307, 312, 318 S.E.2d 125, 128 (Ct. App. 1984) (citările interne au fost omise)
https://www.sccourts.org/opinions/advsheets/no252007.pdf
[hotărîre de priceput: Nepăsarea este echivalent cu fraudă, chiar participare la aceasta, prin ea însăși; deci cînd cineva din
neglijență proprie, forțează pe altul, să se conformeze, îl forțează la infracțiune, îi atacă drepturile aceluia, și este un încălcător
de lege. Iar dacă acela cedează benevol și acceptă asta definitiv, înseamnă că participă. Dar conștient, că ceea ce face este
greșit față de lege; neglijența aici include a fi informat și a te conforma – ca act deliberat "intrinsec".]
…←
246. “Orice sperjur și orice tăinuire a documentelor de către o parte este o încercare de a frauda instanța. Mai
mult, o persoană nu comite sperjur decît dacă mărturia falsă este dată "în mod voit."” Bryan v. Bryan, 220
S.C. 164, 167-68, 66 S.E.2d 609, 610 (1951)
→…
247. “.... este evident că frauda nu a avut loc în instanță deschisă și în acest sens nici nu intră în decretele
atacate, așadar frauda de care ne plîngem nu a fost susceptibilă la insulație. În limba lui Shapiro v. Wilgus,
287 US 348, 77 L. Ed. 355: “ Transmiterea către corporație fiind anulabilă deoarece frauduloasă în drept,
administrarea judiciară [‘reorganizarea juridică’; ‘starea de faliment’] trebuie să-și împartă soarta. A fost
parte și parcelă [parte integrantă] a unei scheme prin care forma unui remediu juridic era de a furniza o
acoperire de protecție pentru un proiect fraudulos. (Harkin v. Brundage, 276 U.S. 36, 48 S.Ct. 268, 72 L.Ed.
457; Decker v. Decker, 108 N.Y. 128, 135, 15 N.E. 307)” Steelman, supra Aersham, supra, Braun, supra, “Că, în
absența unui proces sau decizii adversare, distincția dintre frauda extrinsecă și cea intrinsecă devine
imaterială și clarificată prin ulterioarele din opinia Throckmorton” Braun, supra, United States v.
Throckmorton :: 98 US 61 (1878)
248. “Nu există maxime ale legii mai ferm stabilite sau mai valoroase în administrarea justiției decît cele două
care sunt menite să împiedice litigiile repetate între aceleași părți cu privire la același subiect de
controversă; și anume, rei publicae, ut sit finis litium, și nemo debet bis vexari pro una et eadam causa.
.... Dar există o excepție admisă la această regulă generală în cazurile în care, din cauza unui lucru făcut de
partea cîștigătoare a unui proces, nu a existat, de fapt, un proces adversar sau o decizie a problemei în
cauză. Unde partea fără reușită a fost împiedicată să-și expună pe deplin cazul, prin fraudă sau înșelăciune
practicată asupra sa de către oponentul său, precum și prin ținerea departe de instanță, o promisiune falsă
de compromis; sau în cazul în care pîrîtul nu a avut niciodată cunoștință de proces, fiind ținut în ignoranță
de actele reclamantului; sau unde un avocat în mod fraudulos sau fără autoritate își asumă să reprezinte o
parte și încuviinţă la înfrîngerea lui; sau unde avocatul angajat în mod regulat vinde în mod corupt
interesul clientului său către cealaltă parte,--acestea, și cazuri similare care arată că nu a existat niciodată
un concurs real în procesul sau audierea cauzei, sunt motive pentru care poate fi susținut un nou proces
pentru a lăsa deoparte și anula hotărîrea sau decretului anterior, și deschiderea cazului pentru o audiere
nouă și corectă... În toate aceste cazuri și în multe altele care au fost examinate, s-a acordat o scutire, pe
baza că, printr-o anumită fraudă practicată direct asupra părții care solicită o scutire împotriva hotărîrii
sau decretului, acea parte a fost împiedicată să-și prezinte întreaga cauză în fața instanței. Pe de altă parte,
doctrina este la fel de bine stabilită că instanța nu va anula o hotărîre deoarece a fost fondată pe un
instrument fraudulos, sau pe dovezi sperjurate, sau pentru orice chestiune care a fost prezentată și luată în
considerare în hotărîrea atacată.*” United States v. Throckmorton :: 98 US 61 (1878) la 65-66
[*cînd partea nu-și dă interesul de a se proteja pe sine, este ignorantă; își dă seama, dar totuși nu de totul]
+Sperjurul, cea mai evidentă formă de fraudă "intrinsecă". Frauda "extrinsecă "este adesea denumită "fraudă în achiziții."
Instanțele britanice nu au făcut distincția între frauda intrinsecă și extrinsecă, atitudinea lor fiind că "frauda viciază totul."
Conform acestei reguli, pentru a garanta o scutire echitabilă împotriva unei hotărîri pe motiv de fraudă, trebuie să pară
că frauda a fost practicată chiar în Actul de obținere al hotărîrii [chiar anterioare]. Prin urmare, în majoritatea jurisdicțiilor,
regula Throckmorton nu a fost modificată sau anulată, iar distincția dintre frauda "intrinsecă" și "extrinsecă " încă tulbură
instanțele. [ https://scholarship.law.vanderbilt.edu/cgi/viewcontent.cgi?article=4616&context=vlr ]
…←
249. “"elementele fraudei actuale — ale trădării prin acțiune secretă a încrederii adormite sau presupuse a fi
adormite, cresc în importanță pe măsură ce relația dintre părți cade de la un Expres la un implicit sau un
cvasi-trust, și asupra acelor cazuri unde este implicată singură buna credință." (Thayer v. Leggett, 229 N.Y.
152. [1920])” BUFFUM v. PETER BARCELOUX CO., 289 U.S. 227, 77 L.Ed. 1140 (1933)
IMUNITATE JUDICIARĂ
250. “Cînd un judecător știe că nu are jurisdicția, ori acționează în fața unor statute clar valabile care îl privează
în mod expres de jurisdicție, imunitatea judiciară este pierdută.” Rankin v. Howard, (1980) 633 F.2d 844,
cert den. Zeller v. Rankin, 101 S.Ct. 2020, 451 US 939, 68 L.Ed 2d 326.
[În Rankin v. Howard, 633 F.2d 844 (1980), Curtea de Apel a anulat o respingere a Tribunalului Districtual Arizona pe baza
imunității judiciare absolute, constatînd că atît imunitatea necesară dintre părțile separate ale atacului era absentă; mai tîrziu,
în Ashelman v. Pope, 793 F.2d 1072 (1986) aceeași Curte de Apel (al Nouă-lea Circuit) a criticat analiza „naturii judiciare” pe
care a publicat-o în Rankin ca fiind inutil de restrictivă. Dar rezultatul final al lui Rankin nu a fost schimbat, deoarece judecătorul
Howard fusese lipsit în mod independent de imunitatea judiciară absolută din cauza lipsei sale totale de jurisdicție]
251. “Suntem de acord cu instanța Rankin. A se vedea 633 F. 2D la 849. Problemele de jurisdicție sunt adesea
complexe, iar judecătorii ar trebui să fie liberi să le decidă fără îngrijorare că erorile lor îi pot supune
răspunderii”. Dykes v. Hosemann, 743 F.2d 1488 (1984)
→…
252. Întrucît funcționarii și chiar judecătorii nu au imunitate, funcționarii și judecătorii sunt considerați că
cunosc legea și au jurat să respecte legea; funcționarii și judecătorii nu pot pretinde că acționează cu bună
credință în privarea intenționată de lege, cu siguranță nu pot invoca necunoașterea legii, chiar și
cetățeanul nu poate invoca necunoașterea legii, instanțele au decis că nu există niciun fel de necunoaștere
a legii, este ridicol ca oficialii și judecătorii învățați să pledeze necunoașterea legii prin urmare nu există
imunitate, judiciară sau de alt fel, în materie de drepturi garantate de Constituția pentru Statele Unite ale
Americii. Vezi, Owen vs. City of Independence, 445 U.S. 622, 100 S. Ct. 1398 (1980); State of MAINE vs.
THIBOUTOT, 100 S. Ct. 2502 (1980); și Hafer vs. Melo, 502 U.S. 21 (1991)
253. [federal] “Să fie știut, pînă cînd dovada scrisă a jurisdicției este demonstrată și completată în procesul-
verbal al acestui caz, Acuzatul are dreptul la prezumția concludentă că jurisdicția legitimă lipsește In
Personam și In Rem. Lăsați această afirmație să servească drept Observație Constructivă că această entitate
constituțională [om din popor] de lege-comună, în ochii Legii, intenționează să acuze în întregimea măsurii
Legii pe oricine îi încalcă drepturile ca 'ofițerii Curții nu au imunitate, atunci cînd încalcă un drept
constituțional, de răspundere, pentru că sunt considerați că cunosc legea'.” Owens V. City of Independence,
448 U.S. 622 (1980); Hafer V. Melo, 502 U.S. 21 (1991)
254. “Funcționarii de stat pot fi trași personal la răspundere pentru daune-interese în conformitate, în baza
acțiunilor întreprinse în calitatea lor oficială, iar sintagma "acționînd în capacitățile lor oficiale" este cel
mai bine înțeleasă ca o referire la calitatea în care ofițerul de stat este trimis în judecată, și nu la calitatea în
care ofițerul provoacă presupusa vătămare. Funcționarii de stat, trimiși în judecată în capacitățile lor
individuale, sunt "persoane" în înțelesul legislativ. Spre deosebire de inculpații cu capacitate oficială-care
nu sunt "persoane" pentru că își asumă identitatea guvernului care îi angajează. Ofițerii dați în judecată în
calitatea lor personală vin în instanță ca indivizi și astfel se încadrează confortabil în termenul legal
"persoană". În Will v. Michigan Dept. of State Police, 491 U. S. 58 (1989), am considerat că funcționarii de
stat "acționînd în capacitățile lor oficiale" se află în afara clasei de "persoane" supuse răspunderii; numai
în virtutea naturii "oficiale" a actelor lor.” Hafer v. Melo, 502 U.S. 21 (1991)
255. Will v. Michigan Dept. of State Police, 491 U.S. 58, 71 n. 10, 109 S.Ct. 2304, 105 L.Ed.2d 45 afirmînd că:
“acțiunile cu capacitate oficială pentru ajutor potențial nu sunt tratate ca acțiuni împotriva statului.”
…“Întrucît Statul nu își poate autoriza ofițerii să încalce legea federală, acești ofițeri sunt privați de
caracterul [lor] oficial sau reprezentativ și [sunt] supuși în persoana [lor] consecințelor comportamentului
[lor] individual.”
256. “O corporație municipală nu are imunitate față de răspunderea care decurge din încălcările sale
constituționale și nu poate afirma buna credință a ofițerilor săi ca apărare la o astfel de răspundere pentru
a încălca Constituția Federală.” Owens V. City of Independence, 448 U.S. 622 (1980)
…←
257. “În plus, există mai multe principii subordonate bine cunoscute. Guvernul nu poate fi dat în judecată decît
prin consimțămîntul său [!]. Statele Unite nu s-au supus procesului pentru o performanță specifică sau o
ordonanță. Această imunitate nu poate fi evitată prin numirea unui ofițer al Guvernului ca inculpat.
Ofițerul poate fi dat în judecată numai dacă acționează în exces față de autoritatea sa legală sau încălcînd
Constituția, pentru că atunci încetează să mai reprezinte guvernul.” U.S. ex. rel. Brookfield Const. Co. v.
Stewart, 234 F.Supp. 94 (1964)
→…

258. [nicio imunitate]“Atunci cînd sunt intentate procese împotriva oficialilor federali, aceștia trebuie să fie
aduse împotriva lor în calitatea lor individuală, nu în calitatea lor oficială. Cînd oficialii federali comit
delicte constituționale, fac acest lucru ultra vires [dincolo de puteri] și pierd scutul imunitățiii.” Williamson
v. U.S. Dept. of Agriculture 815 F.2d 368 (5th Cir. 1987); ACLU (American Civil Liberties Union) Foundation
of South. Ca. v. Barr, 952 F.2d 457 (1991)
i. Deoarece “imunitatea suverană este inerentă structurii noastre constituționale” Williamson v. U. S. Dep ' t de
Agric., 815 F. 2D 368, 1987, asemenea citat în Freeman v. SUA, 556 F. 3d 326, 335 (al 5-lea Cir. 2009); și
“Pentru că "imunitatea suverană este de natură jurisdicțională", F. D. I. C. v. Meyer, 510 S. U. A. 471, 475,
114 S. Ct. 996, 127 L. Ed.2d 308 (1994)” Freeman v. SUA, 556 F. 3d 326, 335 (al 5-lea Cir. 2009)
…←
259. “Un judecător trebuie să acționeze în jurisdicția sa în ceea ce privește materia subiectivă [substanță] și
persoana [forma], pentru a fi intitulat [a avea dreptul] la imunitate de acțiune civilă pentru faptele sale.”
Davis v. Burris, 51 Ariz. 220, 75 P.2d 689 (1938)
260. “General, judecătorii sunt imuni la haina [potrivirea; culoarea] pentru actele judiciare în cadrul sau în
exces de jurisdicția lor, chiar dacă aceste acte au fost săvîrșite cu rea intenție sau corupție; singura
excepție fiind actele săvîrșite în absența clară a întregii jurisdicții.” Gregory v. Thompson, 500 F2d 59 (C.A.
Ariz. 1974)
261. “Există o regulă generală conform căreia un ofițer [funcționar] ministerial care acționează complet greșit
[manieră nedreaptă, nonjustă sau ilegală], deși cu bună credință, este totuși răspunzător într-o acțiune
civilă și nu poate pretinde imunitatea suveranului.” Cooper v. O'CONNOR, 99 F.2d 135 (D.C. Cir. 1938)
→…
262. Judecătorul Field în Bradley v. Fisher. (13 Wall) 353 (1871) a declarat: "...judecătorii instanțelor de jurisdicție
superioară sau generală nu sunt răspunzători la acțiuni civile pentru actele lor judiciare, chiar și atunci
cînd astfel de acte depășesc jurisdicția lor." [adică cei care le pun în alicare sunt răspunzători, ei doar vorbesc (?)]
Credința că Bradley a restrîns domeniul de aplicare al doctrinei reprezintă o gravă neînțelegere a deciziei. În
primul rînd, Bradley nu oferă nicio autoritate pentru credința că un judecător de jurisdicție generală poate
fi răspunzător pentru actele luate în absența subiectului jurisdicției. Distincția dintre excesul de jurisdicție
și absența jurisdicției în aviz este pur și simplu explicativă. Deoarece o instanță de jurisdicție generală are
jurisdicție asupra tuturor cauzelor acțiunii, un judecător al unei astfel de instanțe va fi întotdeauna imun
pentru actele sale judiciare, chiar dacă își depășește Autoritatea. Vezi Bradley, 80 U.S. la 351-52.
Un judecător al Curții Superioare este în general învestit cu " jurisdicție generală." Evident, acest lucru înseamnă
că, chiar dacă un caz care implică un anumit avocat nu îi este acordat, el poate ajunge pe hol, avînd
adjunctul său să folosească "forța excesivă" pentru a-l trage pe avocat în sala de judecată pentru pedeapsă
sau chiar încarcerare. Mireles v. Waco, 112 S.Ct. 286 at 288 (1991). Argumentabil, orice se întîmplă, în
exercitarea de către un judecător al Curții Superioare a "jurisdicției sale generale", judecătorul se bucură de
"imunitate judiciară absolută" împotriva consecințelor delictuale. Cu condiția să nu fie cesionat de toată
jurisdicția.
263. Un judecător nu este imun pentru faptele delictuale săvîrșite în calitate pur administrativă, extra-judiciară.
Forrester v. White, 484 U.S. at 227-229, 108 S.Ct. at 544-545; Stump v. Sparkman, 435 U.S. at 380, 98 S.Ct. at
1106. Mireles v. Waco, 112 S.Ct. 286 at 288 (1991).
264. Delictele de capacitate-administrativă ale unui judecător nu implică "îndeplinirea funcției de soluționare a
litigiilor dintre părți, sau de adjudecare autoritară a drepturilor private" și, prin urmare, nu au imunitatea
judiciară a actelor judiciare. Vezi: Forrester v. White, 484 U.S. 219, 98 L.Ed.2d 555, 108 S.Ct. 538 (1988);
Atkinson-Baker & Assoc. v. Kolts, 7 F.3d 1452 at 1454, (9th Cir. 1993).
265. Un judecător ca Actor de Stat nu este învestit cu imunitatea suverană acordată Statului însuși . Vezi: Rolfe v.
State of Arizona, 578 F.Supp. 987 (D.C. Ariz. 1983); Rutledge v. Arizona Bd. of Regents, 660 F.2d 1345, (9th
Cir, 1981) cert. granted Kush v. Rutledge, 458 U.S. 1120, 102 S.Ct. 3508,73 L.Ed.2d 1382, affirmed 460 U.S.
719, 103 S.Ct. 1483, 75 L.Ed.2d. 413, appeal after remand 859 F.2d 732, Ziegler v. Kirschner, 781 P.2d 54,
162 Ariz. 77 (Ariz. App., 1989).
Se spune că imunitatea judiciară absolută este favorizată ca politica publică, astfel încît judecătorii să poată
adjudeca problemele în fața lor, fără teamă de retribuții și în siguranță. Adevărat. Dar egal important, este
așteptarea publică că autoritatea judiciară va fi exercitată numai de cei legitim învestiți cu o astfel de autoritate.
http://www.1215.org/lawnotes/immunity/immunity4.htm
…←
266. “Unii Apărători [inculpați, acuzați, pîrîți] solicită ca orice act de natură judiciară să dea dreptul
judecătorului la imunitate judiciară absolută. Dar într-un vacuum jurisdicțional (adică, absența oricărei
jurisdicții) lipsește al doilea dinte [prong] necesar imunității judiciare absolute. Un judecător nu este imun
pentru faptele delictuale săvîrșite în calitate pur administrativă, extrajudiciară.” Stump v. Sparkman, 435
U.S. 349 (1978)
267. Curtea Supremă a SUA, în Scheuer v. Rhodes, 416 SUA 232, 94 S. Ct. 1683, 1687 (1974) a declarat că
"atunci cînd un ofițer de stat acționează în temeiul unei legi de stat într-o manieră care încalcă Constituția
Federală, el intră în conflict cu autoritatea superioară a acelei Constituții și, în acest caz, este dezbrăcat de
caracterul său oficial sau reprezentativ și este supus în persoana sa consecințelor comportamentului său
individual. Statul nu are puterea de a-i conferi imunitate față de responsabilitatea autorității supreme a
Statelor Unite". [Accent furnizat în original]
Notă: prin lege, un judecător este ofițer de stat.
[Au o datorie față de Corporație în legea Comecială (Federală) prin haina care o îmbracă "acționînd" în rolul unei "persoane
legale", ei trec linia în lumea inferioară a morților legali, predîndu-și drepturile inalienabile ca suflet viu, la acel construct.
Un bărbat / femeie suverană trăiește în "capacitatea lor privată" auto-rezervați (cu drepturi rezervate), care moștenesc
drepturi și proprietăți inalienabile. Aceștia se pot oferi voluntar pentru a acționa într-o "capacitate publică" care acordă
privilegii revocabile și beneficii care sunt simple drepturi civile ale unei persoane juridice artificiale.
Guvernele încorporează (formează – doar forma, nu și substanța) persoane juridice artificiale de mai multe tipuri prin
înregistrare, presupunînd un beneficiu de franciză pentru societatea juridică a Statului. Persoanele juridice includ:
cetățean, rezident, locuitor, șofer, Persoană fizică, contribuabil, alegător și proprietar. Sunt servitori, care transmit utilități,
debitori, decedați sau secții incompetente ale statului - certificate prin înregistrare.
Ori de cîte ori oamenii "acționează" într-o "capacitate publică" ca "funcționari publici", ei sunt responsabili față de Corporație
dacă nu își îndeplinesc rolul contractat. Aici nu există Statul, "există" doar corporația.
Ori de cîte ori oamenii "trăiesc" în "capacitatea lor privată" ca "suverani privați", ei sunt responsabili în Legea/Dreptul Comun
dacă dăunează oricărui trup cu suflet viu. Aceasta este într-un Stat înființat.
Într-un Stat real, înființat, oamenii au acord/act egal, în corporație își cedează drepturile într-un contra-act.
Doar Statul salvează Corporația, prin el însuși (sacrificînd poporul rezervat la datoria de plată față de corporație sau
fărădelegea corporației) sau, printr-un cont (trupul) rezervat preplătit, care este al poporului (sufletul Statului) și nu
poporul. Nimeni nu poate avea autoritate decît față de ceea ce a creat. Diferența este față de ceea ce Acceptați a fi sau
nu rezervați. Dacă nu vă rezervați drepturile – necesită cunoașterea lor – vă rezervă alți pe dvs. cedîndu-vă trupul și
sufletul și astfel drepturile în contra-acte.
Scriptura arată că sufletul omului este păcătos de aceea atunci cînd este cedat într-o corporație el acționează în continuare
într-o fărădelege ceea ce explică încotro ne îndreptăm prin slujirea în corporație ca sclavi rezervați în aceasta, însă
legal, deoarece Acordul privat prevalează legea. Corporația nu a făcut nimic pentru dvs., decît statute datoare în lege,
astfel acestea sunt toate în fărădelege. Totuși, atunci cînd închei Acordul cu ceea ce este antecedent oricărei corporații,
și superior așa cum este Statul față de aceasta, și anume cu Împărăția Cerului, care este supremă Statului înființat,
pentru spălarea sufletului vostru de păcate prin sîngele Viului, care este Reprezentantul Cerului Iisus Hristos, deveniți
incompatibil cu orice contra-act corporatist, în ficțiunea comercială. Și acesta este Actul prin care omul învață ce
înseamnă Rezervat cu adevărat. Dacă nu ați încheiat, acceptat, oferta de revendicare a Cerului, este imperativ să fiți
rezervați în contra-actele voastre, pentru viitor; statutele sunt răspunzătoare de acțiunile lor la o dată scadentă de
chemare în judecată, orice corporație este moartă în lege – statute fără autoritate (fără viitor)]
268. “Instanțele inferioare sunt obligate să respecte precedentul Curții Supreme” Adams v. Dept. of Juvenile
Justice of New York City, 143 F.3d 61, 65 (2nd Cir. 1998)
JURISDICȚIA
JURISDICȚIA : Este un fapt de lege că persoana care își afirmă jurisdicția trebuie, atunci cînd este contestată, să
dovedească că există jurisdicție; simple afirmații de bună-credință de putere și autoritate (de jurisdicție) au fost abolite.
IMPORTANȚA : Principalul motiv pentru care cetățenii celor 50 de state au fost pedepsiți pentru legi care nu le erau
aplicabile este că nu au contestat jurisdicția. Prin urmare, erau "presupuși" a fi cetățeni supuși jurisdicției teritoriale a
Guvernului Statelor Unite. Contestarea jurisdicției se face prin solicitarea unor FAPTE juridice scrise de la agenția care
își afirmă jurisdicția asupra subiectului și a dvs. Amintiți-vă, jurisdicția nu poate fi ASUMATĂ, trebuie DOVEDITĂ! Fără
FAPTE care justifică jurisdicția, un caz nu poate fi reținut pentru audiere. O simplă libertate de a contesta jurisdicția este
inclusă aici. Jurisdicția poate fi, de asemenea, contestată în cadrul audierilor preliminare.
269. Legea impune dovada jurisdicției să apară în evidența agenției administrative și a tuturor procedurilor
administrative. Hagans v. Lavine :: 415 US 528 (1974)
… “Jurisdicția . . . nu este înfrîntă, așa cum par să susțină respondenții, de posibilitatea ca avermentele să
nu prezinte o cauză de acțiune în care petiționarii s-ar putea recupera efectiv. Pentru că este bine stabilit
că eșecul de a declara o cauză adecvată a acțiunii necesită o judecată pe fond [merite] și nu o demitere din
lipsă de jurisdicție. Dacă plîngerea afirmă o cauză de acțiune asupra căreia ar putea fi acordată o scutire
este o chestiune de lege [remediu] și, la fel ca aspectele de fapt, aceasta trebuie decisă după și nu înainte ca
instanța să își asume jurisdicție asupra controversei. Dacă instanța își exercită ulterior jurisdicția de a
stabili că acuzațiile din plîngere nu indică un motiv de scutire, atunci respingerea cauzei ar fi pe fond, nu
din lipsă de jurisdicție.” Hagans v. Lavine, 415 U.S. 533 (1974)
[eligibilitatea de a acorda remediu sau nu este tot prin acordarea de merite asupra cauzei, iar pretextul că dacă curtea acordă
remediul atunci partea pierzătoare nu poate susține, retrăgîndu-și meritele acordate, o lipsă de jurisdicție, deoarece au fost
scrise – înregistrate. Dacă instanța respinge acordarea de remediu, este tot după, acordarea de merite, în funcție de aspectele
prezentate, sau modul cum a fost prezentat cazul]

270. În ceea ce privește instanțele de jurisdicție inferioară, “...dacă dosarul nu arată pe fața sa faptele necesare
pentru a conferi jurisdicție [competență], se va prezuma că nu au existat”. Norman v. Zieber, 3 Or at 202-03
(1870)
271. “Dar oricare ar fi interpretarea corectă a constituției cu privire la acest punct, s-a stabilit de mult că
Instanțele de Circuit nu pot exercita nicio jurisdicție decît ceea ce le este conferit prin lege. Legea judiciară
nu le conferă jurisdicție unde un Stat este parte. Dimpotrivă, într-un caz precum prezentul, acesta conferă
jurisdicție exclusivă în Curtea Supremă.” Osborn v. Bank of U.S., 22 U.S. 738, 1824 WL 2682 (U.S.,1824)
272. “Jurisdicția instanței poate fi contestată în orice etapă a procedurii și, de asemenea, poate fi contestată
după condamnarea și executarea unei hotărîri prin calea unui act de habeas corpus.” U.S. v. Anderson, 60
F.Supp. 649 (D.C.Wash. 1945)
[habeas corpus: actul cel mai important și eficace pentru orice ilegalitate; prerogative scrise, lege comună, extraordinar;
protejează împotriva închisorii ilegale și nedeterminate; lege în Anglia care dă acuzaților dreptul de a aștepta în libertate
judecata lor, dînd o cauțiune]
273. “...dreptul de a da în judecată depinde, locul de desfășurare nu face parte dintr-un drept, și dacă jurisdicția
există trebuie să fie stabilită de legea statului care creează instanța în care este judecat cazul. Un stat nu
poate crea o cauză tranzitorie de acțiune și, în același timp, să distrugă dreptul de a acționa în judecată în
orice instanță competentă, chiar dacă într-un alt stat.” Tennessee Coal, Iron & R. Co. v. George, 233 U.S. 354
(1914)
274. “Odată ce jurisdicția este contestată, instanța nu poate continua atunci cînd apare clar că instanța nu are
jurisdicție, instanța nu are Autoritatea de a ajunge la merite [fond], dar mai degrabă, ar trebui să respingă
acțiunea.” Melo v. US, 505 F2d 1026
275. O hotărîre pronunțată de o instanță fără jurisdicție personală asupra inculpatului este o nulitate. Sramek v.
Sramek, 17 Kan. App 2d 573, 576-7, 840 P. 2d 553 (1992) rev. denied 252 Kan. 1093 (1993)
276. “O instanță nu poate conferi jurisdicție acolo unde nu a existat și nu poate valida o procedură nulă. Este o
lege clară și bine stabilită că un ordin nul poate fi contestat în orice instanță.” Old Wayne Mut. Life
Association v. McDonough, 205 S. U. A. 8, 27 s Ct 236 (1907)
277. “Nu există nicio discreție pentru a ignora această lipsă de jurisdicție.” Joyce v. USA, 474 F2d 215 (1973)
278. “Curtea trebuie să dovedească în evidență [în registru], toate faptele jurisdicției legate [în legătură] de
jurisdicția afirmată.” Town of Lantana v. Hopper, 102 F. 2d 188; Chicago v. New York 37 F Supp. 150 (1939)
279. Legea prevede că, odată ce jurisdicția de Stat și Federală a fost contestată, aceasta trebuie dovedită. State of
MAINE v. Jolie THIBOUTOT, 448 US 1, 100 S Ct. 2502 (1980)
280. “Jurisdicția poate fi contestată în orice moment” și “Jurisdicția, odată contestată, nu poate fi asumată și
trebuie decisă.” Basso v. Utah Power & Light Co. 395 F 2d 906, 910 (1974)
281. “Apărarea lipsei de jurisdicție asupra subiectului poate fi ridicată în orice moment, chiar și în apel.” Hill
Top Developers v. Holiday Pines Service Corp. 478 So. 2d, 368 (Fla 2nd DCA 1985)
282. “Odată contestată, jurisdicția nu poate fi asumată, trebuie dovedită că există.” Stock v. Medical Examiners
94 Ca 2d 751. 211 P2d 289 (1949)
283. [Cazuri Comerciale] “Sarcina trece la instanța de judecată pentru a dovedi jurisdicția.” Rosemond Company
v. Lambert Company, 469 F2d 416 (1972)
284. “un principiu universal la fel de vechi ca legea este că o procedură a unei instanțe fără jurisdicție este o
nulitate și hotărîrea sa în aceasta fără efect nici asupra persoanei, nici asupra proprietății.” Norwood v.
Kenfield, 34 C 329 (1866); Ex parte Giambonini, 117 C. 573, 49 P. 732 (1897)
285. “Jurisdicția este fundamentală și o hotărîre pronunțată de o instanță care nu are competența de a auzi este
nulă ab initio.” In re Application of Wyatt,. 114 Cal. App. 557, 300 P. 132 (1931); Ex parte Cavitt,. 118 P.2d
846 (1941)
286. “Nicio sancțiune nu poate fi impusă fără dovada jurisdicției” Stanard v. Olesen, 74 S. Ct. 768 (1954)
287. “Pentru a fi arestat în casă . . . este pur și simplu o invazie prea substanțială pentru a permite fără mandat,
cel puțin în absența unor circumstanțe exigente, chiar și atunci cînd este realizată sub autoritate legală . . . .'
” People v. Ortiz, 32 Cal. App. 4th 286 (1995) citînd Payton v. New York, supra, 445 U.S. at pp. 588-589 [63
L. Ed. 2d at p. 652] (1980) citînd United States v. Reed (2d Cir. 1978) 572 F.2d 412, 423.)
288. “Astfel, unde un tribunal judiciar nu are jurisdicție asupra subiectului peste care își asumă să acționeze,
procedurile sale sunt absolut nule în sensul complet al termenului.” Dillon v. Dillon 187 p27 45 Cal.App.
191 (1919)
289. “Unde jurisdicția este contestată, sarcina stabilirii acesteia revine reclamantului.” Loos v. American Energy
Savers, Inc., 522 N.E.2d 841 (1988) [reclamațiile sunt prin presupunerea că unul se află sub o anume jurisdicție]
290. O curte are nicio jurisdicție de a determina [stabili] propria jurisdicție, deoarece o problemă de bază în
oricare caz în fața unui tribunal este puterea sa de a acționa, iar o curte trebuie să aibă autoritatea de a
decide această întrebare de interpretare interdependentă de primă instanță. Rescue Army v. Municipal
Court, 331 US 549 (1947)
291. “O abatere a unei instanțe de la acele cerințe recunoscute și stabilite ale legii, oricît de aproape aparentă
aderare la simpla formă în metodele de procedură care are ca efect privarea unuia de un drept
constituțional, este un exces de jurisdicție.” Wuest v. Wuest, 127 P2d 934, 937 (1945)
292. “În primul rînd, instanțele de Stat sunt mai vechi decît instanțele Federale. Au fost aici administrînd justiția și
funcționînd între justițiabili timp de 150 de ani înainte ca guvernul Federal să fie organizat. Cînd
Constituția a fost scrisă și adoptată, aceste instanțe de Stat nu au fost desființate și nici subordonate
instanțelor naționale create de Constituția noii națiuni. Instanțele naționale sunt competente numai cu
privire la lucrurile care le sunt conferite prin lege. Și la momentul creării instanțelor naționale și la
momentul redactării Constituției în sine, instanțele de Stat au fost păstrate ca o instituție judiciară separată și
distinctă. Ca rezultat toate cazurile care își au originea în instanța de Stat trebuie să fie atacate la o instanță
de apel a Statului și de acolo la Curtea Supremă a statului. Toate cazurile originare din curtea Statelor
Unite trebuie atacate la Curtea de Circuit a Statelor Unite sau la Curtea Supremă a Statelor Unite. Nicăieri
unei instanțe Federale de judecată nu i s-a acordat jurisdicție de supraveghere sau de apel asupra
judecătorilor de Stat.” Williamson v. Puerifoy, 316 F.2d 774 (5 Cir. 1963)
293. În cazul în care nu există jurisdicție, toate procedurile administrative și judiciare sunt nule și nu conferă
niciun drept, nu oferă nicio protecție și nu oferă nicio justificare și pot fi respinse în caz de atac direct.
Thompson V. Tolmie, 27 U.S. 2Pet. 157 (1829); Griffith V. Frazier, 12 U.S. 8 Cr. 9, 3 L.Ed. 471 (1814)
294. “Cînd un Cetățean [jurisdicția] contestă actul unui funcționar Federal sau de Stat ca fiind ilegal, acel
funcționar nu poate evita pur și simplu răspunderea pe baza faptului că este oficial public.” United States
v. Lee 106 U.S. 196, 220, 221, 1 S. CT 240, 261 (1882) ,
» [Statele Unite au pretins titlul de proprietate asupra lui Arlington, propri-etatea lui Lee, via vînzare fiscală cu cîțiva
ani mai devreme (de dată scadentă), considerată nulă de către Curte. Anulînd astfel titlul Statelor Unite, Curtea a
declarat:] “Niciun om în această țară nu este atît de înalt încît să fie deasupra legii. Niciun ofițer al legii nu
poate seta acea lege să sfideze cu impunitate. Toți ofițerii guvernului, de la cel mai înalt la cel mai de jos,
sunt creaturi ale legii [statute] și sunt obligați să o respecte. Este singura putere supremă din sistemul
nostru de guvernare și fiecare om care, acceptînd funcția, participă la funcțiile sale, este cu atît mai
puternic obligat să se supună acelei supremații, și să respecte limitările pe care le impune asupra
exercitării autorității pe care o dă. Să se spună că instanțele nu pot da remediere atunci cînd cetățeanul a
fost privat de proprietatea sa cu forța, etatea lui confiscată și convertită în uzul guvernului fără nicio
autoritate legitimă, fără oricare proces al legii, și fără vreo compensație, pentru că președintele a ordonat-o
și ofițerii săi sunt în posesie? Dacă aceasta este legea acestei țări, ea sancționează o tiranie care nu are
existență în monarhiile Europei și nici în orice alt guvern care are o revendicare justă a bine-reglementata
libertate și protecția drepturilor personale.” United States v. Lee 106 U.S. 196, 220, 221, 1 S. CT 240, 261
(1882) [fără cetățenie = fără jurisdicție]
295. [Jurisdicția federală] “… trebuie considerat în lumina sistemului nostru dual de guvernare și nu poate fi
extins. . . avînd în vedere societatea noastră complexă, ar oblitera [șterge] efectiv distincția dintre ceea ce
este național și ceea ce este local [teritorial] și ar crea un guvern complet centralizat.” U S v. Lopez, 514 U.S.
549, 115 S.Ct.1624 (1995) [adică ar amesteca adevărul cu ficțiunea]
296. “...jurisdicția federală nu poate fi asumată, dar trebuie arătată clar” Brooks v. Yawkey, 200 F. 2d 633 (1953)
297. “Unde o curtea eșuat să respecte salvgardările [garanțiile], aceasta echivalează cu negarea procesului
cuvenit al legii, curtea este deprivată de juris.” Merritt v. Hunter, C.A. Kansas 170 F2d 739 (1948)
298. [motivație la arest] Faptul că petiționarul a fost eliberat cu promisiunea de a se prezenta în fața unui
magistrat pentru o audiere, acel fapt este circumstanță de luat în considerare pentru a determina dacă în primă
instanță a existat o cauză probabilă a arestării.
[dacă el se prezintă ar putea înseamnă că recunoaște jurisdicția]
…“Sunteți instruiți în continuare că reclamanții din acest caz și fiecare dintre ei sunt persoane aflate în
jurisdicția Statelor Unite. În măsura în care sunt materiale [subiecte] pentru acest caz, drepturile,
privilegiile și imunitățile garantate de Constituția și legile Statelor Unite menționate în statutul de mai sus
sunt acele drepturi, privilegii și imunități puse la dispoziția tuturor cetățenilor și persoanelor prin
dispozițiile celui de-al patrulea amendament și al paisprezecelea amendament la Constituția Statelor Unite
ale Americii.” Monroe v. Pape, 59 C 329, 221 F.Supp. 635 (N.D.Ill. 1963)
299. “Este bine stabilit că nicio intenție nu poate fi îngăduită în favoarea jurisdicției instanțelor inferioare, ci că
jurisdicția lor trebuie să apară afirmativ, altfel hotărîrile lor vor fi absolut nule. "Distincția generală pare să
fie pe deplin convenită, că puterea și autoritatea vor fi destinate instanțelor de jurisdicție generală, dar în
ceea ce privește instanțele inferioare sau limitate, cei care pretind orice drept sau scutire în cadrul
procedurilor lor, sunt obligați să arate afirmativ că au jurisdicție." (1 Phil. Ev. Cow. & Hill's notes, 206.)
Există nici o îndoială despre lege cu privire la acest subiect, iar autoritățile sunt atît de numeroase și atît de
familiare profesiei, încît o citare a acestora este cu totul inutilă.” Lowe v. Alexander, 15 Cal. 296 (1860)
300. “În altul, nu un context fără legătură, expoziția Judecătorului Șef Marshall în Cohens v. Virginia, 6 Wheat,
264 (1821), ar putea la fel de bine fi explicația Regulii Necesității; el a scris că o instanță "trebuie să-și
asume jurisdicția dacă ar trebui. Sistemul judiciar nu poate, așa cum legislatura poate, să evite o măsură,
deoarece se apropie de limitele Constituției. Nu putem trece pe lîngă ea, pentru că este îndoielnic. Cu orice
îndoieli, cu orice dificultăți, un caz poate fi asistat, trebuie să-l decidem, dacă este de a fi adus în fața
noastră. Nu avem dreptul să refuzăm exercitarea jurisdicției care este dată, decît să uzurpăm ceea ce nu
este dat. Una sau alta ar fi trădare față de Constituție. Pot apărea întrebări pe care le-am evita cu bucurie;
dar nu le putem evita."” U.S. v. Will, 449 U.S. 200 (1980)
+ Curtea Supremă a Statelor Unite, confruntată cu o posibilă descalificare a fiecărui judecător al Statelor Unite, inclusiv a
tuturor judecătorilor Curții Supreme a Statelor Unite, a reafirmat că "vechea regulă a necesității prevalează asupra standardelor
de descalificare ale" statutului federal. Curtea a explicat: "tocmai considerentele de acest fel au dat naștere Regulii Necesității,
un principiu bine stabilit în legea comună care, după cum a spus Pollack," deși un judecător ar fi mai bine să nu, dacă poate fi
evitat, la decizia unui caz în care are vreun interes personal, totuși el nu numai că poate dar trebuie să facă acest lucru dacă
cazul nu poate fi judecat altfel. (Regula necesității datează cel puțin din 1430, "cînd s-a considerat că Cancelarul Oxford ar
putea acționa ca judecător al unui caz în care era parte atunci cînd nu exista nicio prevedere pentru numirea unui alt
judecător." La cererea instanței, ambele părți au fost informate de oportunitatea invocării Regulii Necesității în acest caz. Deloc
surprinzător, ei nu sunt de acord.
301. “O acțiune a Departamentului Vehiculelor Motorizate, fie direct sau printr-o instanță stînd administrativ în
calitate de consilier-auditor, trebuie să fie clar definită în statut înainte de a avea jurisdicție de materie
subiectivă, fără o astfel de jurisdicție a licențiatului, toate actele agenției, de către angajații săi, agenți,
consilierii-auditori, sunt nule și neavenite.” Doolan v. Carr, 125 US 618 (1887); City Street Improvement Co.
v. Pearson, 181 Cal. 640 (1919)
302. Agenția sau partea care se ocupă de agenție, (care ar fi magistratul unei instanțe municipale) nu are
autoritatea de a impune nicio licență decît dacă acționează pentru compensații. Un astfel de act este de
natură foarte penală și nu ar trebui interpretat ca incluzînd orice nu este îmbrățișat în termenii săi.
Schomig v. Keiser, 189 Cal 596 (1922)
303. “Atunci cînd aplică simple statute, judecătorii tuturor instanțelor nu acționează judiciar (și, prin urmare, nu
sunt protejați de" imunitate calificată "sau" limitată", - vezi: Owen v. City, 445 U.S. 662; Bothke v. Terry, 713
F2d 1404) - - "ci acționează doar ca o extensie ca agent pentru agenția implicată--dar numai într-o
"ministerială" și nu într-o "capacitate discreționară...” Thompson v. Smith, 154 S.E. 579, 583; Keller v. P.E.,
261 US 428; F.R.C. v. G.E., 281, U.S. 464
304. “Un judecător încetează să mai stea ofițer judiciar deoarece principiul de guvernare al legii administrative
prevede că instanțelor li se interzice să-și înlocuiască probele, mărturiile, înregistrările, argumentele și
justificarea [rațiunea] cu cele ale Agenției. Adițional, instanțele sunt prohibite să înlocuiască hotărîrea lor
cu cea a Agenției. Instanțelor în chestiuni administrative li se interzice chiar să asculte sau să audă
argumente, prezentări sau raționale.” ASIS (American Society for Industrial Security) v. SUA, 568 F2d 284
(3d Cir. 1977)
305. “Ofițerii ministeriali sunt incompetenți să primească granturi [subvenții] de putere judiciară din partea
legislativului, actele lor în încercarea de a exercita astfel de puteri sunt în mod necesar nulități.” Burns v.
Superior Court 140 Cal. 1 (1903)
306. “Doctrina elementară conform căreia constituționalitatea unui act legislativ poate fi atacată numai de către
persoanele ale căror drepturi sunt afectate prin aceasta, se aplică statutului în relația cu agențiile
administrative, a cărui valabilitate nu poate fi pusă la îndoială în absența unei demonstrări a unui
prejudiciu substanțial, real sau iminent, unui interes protejat legal direct rezultat din aplicarea [impunerea]
statutului.” Consiliul de Comerț v. Olsen, 262 SUA 1; 29 ALR 2D 1051 (1923)
[Curtea Supremă a respins afirmația că trebuie să ia probe pentru a determina dacă faptele sau condițiile de care depinde
exercitarea puterii constituționale existau de fapt, deoarece acțiunea însăși ar presupune că recunoaște intrinsec prin acțiunea
cerută că nu are puterea respectivă defapt. Cu alt cuvinte, Acordul ar fi dovada.]
307. “acțiunile, fiind proceduri statutare, au fost nule din lipsa puterii de a le face. Hotărîrile s-au bazat pe
ordonanțe nule, deoarece instanța și-a depășit jurisdicția de a le introduce. Unde o instanță, după
dobîndirea jurisdicției unui subiect material, ca în cazul de față, transcende limitele jurisdicției conferite,
judecata [hotărîrea] sa este nulă”. Flake v Pretzel, 381 Ill. 498, 46 N.E.2d 375 (1943)
308. “sarcina dovedirii jurisdicției revine părții care o afirmă” Bindell v City of Harvey, 571 N.E.2d 1017 (1991)
309. “ Doctrina potrivit căreia, unde o instanță și-a dobîndit jurisdicția [competența], are un drept de a decide
orice problemă care apare în cauză, iar hotărîrea sau decretul său, oricît de eronate ar fi, nu pot fi atacate
în mod colateral, este corectă numai atunci cînd instanța procedează conform cu modurile stabilite
[înființate] care guvernează clasa căreia îi aparține cazul și nu transcende în extinderea și caracterul
hotărîrii sau decretul său, legea sau statutul care îi este aplicabil.” Armstrong v Obucino, 14076, 133 N.E. 58
(1921)
310. “ Deși o instanță este una de jurisdicție generală, atunci cînd puterea sa de a acționa într-o anumită
chestiune este controlată de statut, instanța este guvernată de regulile jurisdicției limitate.” Vulcan Materials
Co. v. Bee Const. Co., Inc., 101 Ill.App.3d 30, 40, 427 N.E.2d 797 (1st Dist. 1981)
311. Cetățeanul de stat este imun la orice și toate atacurile guvernamentale și procedură, absente contractului.
Dred Scott v. Sandford, 60 U.S. (19 How.) 393 (1856)
312. “Jurisdicția unei instanțe într-o procedură de dizolvare este limitată la cea conferită prin statut.” In re
Marriage of Milliken, 199 Ill.App.3d 813, 557 N.E.2d 591 (1st Dist. 1990)
313. După cum a afirmat clar Curtea Supremă, ... fiecare om este independent de toate legile, cu excepția celor
prescrise de natură. El nu este legat de nicio instituție formată de semenii săi fără consimțămîntul său.
Cruden v. Neale, 2 N.C.. 338 2 S.E. 70 (1796). Ar trebui să conțină acest citat: "Cînd are loc o schimbare de
guvern, de la unul monarhic la un guvern republican, vechea formă este dizolvată. Cei care au trăit sub el,
și nu au ales să devină membri ai noului, aveau un drept să refuze loialitatea lor față de el și să se retragă
în altă parte. Făcînd parte din societatea supusă vechiului guvern, ei nu intrat în niciun angajament de a
deveni subiecți oricărei noi forme pe care majoritatea ar putea crede că este adecvată să o adopte. Faptul
că majoritatea va prevala este o regulă posterioară formării Guvernului, și rezultă din aceasta. Nu este o
regulă obligatorie pentru omenire în starea lor naturală. Acolo, fiecare om este independent de toate legile,
Cu excepția celor prescrise de natură. El nu este legat de nicio instituție formată de semenii săi fără
consimțămîntul său." Cruden v. Neale, 2 N.C.. 338 2 S.E. 70 (1796)
314. “Unde puterea unei instanțe de a acționa este controlată prin statut, instanța este guvernată de regulile
[normele] unei jurisdicții limitate, iar instanțele care-și exercită jurisdicția asupra acestor materii
[chestiuni] trebuie să procedeze în stricturile statutului.” In Interest of M.V., 288 Ill.App.3d 300, 681 N.E.2d
532 (1st Dist. 1997)
[Tentativă de sufocare a juvenilei M.V., pornit de la tratament medical pe bază de metadonă (droguri 'legale'), unde după
5 ani, instanța a decis în defavoarea părinților naturali, după ce aceștia, au trecut prin programe de consiliere, și îngrijire
pentru abuzul de droguri și alcool. Minorul comis către Departamentul Copii și Servicii Familiale a fost replasat într-o
adopție. Dar Legea Instanței Juvenile constituie un astfel de sistem care nu are contraparte în legea comună sau în
echitate. În consecință, instanța juvenilă este guvernată de normele de jurisdicție limitată și este împuternicită să
exercite numai autoritatea acordată în mod specific prin Legea privind Instanța Juvenilă]
315. Fără autoritate, judecățile [hotărîrile] și ordinele sale sunt considerate nulități. Ele nu sunt anulabile, ci pur și simplu nule;
și nu formează niciun obstacol pentru o recuperare căutată, chiar înainte de o inversare în opoziție cu ele [o pseudo-
autorizare]. Ele nu constituie nici o justificare; și toate persoanele implicate în executarea unor astfel de hotărîri sau
sentințe, sunt considerate, în lege, ca infractori. Această distincție trece prin toate cazurile pe această temă [subiect]; și
dovedește, că jurisdicția oricărei instanțe exercitînd autoritate asupra unui subiect [un existent] poate fi cercetată în
fiecare instanță, atunci cînd procedurile primei sunt bizuite pe [jurisdicție] și aduse în fața celei din urmă [subiectul],
de către partea care solicită beneficiul unei astfel de proceduri.
“regula este bine stabilită conform căreia partea care dorește să invoce jurisdicția unei instanțe federale
trebuie să demonstreze că cauza este de competența jurisdicțională a unei astfel de instanțe. Prezumția este
că instanța este lipsită de jurisdicție într-un anumit caz pînă cînd nu s-a demonstrat că există jurisdicție
asupra subiectului. Turner v. President, etc. Bank of North America (1799), 4 U.S. 8, 4 Dall 8, 1 L.Ed. 718.
Motivul este clar, din moment ce instanțele federale sunt instanțe cu jurisdicție limitată și nu există
prezumție în favoarea jurisdicției și, în plus, baza jurisdicției trebuie arătată afirmativ. Hanford v. Davies
(1896) 163 U.S. 273, 16 S.Ct. 1051, 41 L.Ed. 157; Smith v. McCullough (1926) 270 U.S. 456, 46 S.Ct. 338,
70 L.Ed. 682; Bowman v. White (4th Cir. 1968), 388 F.2d 756. In re TIP-PA-HANS Enterprises, Inc., 27 B.R.
780, 783 (1983)
[folositor, dar nonexhaustiv, de ex., la recuperarea unui act existențial, cum este un CCNV; sau pe un principiu de uzufruct;
CCNV-ul derivă de la tine, sufletul viu și nu invers]
316. “O judecată nulă trebuie distinsă de una eronată, prin faptul că aceasta din urmă este supusă doar atacului
direct. O hotărîre nulă este una care, de la începuturile sale, a fost o nulitate completă și fără efect juridic.”
Lubben v. Selective Service System, 453 F.2d 645, 649 (1st Cir. 1972)
317. “Totodată, nu putem trece peste acest punct, deoarece jurisdicția federală nu poate fi asumată, ci trebuie
arătată clar. ... "Cînd oamenii întră într-un contract care depinde pentru performanța sa de disponibilitatea
continuă a unui anumit lucru, și această disponibilitate se încheie din cauza unor circumstanțe care nu pot
fi controlate de părți, contractul este considerat prima facie ca fiind dizolvat. Contingența [eventualitatea]
care a apărut este tratată, în absența unei intenții contrare clarificate, ca fiind una despre care nicio
înțelegere nu s-a făcut." [este considerat ca nul]” Brooks v. Yawkey et al, 200 F.2d 663 (1st Cir. 1953)

318. “instanța care nu are jurisdicție [competență] nu poate pronunța o hotărîre, ci trebuie să respingă cauza în
orice etapă a procedurii în care devine evident că lipsește jurisdicția.” BASSO v. Utah Power & Light Co.,
495 F 2d. 906, 910 (10thCir. 1974)
319. “O instanță nu poate conferi jurisdicție unde niciuna a existat și nu poate valida o procedură nulă. Este o
lege clară și bine stabilită că un ordin nul poate fi contestat în orice instanță” OLD WAYNE MUT. L. ASSOC.
v. McDONOUGH, 204 U. S. 8, 27 S. Ct. 236 (1907)
320. “Sarcina revine instanței [sau entității de taxare] pentru a dovedi jurisdicția.” Rosemond v. Lambert, 469 F
2d 416 (1972)
321. [guvernare prin consimțămînt]“Instanța [sau entitatea de taxare, deoarece presupune că are o așa autoritate]
trebuie să dovedească în evidență, toate faptele de jurisdicție legate de jurisdicția afirmată.” Town of
Lantana v. Hopper, 102 F. 2d 188 (1939); Chicago v. New York 37 F. Supp. 150 (nu găsesc anul cazului)
322. [caz mariaj comercial] “O plecare [abatere] a unei instanțe de la acele cerințe de lege recunoscute și stabilite,
cu toate acestea, respectarea aparentă a unei simple forme în metoda de procedură, care are ca efect
deprivarea unuia de un drept constituțional, este un exces de competență.” Wuest v. Wuest, 127 P2d 93 4,
937 (1945)
(caz: Pe scurt, acesta a fost un caz despre un divort, urmat de o plată a părți pîrîte care a dobîndit custodia fiilor, unde partea
reclamantă este declarată vindecată de nebunie dar primește pensie alimentară (judecătorii’ decid că partea care i se cuvine ei
din proprietate este mai bine dacă rămîne la inculpat). La o audiere a ordinului de a arăta cauza, instanța a acordat
reclamantului pensie alimentară, dar a acordat custodia celor doi copii pîrîtului. Cazul a fost judecat în februarie 1940, cînd au
fost luate probe și cînd doi doctori [statute care nu există] și-au depus rapoartele declarînd reclamantul sănătos, dar extrem de
nervos. Două zile mai tîrziu, reclamantul prin permisie [by leave] și-a depus plîngerea modificată, întemeiată pe cruzime
extremă, rugîndu-se pentru custodia copiilor și o "împărțire rezonabilă a proprietății comunitare detaliate", sprijin și întreținere și
onorariile avocaților. Pîrîtul a depus apoi răspunsul și plîngerea încrucișată pentru divorț. Au avut loc alte sesiuni.
Reclamantului i s-a acordat dreptul la divorț, partea ei din proprietatea comunității "în conformitate cu prevederea menționată
mai sus", iar copiii au fost încredințați în grija inculpatului. Pîrîtul WILIAM îi va furniza Reclamantei Lois anual o copie certificată
a declarației sale de impozit pe venit făcute guvernului federal. (Bărbatul a declarat nebună femeia sa și a internat-o la
psihiatrie – unde 'autoritățile' s-au 'autosesizat'). Constatarea că remarca judecătorului în instanță deschisă a determinat
reclamanta (Lois) să creadă sincer că (dacă) un divorț i-ar fi refuzat dacă nu s-a alăturat stipulării [învinuirii] echivalează cu
constatarea unei fraude. Din aceste constatări rezultă în mod logic concluziile și judecata, deoarece la obținerea unui divorț pe
motiv de cruzime extremă, ea avea dreptul la mai mult decît cota acordată inculpatului care era vinovat. Uimește partea
interesantă a așazisei instanțe – o lipsă totală de rațiune: [3] în timp ce mărturia reclamantului că propriul avocat i-a spus că
judecătorul i-a spus că divorțul ar putea să nu fie acordat a fost auzită și ar fi trebuit respinsă, totuși mărturia ei că judecătorul a
declarat în prezența ei că instanța a dorit ca ea să semneze documentul (considerată nebună), astfel încît să nu existe apel, a
fost o dovadă competentă (acordul ei de om nebun, cît și amenințată cu fraudă, a dat competență instanței). Întrucît
instanța a crezut și toate dovezile contradictorii au fost respinse, am stabilit faptul că femeia bolnavă, temîndu-se că i se va
cere să se întoarcă la un soț care o maltratase, i s-a cerut să semneze un acord pe care nu l-a înțeles complet și care a
funcționat în dezavantajul ei. Aceasta se petrece într-o curte amiral maritimă a comerțului, o lume comercială, nu există oameni
aici, decît statute moarte, unde judecătorii urmează interesul propriu. Așadar, nu știu exact la ce folosește semnătura, posibil la
o remunerarea a judecătorului, tot la fel cum ea primește pensie alimentară, și de care nu a fost mulțumită, deoarece
judecătorul a schimbat vina prin acel document semnat de ea.)
323. “Nu avem ofițeri în acest guvern de la Președinte în jos pînă la cel mai subordonat agent, care nu deține
funcții în condițiile legii, cu atribuții prescrise și autoritate limitată” Pierce v. United States, 160 U.S. 355
(1896) citînd The Floyd Acceptances, 74 U.S. 666, 667 (1868) (caz privind cambiile)
324. [ofițeri] În aceste acțiuni, el nu este dat în judecată ca sau pentru că este ofițer al Guvernului, ci ca individ,
iar instanța nu este înlăturată de jurisdicție pentru că își afirmă autoritatea ca astfel de ofițer. Pentru a-și
face apărare, el trebuie să arate că autoritatea sa era suficientă în lege pentru a-l proteja. Nu este un
răspuns pentru pîrît să spună “Eu sunt un ofițer al Guvernului și că a acționat sub autoritatea sa, cu
excepția cazului în care el arată suficiența [substanța] acestei autorități”.
…“Așa cum sa spus în Barney v. Baltimore, 6 Wall. 280, există persoane care sunt doar părți formale fără
interes real și există persoane care au un interes în proces, dar care nu vor fi vătămate de ajutorul solicitat
[de remediu] și există persoane al căror interes în subiectul material al procesului le face indispensabile ca
părți la acesta. Din această ultimă clasă instanța a declarat în Shields v. Barrow, 17 Cum. 130,
"sunt persoane care nu numai că au un interes în controversă, ci un interes de o asemenea natură încît un
decret final nu poate fi făcut fără a afecta acel interes sau a lăsa controversa într-o astfel de condiție încît
dispoziția sa finală să poată fi complet incompatibilă cu echitatea și conștiința bună."
"În astfel de cazuri," spune instanța în Barney v.Baltimore, supra, "instanța refuză să distreze costumul
atunci cînd aceste părți nu pot fi subiectizate [supuse] jurisdicției sale."” CUNNINGHAM v. MACON & BR
CO., 109 US 446 @ 456, 457 (1883)
[adică, atunci cînd îți dai consimțămîntul unei astfel de instanțe, așa-numita instant pretinde că ești un supus, adică fără
drepturi, pretinde că ai cedat drepturile, în condițiile în care nu ai fost informat de asta, și în condițiile în care drepturile nu pot fi
înstrăinate. Aceste instanțe îngrădite urmăresc decît un singur lucru – interesul, deloc onorabil]
325. “Atunci cînd un ofițer judiciar acționează în întregime fără jurisdicție [competență] sau fără respectarea
cerințelor de jurisdicție, el poate fi tras la răspundere civilă pentru abuz de proces, chiar dacă actul său a
implicat o decizie făcută [luată] cu ‘bună credință’, că el a avut jurisdicție.” State Use of Little v. U.S.
FIDELITY & GUARANTY CO., 217 Miss. 576, 64 So. 2d 697 (1953)
326. “ ... frazeologia particulară a Constituției Statelor Unite confirmă și consolidează principiul, presupus a fi
esențial pentru toate constituțiile scrise, că o lege respingătoare Constituției este nulă și că instanțele,
precum și alte departamente, sunt obligate prin acest instrument.” Marbury v. Madison, 1 Cranch 137 (1803)
327. “Niciun proces judiciar, indiferent de forma pe care o poate lua, nu poate avea nicio autoritate legitimă în
afara limitelor jurisdicției instanței sau judecătorului prin care este emis; și o tentativă de a-l impune
dincolo de aceste limite nu este altceva decît violență fără lege… dincolo de limitele suveranității care
conferă puterea judecătorească” Ableman v. Booth, 21 Howard 506 @ 524 (1859)
328. Instanțele nu sunt obligate prin interpretarea de către un ofițer al legii în temeiul căreia se presupune că
acționează. Hoffsomer v. Hayes, 92 Okla. 32, 227 F 417 (1923)
329. Distincția dintre jurisdicție și locație a fost declarată în mod clar de către Curtea Supremă din Ohio: “Jurisdicția nu
trebuie confundată cu locația [locul de desfășurare]. Jurisdicția este dreptul de a auzi și de a determina o
cauză, dar termenul este folosit în sensul puterii, mai degrabă decît în sensul selecției. ... În unele dintre
deciziile anterioare ale acestei instanțe, limba referitoare la cuvîntul jurisdicție nu a fost aleasă cu atenție,
ceea ce a dus la o anumită înțelegere greșită. Jurisdicția poate exista pentru a auzi și a determina cauzele
unei anumite clase, și totuși această jurisdicție nu poate fi permisă să se atașeze anumitor cazuri din motive
de limitări ale locației. Locul de desfășurare [locația] semnifică diviziunea geografică în care se judecă o
cauză. Atît jurisdicția, cît și locul de desfășurare depind de dispozițiile constituționale și statutare. În timp ce
anumite dispoziții pot da instanțelor puterea [competența] de a auzi anumite cauze, alte dispoziții pot limita
drepturile anumitor părți de a se prevala [beneficia] de jurisdicția respectivă.” Loftus v. Pennsylvania Rd.
Co., 140 N.E. 94, 107 Ohio St. 357 (1923), petiție pentru act de eroare respinsă, 266 U. S. 639 (1924).
Hotărîrea este folosită și în Baltimore O. Rd. Co. v. Kepner, 137 Ohio St. 409, 30 N.E.2d 982 (Ohio 1940).
[Aproape de negăsit această jurisprudență deși este meționată, doar aici: adresă]
330. “Acolo unde nu există jurisdicție, nu poate exista discreție, deoarece discreția este incidentă jurisdicției.”
Piper v. Pearson, 2 Gray 120 (1854), citată în Bradley v. Fisher, 13 Wall. 335, 20 L. Ed. 646 (1872)
331. “Un judecător trebuie să acționeze în jurisdicția sa în ceea ce privește subiectul material și persoana,
pentru a fi intitulat la imunitate de acțiune civilă pentru faptele sale.” Davis v. Burris, 51 Ariz. 220, 75 P.2d
689 (1938)
332. “Jurisdicția, odată contestată, nu poate fi asumată și trebuie decisă [stabilită, întemeiată].” State of MAINE v.
Jolie THIBOUTOT, 100 S. Ct. 2502. 65 L.Ed.2d 555 (1980)
CONTRAVENȚIE
333. “un act de contravenție este definit ca fiind 'un act legislativ care influențează pedeapsa fără proces
judiciar'”…“unde organul legislativ exercită oficiul de judecător, și asumă magistratura judiciară, și se
pronunță asupra vinovăției unei părți fără niciuna dintre formele sau salvgardările [garanțiile] unui
proces, și stabilește pedeapsa.” In re De Giacomo, (1874) 12 Blatchf. 391, 7 Fed. Cas No. 3,747, citînd
Cummings v. Missouri, (1866) 4 Wall, (U.S.) 323
RĂSPUNDERE
334. “Dacă un funcționar [ofițer] public autorizează săvîrșirea unui act care nu intră în sfera autorității sale,
acesta va fi ținut răspunzător [tras la răspundere].” Bailey v. Mayor of New York , 3 Hill (NY) 531, 539, 38
Am Dec 669 (1842), affirmed in 2 Denio 433
335. “Ofițerii legii, în executarea procesului, sunt obligați să cunoască cerințele legii și, dacă le confundă, fie
prin ignoranță, fie prin aspect, și oricine este rănit de eroarea lor, ei trebuie să răspundă în daune.” Roger
v. Marshall (United States use of Rogers v. Conklin), 1 Wall. (US) 644, 17 Led 714 (1864)
https://www.freedom-school.com/699540/judicial-notice-1.pdf
336. “Autoritatea funcționarilor publici de a proceda într-un mod special și numai în condiții specifice cu
privire la astfel de chestiuni implică obligația de a nu proceda în alt mod decît cel autorizat de lege.” First
Nat. Bank v. Filer, 107 Fla. 526, 145 So 204, 87 ALR 267 (1933)
337. “Un ofițer care numește în mod intenționat și fără motiv o persoană nepotrivită și incompetentă pentru
funcții publice poate fi răspunzător pentru daunele care rezultă în mod apropiat din acestea.” Richmond v.
Long , 17 Gratt (Va) 375, 94 Am Dec 461 (1867)
338. “Imunitatea favorizează neglijarea și respiră iresponsabilitate, în timp ce răspunderea promovează
îngrijirea și precauția, care sunt datorate de guvern oamenilor săi.” (Drepturi civile) Rabon vs Rowan
Memorial Hospital, Inc. 269 N. S. 1, 13, 152 SE 1 d 485, 493 (1967)
(http://tarhakabey.over-blog.com/2018/12/no-law-requires-you-to-record/pledge-your-private-automobile.html)

339. [cauzalitatea; proceduri că acestea ar fi de natură criminală] “Cauzalitatea constă din două subelemente
distincte. După cum au recunoscut savanții juridici, înainte ca un inculpat să poată fi condamnat pentru o
infracțiune care include un element de cauzalitate, Statul trebuie să demonstreze dincolo de orice îndoială
rezonabilă că comportamentul inculpatului a fost (1) "cauza de fapt" și (2) "cauza legală" (adesea numită
"cauza apropiată" [proximă]) a prejudiciului relevant. Pentru a stabili că comportamentul inculpatului a
fost "cauza de fapt" a unui anumit prejudiciu, Statul trebuie să demonstreze de obicei "dar pentru" că
comportamentul inculpatului, prejudiciul nu ar fi avut loc. Un inculpat poate respinge acest lucru
demonstrînd că prejudiciul ar fi avut loc în orice caz, indiferent de comportamentul inculpatului. În acele
circumstanțe rare în care "două cauze, fiecare singură suficientă pentru a produce rezultatul dăunător,
operează împreună pentru a-l provoca", testul "dar pentru" devine imposibil de dovedit. În aceste
circumstanțe, Statul poate dovedi cauzalitatea "cauză-în-fapt" prin a demonstra că conduita inculpatului a
fost un "factor substanțial" [indirect/ direct implicat] în provocarea prejudiciului.” Eversley v. State, 748 So.
2d 963 (Fla. 1999)
[ceea ce înseamnă că, dacă mediul a fost facilitat de Stat, acesta este vinovat – d.e. "COVID"]
340. [cauzalitate; proceduri că acestea ar fi de natură criminală] “Este un principiu fundamental de lege ca nicio
persoană să nu fie considerată vinovată de o infracțiune pînă cînd statul nu a demonstrat că a fost comisă o
infracțiune. Prin urmare, statul trebuie să demonstreze că a fost suferit un prejudiciu de tipul prevăzut de
acuzații (de exemplu, un deces în cazul unei acuzații de crimă sau o pierdere de proprietate în cazul unei
acuzații de furt) și că un astfel de prejudiciu a fost cauzat din cauza agenției criminale a altuia. Acest lucru
necesită de obicei identitatea victimei infracțiunii. Mărturisirea unei infracțiuni de către o persoană nu este
o dovadă suficientă a unei fapte penale unde nu există probe independente directe sau circumstanțiale care
să susțină apariția unei infracțiuni. Căutarea judiciară a adevărului necesită ca nicio persoană să nu fie
condamnată din tulburare, greșeală sau fabricație oficială.
În mod evident, această regulă nu impune statului să dovedească vinovăția inculpatului dincolo de orice
îndoială rezonabilă înainte ca mărturisirea sa să poată fi admisă. … este de preferat ca apariția unei
infracțiuni să fie stabilită înainte de admiterea oricărei probe care să arate identitatea părții vinovate, chiar
dacă este adesea dificil să se separe cele două. Statul are sarcina de a aduce "dovezi substanțiale" care tind
să arate comiterea infracțiunii acuzate. Acest standard nu cere ca dovada să fie necontricționată
[necontrazisă] sau copleșitoare, [necruțătoare] dar trebuie cel puțin să arate existența fiecărui element al
infracțiunii. Sarcina probei statului "dincolo de orice îndoială rezonabilă" este o cerință de a stabili
vinovăția inculpatului, nu de a autoriza admiterea mărturisirii sale [de auto-incriminare].
…Astfel, este suficient ca elementele infracțiunii principale [fundamentală] să fie dovedite mai degrabă
decît cele de gradul sau variația specială a infracțiunii care poate fi acuzată.” State v. Allen, 335 So. 2d 823
@825 (1976) [judecătorul arată ce înseamnă termenul ‘agenție’ de fapt]
SERVITUTE INVOLUNTARĂ
341. “În scopul urmăririi penale … termenul servitute involuntară înseamnă în mod necesar o condiție de
servitute în care victima este forțată să lucreze pentru inculpat prin folosirea sau amenințarea cu
restrîngere fizică sau vătămare fizică sau prin folosirea sau amenințarea cu constrîngere prin lege sau prin
procesul legal. Această definiție cuprinde cazurile în care inculpatul ține victima în servitute punînd-o în
frica de o astfel de restrîngere fizică sau vătămare sau constrîngere legală.” UNITED STATES V. KOZMINSKI,
487 U. S. 931 (1988)
342. “nici sclavia, nici servitutea involuntară, cu excepția pedepsei pentru infracțiune, a cărei parte va fi fost
condamnată în mod corespunzător, nu vor exista în [830] Statele Unite sau în orice loc supus jurisdicției
lor.” 53 United States v. Susan B. Anthony, 11 Blatchf. 200, FED.CAS., Cas 14459 (1873)
343. “Ce este peonajul? Poate fi definit ca un statut sau o condiție de serviciu obligatoriu, bazat pe îndatorarea
peonului față de stăpîn. Faptul de bază este îndatorarea. După cum a spus judecătorul Benedict, pronunțînd
opinia în Jaremillo v. Romero, 1 N.M.190, 194: ″Un singur fapt a existat universal: toți erau datori stăpînilor
lor. Acesta era cordonul prin care păreau legați de serviciul stăpînului lor″. Pe aceasta se bazează o
condiție a serviciului obligatoriu. Peonajul este uneori clasificat ca voluntar sau involuntar, dar aceasta
implică pur și simplu o diferență în modul de proveniență, dar nicio diferență în caracterul servituții. Acela
există acolo unde debitorul se contractează de bunăvoie pentru a intra în serviciul creditorului său. Celălalt
este impus debitorului printr-o prevedere de lege. Dar peonajul, oricît de creat este, este un serviciu
obligatoriu -- servitute involuntară. Peonul se poate elibera de el, este adevărat, prin plata datoriei, dar în
caz contrar serviciul se pune în executare. Există o distincție clară între peonaj și prestarea voluntară a
muncii sau prestarea de servicii în plata unei datorii. În cazul din urmă, debitorul, deși contractînd să-și
plătească indatorarea prin muncă sau prin serviciu, și subiect, ca orice alt contractor [antreprenor], la o
acțiune pentru despăgubiri pentru încălcarea acelui contract, poate alege în orice moment să-l rupă, și
nicio lege sau forță obligă performanța sau continuarea serviciului.” Clyatt v. United States, 197 U.S. 207 @
215-16 (1905)
344. “În Plessy v. Ferguson, 163 U. S. 537, 163 U. S. 542, Domnul JUSTIȚIE BROWN, livrînd opinia Curții, a
declarat; "Faptul că nu intră în conflict cu al treisprezecelea amendament, care a abolit sclavia și servitutea
involuntară cu excepția ca pedeapsă pentru crimă, este prea clar pentru argumentare. Sclavia implică
servitute involuntară - o stare de robie, proprietatea asupra omenirii ca chattel sau cel puțin controlul
muncii și serviciilor unui om în beneficiul altuia și absența unui drept legal de a dispune de propria sa
persoană, proprietate și servicii. Acest amendament a fost spus în Slaughter House Cases, 16 Wall. 36, să fi
fost inteționat în primul rînd abolirii sclaviei, așa cum fusese cunoscută anterior în această țară, și că
interzicea în egală măsură peonajul [comerțul] Mexican sau comerțul cu coolie Chinez, atunci cînd acestea
însumau la sclavie sau servitute involuntară, și că utilizarea cuvîntului 'servitute' a fost intenționat să
interzică utilizarea tuturor formelor de sclavie involuntară, indiferent de clasă sau nume."” Clyatt v. United
States, 197 U.S. 207 @ 218 (1905)
345. “Estoppel prin Tăcere apare atunci cînd o persoană are datoria față de o altă persoană să vorbească sau
eșecul de a vorbi este în contradicție cu relațiile oneste” In re McArdle's Estate, 140 Misc. 257, 250 N.Y.S., et
seq., și Tăcerea, pentru a lucra împiedicare [estoppel], trebuie să însumeze la rea credință, Wise v. US Distr.
Court. Ky., 38 F. Supp. 130, 134, unde datoria și oportunitatea de a vorbi, Codd v. Westchester Fire
Insurance, 14 Wn. 2d 600, 128 P 2d 600, creînd ignoranță a faptelor, Cushing v. US Mass. 18 F Supp 83,
inducînd persoana care pretinde împiedicare [estoppel] să-și altereze poziția, Brauch v. Freking, 219 Iowa
556, 258 NW 892, cunoașterea faptelor și a drepturilor de către persoana împiedicată [estoppată], Harvey v.
Richard, 7 So. 2d 674, 200 La. 97, tăcerea intenționată sau culpabilă, Lencioni v. Fidelity Trust & Savings
Bank of Fresno, 95 Cal. App. 490, 273 P. 103 et seq., "Tăcere" implică cunoaștere, și oportunitatea de a
acționa pe [baza] aceasta, Pence v. Langdon, 99 U.S. 578. [Estoppel : este principiul care împiedică o
persoană să susțină ceva contrar cu ceea ce este implicat de o acțiune sau declarație anterioară a acelei
personae, sau printr-o hotărîre judiciară anterioară pertinentă]
CONSTITUȚIA
346. “Suntem obligați să interpretăm Constituția în lumina legii așa cum exista ea la momentul adoptării.” Mattox
v. U.S., 156 US 237,243. (1895)
347. “Constituția este legea supremă a țării, ordonată și stabilită de oameni și toată legislația trebuie să se
conformeze principiilor pe care le prevede.” United States v. Butler, 297 U.S. 1, 56 S.Ct. 312, (1936)
348. Constituția Statelor Unite este legea supremă a țării. Orice lege care este repugnantă Constituției este nulă și goală de
lege. “Dacă Congresul rămîne în libertatea de a acorda acestei instanțe jurisdicție de apel acolo unde
Constituția le-a declarat că jurisidicția lor va fi originală, și jurisdicția originală [inițială] acolo unde
Constituția a declarat-o că va fi de apel, [atunci] distribuția jurisdicției făcută în Constituție, este formă
fără substanță. Cuvintele afirmative sunt adesea, în operațiunea lor, negative față de alte obiecte decît cele
afirmate, și, în acest caz, trebuie să li se acorde un sens negativ sau exclusiv sau nu au nicio operație.
[O expunere …interesantă; deci, un act afirmativ aduce negativ peste un altul, iar dacă acelui act negativ nu
i s-a acordat prioritate, sau nu are exclusivitate, are nicio operație, adică este nul; cu alte cuvinte, este
asemenea cu: un act care spune despre un altul că este suprem, îl anulează, dacă actul acela la care se face
referirea nu este rezervat. Pare că judecătorul arată despre egalitatea în ochii legi – sau jurisdicție – față de
obiecte, care nu au putere de a consimți – pînă cînd un act îl consumă pe celălalt printr-o afirmație
pozitivă, iar dacă celălalt nu este negativ, are nicio operație, nu este bun. Are sens. Așadar, dacă spui o
minciună ca act afirmativ despre un act negativ, îl face operațional, dar dacă spui un adevăr ca un fapt
recunoscător față de un act afirmativ (adică are exclusivitate), el este operațional în continuare.
Este aceeași situație cu: “dă-mi mie drepturile tale că Ți le dau eu înapoi condiționat”, decît că acum nu se
mai cere, nu se mai spune, ci se presupune]
Nu se poate presupune că orice clauză [afirmație] din Constituție este destinată să fie fără efect [negativă]
și, prin urmare, o astfel de construcție este inadmisibilă, cu excepția cazului în care cuvintele o cer.”
Marbury v. Madison, 5 US 137, 174 (1803)
349. “Unde drepturile securizate [făcute garanții] de Constituție sunt implicate [cedate], nu poate exista nicio
reglementare sau legislație care să le abroge.” Miranda v. Arizona, 384 U.S. 436, (1966)
[adică, nu există remediul legislativ la asta; jurisprudența sună bine și pare că păzește situația de alte presupuneri;
nu spune că suveranul (omul) nu le poate abroga, spune că legislatura are putere din Constituție – a suveranului]
350. “Implicarea personală în deprivarea de drepturi constituționale este o condiție prealabilă la acordarea de
daune-interese [despăgubiri, alias ‘privilegii și beneficii’]. Williams v. Smith, 781 F. 2D 319, 323 (2D
Cir.1986); Black v. United States, 534 F.2d 524, 527-28 (2d Cir. 1976) (acțiune împotriva oficialilor
federali). Un pîrît poate fi implicat personal într-o deprivare constituțională în cîteva moduri: (1)
participare directă; (2) eșecul de a remedia greșeala după ce a învățat despre aceasta; (3) crearea unei

politici sau obicei în baza cărora apar practici neconstituționale; sau (4) neglijență gravă în gestionarea
subordonaților care au cauzat încălcarea. Williams, 781 F. 2d la 323-24.” Gallegos v. Haggerty, 689 F. Supp.
93 (NDNY 1988)
[cu prezumția că oficialii și-au cedat drepturile în așa-zisa constituție, au obligația de a o respecta, iar aceștia nu o pot respecta
decît încălcînd jurisdicția, și apoi pot fi dați în judecată pentru încălcarea depturilor altuia – desigur ei la rîndul lor nu au fost
informați – astfel că locul unde este depus cazul (juridiciția) funcție de statutul adoptat, îl va absolvi sau condamna. Constituția
comercială permite încălcare drepturilor altora sub pretextul că ei ar fi persoane. Constituția statală (constituența poporului)
este defapt puterea care a dat – dar fără cunoștință de cauză – drepturile în obligația constituțională federală „de plată” și, tot
prin prezumția că drepturile inalienabile pot fi alienabile]
351. “Renunțările la Drepturile Constituționale, nu numai că trebuie să fie voluntare, trebuie să fie acte
inteligente cu bună știință făcute cu suficientă conștientizare.” BRADY v. U.S., 397 U.S. 742, 748 (1970)
[Această o decizie comercială este adusă în cazul People v. Joane Fiumefreddo, 82 N.Y.2d 536 (1993), unde curtea de
probă “ a 'erred'* refuzînd să permită apelantei [reclamantei] (deoarece ea este acolo pentru a lua vina datoriei asupra
ei, deci în Iad, deși ea nu știe acest lucru, citește notă) să-și retragă pledoaria de vinovată unde, în totalitatea
circumstanțelor, pledoaria a fost involuntară ca urmare a refuzului Poporului de a-i oferi tatălui coinculpat în vîrstă, aflat
în dificultate, un acord favorabil de pledoarie cu excepția cazului în care ea însăși a pledat vinovată la cel mai înalt
număr împotriva ei, crimă de gradul 2 (a soțului). Pledoaria vinovată și voluntară a inculpatului nu ar trebui să fie anulată
pe motiv că face parte dintr-un "pachet" și că, dacă ar merge la proces, tatăl ei coinculpat ar fi judecat și el. Pledoaria
pîrîtului a fost conștientă și voluntară atunci cînd a fost evaluată în lumina totalității circumstanțelor relevante.”
https://cite.case.law/ny2d/82/536/
+ nu de judecată, este de probă: 'trial', chiar dacă se traduce 'judecată'; toți oamenii sunt vinovați în fața Celui Preaînalt și astfel
egali în păcate în ochii legii, doar prin Hristos – care se traduce Suveran – absolviți de păcate prin acceptarea ofertei
Sale de: Revendicare a păcatelor;
+ în Comerț o datorie este considerat credit! Este invers. Și este impus. Comerțul este precum Iadul, și este cauzativ
+ *a 'erred' adică greșit, sau chiar rătăcit; aici 'erred' este comerț, cuvintele au sens invers. Este scris în scripturi “Ye do not err
not knowing the scriptures nor the power of God” Mat 22:29, care se traduce “Vă rătăciți neștiind scripturile nici puterea
lui Dumnezeu (?)“ este o retorică cu semn de întrebare, iar răspunsul inclus - deci este luat din Scriptură acest 'erred' și
întors în comerț astfel încît să credem că ceea ce emite este corect, dar în realitate este o eroare, O eroare acceptată
devine lege – maximă de lege.
Cînd unul ucide pe altul, în judecata comercială, adică instanțele administrative, acesta elimină de fapt un moștenitor de drept,
ca revendicator viitor al contului de scutire, dacă el nu o face, judecătorul devine titular. Adică curtea acordă liber o
așazisă speranță, dar bazată pe lipsa de cunoștințe, pe care omul o poate folosi(?) dacă știe legea.
Judecătorul trebuie să condamne pe cel viu, ca să nu plătească el, și să nu piardă păcatele, deoarece el este defapt cel
judecat, el este administratorul contului, și nu principalul, deci datorită neinformării cît și în mod logic retragerea plîngeri
îl favorizează. Dar judecătorul condamnînă omul neinformat, pentru a nu-și recunoaște vina neinformării. Gîndiți că
judecătorii acționează precum Dumnezeu din Cer, asumînd autoritate peste viu. Gîndiți la Dumnezeu și cei 24 de bătrîni
care-i vor judeca așa cum ei i-au judecat. Gîndiți la judecătorii evrei care L-au condamnat pe Cel Viu (și în ziua în care
au dat sentința, este scris de Gamaliel, ucenic al lui Nicodim, că în Instanță (Sanhedrin) a fost furată Cartea Legii, exact
în acea zi, deci ei nu mai aveau baza de a-L judeca. Este identic.
Acești ziși judecători nu acordă Remediu conform legii lui Dumnezeu, ci direct (con)damnare; (con) = consimțămînt.
Exemplu: în cazul unuia, să spunem, furt de bunuri sau valori, nu înaintează persoana lor #CUSIP pentru a-l scuti pe inculpat
de vină, și nici remediul din lege (Hristos este Legea vie), și nici nu folosesc trustul preplătit (alias Chivotul din Cer) ca
jertfă de revendicare a păcatelor respectivului, creditate în contul lui, pentru izbăvire. Și care sunt defapt pre-creditate,
prin presupunerea lor. Acești judecători ar putea folosi o ..Încrucișare pentru a-l izbăvi, dar nu o fac, pentru că asta ar
însemna să recunoască vina, și faptul că nu l-au informat, cît și Remediul echitabil, și defapt neinformarea duce la
comiterea infracțiuni. Evident nu pot pretinde că iubesc Legea, dacă nu-L iubesc pe Dumnezeu atunci nici omul. Este un
rol, doar mimează, orbiți pînă într-acolo încît îl înlătură pe Dumnezeu.
Continuare: Ea a fost condamnată la “18 ani de închisoare la viață” – o altă formulare folosită des, parcă aruncată la ironie.
Dar, chiar dacă a ispășit pedeapsa, după moarte ea tot ajunge în Iad, deoarece nu a cedat păcatele ei în Contul Celui
Viu Dumnezeu, le-a cedat într-un cont fictiv de ispășire, ea devine contul,18 ani plătește din viață (suflet) păcatele pe
care le-a recunoscut, însă unui dumnezeu fictiv (neînființat). Păcatele sunt biletele ('banii') în Comerț; și cu cît sentința
este mai mare, cu atît mai benefic este pentru pseudo-judecători, dacă o condamnă 'pe viață', se consideră “moartea a
doua” și astfel 'Dumnezeul' din spatele acestor așa ziși judecători obține păcatele cumulate din contul ei. Deoarece toate
se întorc la Dumnezeu, și în comerț cei care au creat acest cont, cît și banca lor moartă în lege (neînființată), pot
revendica înapoi la ei 'valoarea' păcatelor din el, prin presupunerea că omul le-a cedat voluntar, și carevasăzică a
încheiat Acord. După eliberare, ea a ‘reînviat’ dar tot cu eticheta de păcătoasă.
Doar un om viu poate adăuga valoare, prin sufletul său, la care este atașată voința, consimțămîntul, și drepturile. Deci, deși
decizia pare logică, nu are legătură cu sentința pe baza adevăratei legi, aceasta nu este lumea creată de Dumnezeu –
scopul, instanțele comerciale nu au fost și nu pot fi instituite decît prin însuflețire, și asta fac acești judecători, revendică
suflete, și învie din morți, ele 'sunt' într-o lume moartă acum. O curte de probă comercială posedă trupul, după ce
presupun, prin neinformare, că omul a cedat sufletul și deci le-ai dat dreptul. Săvîrșirea multor crime este chiar din
pricina păcatelor, și a neinformării, deoarece lipsește lumea Raiului – a Creditului, a împărăției bogăției. Pentru orice
sentință trebuie să existe un remediu, doar dacă privim la actele lui Hristos care nu a prejudiciat viața niciunui om, nici
măcar pe cruce. În opinia mea, aceste decizii comerciale ale instanțelor, decise deci pe o bază de lege moartă, tratează
doar cu simptomele! Și construiesc jurisprudențe (tratament) la alte simptome pe care le numesc cauze, construind
astfel o nouă 'lege comună' a minciunii. Cînd este eliminat remediul avem parte de tratamente]
352. “Presupunerea renunțării la o înregistrare tăcută este impermisibilă [nepermisă]. Înregistrarea trebuie să
arate, sau trebuie să existe o alegație[afirmație] și evidență care arată, că unui acuzat i-a fost oferit sfatul
[consiliere; avocat] dar a respins în mod inteligent și înțelegător oferta. Orice mai puțin (de asta) nu este
renunțare.” Carnley v. Cochran, 369 U.S. 506, 516 (1962)
[curtea nu permite o renunțare la o înregistrare tacită - pentru scăpare din comerț. Dar statutul din prezumția tacită este
înregistrat la entitatea comercială, alias #CUSIP(CNP). Deoarece curtea nu spune clar cine este „acuzatul”, el nu are
remediu și trebuie să fie de acord cu soarta prescrisă. Statutul! Curtea precizează însă că trebuie să existe dovezi: de
acuzație (prin urmare acuzatul și prejudiciul), și o ofertă respinsă în mod inteligent de afi reprezentat de un avocat, din
oficiu, oficiul lor. Lipsa unui remediu nu este echitate, iar echitatea suprascrie legea. Este, defapt, o hotărîre față de
Persoana #CUSIP, și nu pentru omul ființa vie, de aceea observînd limbajul este ca o vorbire în abstract… în vînt, pentru
cine o prinde, și o revendică: necunoscînd legea, se condamnă sau, cunoscînd legea, izbăvește acel statut: acuzatul]
353. Departamentele legislative, executive și judiciare ale guvernului de stat s-au opus desegregării școlilor
Little Rock prin adoptarea de legi, chemînd trupe, făcînd declarații care denaturează legea federală și
instanțele federale, și eșuînd să utilizeze agențiile de aplicare a legii de stat și procesele judiciare pentru a
menține pacea publică, curtea decide “Niciun legiuitor de stat, executiv sau judecător nu poate lupta
împotriva Constituției fără a încălca angajamentul său de a o susține.” Cooper v. Aaron, 358 U.S. 1, 78 S.Ct.
1401 (1958)
354. “această cerință reflectă anxietatea cadrelor de a o păstra [Constituția] în vigoare deplină, în toate puterile
sale, și de a veghea împotriva rezistenței la sau evaziunea autorității sale, din partea unui Stat. * * *”
Ableman v. Booth, 62 U.S. (21 How.) 506 (1859) [Curtea comerciala a considerat în unanimitate prin jud. șef Tanney
că instanțele de Stat nu pot emite hotărîri care contravin deciziilor instanțelor federale (?) - care favorizează sclavia, fără
autoritate, decît prin prezumția unui statut, din 1789 de același Congres care printr-o nouă lege, Actul Congresului din 18
Sept. 1850, a numit Legea Sclavilor Fugari constituțională (federală) și pedepsirea ofenselor la această lege]
355. “Teoria Constituțională este că noi, poporul, suntem suveranii, statul și oficialii federali doar agenții noștri.
Noi, cei care avem ultimul cuvînt, putem vorbi încet sau furios. Putem căuta să contestăm și să ne enervăm,
deoarece nu trebuie să rămînem docili și tăcuți ..., că diplomația ar fi fost mai eficientă. Dar la nivel
constituțional discursul nu trebuie să fie un sedativ; poate fi perturbator.” Colten v. Commonwealth of
Kentucky - 407 U.S. 104, 36. (1972)
356. Este de datoria tuturor funcționarilor, fie că sunt legislativi, judiciari, executivi, administrativi sau
ministeriali, să îndeplinească fiecare act oficial astfel încît să nu încalce dispozițiile constituționale.
Montgomery v. State 55 Fla. 97- 45 So. 879 (1908) [prin urmare s-au înscris la o datorie, și credit de la suverani]
→…
357. “Individul poate sta pe Drepturile sale Constituționale ca cetățean. El este intitulat să-și desfășoare
afacerea privată în felul său. Puterea sa de a contracta este nelimitată. El datorează nici o datorie Statului
sau față de vecinii săi de a-și divulga afacerea sau de a-și deschide ușile unei investigații, în măsura în
care aceasta poate tinde să-l incrimineze. El nu are nici o datorie față de Stat, deoarece nu primește nimic
de la el, dincolo de protecția vieții și a proprietății sale. Drepturile sale sunt așa cum au existat prin Legea
Pămîntului (Legea Comună) îndelung antecedente față de organizarea Statului, și pot fi luate de la el doar
printr-un proces legal corespunzător, și în conformitate cu Constituția. El datorează nimic publicului atîta
timp cît nu încalcă drepturile lor.” HALE v. HENKEL 201 U.S. 43 at 89 (1906)
Nici un alt caz al Curții Supreme nu a răsturnat vreodată Hale v. Henkel. Niciuna dintre diferitele emiteri nu a fost vreodată
respinsă. În comparație cu alte cazuri de Curții Supreme decise anterior, niciun alt caz nu a depășit Hale v. Henkel în numărul
de ori în care a fost citat de instanțe, peste 1600.
358. “Francizele unei corporații închiriate de un Stat sunt, în măsura în care implică chestiuni de comerț
interstatal, exercitate în subordonarea puterii Congresului de a reglementa un astfel de comerț; și în timp
ce Congresul poate să nu aibă putere generală de vizitare asupra corporațiilor de Stat, puterile sale în
justificarea propriilor legi sunt aceleași ca și cum corporația ar fi fost creată printr-un act al Congresului.
HALE v. HENKEL 201 U.S. 43 (1906)
359. “O corporație nu este decît o asociație de indivizi cu un nume distinct și entitate legală, și, organizîndu-se
ca trup colectiv, nu renunță la imunitățile constituționale adecvate și, deși nu poate refuza să-și prezinte
cărțile și hîrtiile, este intitulată la imunitate în temeiul [Constituției] împotriva perchezițiilor și
confiscărilor nerezonabile și, în cazul în care o examinare a cărților sale nu este autorizată printr-un act al
Congresului, o citație duces tecum [documente pertinente pentru o procedură] care necesită producerea
practic a tuturor cărților și hîrtiilor sale este la fel de nejustificabilă precum ar fi un mandat de percheziție
dacă ar fi formulat în termeni similari.” HALE v. HENKEL 201 U.S. 43 (1906)
360. “Peste cealaltă parte, corporația este o creatură a statului. Se presupune că este încorporată în beneficiul
publicului. Primește anumite privilegii și francize speciale și le menține supuse legilor statului și limitărilor
Cartei sale. Puterile sale sunt limitate prin lege. Nu poate face nici un contract care nu este autorizat de
carta sa. Drepturile sale de a [201 S. U. A. 43, 75] acționează ca o corporație îi sunt păstrate numai atîta
timp cît se supune legilor creației sale. Există un drept rezervat în legislativ de a investiga contractele sale
și de a afla dacă și-a depășit puterile. Ar fi o anomalie stranie să susținem că un stat, după ce a închiriat o
corporație pentru a face uz de anumite francize, nu ar putea, în exercitarea suveranității sale, să întrebe
cum au fost angajate aceste francize, și dacă au fost abuzate, și să solicite producerea cărților și lucrărilor
corporative în acest scop. Apărarea se însumează la asta: Că un ofițer al unei corporații care este acuzat de
o încălcare penală a statutului, poate pleda criminalitatea unei astfel de corporații ca refuz de a produce
cărțile. A afirma această propunere înseamnă a răspunde la ea. În timp ce un individ poate refuza în mod
legitim să răspundă la întrebări incriminatoare, cu excepția cazului în care este protejată de un statut de
imunitate, asta nu rezultă că o corporație, învestită cu privilegii speciale și francize, poate refuza să-și arate
mîna atunci cînd este acuzată de un abuz de astfel de privilegii. HALE v. HENKEL 201 U.S. 43 (1906)
…←
361. “O constituție este desemnată ca o promulgare Supremă, un act fundamental de legislație de către oamenii
statului. O constituție este legislație directă de la oameni care acționează în calitatea lor suverană, în timp
ce un statut este legislație de la reprezentanții lor, sub rezerva limitărilor prescrise de autoritatea
superioară.” Vezi: Ellingham v. Dye, 178 Ind. 336; 99 NE 1 (1912); Marshall v. Dye 231 U.S. 250, 58 L. Ed.
206, 34 S. Ct. 92 (1913); Sage v. New York, 154 NY 61, 47 NE 1096 (1897)
362. “nu se poate presupune că autorii Constituției și oamenii care au adoptat-o nu au intenționat ceea ce este
importul simplu al limbajului folosit. Cînd limbajul Constituției este pozitiv și lipsit de orice ambiguitate,
toate instanțele nu sunt libere, recurgînd la rafinamentele învățării juridice, pentru a-i restrînge sensul
evident pentru a evita greutățile unor cazuri particulare, trebuie să acceptăm Constituția așa cum se citește
atunci cînd limba ei este lipsită de ambiguitate, deoarece este mandatul puterilor suverane.” State ex rel.
Childs v. Sutton, 63 Minn. 147 (1895); Cook v. Iverson, 108 Minn. 388, 122 N. W. 251 (1909)
363. “***Acolo unde limbajul Constituției este clar, nu ni se permite să ne complacem în speculații cu privire la
semnificația ei, și nici dacă este întruchiparea unei mari înțelepciuni. O constituție este destinată să fie
încadrată într-un limbaj scurt și precis, și reprezintă voința și înțelepciunea Convenției constituționale, și a
oamenilor care o adoptă. Ea stă [rămîne], nu numai ca voința puterii suverane, ci și ca securitatea
drepturilor private, și o barieră împotriva invaziei legislative. S-a spus bine că 'Constituția, care stă la baza
și susține structura socială a statului, trebuie să fie dincolo de a fi zguduită sau afectată de construcții
inutile, sau de rafinamentele raționamentului juridic.' ” State ex rel. Childs v. Sutton, 63 Minn. 147, 149, 65
N.W. 262, 263, 30 L.R.A. 630 (1895) citată în State ex Rel. Gardner v. Holm 241 Minn. 125 (Minn. 1954)
364. “există niciun drept constituțional de a fi protejat de stat împotriva uciderii de criminali sau nebuni. Este
monstruos dacă statul nu reușește să-și protejeze rezidenții împotriva unor astfel de prădători, dar nu
încalcă clauza procesului echitabil [corporatist] sau, presupunem, orice altă prevedere a Constituției.
Constituția este o cartă a libertăților negative: spune statului să lase oamenii în pace; nu cere guvernului
federal sau statului să furnizeze servicii, chiar și un serviciu atît de elementar precum menținerea legii și
ordinii.” Bowers v. DeVito, U.S. Court of Appeals, Seventh Circuit, 686 F.2d 616 (1882)
[înainte de a oferi remediul față de criminali și nebuni statul trebuie să se ocupe de aceștia mai întîi, nu de furnizarea
unor servicii [sic] cum oamenii ar fi neputincioși astfel apropou față de stat, “chiar și de un serviciu atît de elementar
precum menținerea legii și ordinii”. A livra, a furniza, este echivalent cu a izbăvi]
365. “Ce este o constituție? Este forma de guvernare, delimitată de mîna puternică a poporului [substanța], în
care sunt stabilite anumite principii primare ale legilor fundamentale” Vanhornes Lessee v. Dorrance , 2 U.S.
304 (1795)
366. “Nici un acord cu o națiune străină și nici un tratat nu poate conferi putere Congresului sau oricărei alte
ramuri a Guvernului este liber de restricțiile Constituției.” Reid v. Covert, 354 U.S. 1 (1956)
CORPORAȚIE
Corporațiile angajate în acțiuni comerciale intră sub incidența jurisdicției Amiralității statului, iar publicul larg trebuie
protejat de activitățile lor, deoarece acestea (corporațiile) sunt angajate în afaceri pentru profit. Profit și dispută.
367. “Guvernele descend la nivelul unei simple corporații private și preia caracteristicile unui simplu cetățean
privat …unde hîrtia comercială corporativă privată și titlurile de valoare [securități 'transferabile', cecuri,
bonuri, etc.] sunt considerate … În scopul procesului, astfel de corporații și indivizi sunt privite ca entități
complet separate de guvern.” Clearfield Trust Co. v. United States 318 U.S. 363-371 (1942)
[@371 nu este vizibil, deranjează, ref pg. 10: https://ideas.dickinsonlaw.psu.edu/cgi/viewcontent.cgi?article=2124&context=dlra ]
368. “Deciziile recente ale Curții Supreme arată că statutele și deciziile statului reprezintă o încredere nesigură
în gestionarea drepturilor și răspunderilor corporațiilor, care sunt agenții federale, chiar dacă sunt
organizate în conformitate cu o lege de stat și supuse unor procese precum o corporație privată.” N.Y., N.H.
& H. R. Co. v. R.F.C., 180 F. 2d 241, 244 (C.C.A. 2, 1950)
[în conecțiune cu Clearfield Trust v. United States 318 U.S. 363; corporațiile au drepturi de la stat, și sunt nesigure… brr]
369. Cînd guvernele intră în lumea comerțului, ele sunt subiect acelorași sarcini ca orice firmă sau corporație
privată. U.S. v. Burr, 309 U.S. 242 (1940). Vezi: Bank of U.S. vs. Planters Bank of Georgia, 22 U.S. 904 6L. Ed.
244 (9 Wheat) 1824
370. [lectură întreagă] “Pentru a determina ce puteri posedă o corporație, întrebarea nu este dacă i s-a refuzat
un anumit drept, ci mai degrabă dacă i s-a acordat dreptul în cauză. Are nicio semnificație faptul că un
statut nu interzice exercitarea unei puteri asumate de o corporație. Cu excepția cazului în care undeva în
lege există o acordare expresă sau clar implicită a puterii către corporație, puterea nu există. (A. O. U. W. v.
Hobbs, 136 Kan. 708, 18 P. 2d 561.) Cu siguranță, acest statut nu acordă nici măcar implicit puterea sau
dreptul în cauză, ci, dimpotrivă, neagă în mod clar companiei de asigurări dreptul de a accepta o notă în
plata unui premium. Statutul prevede în mod expres ca polița în sine (contractul de asigurare) să prevadă
plata premium-ului și a depozitului de premium în numerar [cash]. O plată prin notă nu este o plată " în
numerar." În fapt, o notă nu este deloc plată, ci doar o promisiune de plată. A fost ținut definitiv, în cazuri
similare, că unde plata pentru premium trebuia să fie efectuată în numerar și plata a fost încercată printr-o
notă, care nu a fost plătită la scadență, societatea de asigurări nu era răspunzătoare pentru poliță (Newsom
v. New York Life Ins. Co., 60 F. 2d 241; Travelers Ins. Co. v. Wolfe, 78 F. 2d 78.) În cazul instant, nu trebuie
să decidem dacă societatea de asigurări ar putea profita de propria tranzacție ilegală și apoi să înființeze
tranzacția ilegală ca apărare. Producătorul notei instantanee nu primise beneficii în cadrul Poliței pentru
care nu plătise. El a plătit pentru premium în rate lunare prin cec la scadență pînă la momentul în care
compania de asigurări a devenit insolvabilă și compania a încasat cecurile.” Fidelity Savings v. Grimes, 131
P2d 894 (1942)
371. “ O corporație este o simplă creatură a Regelui, sau a Parlamentului; foarte rar a acestuia din urmă, cel mai
adesea doar a primului. Își datorează existența ei, numele ei, și legile ei,... autorității care o creează. Un stat
[județ] nu își datorează originea Guvernului Statelor Unite, în cea mai înaltă sau în oricare dintre ramurile
sale. A existat înainte. Își derivă autoritatea din aceeași sursă pură și sacră ca și ea însăși: alegerea
voluntară și deliberată a poporului. […]” Chisholm v. Georgia, 2 U.S. 419 @ 448 (1793)
DREPTURI
372. “Drepturile indivizilor sunt restricționate numai în măsura în care au fost predate în mod voluntar de către
cetățenie către agențiile guvernamentale.” City of Dallas v Mitchell, 245 S.W. 944 (Tex. Civ. App. 1922)
373. “Ca regulă generală, oamenii au dreptul natural să facă orice ar putea sugera înclinațiile lor dacă este în
sine și nu afectează în niciun fel drepturile altora.” In Re Newman (1858), 9 C. 502
374. [afidavit] “O declarație sau o plîngere în întregime pe baza informațiilor și a credinței, fără a stabili în mod
corespunzător sursele cunoștințelor affiantului și bazele credinței sale, este insuficientă. (citate omise)”
Beavers v. Henkel 24 S. Ct. 605, 194 U.S. 73 (1904)
375. Cînd acțiunea este pentru “A lua departe [îndepărta de] orice remediu pentru impunerea [împuternicirea]
unui drept este a lua dreptul în sine. Dar asta nu este întru puterea Statului.” Poindexter v. Greenhow, 114
U.S. 270, 303 (1885)
376. “Practica legii este o ocupație a dreptului comun.” Sims v. Aherns, 271 SW 720 (1925)
377. [!]“Acceptarea unei licențe, sub oricare formă, nu va impune asupra licențiatului o obligație de a respecta
sau de a se conforma cu [supune la] orice prevedere a statutului sau cu reglementările prescrise care sunt
respingătoare Constituției Statelor Unite.” W. W. CARGILL CO. v. STATE OF MINNESOTA, 180 U.S. 452
(1901) [180 U.S. 452, 453]
378. “Membrii ai grupurilor care sunt non-avocați competenți pot asista alți membri ai grupului să atingă
obiectivele grupului în instanță fără a fi încărcați cu Neautorizată practică a legii.” NAACP v. Button, 371
U.S. 415 (1963); și United Mine Workers of America v. Gibbs 383 U.S. 715 (1966); și Johnson v. Avery, 393
U.S. 483, 89 S. Ct. 747 (1969)
379. “Ar putea să fie că un lucru urît în forma sa cea mai blîndă; dar practicile ilegitime și neconstituționale pun
prima talpă [bază] în acel fel; și anume, prin abordări silențioase și ușoare deviații de la modurile legale de
procedură. Acest lucru poate fi evitat doar prin aderare la regula conform căreia prevederile
constituționale pentru securitatea persoanelor și proprietăților ar trebui liberal interpretate (generos
construite). O construcție strînsă și literală îi privează de jumătate din eficacitatea lor, și duce la
deprecierea graduală a dreptului, ca și cum ar fi construit mai mult în sunet decît în substanță. Este de
datoria Curților să vegheze pentru Drepturile Constituționale ale Cetățenilor, și împotriva oricăror atentate
furișate [gîndăcite] asupra acestora. Deviza lor ar trebui să fie Obsta Principiis” Boyd v. United States, 116
U.S. 616 at 635 (1886)
380. [dreptul natural]“Cînd oamenii au intrat într-un Stat, ei au cedat o parte din drepturile lor absolute, sau
libertatea naturală, pentru libertatea politică sau civilă, care nu este alta decît libertatea naturală
restricționată de legile umane [sau omenești], în măsura în care este necesară și utilă pentru avantajul

general al publicului. Drepturile de a se bucura și de a apăra viața și libertatea, de a dobîndi și de a proteja
reputația și proprietatea și, în general, de a obține obiecte potrivite condiției lor, fără a răni pe altul, sunt
drepturile unui cetățean; și toți oamenii, prin natura lor, le au.” Douglass, Admr., v. Stephens, 1 Del. Ch. 465.
Delaware Chancery, Vol. 1, Page 470 (1821)
→…
381. “Dreptul cuiva la viață, libertate și proprietate, la libertatea de exprimare, o presă liberă, libertatea de cult și
întrunire și alte drepturi fundamentale nu pot fi supuse votului; ele depind de rezultatul niciunei alegeri.…
Dar libertățile de exprimare și de presă, de întrunire și de închinare nu pot fi încălcate din soluri [motive]
atît de subțiri. Ele sunt susceptibile de restricție doar pentru a preveni un pericol grav și imediat la
interesele pe care statul le poate proteja în mod legitim.” West Virginia State Board of Education et al. v.
Barnett et al., 63 S.Ct. 1178 (1943)
382. “Legea este preocupată de comportamentul extern și nu de viața interioară a omului. Se bazează în mare
măsură pe constrîngere. Socrate trăiește în istorie parțial pentru că și-a dat viața pentru convingerea că
datoria de obediență față de legea seculară nu presupune consimțămîntul pentru adoptarea ei sau credința
în virtutea ei. Consimțămîntul pe care se bazează guvernarea liberă este consimțămîntul care vine din
participarea la procesul de elaborare și desfacere a legilor.” West Virginia State Board of Education et al. v.
Barnett et al., 63 S.Ct. 1178, 70 (1943) [legea este deci o manifestare a sufletului; dar unii 'judecători' (exclus cazul
de față) poate că nu observă subiectiv, sau suficient, ceea ce fac cu el fiind prea concentrați pe lege – exterior]
383. “În cele din urmă, și aceasta este esența avizului Gobitis [Minersville School District v. Gobitis, 60 S.Ct.
1010, la 1013, 84 L.Ed. 1375 (1940)], argumentează că 'unitatea națională este baza securității naționale', că
autoritățile au 'dreptul de a alege mijloacele adecvate pentru realizarea ei' și, prin urmare, ajunge la
concluzia că astfel de măsuri obligatorii pentru 'unitatea națională' sunt constituționale.” West Virginia
State Board of Education et al. v. Barnett et al., 63 S.Ct. 1178, 29 (1943)
384. “..tinerii nu pot fi mai puțin împovărați decît aceea pe care părinții sunt din ce în ce mai chemați să suporte
în trimiterea copiilor la școlile parohiale, deoarece educația oferită de școlile publice, deși susținută de
impozitele lor, nu le satisface necesitățile etice și educaționale... pentru mine rămîne să fie explicat...cerința
salutului steagului.... Închinătorul religios, ' dacă libertățile sale ar fi astfel extinse, ar putea refuza să
contribuie impozite * * * în promovarea oricărui altul și condamnat de conștiința sa ca nereligios sau imoral.
Dreptul la judecată privată nu a fost încă niciodată atît de înălțat deasupra puterilor și compulsia agențiilor
guvernamentale.' ” West Virginia State Board of Education et al. v. Barnett et al., 63 S.Ct. 1178, 71 (1943)
[Martorii lui Iehova au credința față de Exod 20:4,5, astfel refuzînd să se închine la steagul “Statelor Unite” –acord între
state de a se unii, adică un act fictiv, iar obligația la salut față de acesta, pentru a contraria și depărta oamenii față de
istoria lor. Steagul reprezintă moștenirea și speranțele lor [81]. Decizie în favoarea deciziei lor. Curtea Supremă a spus,
prin concluzie, că, dacă Statul nu poate lua un drept inalienabil, atunci nici Orașul sau Județul nu pot]
…←
385. “Drepturile fundamentale nu atîrnă de un fir subțire al cunoașterii de către un laic al subtilităților legii.
Este suficient dacă se pare că el încearcă să-și afirme privilegiul constituțional. Motivul, mai degrabă decît
forma în care este afirmat ...” United States v. St. Pierre, 128 F.2d 979 (2d Cir. 1942)
386. “Curtea [Supremă] a găsit nepotrivită pentru adjudecare orice cauză care "nu este în niciun sens real
adversar", care "nu își asumă 'aserția [afirmația] onestă și reală antagonistă a drepturilor' pentru a fi
adjudecată...” Poe v. Ullman, 367 U.S. 497, 505 (1961)
CĂLĂTORIE
387. “Libertatea completă a autostrăzilor este o binecuvîntare atît de veche și bine stabilită încît am uitat zilele
baronilor tîlhari și ale drumurilor cu taxă și, totuși, sub un act ca acesta, administrat în mod arbitrar,
autostrăzile pot fi complet monopolizate, dacă, din lipsă de interes, oamenii se supun, atunci pot privi să
vadă cele mai sacre dintre libertățile lor luate de la ei unul cîte unul, printr - o uzurpare mai mult sau mai
puțin rapidă..” Robertson vs. Department of Public Works, 180 Wash 133, 147 (1934)
388. definiția corectă a unei "Licențe" este: “un permis, acordat de un trup guvernamental adecvat, în general
pentru considerație [cu titlu oneros, de a], unei persoane, firme sau corporație, de a urmări o anumită
ocupație sau de a duce înainte o afacere care este supusă reglementării sub puterea poliției.” Rosenblatt v.
California State Board of Pharmacy, 158 P.2d 199, 203 (1945)
389. Această definiție s-ar încadra mai mult în "privilegiul" de a desfășura afaceri pe străzi. Majoritatea oamenilor tind să
creadă că "licențierea" este impusă de stat în scopul creșterii veniturilor, totuși ar putea exista motive mai subtile avute
în vedere; căci atunci cînd cineva solicită permisiunea cuiva de a face ceva, el invocă jurisdicția "licențiatorului" care, în
acest caz, este statul. În esență, licențiatul poate căuta să fie reglementat de "Licențiator": “o taxă de licență este o
taxă efectuată în principal pentru reglementare, cu taxa pentru acoperirea costurilor și cheltuielilor de
supraveghere sau reglementare.” State vs. Jackson, 60 Wisc.2d 700; 211 NW.2d 480, 487 (1973)
Taxa este prețul; reglementarea sau controlul licențiatului este scopul real al legislației. Confuzia puterii polițienești cu
puterea de impozitare apare de obicei unde puterea polițienească a aplicat o pedeapsă unui anumit act, sau unde
necesită obținerea licențelor și plata unei anumite sume, pentru anumite ocupații. Cu toate acestea, puterea utilizată în
cazul instant nu poate fi puterea impozitării, deoarece o încercare de a percepe o taxă asupra unui drept ar fi deschisă
obiecției Constituționale.
390. “...Pe baza pămîntului [temeiului] fundamental că statul suveran are controlul plenar al străzilor și
autostrăzilor în exercitarea puterii sale de poliție (Vezi puterea poliției, infra.), poate interzice absolut
utilizarea străzilor ca loc pentru urmărirea penală [acuzare] a unei afaceri private pentru cîștig. Toți
recunosc distincția fundamentală dintre Dreptul obișnuit al Cetățeanului de a folosi străzile în mod
obișnuit și utilizarea străzilor ca loc de afaceri sau ca instrument principal al afacerilor pentru cîștig privat.
Primul este un Drept comun, al doilea este o utilizare extra-ordinară. În ceea ce privește prima, puterea
legislativă se limitează la Reglementare, în ceea ce privește cea de-a doua este plenară și se extinde chiar și
la interdicția absolută. Întrucît utilizarea străzilor de către un transportator comun în urmărirea penală a
activității sale ca atare nu este un drept, ci o simplă licență de privilegiu.” Hadfield vs. Lundin, 98 Wash
657l, 168, p.516 (1917)
391. "Utilizarea autostrăzilor în scopul călătoriei și transportului nu este un simplu privilegiu, ci un drept
comun și fundamental de care publicul și individul nu pot fi privați de drept." [accent adăugat] Chicago
Motor Coach vs. Chicago, 169 N.E. 22 (1929); Ligare vs. Chicago, 28 N.E. 934 (1891); Boon vs. Clark, 214
SSW 607 (1919)
392. “Dreptul Cetățeanului de a călători pe autostrăzile publice și de a-și transporta proprietatea pe acestea, fie
cu trăsura trasă de cai, fie cu automobilul, nu este un simplu privilegiu pe care un oraș îl poate interzice
sau permite după bunul plac, ci un Drept comun pe care îl are sub dreptul la viață, libertate și căutarea
fericirii.” [accent adăugat] Thompson vs. Smith, 154 SE 579.
393. “...Căci în timp ce un Cetățean are Dreptul de a călători pe autostrăzile publice și de a-și transporta
proprietatea pe acestea, acest drept nu se extinde la utilizarea autostrăzilor, în totalitate sau parțial, ca loc
pentru cîștig privat. În acest din urmă scop, nicio persoană nu are dreptul de a utiliza autostrăzile statului,
ci este un privilegiu sau o licență pe care legiuitorul o poate acorda sau reține la discreția sa.” State vs.
Johnson, 243 P. 1073; Hadfield, supra; Cummins vs. Homes, 155 P. 171; Packard vs. Banton, 44 S.Ct. 256; și
alte cazuri prea numeroase pentru a menționa.
394. “În primul rînd, este o lege bine stabilită că autostrăzile statului sunt proprietate publică, iar utilizarea lor
primară și preferată este în scopuri private și că utilizarea lor în scopuri de cîștig este specială și
extraordinară, care, în general, cel puțin, legiuitorul poate interzice sau condiționa după cum consideră
potrivit.” Stephenson vs. Rinford, 287 US 251; Pachard vs. Banton, 264 US 140, și cazuri citate; Frost and F.
Trucking Co. vs. Railroad Commission, 271 US 592; Railroad commission vs. Inter-City Forwarding Co., 57
SW.2d 290; Parlett Cooperative vs. Tidewater Lines, 164 A. 313
395. “Libertatea completă a autostrăzilor este o binecuvîntare atît de veche și bine stabilită încît am uitat zilele
baronilor tîlhari și ale drumurilor cu taxă și, totuși, sub un act ca acesta, administrat în mod arbitrar,
autostrăzile pot fi complet monopolizate, dacă, din lipsă de interes, oamenii se supun, atunci pot privi să
vadă cele mai sacre dintre libertățile lor luate de la ei unul cîte unul, printr - o uzurpare mai mult sau mai
puțin rapidă..” Robertson vs. Department of Public Works, 180 Wash 133, 147 (1934)
396. “Mai departe, Dreptul de a Călători prin transport privat pentru scopuri private pe calea Comună nu poate
fi încălcat. Nu este necesară nicio licență sau permisiune pentru Călătorii atunci cînd o astfel de Călătorie
nu este în scopul profitului sau cîștigului [comercial] pe autostrăzile deschise care funcționează sub
licență în Comerț.” SHAPIRO vs. THOMSON, 394 U. S. 618 April 21 (1969)
397. “Niciun stat [nu] va converti o libertate într-un privilegiu, va licenția, și atașa o taxă la ea.” Murdock v.
Pennsylvania, 319 US 105, (1943)
398. “Dacă statul transformă o libertate într-un privilegiu, cetățeanul se poate desfășura în drept cu impunitate.”
Shuttlesworth v. City of Birmingham, 373 US 262, (1969)
399. “Aici trebuie respectată o distincție între excesul de jurisdicție și absența clară a întregii jurisdicții asupra
subiectului-material. Unde în mod clar nu există jurisdicție asupra subiectului, orice autoritate exercitată
este o autoritate uzurpată, iar pentru exercitarea unei astfel de autorități, atunci cînd lipsa de jurisdicție
este cunoscută judecătorului, nu este permisă nicio scuză.” Bradley v.Fisher,13 Wall 335, 351, 352 (1871)
400. “[E]ste o întrebare de juriu dacă ... un automobil ... este un vehicul motor[.]” United States v. Johnson, 718
F.2d 1317, 1324 (5th Cir. 1983)
401. “Așa cum s-a spus bine în cazul Ex parte Dickey (W. Va.) 85 S. E. 781 [1915]: 'dreptul unui cetățean de a
călători pe autostradă și de a-și transporta proprietatea pe aceasta, în cursul ordinar al vieții și al
afacerilor, diferă radical și evident de cel al celui care face din autostradă locul său de afaceri și îl folosește
pentru cîștig privat, în conducerea unei diligențe sau a unui omnibus. Primul este dreptul usual și obișnuit
al unui cetățean, un drept comun, un drept comun tuturor, în timp ce acesta din urmă este special,
neobișnuit și extraordinar. În ceea ce privește prima, extinderea puterii legislative este cea a reglementării;

dar în ceea ce privește cea de-a doua, puterea este mai largă. Dreptul poate fi negat în întregime sau poate
fi permis unora și refuzat altora, datorită naturii sale extraordinare. Această distincție, elementară și
fundamentală în caracter, este recunoscută de toate autoritățile.'” Thielke v. Albee, 79 or. 48, 153 P. 793
citat în Davis v. City of Houston, 264 S.W. 625 (1924, no writ)
402. Utilizatorii autostrăzii pentru transportarea persoanelor și proprietății pentru închiriere pot fi supuși unor
reglementări speciale care nu se aplică celor care utilizează autostrada în scopuri publice. Richmond
Baking Co. v. Department of Treasury 18 N.E. 2d 788 (1939)
403. “Dreptul de a călători este un drept comun bine stabilit, care nu își datorează existența guvernului federal.
Este recunoscut de instanțe ca un drept natural.” Schachtman v. Dulles, 225 F2d 938, la 941 ()
PARENTAL
404. “Drepturile părinților la relațiile părinte-copil sunt recunoscute și susținute.” Fantony v. Fantony, 122 A 2d
593, (1956); Brennan v. Brennan, 454 A 2d 901, (1982) [nu acordate, ci recunoscute]
405. [dreptul fundamental parental] “Interesul fundamental de libertate al părinților naturali în îngrijirea, custodia
și gestionarea copilului lor nu se evaporă pur și simplu pentru că nu au fost părinți model sau au pierdut
custodia temporară a copilului lor în fața Statului. Chiar și atunci cînd relațiile de sînge sunt tensionate,
părinții păstrează interes vital în prevenirea distrugerii iremediabile a vieții lor de familie; în orice caz,
persoanele care se confruntă cu dizolvarea forțată a drepturilor lor părintești au o nevoie mai critică de
protecții procedurale decît cei care se opun intervenției statului în afacerile de familie în curs. Atunci cînd
Statul se mișcă pentru a distruge legăturile familiale slăbite, trebuie să ofere părinților proceduri
fundamental echitabile.
…Drepturile părintești nu pot fi terminate fără "preponderența justă a dovezilor".” Santosky v. Kramer, 102 S Ct
1388; 455 US 745, (1982)
A fost standardul „preponderenței corecte a dovezilor” suficient pentru a restrînge drepturile părinților naturali asupra copiilor
lor? Nu. Curtea Supremă a Statelor Unite a considerat că, înainte ca un stat să poată rupe complet și irevocabil
drepturile părinților asupra copilului lor natural, Procesul echitabil a cerut ca statul să își susțină acuzațiile cel puțin cu
dovezi clare și convingătoare. Curtea a constatat că standardul „preponderenței echitabile a probelor” a fost în
contradicție cu Procesul Echitabil, deoarece interesul privat în drepturile părintești afectate a fost substanțial, iar interesul
guvernamental compensator care favorizează standardul de preponderență a fost relativ mic.
(Lipsește echitabilul față de părinții naturali și în principiu, lipsește riscul de eroare să fie alocat statului antecedent învinuirii de
aceea pre-impun aceste decizii – pentru că nu pot dovedi.) “Participanții... împărtășesc riscul de eroare în mod
aproximativ egal” Addington v. Texas, supra, at 423, ar trebui să fie aplicată în mod rațional atunci cînd interesele în
joc sunt de o importanță societală aproximativ egală. Interesele în joc în acest caz demonstrează că New York-ul a
selectat un standard de probă admisibil din punct de vedere constituțional. Judecătorul decide: “Pentru motivele expuse
mai sus, cred că astăzi Curtea înaintează ['errs' se poate traducere 'grabă către greșeală'] cînd concluzionează că
standardul de probă din New York în procedurile de încetare a drepturilor-părintești încalcă procesul echitabil al
legii…. Și mai îngrijorătoare, decizia de astăzi respinge cavaler judecata considerată a Legislativului din New York într-
un domeniu încredințat în mod tradițional îngrijirii statului. Prin urmare Curtea începe, mă tem, o tendință de intervenție
federală în chestiunile de lege a familiei de stat, care cu siguranță va înăbuși răspunsurile creative la probleme
deranjante. În consecință, eu dezacord.” Judecătorul a respins decizia inițială.
(Ceea ce nu i se spune unui om, nu i se justifică, nu îl include pe acesta într-un proces ci îl păstrează rezervat; în absența
dovezilor care dovedesc prejudiciul, el nu poate fi vinovat. Din 1933, instanțele de lege comună din America au fost
înlocuite de tribunale ilegale ale Legii Amiralității corporative care ar trebui să guverneze apele internaționale)
406. [dreptul parental sub dreptul federal] “drepturile parentale sunt drepturi fundamentale pentru un părinte de a
supraveghea îngrijirea, custodia și controlul unui copil” TROXEL v. GRANVILLE :: 530 US 57 (2000) .
(Motivația: Drepturile fundamentale sunt deținute de individ, nu de cuplul căsătorit. Drepturile fundamentale mai
sunt numite drepturi materiale sau drepturi naturale. Orice contract, inclusiv căsătoria (!), trebuie să aibă
„considerare” pentru a fi executoriu. În cazul divorțului, contractul dintre soție și soț este încălcat și instanțele pot fi
nevoite să medieze împărțirea bunurilor, dar copiii nu sunt bunuri și statul nu poate interveni prin alocarea copiilor
fără un standard înalt de dovadă că unul dintre părinți este inapt. Prin urmare, singura soluție cu adevărat
constituțională pentru părinți, și de fapt acum demonstrată cea mai bună pentru copii din punct de vedere științific,
este o cantitate egală de timp petrecută cu ambii părinți. Crearea de artificiale (avocați sau creații de guvern)
stimulente [facilități] financiare pentru ca părinții să lupte pentru custodie este profund dăunătoare copiilor și
legăturilor familiale și societății în general. Nu numai că ambele relații parentale sunt rănite, dar și copiii sunt, de
asemenea, vătămați de lipsa de relație și de model de comportament pentru copii. De fapt, este clar că acest lucru
va crea un ciclu care se repetă, deoarece copiii crescuți în case de custodie-unică au cu 93% mai multe șanse de
a divorța mai tîrziu în viață. Este curios cum 'statul' este brusc capabil la destrămarea unei familii (de persoane) ca
o ‘soluție’ dar nu este capabil la întregirea, sau repararea, sau remediul acesteia.)
(Sub legea federală este judecat certificatul, așa-zisul contract, nu au jurisdicție peste om ființă vie; numai titularul
validează valoarea propriu-zisă prin consimțămînt corect informat – neinformat omul este îndatorat și nu creditor.
Există însă unele instanțe care aplică legea în favoarea a ceea ce este drept din punct de vedere al rațiunii)
407. “este dreptul unui om de a se bucura de grija reciprocă, compania, dragostea și afecțiunea copiilor săi, iar
acest lucru nu i se poate lua fără un proces echitabil. Există un drept al familiei la intimitate pe care statul
nu-l poate invada sau devine acționabil pentru daunele drepturilor civile.” Griswold v. Connecticut, 381 US
479, (1965)
408. “Dreptul părintelui la custodia copilului este un drept cuprins în protecția acestui amendament, care nu
poate fi afectat sub pretextul protejării interesului public prin acțiuni legislative care sunt arbitrare sau
fără o legătură rezonabilă cu un anumit scop aflat în competența statului de a efectua.” Reynold v. Baby
Fold, Inc., 369 NE 2d 858; 68111 2d 419, appeal dismissed 98 S Ct 1598, 435 US 963, IL, (1977)
409. “relația părinte-copil este un interes important care Mandatează în mod incontestabil deferența [respectul]
și, în absența unui interes compensatoriu puternic, protecția. Interesul unui părinte în compania, îngrijirea,
custodia și gestionarea copiilor săi se ridică la un drept asigurat constituțional, avînd în vedere
centralitatea vieții de familie ca punct central pentru sensul și responsabilitatea personală.” Stanley v.
Illinois, 405 U.S. 645, 651; 92 S.Ct. 1208 (1972)
[observați formularea, deoarece chiar dacă nu se referă la om este hotărîtă în favoarea, deoarece, „copilul” este o datorie de
plată care trebuie să rămînă 'în grija' părinților responsabili–decizia este luată după 1933 cînd instanțele au intrat oficial în
legea amiralității maritime, de atunci termenii utilizați sunt similari cu termenii financiari]
410. “dreptul unui părinte la "compania, îngrijirea, custodia și gestionarea copiilor săi" este un interes "mult mai
prețios" decît orice drept de proprietate.” May v. Anderson, 345 US 528, 533; 73 S Ct 840,843, (1952)
411. “Nici o legătură nu este mai prețioasă și nici una nu ar trebui să fie protejată mai zelos de lege ca legătura
dintre părinte și copil.” Carson v. Elrod, 411 F Supp 645, 649; DC E.D. VA (1976).
412. [dreptul tatălui] “Dreptul unui părinte la păstrarea relației sale cu copilul său derivă din faptul că realizarea
de către părinte a unei vieți bogate și pline de satisfacții este probabil să depindă în mod semnificativ de
capacitatea sa de a participa la creșterea copiilor săi. Dreptul corespunzător al unui copil la protecție
împotriva interferenței în relație derivă din importanța psihică pentru el de a fi crescut de un adult iubitor,
responsabil, de încredere.” Franz v. U.S., 707 F 2d 582, 595, 599; US Ct App (1983)
413. “Interesul unui părinte în custodia copiilor săi este un interes pentru libertate care a primit o protecție
constituțională considerabilă; un părinte care este privat de custodia copilului său, chiar dacă temporar,
suferă astfel o pierdere gravă și o astfel de pierdere merită o protecție extinsă a procesului.” In the Interest
of Cooper, 621 P 2d 437; 5 Kansas App Div 2d 584, (1980)
414. “Unul dintre cele mai prețioase drepturi deținute de părinți este dreptul de a-și crește copiii fără
interferențe guvernamentale. Acest drept, "mai prețios decît simplele drepturi de proprietate", este un
interes pentru libertate, protejat de Clauzele de fond [merit] și procedurale ale procesului echitabil din
[Constituție].” Stanley v. Illinois, 405 U.S. 645, 92 S.Ct. 1208, 31 L.Ed.2d 551 (1972)
(Uite care-i treaba. Din punct de vedere legal, statul nu vă poate lua copiii, chiar și cu jumătate de normă, cu excepția cazului
în care au dovedit că sunteți în detrimentul sănătății și bunăstării copilului [statul fiind calificat antecedent]. Ei trebuie să aibă
dovezi obiective, necontestate, ca și cum te-ar găsi beat cu copilul, sau serviciile de protecție a copilului justifică abuzul sau
neglijența. Nu din cauza acuzațiilor adversarului tău. Care este diagnosticul? În ce fel ai acționat într-un mod care ți-a pus în
pericol copilul? Pe a cui autoritate medicală se bazează "boala mintală"? De ce…? Aceste sunt întrebări fără birouri, pentru
persoane – au formă de autoritate și capacitate de gîndire și acțiune peste substanța legii – prin presupunere)
415. “Drepturile părinților au fost recunoscute ca fiind "esențiale pentru căutarea ordonată a fericirii de către
omul liber."” Meyer v. Nebraska, 262 or 426 US 390; 43 S Ct 625, (1923)
416. Curtea Supremă a SUA a implicat că “un tată (odată) căsătorit care este separat sau divorțat de o mamă și
nu mai locuiește cu copilul său nu ar putea fi tratat constituțional diferit de un tată căsătorit care locuiește
cu copilul său.” Quilloin v. Walcott, 98 S Ct 549; 434 US 246, 255-56, (1978)
417. “Clasificările Legislative care distribuie beneficii și sarcini în funcție de gen poartă riscul inerent de
reimpunere a stereotipurilor cu privire la locul adecvat al femeilor și la nevoia lor de protecție specială;
astfel, chiar și statutele presupuse concepute pentru a compensa și ameliora efectele discriminării
anterioare împotriva femeilor trebuie croite cu atenție, statului nu i se poate permite să clasifice pe baza de
sex.” Orr v. Orr, 99 S Ct 1102; 4340 US 268 (1979)
418. Interesul pentru libertate al familiei cuprinde interesul de a păstra custodia copiilor și, prin urmare, un stat
nu poate interfera cu drepturile de custodie ale unui părinte în absența protecțiilor procesului echitabil.
Langton v. Maloney, 527 F Supp 538, D. C. Conn. (1981)
[interesul = termen financiar; adică ceea ce obține (dobîndă) din libertate, libertate care, le-a fost dată, ei fiind beneficiarii.
Adică nu este o recunoaștere de libertate a familiei, este interesul pentru (față de) libertate al familiei, o aspirație la, ca și cum
nu le aparține, ci le este dată. Subtil. De accea este folosit termenul „custodia”, un custode este unul care are în grija sa o
proprietate care nu îi aparține, seamănă dar nu este la fel cu Moștenitor de proprietate; adică “copiii” nu le aparțin! Iar aceștia
pot fi, nu-i așa “în custodia” unui așazis “părinte”, dar nepecificat substanțial: natural, artificial (‘naturalizat’), etc? ]
419. “sub rezerva 'vechii noțiuni' ..că.. în general este responsabilitatea principală a bărbatului să ofere o casă și
esențialele ei nu mai poate justifica un statut care discriminează pe bază de gen. Nu mai este femela
destinată exclusiv căminului și creșterii familiei, ci doar masculul pentru piață și lumea ideilor.” Stanton v.
Stanton, 421 US 7; 95 S Ct 1373, 1376, (1975)

[Să fim atenți la astfel de termeni deoarece sunt lăsate la liberă interpretare. Curtea doar vorbește. Curtea face o
afirmație, dar își asumă de la sine o noțiune de „discriminare” ceea ar însemna, prin absurd, că între un bărbat și o
femeie ar exista defapt asemănare egală de gen! Scriptura spune că împreună bărbatul și femeia sunt Omul nou. Și nu
„un adult”. Orice „discriminare” afirmată peste un om, îl descalifică inițial pe oricare, chiar dacă apoi califică pe celălalt. O
descalificare (dator de a fi) nu poate acorda credit, așa că nu se poate aștepta o creditare față de orice afirmație
calificativă. Sfidează „buna credință” și rațiunea legii, și orice noțiune de logică. Nimeni nu are permisiunea să intre între
un bărbat și o femeie. Știm ce s-a întîmplat în Grădina Edenului, primul exemplu în timp. Dar chiar „discriminare” este
termen înțeles, “Eu nu înțeleg” ar fi suficient. Pentru că orice supra sau sub estimat față de bărbat sau femeie îl
descalifică pe oricare, și este calomnie, atac la suveranitatea acestuia și prin urmare puterea investită de Dumnezeu în
acel om, este scăzută, alterată, modificată, astfel acela nu mai este omul, ci o reconstrucție într-o sală de pseudo-
judecată, și nu mai poate fi recunoscut ca Autoritatea suverană. O curte administrativă are nicio treabă cu deciziile
juridice (înțelepte) nefiind vreodată investită cu astfel de putere suverană, decît cu aplicarea remediilor contractuale – a
da! – a remedia contracte față de cei vii. Dar nu face asta, ci impune peste un statut care este lipsit de substanță. Apoi,
și în primul rînd, bărbatul nu este mascul, iar femeia nu este femelă – acestea sunt genuri ale animalelor. O eroare în
lege odată acceptată, nu mai este eroare – maximă de lege. Devine lege, prin obicei. Astfel de afirmații sunt intenționate.
Iată traducere mot-a mot: “Fără a aduce atingere "vechilor Noțiuni" citate de instanța de stat, că este responsabilitatea
principală a bărbatului să ofere o casă, că este salutar pentru el să aibă educație și formare înainte de a-și asuma
această responsabilitate [și că females tind să se maturizeze și să se căsătorească mai devreme decît males, nu există
nimic rațional în distincția statutară dintre males and females [masculi și femele] care, atunci cînd este legată de decretul
de divorț], are ca rezultat răspunderea apelantului pentru întreținerea fiicei doar pînă la vîrsta de 18 ani, dar pentru fiul
pînă la vîrsta de 21 de ani, impunînd astfel "criterii care nu au legătură cu obiectivul acestui statut."”. Pruncii sunt crescuți
de animale. Atenție la animale! În paranteze pătrate afirmația intenționată, se poate distinge că ei amestecă legea cu
fărădelegea. https://supreme.justia.com/cases/federal/us/421/7/ ]
420. “Nicio schemă statutară nu conține un standard probatoriu conform Constituției. Dovezile "clare și
convingătoare" (ale inadecvării părinților) sunt cel mai înalt standard probatoriu din dreptul civil care
îndeplinește controlul constituțional în conformitate cu Santosky v.Kramer, 455 S. U. A. 745 (1982).
Statutele scrise în mod expres care diminuează drepturile fundamentale ale părinților, nu sunt conforme
din punct de vedere constituțional și, prin urmare, nu respectă un control strict în conformitate cu legea
federală. Concluzie: În cazul în care drepturile ambilor părinți sunt diminuate în conformitate cu legislația
statului, nu există niciun set de circumstanțe în care să se poată obține vreodată un rezultat constituțional.”
Owens v. Zucker | 139 S. Ct. 1558 | US | (2019)
[cînd ai diminuat constituția nu poți spune că …“constituția”, un trup constituțional nu poate fi construit prin distrugere]
421. “Este cardinal pentru noi că, custodia, grija și îngrijirea copilului rezidă mai întîi în părinți, a căror funcție
și libertate primară includ pregătirea pentru obligații pe care statul nu le poate furniza și nici nu le poate
împiedica.” PRINCE v. COMMONWEALTH OF MASSACHUSETTS, 321 U.S. 158, 166, 64 S.Ct. 438, 442, 88
L.Ed. 645 (1944)
422. “pierderea unui copil poate fi o pedeapsă la fel de oneroasă ca și privarea de libertatea părinților.”
DEPARTMENT OF PUBLIC WELFARE V. J. K. B. 379 Mass. 1, 393 N.E.2d 406 citînd Custodia unui Minor, ---
Mass.---, ---, 389 N.E.2d 68, 74 (1979) [o judecată dreaptă se privește față de ambele părți, cu ambii ochi]
423. “Înainte ca Statul să poată priva definitiv orice părinte de acel interes, ar trebui în general să i se solicite să
îndeplinească un standard de probă mai mare decît o preponderență a probelor.” Vezi Santosky v. Kramer,
455 U.S. 745 at 764-766, 71 L. Ed. 2d 599, 102 S. Ct. 1388 (1982)
[adică Statul să dovedească capabilitatea sa de a avea grijă de „copiii” săi înainte de orice acuzații, situație pe care nu o poate
face deoarece cazul intrinsec este după prima facie: primul în timp primul în drept, care este omul, dar aici se referă la statutele
precedente ale așazisului Stat – făcute , sau emise de acesta. Deci, interesul părinților poate fi atît față de „copii”, cît și față de
o „datorie părintească” ca o „libertate” „de bună credință (și credit)” pe care ei o acordă tacit statului – prin presupunerea curții
federale]
424. [Drepturile de confidențialitate (viață-privată) ale unei familii încălcate de “Cerințele De Asistență Pentru Copii”]
“În timp ce sursa dreptului la viață privată a fost considerată a proveni din diferite dispoziții constituționale, a
fost recunoscută de mult timp să se aplice preocupărilor "familiei" dacă familia există sau nu în granițele
căsătoriei.” Eisenstadt v. Baird, 405 U.S. 438, 92 S. Ct. 1029 (8) (1972). Roe v. Wade, 410 U.S. 113, 93 S. Ct.
705 at 726-28 (1973)
[Adică sursa Familiei provine din Căsătorie, dar cred că este un apropo la Certificatul de căsătorie, prin care este inclus Statul
în patul conjugal, astfel nu se mai poate numi familie]
425. “Părinții au un interes de libertate protejat constituțional în creșterea și direcționarea educației copiilor lor,
iar un angajator de stat nu poate condiționa angajarea pe baza renunțării la acel drept.” BARRETT v.
STEUBENVILLE CITY SCH., 388 F.3d 967 (6th Cir. 2004)
REGELE
426. “Dacă un avocat colonial ar fi cercetat Blackstone pentru teoria imunității suverane, așa cum au făcut-o
într-adevăr mulți, nu ar fi găsit nimic care să sugereze clar că coloniile ca atare se bucurau de imunitate de
la proces. "Legea atribuie regelui atributul suveranității sau preeminenței", a spus Blackstone, 1 W.
Blackstone, Comentarii *241 (în continuare Blackstone), iar pentru el, sursele acestei noțiuni au fost
Bracton 3 și actele Parlamentului care au declarat Coroana imperială, id., la *241 * 242. A fost pur și
simplu Regele împotriva căruia " nu poate fi introdusă nicio [haină de] judecată sau acțiune ... chiar și în
materie civilă, pentru că nici o instanță nu poate avea jurisdicție asupra lui."Id., la *242” Alden v. Maine,
527 U.S. 706, la 765 (1999)
427. …“Prin urmare, din moment ce un rege se bucură de libertate naturală, dacă a descoperit vreo greșeală
într-un pact pe care l-a făcut, el poate, din propria sa autoritate, să notifice celeilalte părți că refuză să fie
obligat din cauza acestei greșeli; nici nu trebuie să asigure celeilalte [părți la pact] o eliberare de un lucru
[din Pact: o ofertă] care, prin propria sa natură, este incapabil să producă o obligație sau un drept." Id., la
1342-1343. vezi 1 S. Pufendorf, De Jure Naturae et Gentium Libri Octo 915 (1688 ed., reprintat 1934)”
Alden v. Maine, 527 U.S. 706, la 767 (1999)
428. “Poporul unui Stat este intitulat la toate drepturile care au aparținut anterior Regelui prin prerogativa sa.”
Lansing v. Smith, 4 Wendell 9, 20 (1829)
429. “Este o Maximă {un principiu stabilit} al Legii Comune că atunci cînd un act al Parlamentului este făcut
pentru binele public, pentru avansarea religiei și a justiției, și pentru a preveni rănirea și răul, Regele va fi
legat de un astfel de act, deși nu este numit; dar atunci cînd un Statut este general și orice prerogativă Drept
[ea dă drepturi], titlul sau interesul ar fi cesionat [vîndut] sau luat de la Rege (sau Popor) în acest caz, el nu
va fi legat.” The People vs. Herkimer, 15 Am. Dec. 379, 4 Cowen 345 (N.Y. 1825)
SUVERANITATEA
430. “...statele sunt suverani separați în ceea ce privește guvernul federal” Heath v. Alabama, 474 U.S. 82 (1985)
431. “Suveranitatea însăși este, desigur, nu subiect al legii, pentru că ea este autorul și sursa legii; dar în
sistemul nostru, în timp ce puterile suverane sunt delegate agențiilor guvernamentale, suveranitatea însăși
rămîne cu poporul, de către care și pentru care există și acționează orice guvernare. Iar legea este definiția
și limitarea puterii. Pentru însăși ideea că un om poate fi constrîns să-și păstreze viața, sau mijloacele de
viață, sau orice drept material esențial pentru a se bucura de viață, la simpla voință a altuia, pare a fi
intolerabil în orice țară în care predomină libertatea, ca fiind esența sclaviei în sine.” Yick Wo v. Hopkins,
118 U.S. 356 (1886)
[Yick Wo este un puternic caz anti-discriminare. S-ar putea să aveți impresia că legiuitorul poate scrie legi perfect legale, totuși
legile nu pot fi impuse contrar intenției oamenilor. Este ca și cum servitorii nu fac reguli pentru stăpînii lor. Este ca și cum
cetățenii care au creat Guvernul ar fi stăpînii lor. Este ca și cum funcționarii publici ar trebui să se supună autorității
superioare. Tu ești autoritatea superioară din Romani 13: 1. Tu, ca conducător, nu ești o teroare pentru faptele bune din
Romani 13: 3! Nu este o rușine că Guvernul tău a fost predat celor care sunt o teroare pentru faptele bune? Nu e păcat că te-
ai înrolat să le asculți?]
432. “Dacă națiunea [omul] coboară din poziția sa de suveranitate și intră în domeniul comerțului, ea se supune
acelorași legi care guvernează indivizii în ea. Își asumă poziția de cetățean obișnuit și nu se poate retrage
din îndeplinirea obligațiilor sale [comerciale].” Citat în Cooke et al. v. United States 91 U.S. 389 (1875)
433. [nicio imunitate] “Imunitatea suverană nu se aplică acolo unde (ca aici) guvernul este un încălcător de legi
sau jurisdicția este chestiunea” Arthur v. Fry, 300 F.Supp. 622 (1960)
434. “Pentru că "imunitatea suverană este de natură jurisdicțională", F. D. I. C. v. Meyer, 510 S. U. A. 471, 475,
114 S. Ct. 996, 127 L. Ed.2d 308 (1994)” Freeman v. SUA, 556 F. 3d 326, 335 (al 5-lea Cir. 2009)
435. “Drepturile suveranității se extind la toate persoanele și lucrurile care nu sunt privilegiate, care se află
întru teritoriu. Ele se extind la toți străinii rezidenți într-acolo: nu doar la cei care sunt naturalizați, și la cei
care sunt domiciliați acolo, după ce și-au luat lăcaș cu intenția de a avea rezidență permanentă, ci și la cei a
căror rezidență este tranzitorie. Toți străinii se află sub protecția suveranului în timp ce se află pe teritoriul
său și datorează o loialitate temporară în schimbul acestei protecții.” Carlisle v. United States, 83 U.S. 147,
154 (1873)
[această jurisprudență este din punct de vedere comercial; rezidenți permanenți, teritoriu, cei care nu sunt privilegiați, etc. –
sunt termeni militari, și desigur punctează către o taxă, pentru cei străinii de această suveranitate ‘protectoare’. Suveranitatea
este de la Creator, iar Acesta este Protectorul, suveranitatea nu este de la un Stat suveran decît peste statutul de Cetățenie
care este născut din Stat și Administrație, astfel ‘naturalizat’, ca o haină și moneda de (răs)plată pentru suveranii care l-au
înființat (Statul și femeia sa), și se plătește lor, dacă doresc privilegiul, este deci o datorie de plată față de statul suveran]
436. “În Statele Unite, suveranitatea rezidă în oameni, care acționează prin organele stabilite de Constituție”
Chisholm v. Georgia, 2 Dall 419, 471, 2 U.S. 419 (1793); Penhallow v. Doanes Administrators, 3 Dall 54, 93
(1795); McCullock v. Maryland, 4 Wheat 316, 404, 405 (1819); Yick Wo v. Hopkins ,118 U.S. 356, 370 (1886)
[socotită abordarea, în respect la Scriptură, a spus ’rezidă’. A se vedea Dex. 2. persoană stabilită temporar în alt loc decît țara
al cărei cetățean este. Referitor la Împărăția Cerului. “Sau nu ştiţi că trupul vostru este templu al Duhului Sfînt care este în voi,
pe care-L aveţi de la Dumnezeu şi că voi nu sunteţi ai voştri?” 1 Corinteni 6:19. “De aceea să nu dormim ca şi ceilalţi, ci să
priveghem şi să fim treji” 1 Tes 5:6]
437. “Nici o legislatură nu poate negocia sănătatea publică sau morala publică. Oamenii înșiși nu o pot face, cu
atît mai puțin slujitorii lor.” New Orleans Gas Co v. Louisiana Light Co ,115 U.S. 650 (1885)
438. “Oamenii sunt supremi, nu Statul.” Waring v. the Mayor of Savannah, 60 Georgia at 93 (1878)
439. “Strict vorbind, în forma noastră Republicană de guvernare, suveranitatea absolută a națiunii este în
poporul națiunii; iar suveranitatea reziduală a fiecărui stat, care nu este acordată la niciuna dintre
funcționarii săi publici, este în poporul statului.” 2 Dall. 471; Bouv. Law Diet. (1870)
440. “Teoria sistemului politic … este că suveranitatea finală este în popor, de la care izvorăște toată autoritatea
legitimă, iar poporul colectiv, acționînd prin intermediul constituțiilor, creează astfel de agenții
guvernamentale, le înzestrează cu astfel de puteri și le supune unor astfel de limitări ca în înțelepciunea lor
vor promova cel mai bine binele comun” First Trust Co. Lincoln v. Smith,. 134 Neb. 84, 277 N. W. 762 (1938)
[Dacă nu există dreptul, atunci în conformitate cu maxima ubi jus ibi remedium nu ar trebui să existe remediu. Prin termenii
acestei maxime, un remediu este de a fi găsit oriunde există un drept, iar prin "drept" se înțelege unul recunoscut în lege. Vezi
Broom, A Selection of Legal Maxims (A, Maxwell & Sons, London, 1848), 2d Ed., p. 146. See also Hastings v. Livermore &
Another, 7 Gray (Mass.) 194 (1856) ; Thornton v. City of Clinton, 148 Mo. 648, 50 S.W. 295 (1899). Fără îndoială este un ecou
extras direct din Magna Carta care exprimă Remediu pentru toate injuriile: Nulli vendemus, nulli negabimus aut differemus,
rectum aut justitiam. To no man will we sell, or deny, or delay, right or justice. Niciunui om nu-i vom vinde, nega sau întîrzia,
dreptul sau dreptatea. Constituția prevede că fiecare persoană "ar trebui să găsească un anumit remediu în legi pentru toate
rănile și greșelile pe care le poate primi în persoana, proprietatea sau reputația sa."
https://scholarship.kentlaw.iit.edu/cgi/viewcontent.cgi?referer=&httpsredir=1&article=1775&context=cklawreview
Ex. pag 4.: Copilul abandonat în zilele legii comune ar putea solicita ajutor de la autoritățile de ajutorare a săracilor sau, în cel
mai bun caz, ar putea angaja doar creditul părintelui pentru necesități, lăsînd orice acțiune împotriva părintelui către
comerciantul care a furnizat bunurile: Bagely v. Forder, L. R. 3 Q. B. 559 (1868). Adoptarea legală a fost necesară pentru a
permite copilului să se recupereze direct pentru non-sprijin: Vernier, American Family Laws (Stanford University Press, 1935),
Vol. IV, int. 234, PP. 56-93. Comparați Ill. Rev. Stat. 1945, Cap. 107, § 1. În același mod, au fost necesare acte normative
pentru a permite copilului să dea în judecată o terță persoană care a vîndut băuturi alcoolice unui părinte, producîndu-i astfel
o pierdere de sprijin: Vernier, op. cit., Vol. IV, 266, p. 478, și Ill. Rev.Stat. 1945, cap.43, § 135. Deci, copiii au autoritate legală
de a da în judecată vînzătorii de băuturi alcolice pentru pierderile suferite.]
441. “În acest stat, ca și în toate republicile, Nu legislația, oricît de transcendentă ar fi puterile ei, este supremă—
ci poporul— și a presupune că ar putea încălca legea fundamentală este, așa cum s - a exprimat cel mai
elocvent, a afirma că adjunctul este mai mare decît principalul său; că slujitorul este mai presus de stăpînul
său; că reprezentanții poporului sunt superiori poporului însuși: că oamenii care acționează în virtutea
puterilor delegate pot face nu numai ceea ce atunci puterile nu autorizează, dar ceea ce interzic.” Warning
v. the Mayor of Savannah, 60 Georgia, P. 93 (1878)
442. “Au existat presiuni hidraulice puternice de-a lungul istoriei noastre, care au afectat puternic curtea
pentru a reduce garanțiile constituționale și a da poliției mîna superioară. Probabil că presiunea hidraulică
nu a fost niciodată mai mare decît este astăzi. Cu toate acestea, dacă individul nu mai este să fie suveran,
dacă poliția îl poate ridica ori de cîte ori nu le place croiala brațului său [cum efectuează el lucrurile], dacă
îl pot captura și percheziționa la discreția lor, intrăm într-un nou regim. Decizia de a intra ar trebui luată
numai după o dezbatere completă a oamenilor din această țară.” Terry v. Ohio. 392 U.S. 39 (1967)
443. “Congresul nu poate revoca puterea Suverană a poporului de a trece peste voința lor așa cum a fost
declarat.” Perry v. United States, 294 U.S. 330, 353 (1935)
444. “În Statele Unite Oamenii sunt suverani, iar guvernul nu-și poate reteza relația cu Oamenii, luîndu-le
cetățenia.” Afroyim v. Rusk, 387 U.S. 253 (1967)
445. “Va fi suficient să observăm pe scurt, că suveranitățile în Europa, și în special în Anglia, există pe principii
feudale. Acest sistem îl consideră pe prinț ca suveran, iar oamenii ca subiecți ai săi; consideră persoana sa
ca obiect al supunerii pe care nu o obțin astfel de idei aici; la revoluție, suveranitatea s-a descentralizat [a
revenit] poporului; și ei sunt cu adevărat suveranii țării, dar sunt suverani fără supuși și nu au pe nici unul
care să guverneze decît pe ei înșiși.” Chisholm v. Georgia 2 U.S. (2 Dall.) 419, Dallas Supreme Court Reports,
Vol. 2, Pages 471, 472 (1793)
446. Statele Unite, ca întregime, a emanat de la oameni. Poporul [Oamenii], în calitatea lor de suverani, a făcut și
a adoptat Constituția. M'Culloch v. State of Maryland., 17 US (4 Wheat.) 316 @ 402 (1819)
447. Guvernele sunt dar încredințați [administratori] care acționează sub autoritate derivată și nu au puterea de
a delega ceea ce nu le este delegat lor. Dar oamenii, ca fîntîna originală, ar putea lua ceea ce au delegat și în
credința cui vor. Suveranitatea în fiecare stat rezidă în poporul statului și ei își pot altera și schimba forma
lor de guvernare la propria lor plăcere. Luther v. Borden, 48 US 1, 12 LEd 581 (1849)
448. “Nu există o putere de suveranitate inerentă în Guvernul Statelor Unite. În această țară suveranitatea rezidă
în popor, iar Congresul nu poate exercita nicio putere pe care nu o are, prin constituția lor încredințată ei:
toate celelalte sunt reținute [oprite, refuzate].” Julliard v. Greenman, 110 US 421 (1884)
449. [Posibile cazuri împotriva CCU] “‘Nici consimțămîntul și nici supunerea de către state [județe] nu pot mări
puterile Congresului; niciuna nu poate exista, cu excepția celor care sunt acordate.’ Statele Unite v. Butler,
297 U.S., 56 S.Ct. 312, 102 A.L.R. 914, hotărîtă la 6 ianuarie 1936. ‘Suveranitatea statului esențială pentru
buna funcționare a acestuia în temeiul Constituției Federale nu poate fi cedată; nu poate fi înlăturată de
nicio formă de legislație. Vezi Statele Unite v. Constantine, 296 SUA 287, 56 S.Ct. 223.’” Ashton v. Cameron
County Water Improv. District No. 1, 298 U.S. 513, 531 (1936)
INSTRUMENTE NEGOCIABILE
Tot ceea ce au făcut a fost să înlocuiască aurul (valoarea) cu omul ființa vie (care dă valoarea valorii). Metoda este
descrisă în scriptura Faptele lui Toma (necredinciosul, zis Geamănul) exact la începutul ei, de aceea au retras-o.
450. “Astfel, dacă devine titularul unei cambii, trebuie să folosească aceeași diligență pentru a percepe [taxa]
sertarele [conturile] și indorserii [andosanții privați; validatorii] care sunt necesare indivizilor
[persoanelor fizice]; și, dacă eșuează în acest sens, cererea sa asupra părților este pierdută. United States v.
Barker, 12 Wheat. 559” Cooke et al. v. United States 91 U.S. 389 (1875)
451. Cooke et al. v. United States 91 U.S. 389 (1875) este citată în United States v. National Exchange Bank of
Baltimore, 270 U.S. 527, 534 (1926); Perry v. Statelor Unite, 294 SUA 330, 331 (1935) “Atunci cînd Statele
Unite, cu autoritate Constituțională, încheie contracte, are drepturi și își asumă responsabilități similare cu
cele ale persoanelor care sunt părți la astfel de instrumente. Nu există nicio diferență, a declarat Instanța
din Statele Unite v. Bank of the Metropolis, 15 Pet. 377, 392 [1841], cu excepția faptului că Statele Unite nu
poate fi acționată în judecată fără consimțămîntul său. …Dreptul de a face obligații obligatorii este o
putere de suveranitate. … Suveranitatea Statelor Unite rezidă în popor; iar Congresul nu poate invoca
suveranitatea poporului pentru a le depăși voința, așa cum este declarat în Constituție. … Faptul că Statele
Unite nu poate fi acționat în justiție fără consimțămîntul său este o chestiune de procedură, care nu
afectează legalitatea și caracterul obligatoriu al contractelor sale.”
452. “Ca regulă generală, atunci cînd Legea de Stat sau Federală intitulează [dă drept] un individ care
îndeplinește anumite criterii de eligibilitate[permisiune] la recipisa de Stat sau federală de fonduri
benefice, individul are un interes de proprietate [i se cuvine] asupra beneficiului [prestației]." Madera v.
Secretary of the Executive Office of Comm. & Dev., 418 Mass. 452, 459, 461-462, 636 N.E.2d 1326 (1994)
+ nu are titlul în sine, i se dă, după “închină-te mie și toate astea ți le voi da ție”, ca o cedare a drepturilor dar aceste
terminologi nu se referă la om, ci la persoană, cînd omul își cedează identitatea devine persoană, și astfel urmează să
fie intitulat pentru că nu mai este creditorul. Creditorul acționează în numele său, dacă nu mai ai identitate, nu mai ai
numele. Majoritatea oamenilor cred că numele lor de om viu este acela cu litere CAPITALE, la fel cum este scris pe
pietrele de mormînt. De asemenea, un individ, este tot o persoană – termeni folosiți sunt lăsați la liberă identificare;
+ interesul, este astfel o datorie de plată, dar ca o taxă în așteptare. Termenul 'interes' presupune o investiție față de,
antecedentă, ceea ce înseamnă că termenul de beneficiar este primordial un dator, este taxatul care așteaptă Creditor
pentru a-l izbăvi – în Numele – și după ce a fost creditat el poate revendica datoria; altfel, datoria îl revendică pe el, și
rămîne veșnic un dator fără ..Nume.
+ acest „interes de proprietate asupra beneficiului” este, folosind o exprimare simplistă, ca și cum un țăran dă boabe la găini,
unde găinile au un interes de proprietate asupra boabelor, ca o datorie de plată, astfel beneficiul rezultă (printr-o
presupunere desigur) din datoria de plată a boabelor. Omul nu este găină. Un interes este similar cu dobîndă (deci, din
nou, presupune o investiție) deoarece găina și-a pus voința, carevasăzică rîvna sufletului (pe care nu îl are!), în acele
boabe, și astfel a făcut o investiție de la care așteaptă o datorie. Metoda este, cvasi-reală, dacă privim atenți este ca și
cum Dumnezeu a pus suflet în om ca o investiție de la care așteaptă o datorie de plată, dar omul are putere de decizie,
adică capacitate juridică, are identitate, pe cînd găina, persoana, și alți termeni etc. etc. nu are.
Exemplul nu este întîmplător deoarece aceste instanțe comerciale, reprezintă o curte de judecată al unei gospodării (Sovhoz),
ca Administrație de stat, unde ei sunt dumnezeii, chiar de aceea observăm decizii folosind termeni ca femele sau
masculi, defapt scopul sclaviei americane a fost impusă pentru a pre-găti astfel de hotărîri (sclavii au fost aduși cu forța
în America („Noua Lume” bla bla) de către jupînii evrei, tot ei au pus termeni de “culoare a legii”, acela de ‘negri’),
deoarece oameni “negrii” erau considerați asemenea animalelor, iar animalele sunt dobitoace, astfel pre-supuși că nu au
putere de gîndire sau consimțămînt, astăzi oamenii “negrii” (oaia neagră) sunt “persoanele”; și acest lucru 'a permis'
“negrilor”, deci animalelor, să 'cîștige' statutul de cetățenie U.S. Corporation, ca beneficiari - ai unei 'datorii de plată', în
așteptarea unui salvator (– desigur este același mod de a-L provoca pe Dumnezeu) deși, ironic ei au crezut că și-au
cîștigat libertatea. Este o răsucire, răstălmăcire, a adevărului folosind statute neînființate ca “noi termeni”, în beneficiul
celor care vor fi sclavi, adică morți în drepturi, prin pre-supunere. Fără informare desigur. Este o fraudă de Conștiință.
Acel Stat corporatist, este asemenea unui Sclav Șef, ce nu poate fi comparat cu, sau sta împotriva, Regelui regilor.
Notă: această datorie de plată este copie după Scriptură, unde Dumnezeu are un 'interes' la sufletul omului, de a fi supus, deci
de plătit, în Contul Legii, Chivotul Legămîntului (Acordului dintre Părți: dintre Patriarhul Noe și Părintele Dumnezeu
pentru 'interesul' fiilor/fiicelor în perpetuitate, spre remediul lor), dar într-un mediu fictiv, unde un Acord este prezumat cu
părintele Statul(?), și desigur făcut împotriva 'animalelor'. Dumnezeu lasă liberul arbitru, ei impun prin prezumții
convenabile unde au 'convenit' întreaga omenire unor statute moarte, iar remediul este omis deoarece în Moarte nu
există Credit nu există Răscumpărător nu există Viu, nu există nimic și ești gata mort; este decît beneficiul în Contul
Morții care nici acela nu există ci este o separare față de Dumnezeu, și deci de un Acord privat cu Acesta, în Iad doar
terții sunt eligibili, adică cei în afara Acordului Suprem dintre Om și Dumnezeu, deoarece au respins... Remediul, și astfel
intrînd în fărădelege -dar fac tot prin presupunerea, și totală neinformare, probabil zic “Dumnezeu face la fel”- deoarece
Acordul este lege între părți care suprascrie Legea – fiind privat, dar Presupunerea nu este Legea!
453. Dacă trasul [viul] necesită mai mult timp pentru considerare [examinare] înainte ca el să accepte, va fi bine
pentru titulară [deci viul] să dea sertarului [TU și cealaltă CORPORAȚIE] și indorserilor [în caz că vor să o

andoseze către altă parte] o notificare a circumstanței. Ingram v. Forster, 2 Smith, 242 (1805)
[este destul de veche și nu am găsit referință clară; dar sentința este de bun simț]
454. “"Instrumentul trebuie expus persoanei de la care se cere plata, iar cînd este plătit trebuie livrat părții care
îl plătește." Înțelepciunea unei astfel de cerințe din partea plătitorului este demonstrată pe larg de ceea ce
s-a întîmplat în Adler v. Interstate Trust Banking Company, 166 Miss. 215, 146 So. 107, 87 A. L. R. 347
[1933], avînd în vedere că, probabil, am considera, dacă ar fi necesar să se ia o decizie în speță, că, în ceea
ce privește orice acțiune extrajudiciară [în afara jurisdicției], niciun beneficiar al plății [trăgător de datorie
de plată] nu are dreptul să considere un plătitor în lipsă, pentru orice instrument negociabil sau contract,
fără a produce [prezenta] instrumentul la timpul și locul de unde beneficiarul plății solicită efectuarea
plății, cererea pentru o astfel de producere [prezentare] fiind făcută de către plătitor. ” Commercial Credit
Co. v. Spence, 185 Miss. 293, 184 So. 439 (1938)
[Un plătitor nu poate plăti dacă nu are cererea de plată livrată la acesta, iar o prezumție că este de acord cu plata sau nu, în
lipsa acesteia, și chiar a lui, adică fără a fi corect informat, nu poate fi acceptată în lege]
→…
455. Erie Railroad v. Tompkins, 1938: Curtea Supremă a Statelor Unite a decis pe baza Legii (Instrumentelor
Negociabile) Comerciale: că Tompkins nu avea niciun contract cu Calea Ferată Erie și, prin urmare, nu avea
nicio poziție pentru a da în judecată compania. [Dar] Conform Legii Comune, el a fost vătămat și ar fi avut
dreptul să dea în judecată.
Prin urmare, toate instanțele din 1938 funcționează într-o Jurisdicție a Amiralității și nu Instanțe de Drept Comun, deoarece
banii legali (monedă de argint sau aur) nu există. Curțile Amiralității au jurisdicție numai asupra contractelor maritime în marea
înaltă și a căilor navigabile ale canalelor maritime.
…←
456. [cheltuieli de notare] “Cheltuielile de notare [precizare; scriere] și protest sunt singurele cheltuieli juridice
recuperabile de către titularul [deținător al] unei cambii [bilet la schimb] împotriva unui acceptor. Un
andosant [cel care girează], care a furnizat pentru bilet [precizează pentru descărcarea la], poate percepe
[și el] o sumă rezonabilă pentru schimbul, furnizarea, expedierea poștală și re-schimb.” Mellish v. Simeon,
2 Hen. Black. 378 (1794)
[re-schimb poate fi cu referire la altă valută, sau serviciul cerut în cambie pe care andosantul l-a oferit între acceptor și
trăgător] Extras din The Law of Bills of Exchange, Promissory Notes, Checks, Etc. p. 50 de CUTHBERT W. JOHNSON , ESQ
→…
457. [factură străină] “Omisiunea unui protest pentru neacceptare sau neplata unei cambii străine exonerează pe
avalători [avizații; cei care primesc factura în locul beneficiarului <- andosații (avocații, cei fărădevocație)]
și trăgătorul [sertarul] de toată răspunderea. Însă omisiunea unui protest asupra unei facturi interioare [în
țară] doar exonerează părțile la factură de interes [dobîndă].” Rogers v. Stephens (1788), 2 T.R. 718.
[Un protest în legea instrumentului negociabil este tot acceptare, deoarece se impune plata fără a dezvălui remediul. La o
corporație, care este străină de țară, omisiunea unui protest - așa cum sînt toate băncile străine și oricare altă corporație
deoarece nu sunt înființate - exonerează pe beneficiarul datoriei de plată din factură (PERSOANA #CUSIP) cît și pe
trăgător (viul comun; deoarece are cont la o așa-numită bancă, neintitulată în lege - nu există - și trage datoria din biletul
respectiv într-o altă datorie: așa-numiții bani din cont).
La o factură din țară - pseudo-Republica RPR – omisiunea unui protest exonerează părțile la acea factură. Dacă nu plătești
factura în țara ta, cei străini care cer plată și cei care nu plătesc sînt exonerați. Dacă protestează trebuie să dovedească
un Acord, sau contract, deoarece totul este pe pămînt comun.
Un 'interes' poate fi o datorie și/ sau o dobîndă pe care o poți extrage, cum am scris mai sus, în bani de cont. Exemplu: la o
factură transmisă din mînă-n mînă, andosanții au un interes deoarece ei pot pasa mai departe factura către un alt
andosant și fiecare să primească plată pentru serviciile de andosare ulterior furnizate celuilalt andosant andosat.
Iar dacă o corporație străină emite o factură din orice motiv iar avizatul nu o plătește (de parcă ar putea) iar ei din corporație nu
protestează, beneficiarul datoriei - adică corporația CNP - cît și trăgătorul (sertarul – cel cu Contul, la care se creditează
suma) - adică patronul ei (tu) - sunt scutiți de răspundere.
Dacă există Acord nu poate exista 'străin'. O factură străină înseamnă mot-a-mot că nu aveți Acordul cu. Și este astfel un
contra-act, prin sau datorită presupunerii – și a dvs. și a lor, dar ei beneficiază nu cei care ‘plătesc’; deoarece aceia nu
oferă decît același lucru (adică creeat de Dumnezeu) sub o altă denumire.
Ca punct de reper hotărît aflat exact în centru este "datoria de plată" astfel 'interesul' este de ambele părți ←→]
458. Acest protest în cazul unei cambii [facturi] străine este absolut necesar; și nici o dovadă de preaviz
[notificare], sau nimic [măcar o notificare], sau cu martor [să spună 'dar a / nu a plătit!'], sau orice alt mod
va fi suficientă. Orr v. Maginnis (1806), 6 East, 359
[litigiul nu este acceptat; scopul litigiilor este pentru că factura este cîștig în perpetuitate. Întregul Act al lui Iisus Hristos a fost
transformat în instrument financiar global pentru supra cîștig; a se vedea pct.3]
459. Dar dacă după această omisiune de a protesta pentru neacceptare, titularul [deținătorul] plătește factura, un
andosat vizat [care primește factura în locul beneficiarului] ulterior nevinovat [nu este pătat de datorie]
poate prezenta [notifica, plînge] și protesta pentru neacceptare și poate recupera [de răspundere] toate
părțile [răspunzătoare la datorie]. Dunn v. Keefe (1815), 6 Taunton, 304. 1 Marshall, 613. 5 M.& S. 282
[așadar un nevinovat poate recupera pentru toate părțile, dacă este fără infracțiune. Spre ex. Tu ai primit factură de plată de la
o corp. străină de Patrie, așa cum sunt cele de 'recuperare', trimisă către PERSOAN TA # CUSIP – o datoare, tu fiind
creditorul - și tu o plătești cu promisiuni de plată numite 'bani', dar această acțiune nu stinge datoria – evident este acest
lucru, nu se poate stinge decît cu bani, valoare reală – aceasta este andosată de către deținător care poate fi patronul
corporației tot așa cum ești tu față de PERSOANA TA #CUSIPP (CNP), el o andosează către un altul, deoarece poate
face acest lucru, (acțiune fraudulentă în ea însăși atunci cînd emitentul nu are același nume cu corporația dacă este
înființată) pentru că tu ai plătit-o deja cu promisiuni, neștiind că defapt nu ai plătit și totul este pre-plătit și trebuie doar
acceptată. Maxima 'Unul nu poate da ceea ce nu are' ei o cunosc de aceia nu vor folosi un protest împotriva ta deoarece
ar trebui să dovedească în primul rînd Acordul dintre tine și titularul cu același nume al corp. respective, într-o instanță
nu merge cu presupunerea că o plată înseamnă acceptarea unui așa-zis Acord între părți deoarece maxima 'Celui care
este constrîns să se supună nu i se atașează nicio vină' și apoi trebuie să dovedească un prejudiciu, cauzat de tine….
Să ne gîndim că la o factură de apă trebuie să aducă dovada de brevet că ei au creat apa (H2O), iar astfel ca
producători au prejudiciu; la curentul electric că au creat fotonii, electroni, etc. ceea ce ei nu pot face și cunosc acest
lucru bine: “Materia nu poate fi creeată nici distrusă”, iar lumina 'consumată' în mod real nu experimentează timpul!
Revenind la factură, titularul o poate andosa unui altuia nevinovat de plată de datorie, iar acesta o poate protesta pentru
neacceptarea inițială (CHIAR DACĂ TU 'AI PLĂTIT' – nu ai plătit nimic!) și astfel acel andosat, mandatat, destinat etc.
poate recupera toate părțile la această acțiune care inițial este în fărădelege (deoarece în primul rînd obligă la o plată
fără consimțămîntul corect informat o alta), astfel corectînd-o, o întoarce în lege, o revendică. Deci, oameni buni, scopul
emiterii facturilor fabuloase frauduloase este de a îmbogății o corporație în sine, împărăția ei în fapt, așa fac 'bani', prin
facturi. Nu contează că tu plătești sau nu plătești factura! Factura care se trimite la voi este o copie, nu originalul. Nu
factura este problema, ci contextul. Jurisdicția unde se petrece acțiunea, care implică unele statute. Este o acțiune
copiată/redată 100% după Scriptură!
Scopul sentinței pune accentul pe Acceptare, nu de ‚a plăti’ factura deoarece un dator nu poate plăti decît cu ceea ce nu are –
legal – promisiuni de plată, iar un creditor acceptă pentru plată factura deoarece totul este preplătit, el trebuie doar să
încuviințeze dacă acel lucru pentru care plătește este valoros pentru acesta. Acceptorul stabilește.
Dar este ca și cum, așa ca astăzi, oamenii care se mîndresc că 'au plătit' nuștiuce, chiar dacă ei nu admit asta fapta vorbește
că ei re-creditează creația (zis 'lumea'), o fac ei din nou, este un mare păcat, și implică negarea existenței, unde păcatul
împotriva Duhului Sfînt nu se iartă. O plată este credit, întreaga creație este Credit de la Creditorul!
Cei care au pus la punct acest de-mers au gîndit-o spre pierderea omului prin propria-practică, cu siguranță că ei nu plătesc,
dar gravitatea acestui contra-act de facturare este a-tot-cuprinzător spre Negare, omul cînd 'plătește' uită, sau cînd nu
plătește pentru că nu poate, nu are cu ce, se gîndește numai că este dator, nu mai poate vedea creditul, sau Creditorul,
din cauza 'datoriilor' ca și cum totul 'ar fi' doar ..moarte, etc.
Această acțiune este în non-assumpsit (non-presupunere): în legea comună, este o acțiune de recuperare a despăgubirilor
pentru încălcarea contractului. Adică atunci cînd există acordul. Viii nu încheie contra (contra-acte!). În assumpsit
(contract) unde se presupune un așazis contra-act împotriva dvs., situația facturi poate continua. Desigur că, fără ca
omul să poată cunoaște asta. A se vedea pagina 61]
[The Law of Bills of Exchange, Promissory Notes, Checks, Etc p. 50 de CUTHBERT W. JOHNSON , ESQ]
460. [acțiune în assupmsit] O acțiune asupra unei cambii în asumare trebuie să fie începută în termen de șase ani
de la momentul cauzei acțiunii, termen care începe din momentul în care cambia devine scadentă.
Wittersham v. Carlisle (1791) , 1 H. Black . 631. Chievely v. Bond (1692), 4 Modern , 105. 1 Shower, 341. Și
dacă nota este plătibilă la vedere sau după cerere, nu pînă cînd nu a fost prezentată pentru plată.
[înștiințarea nu o trimit pentru că este un contract (contr-act) bazat pe presupunere] Holmes v . Kerrison (
1810 ) , 2 Taunton , 323.
461. Cu toate acestea , factura poate fi reînviată printr-o promisiune necondiționată ulterioară. Tanner v. Smart
(1827), 6 B. & C. 608 , 609. A'Court v . Cross ( 1825 ) , 3 Bindhani , 329. Dar, desigur, această promisiune
trebuie să fie în scris. 9 Geo. 4. c. 14. s.
462. Dacă cauza de acţiune este comună, atunci acţiunea trebuie introdusă împotriva tuturor părţilor care, în
mod expres sau implicit, au încheiat contractul; iar dacă una dintre părți este moartă, atunci circumstanțele
trebuiesc sugerate în declarație împotriva supraviețuitorului. Tissard v. Warcup (1677), 2 Modern , 279. Dar
dacă există doi acceptanți, nu este necesar să îi dați în judecată pe amîndoi. York v. Blott (1816), 5 M. & S.
71.
[D.p.d.v. al Scripturi (Legea) dacă am compara omul cu o bucată de hîrtie, reînvierea facturii este legitimă, iar neînștiințarea
este deoarece, fiind presupus mort ”Morții știu nimic” Solomon. Adică din lumea viilor, a judecătorilor “Dumnezei”. Deciziile în
assumpsit nu pot fi luate decît dacă ești Dumnezeu Cel Preaînalt, față de oameni, însă ei o fac față de PERSOANELE fictive –
entități moarte. Apoi gîndiți-vă că Viul cu același Nume, a fost osîndit prin presupunerea că și El este tot un păcătos (dator) ca
ceilalți, adică a fost presupus muritor și deci osîndit față de PERSOANA SA (statutul), cu același nume, muritoare (moartă). La
pagina 60 este scris că poți fi arestat pentru costul facturii. Desigur că este o acțiune ilegală deoarece se poate folosi timbru
care denotă sufletul ispășirii și cerneala roșie+albastră care denotă sîngele+apa (trup+juris.). Aici vorbim despre acte și hîrtii,
nu de oamenii vii. Arestările și condamnările la moarte, pentru o datorie mai ales neînsuflețită, nu pot fi al pari cu Legea. Este
folosită tot o altă presupunere convenabilă pentru a nu pierde puterea față de o lume unde primează ficțiunea, iar viața este
secundară, și pentru ispășire. Hristos a semnat peste Chivotul Legămîntului (Acordul dintre Om-Dumnezeu, Dator și Creditor)
în timp ce Acesta era presupus mort pe cruce. El a fost presupus mort veșnic pe Cruce și astfel s-a presupus că a acceptat.
Astfel, după înviere El presupune la rîndul Său revendicare peste mortul cu același nume – presupusul dator. Ceea ce s-a
întîmplat la Golgota cuprinde totul. Astfel asumarea, presupunerea (Assumpsit-ul), a devenit Lege. Însă atenție, Presupunerea
Sa a fost efectuată peste un Act făcut de mîinile oamenilor – Chivotul în sine – după legea , indiciile lui Dumnezeu, pe cînd
presupunerea lor, de așa-zis judecători este peste un Act făcut de mîinile lui Dumnezeu – Omul în sine. Aceștia pretind că au
putere, asumată de ei înșiși, peste Duhul de Viață, inițial negîndu-l, tot prin presupunere, ca apoi să-L guverneze, este păcatul
care nu se iartă. Duhul, din punctul lor de vedere, și-ar fi dat consimțămînt tacit la moarte, nu este suveran, astfel nu are credit
sau remediu] [The Law of Bills of Exchange, Promissory Notes, Checks, Etc p. 61 de CUTHBERT W. JOHNSON , ESQ]
…←
463. “Un acceptant care a plătit cambia [factura], negociabilitatea acelei cambii este încheiată, deoarece necesită
un nou timbru; dar dacă un trăgător [sertar] sau un avizat [în locul beneficiarului -> datoriei de plată] îl ia,
el poate cu siguranță să îl andoseze altuia [gira], care se poate recupera împotriva acceptorului [care a
achitat factura].” Callow v. Lawrence, 3 M. & S. 95 (1814) citat în Havens v. Huntington, 1 Cow. 387 (1823)
[Atunci cînd plătiți o factură - care defapt este o cambie/ schimb între părți - plata efectuată poate fi transferată chiar de către
beneficiarul plății unui alt beneficiar, Și se achită cu un timbru]
Extras din The Law of Bills of Exchange, Promissory Notes, Checks, Etc p. 109 de CUTHBERT W. JOHNSON , ESQ
464. “în cazul în care biletul [factura] este dat de un debitor insolvabil [falit] creditorului său pentru a-l
determina să-și retragă opoziția față de descărcarea de gestiune* în temeiul Legii insolvabilității, biletul
este egal nul între părți.” Murray v. Reeves (1828), 2 M. & R. 423. 8 B. & C. 421. Rogers V. Kingston (1825), 10
Moore, 97. 2 Bingham, 441
[*dacă creditorul refuză să crediteze biletul, adică a-l obliga la acceptare cu alte cuvinte; prin constrîngere dispare voința
creditorului și acceptarea nu poate fi validă deoarece nu mai este în conformitate cu legea: Hristos a spus “Îmi dau Viața din
proprie voință” Ioan 10:18; devine un act fărădelege]
Extras The Law of Bills of Exchange, Promissory Notes, Checks, Etc – de CUTHBERT W. JOHNSON , ESQ . p. 33
465. Un acceptant nu este răspunzător față de trăgător pentru o notă fondată într-o tranzacție de jocuri de
noroc. Robinson v . Blond , Buller's Nisi Prius , 271. Dar el este răspunzător față de un deținător bona fide
[de bună credință] ignorant de această considerație. Newby v . Smith ( 1788 ) , 2 Espinasse , 539.
Extras din The Law of Bills of Exchange, Promissory Notes, Checks, Etc p. 31 de CUTHBERT W. JOHNSON , ESQ
466. Bancnotele plătibile la cerere diferă de notele de schimb și nu sunt de obicei andosate [aprobate] "Ele sunt
nu bunuri, nici titluri de valoare [securități] nici documente pentru bunuri, nici nu sunt atît de stimate; dar
sunt tratate ca bani, ca numerar, în cursul și tranzacția obișnuită a afacerilor de consimțămîntul general al
omenirii, care le dă creditul și moneda [valuta] de bani: la toate intențiile și scopurile: sunt la fel de mult
bani ca guineea: ei înșiși sunt, sau orice altă monedă curentă care este folosită în plățile comune ca bani
sau numerar: trec printr-o voință care lasă moștenire toți banii testatorului, ca numerar; și nu sunt
niciodată considerați ca valori mobiliare pentru bani, ci ca bani însăși.” Miller v . Race (1735) , 1 Burrows ,
452
[testatorul lasă moștenirea și trimite un împuternicit care dă grantul, opusul testatorului este beneficiarul, moștenitor al trustului]
[extras din The Law of Bills of Exchange, Promissory Notes, Checks, Etc p. 51 de CUTHBERT W. JOHNSON , ESQ]
467. În Yates v . Freckleton ( 1781), Douglas, 600. , plata unei datorii pe un bilet la ordin către agentul avocatului
reclamantului a fost considerată a nu fi o descărcare a datoriei . “Curtea a fost clară că un agent angajat să
dea în judecată nu a fost, prin urmare, autorizat să primească plata . ” — “ Dacă s-ar fi însemnat că el ar
trebui, de asemenea, în acel caz, să primească banii, nota ar fi fost lăsată în custodia sa. ”
468. Plata unei facturi trebuie să fie în bani: un agent angajat pentru a primi o factură cu siguranță nu poate
primi bunuri pentru aceasta. Howard v . Chapman ( 1831 ), 4 C. & P. 504. Ward v . Evans, 2 Lord Raym. 930
[un reclamant este același cu un testator, - care împuternicește pe altul pentru un grant, adică o „datorie de plată” iar
acel altul este un avocat sau unul care etalează legea în fața judecătorului]
Extras The Law of Bills of Exchange, Promissory Notes, Checks, Etc p. 51 de CUTHBERT W. JOHNSON , ESQ
469. I O U-urile [bancnotele] nu sunt considerate bilete la ordin, ele sunt doar dovezi ale unei datorii și chiar și
atunci nu pot fi folosite ca compensare, fără a fi ștampilate. Brooks v. Elkins (1836), 2 Meeson & Wels, 74.
Fisher v . Leslie (1796), Espinasse, 426. Guy v. Harris, Bayley on Bills, 8. Israel v. Israel (1808), 1 Campbell,
499. Green v. Davies (1825), B. & C. 235. Morris v. Dixon, K , B. Easter T., 1836.
[sau timbrate; în engleză semnificația “stamp” are înțeles de timbru, ștampilă, ștanță, marcaj, amprentă, vizat - practic
este un fel de a spune “ale mele”; este ad valorem care se traduce “în conformitate cu valoarea” și avizul conform]
Ele nu sunt recipise [chitanțe; etc.], și prin urmare pot fi primite în evidență [dovadă] într-o acțiune de
assumpsit [preluare; presupunere] a banilor împrumuți [împrumutați], fără a fi ștampilate. Childers v.
Boulnois (1830), 1 D. & R., N. P. C. 8
470. Dacă trasul este de acord să accepte o cambie în anumite condiții, el este descărcat [eliberat de răspundere]
dacă condițiile nu sunt respectate. Mason v. Hunt (1779), 1 Douglas, 284.
[factură; notă; bon; proiect de lege, etc. sunt cambii care sunt pentru a fi acceptate și returnate pentru valoare]
471. Și dacă un creditor îl induce pe un debitor să-i dea un bilet la ordin pentru suma datoriei sale, cu condiția
ca acesta să determine alți creditori să ia o compoziție [să se implice] pentru datoriile lor, biletul la ordin
este nul. Fawcett v. Gee (1797), 3 Anst. 910.; Wells v. Girling (1819), 4 Moore, 78. 1 B. & B. 447.
[bilet la ordin = un document semnat care conține o promisiune scrisă de a plăti o sumă declarată unei anumite
persoane sau purtătorului la o dată specificată sau la cerere] [Asemenea condiție face ca biletul să fie nul deoarece este
dat ca o obligație, fără de consimțămînt, așadar constrîngere care creează un precedent față de "Remediul" căutat în
lege, în care Remediul capătă precedent ca alții să consimtă la plată – revendicarea datoriei. Ar înseamnă în viitor că,
dacă unul cere Remediul, cererea este nulă, pentru că legea îl include din oficiu la Remediu, dar este în așteptarea unor
donatori care să fie obligați să crediteze. Pare că acel creditor este falit, ori are tendința de îmbogățire prin a-i obliga pe
ceilalți; pare a fi o cerere dintr-un spital care obligă donatori]
472. Dacă titularul unui bilet la ordin numește producătorul executorul său, datoria este descărcată; și chiar o
indorsare [susținere] de către producător nu face nicio diferență. Freakley v . Fox (1820), 4 M. & R. 22.
Wonkford v . Wonkford (1699), 1 Salkeld, 299. Cheetham v . Ward (1796), 1 B. & P. 630. Există, de asemenea,
multe cazuri în care o acceptare este nulă în mîinile unei persoane conștiente de ilegalitatea tranzacției. A
se vedea SERTARUL, capul, p. 11 (Legea Instrumentelor Negociabile).
473. O simplă acceptare fără livrare către titular este insuficientă pentru a face un acceptor răspunzător. Cox v.
Troy (1822), 1 D. Și R. 3. 5 B. & Ald. 474. Un acceptor al unei facturi străine poate accepta o factură
condiționat. Julian v. Sholbroke (1753), 2 Wilson, 9. Ca atunci cînd spune, "Nu va fi acceptat pînă nu sosește
corabia cu grîul;" aceasta este o acceptare, de îndată ce sosește grîul. Miln v. Prest (1816), 4 Campbell, 398.
Sau dacă el "nu poate accepta pînă cînd magazinele nu sunt plătite," este un angajament de a accepta atunci
cînd magazinele sunt plătite. Pierson v. Dunlop ( 1777), Cowper, 571
474. “Așa cum oamenii, ale căror intenții nu necesită ascundere, folosesc în general cuvintele care exprimă cel
mai direct și adecvat ideile pe care intenționează să le transmită, patrioții inluminați [înțelepți] care au
înrămat constituția noastră, și oamenii care au adoptat-o, trebuie să fie înțeleși că au angajat cuvintele în
sensul lor natural [nu artificial], și că au intenționat ceea ce au spus. Dacă, din imperfecțiunea limbajului
uman, ar trebui să existe îndoieli serioase cu privire la extinderea oricărei puteri date, este o regulă bine
stabilită, că obiectele [subiecte] pentru care a fost dată, în special atunci cînd acele obiecte [vizibilul] sunt
exprimate în instrumentul însuși, ar trebui să aibă o mare influență în construcție. Nu cunoaștem niciun
motiv pentru a exclude această regulă din prezenta cauză. Grantul nu transmite putere care ar putea fi
benefică pentru grantor, dacă este păstrată de el însuși, sau care poate asigura [vigoare, ajutor] strict în
beneficiul beneficiarului; ci este o investiție de putere pentru avantajul general, în mîinile agenților
selectați în acest scop; care putere nu poate fi niciodată exercitată de oamenii înșiși, ci trebuie pusă în
mîinile agenților sau să rămînă latentă. Nu cunoaștem nicio regulă pentru a interpreta extinderea acestor
puteri, alta decît cea dată de limbajul instrumentului care le conferă, luată în conecțiune cu scopurile
pentru care au fost conferite.” Gibbons v. Ogden, 27 U.S. 1, @188, 6 L. Ed. 23 (1824)
CONTRACTE ȘI REMEDII
475. "Contractul este nul dacă este doar parțial legat de tranzacția ilegală și promisiunea unică sau întreagă."
Guardian Agency, Inc. v. Guardian Mutual Savings Bank, 227 Wis. 550 (1938)
476. “Nu poate fi pus la îndoială, fie prin principiu sau autoritate, că fiecare dintre aceste legi aprobate de un
Stat ar afecta obligația contractului, iar ultima-menționată nu mai puțin decît prima. Nimic nu poate fi mai
material pentru obligație decît mijloacele de executare. Fără remediu, se poate spune că, în sensul legii,
contractul nu există, iar obligația acestuia de a se încadra în clasa acelor îndatoriri morale și sociale care
depind pentru îndeplinirea lor în totalitate de voința individului. Ideile de validitate și remediere sunt
inseparabile și ambele sunt părți ale obligației, care este garantată de Constituție împotriva invaziei.
Obligația unui contract ‘este legea care obligă părțile să își îndeplinească acordul’. Interdicția are nicio
referire la gradul de depreciere. Cele mai mari și cele mai mici sunt deopotrivă interzise. În Green v. Biddle,
37, este spus: ‘Obiecția la o lege pe motiv că aceasta afectează [aduce daună] obligația unui contract nu
poate depinde niciodată de amploarea modificării pe care legea o efectuează în acesta. Orice abatere de la
termenii săi prin amînarea sau accelerarea perioadei de performanță [executare] pe care o prescrie,
impunînd condiții care nu sunt exprimate în contract, sau renunțarea la cele care sunt, oricît de minutare
[mici] sau aparent imateriale în efectul lor asupra contractului părților, afectează [împiedică] obligația. Pe
baza acestui principiu este că, dacă un creditor este de acord cu debitorul său să amîne ziua plății, sau în
orice alt mod să modifice termenii contractului, fără consimțămîntul garanției, acesta din urmă este
eliberat, deși schimbarea a fost pentru avantajul său.’” Von Hoffman v. City of Quincy 71 U.S. 535, 57
(1866)
477. [Subsemnatul Larael K. Owens este un individ natural care solicită o renunțare la taxa a unei depuneri de taxare
pentru a accesa instanța în temeiul dreptului său constituțional de a solicita instanței o remediere fără costuri]
“Trăind ca noi sub un guvern comun, însărcinat cu marile preocupări ale întregii Uniuni, fiecare cetățean
al Statelor Unite din cele mai îndepărtate state sau teritorii, este îndreptățit la acces liber nu numai la
principalele departamente stabilite la Washington, ci de asemenea la tribunalele sale judiciare și funcțiilor
publice din fiecare stat din Uniune. Pentru toate scopurile mărețe pentru care a fost format guvernul
federal, suntem un singur popor, cu o țară comună. Suntem cu toții cetățeni ai Statelor Unite și ca membri
aceleiași comunități trebuie să aibă dreptul de a trece și de a retrece prin fiecare parte a ei fără întrerupere,
la fel de liber ca în propriile noastre state. Și o taxă impusă de un stat pentru intrarea în teritoriile sau
porturile sale este incompatibilă cu drepturile care aparțin cetăţenilor altor state în calitate de membri ai

Uniunii şi cu obiectivele pe care acea Uniune a fost intenţionată să le atingă. O asemenea putere în state nu
putea produce decît discordie şi iritare reciprocă, şi ea foarte clar nu o posedă.” PRECEDENCE CRANDALL
V. NEVADA, 73 US 35- SUPREME COURT (1868)
478. “Statele Unite, atunci cînd contractează cu cetățenii lor, sunt controlate de aceleași legi care guvernează
cetățeanul în numele respectiv. Toate obligațiile care ar fi implicate împotriva cetățenilor în aceleași
circumstanțe vor fi implicate împotriva lor. Niciun contract de leasing [arendare, închiriere] în formă [nu și
în substanță deoarece statele, Statul este fictiv] nu a fost executat vreodată în acest caz; dar contractul,
urmat de livrarea posesiei și ocupației în temeiul acestuia, este echivalent în sensul acestei acțiuni cu un
contract de leasing executat în mod corespunzător, care conține toate prevederile convenite[acceptate].”
United States v. Bostwick, 94 U.S. 53 January 29th, 1877
479. "Oriunde actele publice și private ale guvernului par să se amestece, un cetățean sau un organism
corporativ trebuie, prin presupunere, să fie înlocuit în locul său și apoi să se stabilească întrebarea dacă
acțiunea va fi împotriva presupusului inculpat." Jones v. Statele Unite, 1 Ct. Cl. 383, 385(1865)
480. "Cele două caractere pe care guvernul le posedă ca contractant și ca suveran nu pot fi astfel contopite; nici
Statele Unite, în timp ce sunt judecate într-un caracter, nu pot fi făcute răspunzătoare în daune pentru
faptele lor făcute în celălalt. Orice acte pe care le poate face Guvernul, fie ele legislative sau executive, atîta
timp cît sunt publice și generale, nu pot fi considerate în mod special ca alterînd, modificînd,
obstrucționînd sau încălcînd contractele particulare în care intră cu persoane private. . . . În această
instanță, Statele Unite apar pur și simplu ca contractori; și ei trebuie să fie trași la răspundere numai în
aceleași limite în care orice alt inculpat ar fi în orice altă instanță. Prin actele lor suverane efectuate pentru
binele general, pot lucra vătămare unor contractori privați, astfel de părți nu cîștigă nimic avînd Statele
Unite ca inculpați." Ibidem. (citînd Jones v. Statele Unite, supra, la 384)
481. Doctrina actelor suverane se aplică “[în cazul] contractelor exclusiv între părți private, [unde] partea
vătămată de o astfel de acțiune de guvernare nu a putut solicita despăgubiri de la cealaltă parte pentru
acțiunea de guvernare.” O' Neill v. Statele Unite, 231 Ct. Cl. 823, 826 (1982)
482. Horowitz v. United States, 267 U. S. 458 (1925) și-a tras raționamentul literalmente textual, cînd spune,
post, la 931, că “cazurile actelor suverane nu subliniază necesitatea de a trata guvernul-ca-contractant în
același fel ca o parte privată”. Criteriul lui Horowitz de "act public și general" reflectă astfel presupunerea
tradițională a "regulii de lege" că generalitatea în termenii prin care este autorizată utilizarea puterii va
tinde să păzească împotriva la utilizarea abuzivă de a împovăra sau a aduce beneficii celor puțini în mod
nejustificat. Vezi, de exemplu, Hurtado v. California, 110 U. S. 516, 535-536 (1884) ("Legea . . . nu trebuie
să fie o regulă specială pentru o anumită persoană sau un anumit caz, ci . . . legea generală . .." astfel " ca
fiecare cetățean să-și păstreze viața, libertatea, susținerea și imunitățile sub protecția regulilor generale
care guvernează societatea .") Prin urmare, acțiunea guvernamentală nu va avea loc împotriva Guvernului
în scopul imposibilității apărării, atîta timp cît impactul acțiunii asupra contractelor publice este, ca în
Horowitz, doar incidental realizării unui obiectiv guvernamental mai larg. … Cu cît interesul propriu al
Guvernului este mai mare, cu atît mai suspect devine revendicarea că partenerii săi contractuali privați ar
trebui să suporte povara financiară a improvizației Guvernului și, în cazul în care o parte substanțială a
impactului acțiunii Guvernului face imposibilă performanța care cade pe propria obligație contractuală,
apărarea va fi indisponibilă. United States v. Winstar Corp. :: 518 US 839 (1996)
[Adică, contractele cu Statul, chiar dacă se prestează prost uneori, nu pot fi anulabile dacă pretind către un bine general, al
suveranității Statului (Poporului, nu corporației), dar, dacă acțiunile guvernamentale au un impact de a face contractul imposibil
de finalizat, vina actului îi aparține guvernului, și el este responsabil în obligațiile contractului, și guvernul nu poate arunca vina
pe altă parte, din contract, deoarece el primul nu și-a asumat responsabilitatea.
https://supreme.justia.com/cases/federal/us/518/839/case.pdf ]
483. “Curtea Districtuală a Statelor Unite nu este o adevărată instanță a Statelor Unite, înființată în temeiul
articolului 3 din Constituție pentru a administra puterea judiciară a Statelor Unite transmise în aceasta.
Este creată în virtutea Facultății suverane a Congresului, acordată în temeiul articolului 4, 3, din acel
instrument, de a face toate regulile și reglementările necesare cu privire la teritoriul aparținînd Statelor
Unite. Asemănarea jurisdicției sale cu cea a instanțelor adevărate din Statele Unite, oferind nerezidenților
posibilitatea de a recurge la un tribunal care nu este supus influenței locale, nu își schimbă caracterul de
simplă instanță teritorială.” Albrecht v. U.S. 273 U.S. 1 (1927); Balzac v. People of Puerto Rico, 258 U.S. 298
(1922)
→…
484. Partea nu poate fi obligată printr-un contract pe care nu l-a încheiat sau autorizat. Consimțămîntul liber
este un element indispensabil în încheierea contractelor valide. Alexander v. Bothsworth, 26 Cal.App. 589,
147 P. 607, (Cal. Ct. App. 1915)
i. citatul ad literam este astfel: “Desigur, o parte nu poate fi obligată printr-un contract pe care nu l-a încheiat
sau autorizat și principiul este bine stabilit că răspunderea unei garanții nu trebuie extinsă, fără
consimțămîntul său, dincolo de termenii exacți ai contractului său. [Pierce v. Whiting, 63 Cal. 538 (1883)]”
ii. ... “Este, de asemenea, adevărat că sarcina probei a fost asupra reclamantului pentru a arăta că Agnes C.
Bothsworth [inculpata] a consimțit la extinderea obligației inițiale. ( Tuohy v. Woods, 122 Cal. 665, [55 P.
683] [1898].) În acest sens, el [reclamantul] a eșuat, chiar dacă atenția lui a fost solicitată în considerație
prin avermente exprese în răspuns. Cele două cazuri citate de pîrît nu susțin afirmația lui. Întrebarea
importantă în Tuohy v. Woods, a fost cu privire la sarcina probei în ceea ce privește consimțămîntul
garanției în cazul în care a existat o prelungire a timpului de plată și Curtea Supremă a spus: 'atunci cînd o
garanție [partea] a arătat că contractul cu privire la care a devenit garanție a fost schimbat [modificat,
cesionat], el [partea] a arătat apoi că a existat o încercare de a-l face răspunzător [scrisori cu incriminări de
datorie] pentru un contract nou și diferit [cu o parte necunoscută la care a fost cesionat]; iar sarcina este
apoi asupra celeilalte părți să arate că garanția [el, prima facie] a consimțit la noul contract.'”
…←
485. “Considerînd că "principiile de bază ale legii contractului" includ: "o acceptare validă trebuie să fie
absolută și necalificată [fără tacită din oficiu], iar acceptarea calificată constituie o respingere care încheie
[termină] oferta; [pentru că] este o nouă propunere sau contraofertă care trebuie acceptată de fostul
ofertant acum transformat [reversare] în ofertat [de noua propunere (cu acceptarea calificată)], înainte ca
un contract obligatoriu să rezulte.” Landberg v. Landberg 24 Cal.App.3d 742 (Cal. Ct. App. 1972)
[dacă obligă o parte prin presupunere atunci partea aceea poate să presupună orice, că nu există contractul, și nu să arate ea
non-existența unui contract; pericolul este în presupunere fapt ce duce la litigiu (război) bazat pe presupuneri]
486. “altminteri, legile statului sau hotărîrile judecătorești valide nu pot sta în calea schemei de remediere a unei
instanțe federale dacă acțiunea este esențială pentru aplicarea schemei.” Stone v. City and County of San
Francisco, 968 F.2d 850, 862 (9th Cir. 1992), citat în OWENS v. ZUCKER 139 S.Ct. 1558 (2019)
[depinde cum vede instanța “schema de remediere,” dar aceasta este întotdeauna oferită așa cum este: o ofertă]
487. [LEGEA ENGLEZĂ DELICTUALĂ] 61. Ashby v. White, (1703) 92 Eng. Rep. 126 (K.B.); BLACKSTONE, supra notă
59, la 23. / 62. Marbury v. Madison 5 U.S. (1 Cranch) 137, 163-66 (1803) ("Este o regulă generală și incontestabilă, că
acolo unde există un drept legal, există și un remediu [cale de atac] legal prin haină [proces] sau acțiune în justiție, ori de
cîte ori acest drept este invadat . . . . este un principiu stabilit și invariabil în legile Angliei, că fiecare drept, atunci cînd
este reținut, trebuie să aibă un remediu, și fiecare vătămare [o] redresare corespunzătoare.”).
Ashby v. White, (1703) 92 Eng. Rep.
Fapte: Dl Ashby a fost împiedicat să voteze la alegeri prin neadecvarea unui polițist, Dl White, sub pretextul aparent că nu era
un locuitor stabilit. La acea vreme, cazul a atras un interes național considerabil și dezbateri în Parlament. Ulterior a fost
cunoscut sub numele de cazul electoral Aylesbury. Față de Lorzi, a atras interesul lui Peter King, Primul Baron Rege 1,
care a vorbit și a menținut dreptul alegătorilor de a avea un remediu în legea/dreptul comun pentru negarea voturilor lor,
împotriva insistenței conservatoare asupra privilegiilor Comunelor. Sir Thomas Powys (c. 1649-1719) l-a apărat pe
William White în Camera Lorzilor. Argumentul prezentat a fost că numai comunele aveau puterea de a determina
cazurile electorale, nu instanțele.
Hotărîre: Holt CJ a fost disident în hotărîrea sa în Înalta Curte, dar acest lucru a fost confirmat de Camera Lorzilor. El a spus la
pp 273-4: “Dacă reclamantul are un drept, el trebuie să aibă în mod necesar un mijloc de a-l justifica și de a-l
menține și un remediu dacă este rănit în exercitarea sau bucurarea acestuia și, într-adevăr, este un lucru
zadarnic să-ți imaginezi un drept fără un remediu; căci lipsa dreptului și lipsa remedierii sunt reciproce. Și
sunt de părere că această acțiune asupra cazului este o acțiune adecvată. Fratele meu Powell crede într-
adevăr că o acțiune în acest caz nu poate fi menținută, deoarece nu există nici o rănire sau prejudiciu la
reclamant, dar cu siguranță fiecare rană importă un prejudiciu, deși nu costă Partea un ban, și este
imposibil să se dovedească contrariul; căci un prejudiciu nu este doar pecuniar dar o rănire importă un
prejudiciu, atunci cînd un om este astfel împiedicat de drepturile sale. A permite această acțiune îi va face
pe ofițerii publici mai atenți să respecte Constituția orașelor și cartierelor și să nu fie atît de parțiali cum
sunt în mod obișnuit la toate alegerile, ceea ce este într-adevăr o mare și în creștere răutate și tinde spre
prejudecățile păcii națiunii.”
[decontat este la fel cu stabilit; polițistul acționează corect dar sub viziunea greșită, sau cel puțin neînțeleasă, împiedicîndu-l,
adică, l-a acuzat de un statut care nu există pe un presupus străin, și statutul chiar nu există, adică Dl Ashby nu a fost decontat
– pus la plată, adică a lichida obligațiile de plată, fără a folosi numerar – în acel stat. Cu alte cuvinte, pentru ca dl. Ashby să
dovedească că el este un locuitor 'stabilit' trebuie să-și folosească sufletul, prin 'depunere' a sufletului în acel stat și doar astfel
se acceptă dovada de a fi 'stabilit'.]
[comunitatea privilegiată (i.e. care și-a cedat drepturile pentru anumite privilegii și beneficii) era interesată de drepturile dl
Ashby, probabil pentru a fi 'acceptate' în comunitatea lor privilegiată – adică de a fi unul ca și ei. De asemenea aparent aceștia
ofereau, voie, la dreptul comun, ceea ce ar însemna că drepturile comune erau cedate lor de către comunitate. Un drept
menținut nu este la fel cu recunoscut dar aceștia se pare că acționau în interesul cel mai bun al comunității. Deși interes
înseamnă același lucru cu dobîndă – primită, acceptată, de acești Lorzi]

488. “După cum se poate constata, un atașament corporal este un instrument de colectare a datoriilor care
utilizează arestări ilegitime și închisoare ilegitimă pentru datorie, pentru a colecta o datorie [!]. Prin
urmare, este ilegal și neconstituțional, în consecință, făcînd autoritatea emitentă a unui astfel de ordin cu
încălcarea legii și a Constituției, dezbrăcîndu-l de jurisdicție [cetățenie] și, prin urmare, imunitatea sa
judiciară [nu mai este cetățean, are un statut nou, de criminal]. În plus, ar face, de asemenea, reclamanta (și
avocatul ei) pasibilă de urmărire penală în temeiul statutelor federale (și de stat). Conform legii federale,
vezi Marbury v. Madison, 5 S. U. S. 137 (1803), statul trebuie să ofere remediu pentru fiecare încălcare a
unui drept. Multiple drepturi au fost luate de stat, pentru îmbogățirea sa, fără a oferi remediu, ci în schimb
impune pedepse.” OWENS v. ZUCKER 139 S.Ct. 1558 (2019)
LEGE
489. “Fiecare om ar trebui să cunoască legea. O parte care încheie un contract [sau intră într-o franciză, care
este, de asemenea, un contract] cu un ofițer [al guvernului] fără a-l reduce la scriere este cu bună știință
accesoriu la o încălcare a datoriei din partea sa. O astfel de parte ajută la încălcarea legii.” Clark v. Statele
Unite, 95 U.S. 539 (1877) [necunoașterea legii creează datorie (abis), de ambele părți]
490. “Așa că suntem obligați să admitem că, deși Creștinismul face parte din dreptul comun [legea comună] al
Statului, totuși este astfel în acest sens calificat, că originea și adevărul Său divin sunt admise, și de aceea
nu trebuie să fie malițios și în mod deschis insultat și blasfemiat împotriva, spre supărarea credincioșilor
sau rănirea publicului. (Updegraff v. Commonwealth, 11 Serg. & Raw. 394)” Vidal v. Mayor of Philadelphia,
43 U.S. (2 How.) 127, 198 (1844)
491. “Totuși, nu este necesar pentru noi să luăm în considerare care ar fi efectul juridic al unui plan în […]
pentru înființarea unei școli sau a unui colegiu, pentru propagarea Iudaismului, sau a Deismului sau a
oricărei alte forme de infidelitate. Un astfel de caz nu se presupune că există într-o țară Creștină, și prin
urmare trebuie să fie stabilit prin dovezi clare și incontestabile. Inferențe de la distanță, sau posibile
rezultate sau tendințe speculative, nu trebuie trase sau adoptate în astfel de scopuri. Trebuie să existe
prevederi clare, pozitive și exprese, care să demonstreze nu numai că Creștinismul nu trebuie predat, ci și
că trebuie să fie impugnat sau repudiat.” Vidal v. Mayor of Philadelphia, 43 U.S. (2 How.) 127, 199 (1844)
(În contrast, condamnarea la moarte a unui nevinovat de ‘legea pozitivă statistă’ și absența Apelului din legea Islamică; actul
tinde manifestabil la componența contituțională a sa, și a statului, cu inferență de “dovezi clare și incontestabile”. Mai mult
despre vezi: https://openyls.law.yale.edu/bitstream/handle/20.500.13051/2047/Nomos_and_Narrative.pdf pg.60)
492. “Este una dintre maximele fundamentale ale legii comune că ignoranța legii scuză pe nici unul.” Daniels v.
Dean (1905), 2 C. A. 421, 84 P. 332.
493. “atunci cînd un individ în procuratura [urmărirea] unui drept face tot ceea ce legea îi cere să facă, dar
eșuează să obțină dreptul său prin abaterea sau neglijența unui funcționar public, Legea îl va proteja.” Lytle
v. Arkansas, 50 U.S. 314, 9 HOW 333, 13 L.Ed. 153 (1850)
[discutabil; deoarece drepturile sunt recunoscute, nu …cumpărate …de la piață; unele jurisprudențe sunt iscusite]
494. În Legea Comună, unde judecătorului i se prezintă o lege superioară, el nu are nici o putere de apreciere în
chestiune dar trebuie să acționeze în conformitate cu acea prioritate superioară a legii. Orice eșec în acest
sens este un act de "ministru al propriilor prejudicii" și nu "acționînd în calitatea sa" pentru stat. Acestea, el
poate fi reținut pentru răspunderea civilă și penală. Dacă un judecător nu respectă pe deplin Constituția,
atunci ordinele sale sunt nule, In re Sawyer, 124 U. S. 200 (1888), "el este fără jurisdicție și s-a angajat într-
un act sau acte de trădare." U.S. v. Will, 449 U.S. 200, 216, 101 S.Ct. 471, 66 L.Ed.2d 392, 406 (1980); Cohens
v. Virginia, 19 U.S. (6 Wheat) 264, 404, 5 L.Ed 257 (1821)
495. “Un judecător nu este instanța.” People v. Zajic, 88 Ill.App.3d 477, 410 N.E.2d 626 (1980)
496. “atunci cînd un ofițer [funcționar] al instanței a comis "fraudă asupra instanței", ordinele și hotărîrea
instanței respective sunt nule, fără forță juridică sau efect.” Thomas Stasel v. (The Federal Law) The
American Home Security Corporation, 362 III. 350; 199 N.E. 798 (1935)
497. “Legea comună este în vigoare ... cu excepția cazului în care este respingătoare sau incompatibilă cu
Constituția sau statutele statului” Stout v. Keyes, 2 Doug. 184 (1845)
498. “Congresul nu poate revoca puterea Suverană a poporului pentru a se suprascrie pe sine așa cum s-a
declarat astfel.” Perry v. United States , 294 U.S. 330, 353 (1935)
499. “Legea comună, prin Constituție, este legea statului.” Beech Grove Invest. Comp. v. Civil Rights Comn, 157
N.W.2d 213, 380 Mich. 405 (1968)
500. Curtea va atribui termenilor de lege-comună sensul lor de lege-comună, cu excepția cazului în care
legislatura direcționează altfel. People v. Young 340 N.W.2d 805,418 Mich. 1 (1983)
501. “Regula egalității cere ca aceleași mijloace și metode să fie aplicate în mod imparțial tuturor constituenților
fiecărei clase, astfel încît legea să funcționeze în mod egal și uniform asupra tuturor persoanelor aflate în
circumstanțe similare.” Kentucky Railroad Tax Cases, 115 U.S. 321, 337 (1885)
[Apropo la discriminarea dintre ‘persoane fizice’ și corporații; constituenților, adică cei care au înființat acea clasă, au investit-o,
format-o, deci care au făcut-o. Este o decizie care arată adevărul cum este el pentru a putea fi considerat astfel, dar nu că este
deja sau că există acea clasă, instanța trebuie să se exprime fără a aduce atingere alegerilor la care oamenii au consimțit. Prin
acest act neatent nu mai au drepturi, pentru că le-au cedat cu sufletul în acea clasă – vezi Statute. Apoi legea, pentru că nu a
fost dată ca prima facie standard de orientare, lipsește, iar în locul acesteia este dată o zisă lege de cuvinte moarte pentru cei
lipsiți de drepturi (fără suflet), adică 'persoane'. Curtea nu folosește cuvîntul om, deoarece în 1885 omul știa care este Legea.
Apoi, metodele sunt pentru a fi aplicate, prin consimțămînt, dar unul fără drepturi nu are acest drept datorită actului de cedare.
Și decizia de cedare, de …jertfire, este, paradoxal, un act respectat așa cum este omul – suveran]
502. “Procesul echitabil al legii și protecția egală a legilor sunt asigurate dacă legile funcționează asupra tuturor
deopotrivă și nu supun individul unui exercițiu arbitrar al puterilor guvernamentale.” Duncan v. Missouri,
152 U.S. 377, 382 (1894)
CEST TUI QUE TRUST (COROANA)
Ca o concluzie, pentru a putea mai lesne pricepe actul săvîrșit, un Cestui Que Trust este un ..cineva, dar ca un construct
compus din statura ta, moșia ta, cedată în acesta, astfel reprezentat de administratori-judecători. Sufletul nu este inclus aici,
deoarece omul îl dă pentru recuperarea acestui construct puțin cîte puțin – tocmai acesta este scopul acestui așazis trust. Mai
departe ar fi, este un mod de a ține omul în relație cu materia, ca un atașament de, astfel depărtîndu-se timid de Dumnezeu și
Împărăția Sa – adică de a se bucura de ceea ce Dumnezeu i-a oferit. De aceea a fost făcut fără știrea și dezvăluirea completă,
ca apoi, dacă afli, să îți fie dat de alt dumnezeu – acel construct fictiv. Omul îl poate revendica cu Drepturile Rezervate, pentru
că a fost constituit prin fraudă, și obligat la părtășie cu acesta, pentru revendicare acestui Cestui Que vie Trust. Scopul este ca
omul să-și părăsească poziția. Dar este făcut “în numele” astfel are drept de autor. Ironia este că, din ceea ce am citit,
echitatea nu poate crea drepturi in rem – adică la un obiect sau proprietate, cum este acest construct. Deci întregul demers
este fictiv. Ar însemna că nu poate fi atins, decît dacă se auto-sesizează cel viu, ceea ce înseamnă că au o obligație de
informare față de acesta, și iată de ce acest așazis trust a fost transferat unei entități moarte: PERSOANA #CNP. Iar ei
permanent “COMUNICĂ” cu ACEASTA. Nu au ce să ofere, decît ceea ce îmi aparține ca moștenire, și este de la Dumnezeu,
luat prin fraudă și înșelăciune prin viziunea de a-i desconsidera pe alții, fapt care arată adevărata lor natură, față de ei înșiși.
Unul nu poate da ceea ce nu are...în vistieria inimii sale altuia.
Acești auto intitulați, nu sunt administratori ai proprietăți tale, ci ai moșteniri ce ți-a fost dată de Dumnezeu, și luată prin fraudă
de la tine, și deci fără împuternicire de la Dumnezeu. Această inferență globală tot ea privește către oameni ca și cum tot
oamenii sunt oile fără de “capacitate juridică”. Și acest lucru se întîmplă pentru a îndepărta oamenii, care s-au îndepărtat și mai
mult prin nedivulgarea activă, de Dumnezeu. Este făcut, pentru a menține un conflict între om și Lege.
(despre Drepturile Cest tui que trust: https://www.jstor.org/stable/1111094?seq=8 )
503. “Este un principiu bine stabilit al echității că, ori de cîte ori un mandatar sau unul care are un caracter
fiduciar se ocupă de statura trustului pentru propriul său profit personal, el va da socoteală trustului
cestui que pentru tot cîștigul pe care l-a obținut. Dacă el folosește banii de trust în speculații, periculoase
deși profitabile, riscul va fi al său, dar profitul va inura [afecta; vigora] la cestui que trust. O astfel de
regulă, deși rigidă, este necesară pentru a preveni malversarea [frauda]. Vezi Dicker v. Somas, 2 My. & K.
655” Barney v. Saunders, 57 U.S. 535 (1853) [echitate = capital, iar capitalul sunt bilete datorate, așadar atunci cînd
cineva este pedepsit pentru fraudă, este defapt pentru o datorie]
→…
504. “La legea comună Coroana este sursa exclusivă a titlului privat. Ordonanța Revendicărilor Funciare, 1841,
enunță același principiu. Curțile—sc., subiect regulilor de prescripție—pot prin urmare, să nu dea efect
oricărui titlu care nu derivă din Coroană (sau de la reprezentantul Coroanei, autorizat în mod
corespunzător să facă grant [subvenții]), verificate prin scrisorile brevet.”
…Este o maximă fundamentală a legilor noastre, care izvorăște fără îndoială din originea și natura feudală
ale titularizărilor noastre, că Regele a fost proprietarul inițial al tuturor întinderilor din regat și, consecutiv
singura sursă legală de titlu privat : 2 Bl. Com. 51; Co . Litt. 65, a. În limba cărții-anului—M. 24, Edw. III —
"totul a fost în el, "și a venit de la el la început." Acest principiu a fost importat, cu masa legii comune, în
toate coloniile stabilite de Marea Britanie; impregnează și animă întreaga jurisprudență a noastră în relație
cu titularizarea întinderilor; și așa de protectiv a fost găsit, că deși [este] strict o regulă prerogativă, Statele
Republicane ale Americii, cel puțin toate acele State care recunosc legea comună ca origine și bază a
propriilor legi municipale, l-au găsit expedient [oportun], dacă nu necesar, să-l adopte în jurisprudența lor
: Kent's Commentaries, vol. iii, Part vi, lecture 51.
…“Ca un corolar necesar din doctrina "că Regina este" sursa exclusivă a titlului privat", curțile coloniale au
susținut invariabil (supuse desigur regulilor de prescripție în coloniile mai vechi) că nu pot da efect
niciunui titlu care nu derivă din Coroană (sau de la reprezentantul Coroanei, autorizat corespunzător să
facă granturi [subvenții, acordări]), verificat prin - scrisorile brevet. Acest mod de verificare este nimic mai
mult decît o deplină adoptare și afirmare de către Curțile coloniale ale regulii legii Engleze; "asta (la fel de
bine pentru protecția" Coroanei, ca și pentru securitatea subiecților, și în contul [din cauza] "înaltei
considerații distrate [întreținute] de lege înspre Majestatea Sa) "nicio proprietate liberă, interes [sau
dobîndă], franciză sau libertate poate fi transferată de "Coroană, decît prin materie de înregistrare"—Viner
Abr. Prerog. ; Bac. Abr. Prerog. — asta adică prin scrisori brevetate sub marele sigiliu din Anglia, ori (ceea
ce este echivalent cu acesta în Colonie) sub sigiliul colonial public.
…În instrumentele care deleagă o porțiune din autoritatea regală către Guvernatorii coloniilor, această
stare a legii este fără nicio excepție, de care sunt conștient, universal și necesar recunoscută și acționată. În
unele cazuri autoritatea și puterile Guvernatorului sunt setate în Comisiile sale-Comisiile din Quebec de
Baronul Mazeree, 4to., 1772—dar în această Colonie Guvernatorul își obține autoritatea parțial din
Comisia sa și parțial din Carta Regală [Charter Regal] a Coloniei—Par/. Paper, 11 Mai 1841, p. 31—
menționată și făcută parte din această Comisie. În această Cartă [Charter], găsim practica invariabilă și
străveche urmată: Guvernatorul, pentru moment, fiind autorizat să facă și să execute în numele Majestății
Sale și în numele ei, sub sigiliul public al Coloniei, grant [acordarea] de terenuri reziduale, &c. În niciun alt
mod nu poate fi făcută să intre în vigoare nicio etate sau interes în pămînt, fie imediat sau prospectiv
[potențial]; iar această Curte este împiedicată [fără autorizare] să ia cunoștință de orice etate [moșie],
interes, sau revendicare, de orice natură, care nu este conformă cu această dispoziție a Cartei ; ceea ce în
sine este doar o expresie a bine-constatata și stabilita lege a pămîntului.” THE QUEEN (ON THE
PROSECUTION OF C. H. McINTOSH) v. SYMONDS SC Auckland New Zeealand High Court 1; (1847) NZPCC
387 (12 June 1947)
http://www.nzlii.org/cgi-bin/sinodisp/nz/cases/NZHC/1847/1.html?query=symonds
…←
505. “Granturile din partea Coroanei pot fi evitate pe trei baze;- Prima. În cazul în care coroana mărturisește că
dă o etate [avere] mai mare decît deține în obiectul grantului;- Secundara. În cazul în care același
patrimoniu succesoral sau o parte din același patrimoniu succesoral a fost deja acordat altuia; -Terța. În
cazul în care coroana a fost înșelată în considerația exprimată în grant.” JOHN HAMPDEN GLEDSTANES
v.THE RIGHT HONOURABLE JOHN WILLIAM EARL OF SANDWICH and JOHN WISBY. Nov. 25, 1842 [S. C . 5
Scott, N. R. 689; 12 L. J. C . P. 41. Distinguished, Great Eastern Railway v. Goldsmid , 1884, 9 App. Cas. 941]
https://vlex.co.uk/vid/john-hampden-gledstanes-v-807189457
506. “O acceptare dată în considerare a unui creditor care semnează un certificat de faliment a fost nulă. Smith
v. Bromley (1760), Douglas, 670. "..orice contract sau securitate [asigurare garanție] făcută sau dată de
orice faliment sau de altă persoană întru sau în trust [încredere] pentru orice creditor, sau pentru
asigurarea plății oricăror bani datorați de un astfel de faliment la falimentul lui, ca o contraprestație
[considerație] sau cu intenția de a convinge un astfel de creditor să consimtă sau să semneze un astfel de
certificat, va fi nulă; și partea dată în judecată pe un astfel de contract sau securitate poate pleda problema
generală [fraudă & înșelăciune], și să dea acest act și problema specială în probe." Dar factura este acum
doar goală între părți.” Vezi și Haywood v . Chambers (1822), 1 D. & R. 411. Wells v. Girling (1809), 4 Moore,
78. 1 B. & B. 447. Nerot v. Wallace (1789), 3 T. R. 17. Kayle v. Bolton (1795), 6 T.R. 134.
“Și dacă factura este dată de un debitor insolvabil creditorului său pentru a-l determina să-și retragă
opoziția față de descărcarea de gestiune în temeiul Legii insolvabilității, factura este egal goală între părți.
Murray v . Reeves (1828), 2 M. & R. 423. 8 B. & C. 421. Rogers v .Kingston (1825) , 10 Moore, 97. 2 Bingham,
441.; nota [la fel: factura] dată pentru compunerea unui delict poate fi recuperată. Drage v . Ibberton
(1798), 2 Espinasse, 643.; chiar dacă acceptorul este în închisoare, condamnat, dar nu osîndit. Kirk v.
Strickwood (1833), 1 Nev. & M. 275. 4 B. & Adol , 421.
507. “o tranzacție de origine ilegitimă nu poate fi îmbunătățită prin ratificare” United States v. Grossmayer, 76
U.S. 72 (1870)
508. “durata de timp nu este un obstacol pentru o încredere [trust] clar stabilită; și într-un caz în care frauda
este imputată și dovedită, durata timpului nu ar trebui, [*498] pe principiile dreptății eterne, să fie admisă
pentru a respinge ușurarea. Dimpotrivă, s-ar părea că durata de timp în care frauda a fost tăinuită și
practicată cu succes este mai degrabă o agravare a infracțiunii și solicită mai tare unei instanțe de echitate
să acorde o ușurare, amplă și decisivă. Dar durata de timp ascunde în mod necesar toate dovezile umane; și,
astfel, elimină de la părți toate imediatemijloace de verificare a naturii tranzacțiilor inițiale, funcționează pe
cale de prezumție, în favoarea nevinovăției și împotriva imputării fraudei.″ Prevost v. Gratz, 6 Wheat. 481, 5
L. Ed. 311 (1821)
509. “Printre diferitele îndatoriri ale trustierilor [administratori trusturilor], există una generală ..., după cum
urmează: "în administrarea trustului, mandatarul trebuie să acționeze pentru beneficiari, și nu pentru el
însuși în antagonism față de interesele beneficiarilor; i se interzice să folosească avantajul poziției sale
pentru a obține vreun beneficiu pentru sine în detrimentul trustentului cestui que și să se plaseze în orice
poziție în care interesul său propriu va intra sau poate intra în conflict cu îndatoririle sale de trustier,
întrucît un trustier este cerut să protejeze la toate hazardurile, chiar și la propria pierdere sau dezavantaj
personal, patrimoniul aflat sub administrarea sa, în cazul în care interesele sale personale și individuale
intră în conflict cu cele ale trustului; și în cazul în care un trustier folosește proprietatea trustului pentru
propriul său avantaj personal, se poate acorda scutire plenară * * *” Bruun v. Hanson, 103 F.2d 685 (9th
Cir. 1939)
510. “Standardul datoriei nu este diferit dacă încrederea care trebuie executată este reală sau constructivă.
Implicația unui trust este implicația fiecărei îndatoriri proprii unui trust. Echitatea are standardele sale
distincte de fidelitate și onoare, mai mari uneori decît standardele pieței. Meinhard v. Salmon, 249 N. Y.
458, 468, 164 N. E. 545, 62 A. L. R. 1. Oricine este un fiduciar sau în conștiință încărcabil [taxabil] ca un
fiduciar este așteptat să trăiască la înălțimea lor.” BUFFUM v. PETER BARCELOUX CO., 53 S.Ct. 539 (1933)
511. De la Perry on Trusts, (7~ ed), S"". 851 " ...în ordine ca eliberarea, confirmarea, renunțarea sau
consimțămîntul să aibă vreun efect .... Cestui que trust * trebuie să cunoască, [și el] de asemenea, legea, și
care sunt drepturile sale, și modul în care acestea vor fi tratate de către instanța de judecată." Curtea
Supremă în Garrett v. Reid-Cashion Land & Cattle Co., 34 Ariz. 245, 270. Pac. I044 (1928) la 269, citează
astfel din Adair v. Brimmer, 74 NY 539 (1878) “Confirmarea și ratificarea implică pentru mințile legale,
cunoașterea unui defect al actului care trebuie confirmat și a dreptului de a-l respinge sau de a-l ratifica.
Cestui que trust trebuie, prin urmare, nu numai că a fost familiarizat cu faptele, dar informat despre lege,
cum aceste fapte vor fi tratate de către o instanță de echitate. Tot ceea ce este implicat în Actul de ratificare,
atunci cînd este construit în echitate de către un trustor împotriva trustului său cestui que, trebuie dovedit
și nu va fi asumat. Maxima, ìgnorantia legis scuzat neminem,́ nu poate fi invocată într-un astfel de caz.
Trustul cestui que trebuie să fie dovedit a fi informat cu privire la drepturile sale legale. (citate omise)”
FEMEIA
Faemina ab omnibus officiis civilibus vel publicis remotae sunt.
512. Un infant (Trueman v . Hurst (1785), 1 T. R. 42. ), sau o femeie acoperită [feme covert ; măritată] (Holloway v.
Lee, 2 Moore, 211. Marshall v. Button . (1800) , 8 T. R. 545.), nu pot accepta facturi, decît ca agenți pentru
alte persoane. [extras The Law of Bills of Exchange, Promissory Notes, Checks, Etc. pag. 32]
513. “Acest sentiment a fost atît de ferm fixat de fondatorii legii comune, încît a devenit o maximă a acelui
sistem de jurisprudență, că o femeie nu avea nicio existență juridică separată de soțul ei, care era
considerat șeful și reprezentantul ei în statul social; și, în pofida unor modificări recente ale acestei stări
civile, multe dintre regulile speciale de drept care decurg din și depind de acest principiu cardinal există
încă în vigoare deplină în majoritatea statelor. Una dintre acestea este aceea că o femeie măritată este
incapabilă, fără consimțămîntul soțului ei, să încheie contracte care să fie obligatorii pentru ea sau el.”
‟Este adevărat că multe femei sunt nemăritate și nu sunt afectate de niciuna dintre îndatoririle,
complicațiile și incapacitățile care decurg din starea căsătoriei, dar acestea sunt excepții de la regula
generală. Destinul și misiunea supremă a femeii sunt de îndeplinire a funcțiilor nobile și benigne ale soției
și mamei. Aceasta este legea Creatorului.” Bradwell v. The state | Supreme Court 83 U.S. 130, 21 L.Ed. 442
(17, 18) (1873)
514. “Constituția organizației familiale, care se întemeiază în rînduiala divină, precum și în natura lucrurilor,
indică sfera domestică ca fiind cea care aparține în mod corespunzător domeniului și funcțiilor femeii.
Armonia, ca să nu spunem identitate, a intereselor și a punctelor de vedere care aparțin sau ar trebui să
aparțină instituției familiale este respingătoare ideii unei femei care adoptă o carieră distinctă și
independentă de cea a soțului ei.” Bradwell v. The state | S. Ct. 83 U.S. 130, 21 L.Ed. 442 (17) Slaughter
House Cases, (1873)
515. “Poziția [Statutul] reprezintă o cerință jurisdicțională care rămîne deschisă revizuirii în toate etapele
litigiului. Bender v. Williamsport Area School Dist., 475 U. S. 534, 546-547 (1986)” National Organization
for Women, Inc. v. Scheidler, 510 U.S. 249 (1994)
[Statutul / Poziția Femeii (Înțelepciunea, Biserica, Justiția, femeia) este primul în timp, primul în drept, Viața. Poziție Vie!]
516. “Doctrina poziției [statutului] interzice unui litigant [justițiabil] să ridice drepturile legale ale altuia. Allen v.
Wright, 468 U.S. 737, 750-51 ” Haberman v. Wash. Public Power Supply System, 109 Wn. 2d 107, 138 (1987)
517. “Cel care nu este afectat negativ de un statut nu poate pune la îndoială validitatea acestuia.” Haberman v.
Wash. Public Power Supply System, 109 Wn. 2d 107, 138 (1987)
518. “Un statut nu ar trebui declarat neconstituțional decît dacă pare neconstituțional dincolo de orice îndoială
rezonabilă.” Haberman v. Wash. Public Power Supply System, 109 Wn. 2d 107, 138 (1987) [rezonabilă:
întemeiată, acceptabilă, avantajoasă, justificată, legitimă, etc.; adică ″poți contempla la ceva ce nu există″?]
STATUTE
Relevant pentru crearea a, și existența a, unei agenții de birou, la nivel de stat, este o regulă bine recunoscută și
acceptată că un birou constituit în mod corespunzător al Guvernului de Stat trebuie creat fie prin Constituția Statului
Însuși, fie printr-un act legislativ specific. Statutele nu sunt “lege”, a fi condamnat sub un statut trebuie să vă dați
consimțămîntul.
"Cel care își întoarce urechea de la a auzi Legea [Legea lui Dumnezeu (sau legea omului)], chiar rugăciunea lui este o
urîciune.” Prov. 28: 9, Biblie,
"Să nu se pogoare cartea legii acesteia de pe buzele tale, ci călăuzeşte-te de ea ziua şi noaptea, ca să plineşti întocmai
tot ce este scris în ea; atunci vei fi cu izbîndă în căile tale şi vei păşi cu spor. Iată îţi poruncesc: Fii tare şi curajos, să nu

te temi, nici să te spăimîntezi, căci Domnul Dumnezeul tău este cu tine pretutindenea, oriunde vei merge.” Iosua 1: 8-9,
Biblie, Implicație: dacă nu citești și nu încerci să te supui zilnic legii lui Dumnezeu, atunci nu faci voia lui Dumnezeu și nu
vei prospera.
"Dar această mulțime care nu cunoaște [și citează, urmează și folosește] legea este blestemată.” Ioan 7: 49, Biblie,
"Căci pe cînd eram în trup, patimile păcatelor, care erau prin Lege, lucrau în mădularele noastre, ca să aducem roade
morţii; …Dar păcatul, luînd pricină prin poruncă [statut], a lucrat în mine tot felul de pofte. Căci fără lege, păcatul era mort.
…Pentru că păcatul, luînd îndemn prin poruncă, m-a înşelat şi m-a ucis prin ea” Romani 7:5,8,11, Biblie,
"Mîntuirea este departe de cei răi, căci ei nu caută rînduielile [; îndreptățirile; statutele] Tale [ale lui Dumnezeu].” Psalmi
118: 155, Biblie.
519. Aceeași regulă se aplică la nivel federal; vezi United States v. Germaine, 99 U.S. 508 (1879); Norton v. Shelby
County, 118 U.S. 425, 441, 6 S.Ct. 1121 (1886) - "nu poate exista niciun ofițer, nici de jure, nici de facto,
dacă nu există niciun birou de ocupat"; United States v. Mouat, 124 U.S. 303, 8 S.Ct. 505 (1888); United
States v. Smith, 124 U.S. 525, 8 S.Ct. 595 (1888); Glavey v. United States, 182 U.S. 595, 607, 21 S.Ct. 891
(1901) - "legea creează biroul, prescrie îndatoririle lui"; Cochnower v. United States, 248 U.S. 405, 407, 39
S.Ct. 137 (1919) - "În primul rînd, putem spune că crearea de birouri și atribuirea compensației lor este o
funcție legislativă. . . Și credem că delegarea unei astfel de funcții și amploarea delegării sale trebuie să
aibă o expresie sau o implicație clară "; Burnap v. United States, 252 U.S. 512, 516, 40 S.Ct. 374, 376 (1920);
Metcalf & Eddy v. Mitchell, 269 U.S. 514, 46 S.Ct. 172, 173 (1926); N.L.R.B. v. Coca-Cola Bottling Co. of
Louisville, 350 U.S. 264, 269, 76 S.Ct. 383 (1956) - "'Ofițeri'" înseamnă în mod normal cei care dețin birouri
[oficii] definite. Nu înseamnă băieții din camera din spate sau alte agenții ale guvernului invizibil, fie în
politică, fie în mișcarea sindicală [uniune-comercială] "; Crowley v. Southern Ry. Co., 139 F. 851, 853 (5th
Cir. 1905); Adams v. Murphy, 165 F. 304 (8th Cir. 1908); Sully v. United States, 193 F. 185, 187 (D.Nev. 1910)
- "Nu pot exista birouri ale Statelor Unite, strict vorbind, cu excepția celor care sunt create chiar de
Constituție sau printr-un act al Congresului și, cînd Congresul stabilește așa un birou inferior ";
Commissioner v. Harlan, 80 F.2d. 660, 662 (9th Cir. 1935); Varden v. Ridings, 20 F.Supp. 495 (E.D.Ky. 1937);
Annoni v. Blas Nadal's Heirs, 94 F.2d. 513, 515 (1st Cir. 1938); and Pope v. Commissioner, 138 F.2d. 1006,
1009 (6th Cir. 1943).
520. “Atunci cînd se acționează pentru a aplica [impune] un statut și modificările [amendamentele] sale
ulterioare la data prezentă, judecătorul instanței municipale acționează în calitate de ofițer administrativ și
nu în calitate judiciară; curțile în administrarea sau aplicarea statutelor nu acționează judiciar, ci doar
ministerial [în slujba]”. Thompson v. Smith, 154 SE 583 (1930) [adesea mă întreb, …ce administrează?!]
521. “Judecătorii nu impun statute și coduri. Administratorii executivi impun statute și coduri. Nu au existat
judecători în America din 1789. Au existat pur și simplu numai administratori.” FRC v. General Electric Co.
:: 281 U.S. 464 (1930) citînd Keller v. Potomac Elec., 261 U.S. 428 (1923)
522. Sub Legea Federală, care este aplicabilă la toate statele, Curtea Supremă U.S. a declarat că, dacă o curte este
fără autoritate (mandatare), hotărîrile și ordinele sale sunt considerate nulități, indiferent de ceea ce vorbește:
“Unde o curte are jurisdicție, aceasta are dreptul de a decide orice problemă care apare în cauză și dacă
decizia sa este corectă sau nu, hotărîrile sale, pînă la revocare, sunt considerate obligatorii în orice altă
instanță. Dar dacă acționează fără autoritate, hotărîrile și ordinele sale sunt considerate nulități. Ele nu
sunt anulabile, ci pur și simplu nule și nu formează nicio barieră pentru o recuperare căutată, chiar înainte
de o reversare [anulare] în opoziție cu ele. Ele constituie nicio justificare; și toate persoanele implicate în
executarea unor astfel de hotărîri sau sentințe, sunt considerate, în lege, ca fiind intruși [contravenienți].”
+ “Jurisdicția oricărei instanțe care exercită autoritate asupra unui subiect poate fi cercetată în fiecare altă
instanță atunci cînd procedurile primei instanțe se bazează pe și aduc în fața celei din urmă de către o
parte care solicită beneficiul unei astfel de proceduri.” Elliott v. Lessee of Piersol, 26 U.S. 328, (1828)
523. [Imunitate judiciară nu este absolută] “Cînd un judecător acționează acolo unde el sau ea nu are jurisdicția de
a acționa, judecătorul este angajat într-un act sau acte de trădare.” US v Will, 449 US 200.216, 101 S Ct, 471,
66 LEd2nd 392, 406 (1980); Cohens v. Virginia, 19 US (6 Wheat) 264, 404, 5LEd 257 (1821)
524. “Demiterea acuzațiilor este garantată, datorită fraudei plasată în instanță.” Hazel-Atlas Glass Co. vs.
Hartford-Epire Co. 322 U.S. 238 (1944)
[Deci, dacă nu există judecători, nu există instanțe reale; de aceea există NUMAI “APARENȚA DE JUSTIȚIE”]
525. “... un statut neconstituțional nu este lege” Norton v. Shelby County, 118 U.S. 425, 6 S. Ct. 1121, 1125, 30 L.
Ed. 178, 179, pag 186, citat în Flournoy v. First Nat. Bank of Shreveport, 3 So. 2d 244 (La. 1941)
526. “Un act neconstituțional nu este lege; conferă niciun drept; impune nicio obligație [îndatorire]; permite
nicio protecție; creează nicio funcție [oficiu]; este în contemplare juridică, la fel de inoperativ
[nefuncțional] ca și cum nu ar fi fost niciodată adoptat.” Norton v. Shelby County, 118 U.S. 425, (1886)
527. Un concurent sau o ‘rezoluție unită’ a legislaturii nu este “Lege”. Koening vs. Flynn, 258 N.Y. 292,
179 N. E. 705, 707; Ward v Stat, 176 Okl. 368, 56 P.2d 136, 136; Stat ex re. Todd vs. Yelle, 7 Wash. 2d 443,
110 P.2d 162, 165
528. Statutele care încalcă principiile clare și evidente ale dreptului comun și ale rațiunii comune sunt nule și
neavenite. (accent adăugat) Bennett v. Boggs, 1 Baldw 60, 3FED.CAS.—15, Case No. 1,319 (1830)
529. “Niciun stat nu va transforma o libertate într-o licență și, prin urmare, nu va percepe o taxă.” Murdock v.
Pennsylvania, 319 U.S. 105 (1943)
530. Dacă statul transformă un drept (libertate) într-un privilegiu, cetățeanul poate ignora licența și taxa și se
poate angaja în drept (libertatea) cu impunitate. Shuttlesworth v. City of Birmingham, Alabama, 373 U.S. 262
531. “Regula generală este că o lege neconstituțională, deși are forma și numele de lege, este în realitate nu lege,
ci este complet nulă și ineficientă pentru orice scop, din moment ce neconstituționalitatea sa datează din
momentul legiferării sale... este la fel de inoperantă ca și cum ar fi fost niciodată adoptată... Din moment ce
o lege neconstituțională este goală, principiile generale urmează că nu impune îndatoriri, nu conferă
niciun drept, nu creează niciun oficiu, nu acordă nicio putere sau autoritate nici unuia, nu oferă protecție
și justifică nici un act efectuat în temeiul acestuia... Un act gol nu poate fi consistent juridic cu unul valid.
O lege neconstituțională nu poate opera pentru a suprascrie orice lege existentă. Într-adevăr în măsura în
care un statut contravine legii fundamentale a pămîntului, acesta este suprascris prin aceasta. Nici unul
este obligat să se supună unei legi neconstituționale și nicio instanță nu este obligată să o aplice.” Bonnett
v. Vallier, 116 N.W. 885, 136 Wis. 193 (1908); NORTON v. SHELBY COUNTY, 118 U.S. 425 (1886). Vezi și
State ex rel Ballard v Goodland, 159 Wis 393, 395; 150 NW 488, 489 (1915); State ex rel Kleist v Donald, 164
Wis 545, 552-553; 160 NW 1067, 1070 (1917); State ex rel Martin v Zimmerman, 233 Wis 16, 21; 288 NW
454, 457 (1939); State ex rel Commissioners of Public Lands v Anderson, 56 Wis 2d 666, 672; 203 NW2d 84,
87 (1973); și Butzlaffer v Van Der Geest & Sons, Inc, Wis, 115 Wis 2d 539; 340 NW2d 742, 744-745 (1983)
532. “O lege neconstituțională, deși lege în formă, este de fapt nu lege deloc. "Nu conferă drepturi; nu impune
obligații; nu oferă protecție; * * * este în contemplare legală ca inoperativă ca și cînd ar fi niciodată fost
adoptată."” Bonnett v. Vallier, 116 N.W. 885, 136 Wis. 193 (1908)
533. “Una dintre cerințe [rechizite; premise] este că funcția însuși [oficiul; biroul] trebuie creată [înființată] prin
constituția statului sau trebuie autorizată printr-un statut [creat].” Patton v. Bd. Of Health, 127 Cal. 388 @
393, 59 P. 702, 704 (1899)
[înseamnă că biroul de reclamații “cutare” este inoperativ atîta timp cît statutul nu există înființat; apoi spune rechizitoriu,
care este parte cu care, sau de care, se ocupă un așa-zis procuror - Act prin care procurorul deschide acțiunea penală
împotriva infractorului și dispune trimiterea lui în judecată – însă statutul infractorului nu are poziție vie nicăieri în lege…]
534. “o poziție [funcție] este o poziție publică atunci cînd este creată prin lege” First Nat. Bank of Columbus v.
State, 80 Neb. 597, 114 N.W. 772, 773 (1908); State ex rel. Peyton v. Cunningham, 39 Mont. 197, 103 P. 497,
498 (1909); State ex rel. Stage v. Mackie, 82 Conn. 398, 74 A. 759, 761 (1909); State ex rel. Key v. Bond, 94
W.Va. 255, 118 S.E. 276, 279 (1923) [orice nu este creat, nu există, și nu poate funcționa, prin urmare un suflet viu cu
statutul de bărbat/femeie nu poate intra/ încheia un Acord valid cu un alt statut care nu există, al unei constituții ..de
piatră; de cealaltă parte o “persoană” – ficțiune de lege – da! Iar acordul dintre acestea, în teorie, poate fi numit ca valid]
535. “Dacă oficiul [biroul] nu ar exista, nu ar exista niciun ofițer de facto sau de jure. Un ofițer de facto este
unul investit cu un birou; dar dacă nu există un birou cu care să investești unul, nu poate exista niciun
ofițer. Un birou poate exista numai prin lege constituită în mod corespunzător.” Coyne v. State, 22 Ohio
App. 462, 153 N.E. 876, 877 (1926)
536. [Această hotărîre anulează Plessy v. Ferguson clauza "separată dar egală" din 1896, în cîmpul educației, cu
referire la sclavie] “A-i separa de alții de vîrstă și calificări similare numai din cauza rasei lor generează un
sentiment de inferioritate în ceea ce privește statutul lor în comunitate, care le poate afecta inimile și
mințile într-un mod puțin probabil să fie vreodată desfăcut... Noi am ajuns la concluzia că, în domeniul
educației publice, doctrina "separată dar egală" nu își are locul. Facilitățile educaționale Separate sunt
inerent inegale” Brown v. Board of Education of Topeka, 347 U.S. 483 (1954)
537. [Dezbaterea la larg a Statutului de către Instanță în 1899] “... Se admite că termenul poziției de inspector de
sănătate nu este prescris fie în Constituție, sau în orice lege. "Consiliul de sănătate trebuie să numească . . .
. șase inspectori sanitari . . . . ale căror atribuții trebuie stabilite de Consiliul de sănătate. . . . . Puterea de
numire menționată mai sus este învestită exclusiv în Consiliul de sănătate menționat, iar consiliul respectiv
va avea puterea de a prescrie îndatoririle numiților numiți (referindu-se la inspectorii de sănătate și la
mulți alți numiți) și nu va înlătura același fără o cauză justă."
…Nu poate fi pus la îndoială că legislatura poate autoriza angajarea de persoane pentru a îndeplini certe
îndatoriri în natura lor publică, de a fi prescrise de autoritatea care face numirea acestor persoane, și
poate furniza [oferii; prevedea] în Lege că aceste persoane nu vor fi înlăturate fără o cauză justă [un motiv
întemeiat], dacă angajarea nu este un oficiu [birou] întru sensul Constituției; și este bine stabilit că sub o
asemenea clauză din statut [în temeiul clauzei din statut], împuternicitul [desemnatul] este intitulat
[primește dreptul] să notifice și oportunitatea să poată fi auzit înainte de a putea fi înlăturat legal.
Cu polița unei astfel de legi noi avem nimic de făcut; înțelepciunea ei sau lipsa de înțelepciune este pentru
legislatură singură să determine. Pe noi ne preocupă doar, în cazul de față, cu întrebarea, Este inspectorul
sanitar un ofițer întru sensul proviziei din Constituția citată mai sus? Pare să fie un acord de toți scriitorii
că certe lucruri sunt necesare pentru a face unui angajament dat un oficiu [birou] public și incumbatul
[titularul] său un ofițer public. Apoi acolo există numeroase criterii care, deși nu sunt în sine concludente,
sunt încă considerate a indica mai mult sau mai puțin puternic intenția legislativă de a crea sau a nu crea
un birou. Una dintre cerințe este că biroul însuși trebuie să fie creat prin constituție a statului sau trebuie să
fie autorizat printr-un statut.
… Dar nu toate angajările autorizate de lege sunt oficii publice în sensul constituției. Președinția unei
corporații private poate fi vorbită ca de un oficiu; un executor, tutore, arbitru pentru decizia și încercarea
[judecarea; proba] unei acțiuni, sunt toți ofițeri care își derivă existența din statute, dar nu sunt ofițeri
publici în sens constituțional; "autoritatea lor este restricționată la materii specifice, și nu puteri generale
sunt conferite să îi autorizeze să acționeze în respect la toate cazurile sau în orice caz sau chestiune, alta
decît specificată și numită în denumirea lor. Ei au nicio datorie față de public și nu ar putea efectua niciun
serviciu pentru public…. ˋOficiul publicˊ așa folosit în Constituție, are respect la un trust permanent care
trebuie exercitat din partea [în numele] guvernului, sau al tuturor cetățenilor care ar putea avea nevoie de
intervenția unui funcționar sau ofițer public, și în toate chestiunile din raza îndatoririlor participante la
caracterul trustului. Înseamnă un drept de a exercita în general, și în toate cazurile adecvate, funcțiile unui
trust public sau angajament, și la a primi onorariile și indemnizațiile [retribuții] care îi aparțin, și de a ține
[ocupa] locul și îndeplini datoria pentru termen [mandat pe durata] și prin titularizare [mandatul; postul]
prevăzut de lege.
…"O funcție publică este o agenție a statului, iar persoana a cărei datorie este să îndeplinească această
agenție este un funcționar public. . . . . Esența ei este datoria de a face o agenție — adică de a face un act
sau acte sau o serie de acte pentru stat."
…Termenul "funcție"[birou] implică delegarea unei părți a puterii suverane către, și posesia acesteia de
către, persoana care umple funcția aceasta, iar exercitarea unei astfel de puteri, întru limitele legale,
constituie descărcarea corectă a îndatoririlor [datoriilor] unei astfel de funcții."
…Se pare destul de bine stabilit că unde legiuitorul creează poziția, prescrie îndatoririle și stabilește
compensația, iar aceste îndatoriri aparțin publicului și sunt continuante și permanente, nu ocazionale sau
temporare, această poziție [funcție] sau angajare este un oficiu [birou] și cel care îl ocupă este un ofițer.
Într-un astfel de caz, există o declarație inconfundabilă a legislaturii că o parte, mare sau mică, din funcțiile
suverane ale Guvernului trebuie exercitată în beneficiul publicului, iar legislatura a decis pentru sine că
angajarea are suficientă demnitate și importanță pentru a fi considerat a fi un birou.
…în determinarea că "agentul fortificațiilor" este un ofițer al Statelor Unite...:" un birou este definit ca fiind
"o sarcină publică sau angajament", [energia, sufletul nu răspunderea acelui birou] iar cel care îndeplinește
îndatoririle biroului este un ofițer. . . . . Deși un birou este ùn angajament,́ nu rezultă că fiecare angajament
este un birou. Un bărbat poate fi cu siguranță angajat în baza unui contract, expres sau implicit, pentru a
face un act sau pentru a performa [efectua] un serviciu fără a deveni ofițer. Dar dacă datoria este una
continuă, care este definită prin reguli prescrise de guvern, și nu prin contract, pe care un individ este numit
de guvern să le performeze, care intră în atribuțiile care aparțin postului fără niciun contract care să le
definească, dacă aceste îndatoriri continuă, deși persoana este schimbată — pare foarte dificil să distingi o
astfel de sarcină sau angajament de un oficiu, sau persoana care performează [îndeplinește] îndatoririle de
un ofițer. Dacă poate fi convertit într-un contract, acesta trebuie să fie un contract pentru îndeplinirea
atribuțiilor al biroului al agentului al fortificațiilor, iar un astfel de birou trebuie să existe cu atribuții
constatate sau nu există un standard prin care să poată fi măsurată amploarea condiției.
Judecătorul Cooley l-a distins pe "ofițer" de "angajat" prin "mai mare importanța, demnitatea și
independență a poziției sale; prin faptul că i se cere să depună un jurămînt oficial, și poate să dea un
legămînt oficial [a fi obligatar]; prin răspunderea de a fi chemat la răspundere ca infractor public pentru
inadaptare sau abuz în funcție și, de obicei, deși nu neapărat, în mandatul funcției." Dar s-a considerat că
un jurămînt de oficiu nu este un criteriu necesar; nici salariul. Acestea nu sunt decît incidente și nu fac
parte din birou, deși pot ajuta la determinarea naturii funcției.
……Este numai unde legiuitorul și-a delegat competența de a crea oficiul și de a prescrie atribuțiile și
despăgubirile, au apărut diferențe de opinie în instanțe. …Elementul atribuțiilor care trebuie îndeplinite
implicat în crearea unui birou în conformitate cu toate definițiile și în conformitate cu majoritatea
deciziilor nu a fost determinat direct de legiuitor; Comitetului i s-a delegat competența de a prescrie
atribuțiile. Dar multe cazuri susțin, credem în mod corespunzător, că un angajament poate fi totuși un
birou, deși îndatoririle trebuie să fie prescrise de un ofițer superior.
…În cazul Kennedy v. Board of Education, supra, a fost admis de ambele părți și asumat de instanță în
opinia majorității că poziția [funcția; statutul] de învățător în școlile publice al orașului și al județului [...]
nu este un birou și, așadar, acest caz nu ne poate ajuta să ajungem la o decizie aici.
Concluzia noastră este că intenția Legislativului a fost de a face inspectorii de sănătate ofițeri în sensul
Constituției și, eșuînd să declare termenul oficiului [mandatul], aceștia așteaptă [poziție] în timpul plăcerii
Consiliului de sănătate. Se recomandă ca hotărîrea să fie inversată, cu instrucțiuni de respingere a actului.”
(citate omise) Patton v. Board of Health, 127 Cal. 388, 393 (Cal. 1899) [este clar că statutul, nu doar față de
sănătatea publică, ci în general, este la discreția 'incumbatului' – direct responsabil – față de ceva pe care nu-l poate
cuprinde dar, arată diferența dintre contract legal (cu o corporație), și un act legitim dintre cetățean și statul înființat;
Consiliul de sănătate are aceeași autoritate pe cît le-a fost dată de birou – zero – deoarece fără mandatare în lege este
doar o agenție în slujba unui birou]
Surse:
http://landgrantpatent.org/jurisdiction.html
https://supreme.justia.com/cases/federal/us/518/839/case.pdf
http://landgrantpatent.org/court.html
https://www.freedomclubusa.com/supreme_court_research
https://constitution.org/1-Law/juris/juris_brief.htm
https://famguardian.org/TaxFreedom/CitesByTopic/jurisdiction.htm
http://www.educationcenter2000.com/Trinsey-v-Paglario.htm
https://www.supremecourt.gov/DocketPDF/18/18-620/71955/20181114122006585_00000001.pdf
https://www.encyclopedia.com/law/encyclopedias-almanacs-transcripts-and-maps/judicial-immunity
http://constitutionalcommando.com/state-citizen-case-laws/
http://www.1215.org/lawnotes/immunity/immunity4.htm
https://freedom-school.com/citizenship/consideration-on-citizenship.pdf
http://www.targetedparent.com/blog/2019/9/26/standing-up-for-your-rights
https://ecfsapi.fcc.gov/file/7021901846.pdf afidavit
https://fathersunite.org/Case%20Law/Parents_rights.html
https://famguardian.org/TaxFreedom/CitesByTopic/naturalization.htm
https://www.sccourts.org/opinions/advsheets/no252007.pdf
https://ecfsapi.fcc.gov/file/60001034737.pdf
https://www.freedom-school.com/699540/judicial-notice-1.pdf
https://solutionsempowerment.com/wp-content/uploads/2020/11/4-STATUTES-NOT-LAW.pdf
https://press-pubs.uchicago.edu/founders/documents/a3_2_1s88.html (ref. listă jurisp.)
http://www.racelinecentral.com/RightToTravel.html
http://tarhakabey.over-blog.com/2018/12/no-law-requires-you-to-record/pledge-your-private-automobile.html (gov)
https://www.nationallibertyalliance.org/sites/default/files/fathers_rights.pdf
https://constitution.org/1-History/brief/defunlaw.htm
https://fraudstoppers.org/tila-regulation-z-banks-can-not-lend-credit/
Notă traducător:
Presupunerea nu este Consimțămîntul! Este dificil de arătat o minciună atunci cînd omul trăiește în ea, și o
practică; de obicei luată din procesul de educație; care este doar formă – iar substanța cuvenită în ea, este
sufletul omului. Majoritatea judecătorilor sunt nevoiți să folosească Presupunerea pentru remedierea litigiului și
a aduce pacea, pentru că omul nu cunoaște Legea, nu știe cine este, față de alții care împing Presupunerea și o
folosesc pînă într-acolo încît de ar fi posibil din procedură să devină lege. Astfel ca nimic să fie legea, și legea a
condamnat pe … un presupus, adică pe nimeni. Poate chiar de aceea …justiția este oarbă. Devine fărădelege.
Partea observată după aceste jurisprudențe este dece judecătorii au nevoie de timp pentru luarea unei decizii.
Partea neobservată este că oamenii, fiind vizibil separați de contineța legii, în timp ce cred că o urmează, sunt
uzați de o formă de Tautologie – care poate fi observată numai din afara acesteia. O tehnică de tatonare cu un
act de batjocură ușoară pentru al scădea și apoi de a-l lucra și/sau construi pe om de-acolo. Arta războiului în
cuvinte. Tatonarea se face prin a spune un lucru și imediat a-l nega, pentru a nu-i da timp celuilalt să gîndească.
Este modul de a nu vorbi „începătorul tocmai ce a început”. Doi pași înainte unul înapoi. Și este pentru a-l atrage
pe celălalt în acest joc al căderii și ține în aceeași stare de negare față de ceea ce nu cunoaște. Și nu îi va fi spus.
De a-i pune cuvinte în gură, vorbite ca și cum ar fi lipsite de adevăratul sens, apoi să i le ia înapoi (și pe el odată
cu ele), și astfel de a-l prinde în cuvinte. Este metoda tăcută de a controla fără a se observa, iar majoritatea o
practică în comerț. Este desigur folosită ridiculizarea, față de ceva exterior, ca apoi primit în interior prin
presupunere doar-doar celălalt să-și dea acordul. Este folosit un adevăr dar nu folosesc Adevărul.
Este doar o culoare a legii dar nu Legea. Omul poate crede că s-a conformat Legii lui “Dumnezeu Creatorul”, dar
tehnica are succes tocmai acolo unde nu există cunoștința Legii, ci repere lumești-comerciale. Iată un motiv de a
fi întotdeauna, cum ne învață Preaînaltul Dumnezeu: Stai Drept! Rămîi pe poziție, Rezervat. Nu în negare sau
ignorare, ci pentru că scopul este de a Provoca drepturile.

Tautologia : Tautologia împreună cu tatonarea ușoară, este comportamentul unui “căzut din înțelepciune”
Ezechiel 28:17, cei care o folosesc au un script bine stabilit: repetarea inutilă a unei idei, afirmații sau cuvinte
(vezi Tautologie), dar nu neapărat învinuind ceva din exterior, pot învinui omul și nu fapta, sau pot întuneca
diferența dintre cele două.
Logica Tautologiei: o afirmație care este adevărată numai în virtutea formei sale logice. O afirmație goală sau
vacuoasă compusă din afirmații mai simple într-un mod care face logic adevărat dacă afirmațiile simple sunt de
fapt adevărate sau false; spre exemplu, afirmația: fie va ploua mîine, fie nu va ploua mîine.
Tautologia împreună cu tatonarea ‘ușoară’ funcționează și invers, dar ea în sine este același lucru:
- Distrugere pentru (re)construire (- descalificare pentru a te (re)califica)
- (re)Construire pentru distrugere (- (re)calificare pentru a te descalifica)
Noțiuni despre tautologie aproape că nu există, dar dacă atrage atenția mintea devine încadrată. Depinde de
cunoștințele celuilalt cît de mult. După cum se poate observa ținta este Justiția, și adică tot ce cuprinde cuvîntul
Femeie. Actul în sine poate părea că etalează o Iubire, dar în sine nu este iubire ci învinuire - Și demonii iubesc,
dar în felul lor - chinuitor. Sau poate pentru menținerea acțiunilor care duc către același “și vei fii ca Dumnezeu”,
ceea ce ar însemna și că omul nu este viu, ci urmează.
Iubirea: Iubirea înseamnă Mare respect! Dumnezeu a făcut Actul și Lucrarea pentru Femeie: Biserica, Justiția,
femeia și înțelepciunea, Ea este mult mai iubită decît Bărbatul de Dumnezeu. Prin Actul lui Hristos este clar asta.
Bărbatul este pentru sacrificiu de izbăvire; în conformitate cu Legea vie. Exact același mod îl folosesc și aceștia,
pentru a diminua, sau a scade Femeia, astfel să cadă amîndoi, este contraActul din Eden reluat. Deci, atenție
bărbați, atenție femei! Împreună avem putere dublă. Despre ei este scris în 2Timotei 3:5-7; și mai departe
celelalte versete arată cum omul trebuie să rămînă încredințat în Cuvîntul Legii (15-17).
După Presupunere urmează Nesupunere (Rebeliune) în mod firesc, și pe care o săvîrșesc cei vrăjiți, meșteșugiți,
artizanați, nu omul-viu al lui Dumnezeu. Vezi 1 Regi 15:23 “Căci nesupunerea este un păcat la fel cu vrăjitoria..”
Cel mai înșelător lucru de pe pămînt pare a fi Presupunerea în loc de Credință față de iertarea păcatelor.
Credința este Certitudine. Astfel, omul poate presupune iertarea păcatelor de Dumnezeu din oficiu… că a cedat
păcatele și gata, dar el rămîne cu păcatul capital de ispășit și în jurisdicția greșită, pînă la data scadentă. Se
poate spune că Diavolul așteaptă să fie iertat din oficiu orice om de Dumnezeu, de aceea această iluzie a
presupunerii este foită - încolo și încoace. De s-ar întîmplă asta doar o dată, nu ar înseamna că Diavolul poate
presupune iertare pentru tot ceea ce a făcut? Nu ar înseamna că poate revendica și el, între ghilimele, pentru
închisoarea lui tot atîția oameni, așa “din oficiu”? Dar reținem că DIAVOLUL NU ARE JERTFĂ DE REVENDICARE!
Altfel ar anula nu doar Legea, anulează tot Actul de pe Cruce al lui Iisus, încît să nu existe un Hristosul, să nu
existe Noul Testament, și în percepția noastră Remediul: Viul! Biserica întemeiată de Trimisul ar dispărea și ea cît
și faptele apostolilor.
Metodele de înșelare, de obicei sunt astfel încît să rămînă decît Iisus, Cu Iisus nu este nicio problemă, dar fără
Hristos: “Dă-Te jos de pe cruce! Dă-Te jos de pe cruce!” deși înainte strigau “Răstignește-L! Răstignește-L!”.
Gamaliel, ucenicul lui Nicodim, scrie mărturia celor doi martori înviați din morți despre ce se petrecea în Iad în
ceasul Răstignirii, cînd Satan mîndru și fericit își lăuda isprava către Belzebub guvernatorul (sau Belial) iar
acesta din urmă îl mustră, și baricadează Porțile Iadului: “Pe Cel care l-a smuls din ghearele mele pe Lazăr, după
patru zile, fără ca eu să-L pot opri tu, Îl aduci aici?!” Și în ceasul acela Satan, cînd și-a dat seama, a îndemnat din
nou mulțimea din jurisdicția lui să strige: “Dă-Te jos!” Acum, brusc, Îl iubeau. Deci, este de ținut minte: Diavolul
nu are jertfă. Și asta elimină acele întrebări de mai sus. Pur și simplu el nu poate răscumpăra. Dar nici omul nu
poate răscumpăra propriile păcate, însă prin recunoașterea Mîntuitorului, și ratificarea Acestuia ca Mîntuitor,
omul este răscumpărat.
Toată Legea este sub autoritatea Remediului: de Revindicare a păcatelor. Fără Remediu nu poate exista Lege vie.
Cine este omul? Ce este omul? Ce vor de la tine?

De: Cristian-Sorin: Sandu & Familia Lui

Jurisprudențe Curtea Supremă (TRADUCERE Si Interpretare)

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Jurisprudențe Curtea Supremă (TRADUCERE Si Interpretare)

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Cînd este folosit cuvîntul lege înseamnă legea comună

ANI DE CERCETARE ÎN CASE SCURTE SUPREME

Cercetare Opinie Curtea Supremă

Lege Caveat (Cuvînt de avertizare) :

“Faptele sunt REMEDIU de Lege-Comună 'IREVOCABIL'”

“Faptele sunt REMEDIU de Lege-Comună 'IREVOCABIL'”

“Faptele sunt REMEDIU de Lege-Comună 'IREVOCABIL'”

OPORTUNITATEA DE A FACE APĂRARE PARTICULARĂ/PRIVATĂ

“Faptele sunt REMEDIU de Lege-Comună 'IREVOCABIL'”

“Faptele sunt REMEDIU de Lege-Comună 'IREVOCABIL'”

“Faptele sunt REMEDIU de Lege-Comună 'IREVOCABIL'”

“Faptele sunt REMEDIU de Lege-Comună 'IREVOCABIL'”

“Faptele sunt REMEDIU de Lege-Comună 'IREVOCABIL'”

“Faptele sunt REMEDIU de Lege-Comună 'IREVOCABIL'”

“Faptele sunt REMEDIU de Lege-Comună 'IREVOCABIL'”

“Faptele sunt REMEDIU de Lege-Comună 'IREVOCABIL'”

“Faptele sunt REMEDIU de Lege-Comună 'IREVOCABIL'”

“Faptele sunt REMEDIU de Lege-Comună 'IREVOCABIL'”

“Faptele sunt REMEDIU de Lege-Comună 'IREVOCABIL'”

“Faptele sunt REMEDIU de Lege-Comună 'IREVOCABIL'”

“Faptele sunt REMEDIU de Lege-Comună 'IREVOCABIL'”

“Faptele sunt REMEDIU de Lege-Comună 'IREVOCABIL'”

“Faptele sunt REMEDIU de Lege-Comună 'IREVOCABIL'”

“Faptele sunt REMEDIU de Lege-Comună 'IREVOCABIL'”

“Faptele sunt REMEDIU de Lege-Comună 'IREVOCABIL'”

“Faptele sunt REMEDIU de Lege-Comună 'IREVOCABIL'”

“Faptele sunt REMEDIU de Lege-Comună 'IREVOCABIL'”

“Faptele sunt REMEDIU de Lege-Comună 'IREVOCABIL'”

Cine este omul? Ce este omul? Ce vor de la tine?

S-ar putea să vă placă și