Cauta

 Home
 Actualitate
 Revista
 Arhivă
 Timp liber
 Bloguri
 Travel
 Multimedia

Drumul mătăsii
 AutorCiprian Stoleru2526 vizualizări
1 Comentariu

 LinkedIn
 Facebook
 Twitter
 Google Plus

 Tumblr

Articole scrise de acelasi autor

o Radiografia unei lumi dispărute. O aşezare preistorică de acum 6.000 de ani
o Rucsacul zburător, invenţia lui Justin Capră, la Muzeul Tehnic „Dimitrie
Leonida”
o Dezbatere Historia: 23 august 1944 - Regele împotriva Mareșalului. Cum se
împart vina și meritele? VIDEO
Etichete
o drumul matasii
o istorie economica

Un vast proiect de infrastructură de transport lansat de

China în anul 2013, ce își propune în principal să lege
această țară de Europa, dar și de restul lumii, readuce în
prim-plan rolul însemnat pe care l-a avut vreme de mii de ani
„Drumul Mătăsii”.
Sintagma „drumul mătăsii” este utilizată astăzi de toţi cei care
vorbesc despre legăturile comerciale dintre China și Occident, dar
noţiunea a fost folosită pentru prima dată (şi impusă în discursul
public) de geograful și geologul german Ferdinand von Richthofen,
în cartea sa despre China, din anul 1877. Un lucru e cert: nu a
existat un singur drum al mătăsii, ci o reţea vastă de drumuri ce
avea drept scop promovarea comerţului. Cu timpul, aceste drumuri
aveau să deschidă calea spre cunoaşterea Chinei, și nu numai.
Istoria și evoluţia drumului mătăsii – îndelungată, întortocheată și nu
o dată contradictorie – reflectă și condensează nu doar relaţiile
comerciale ce s-au dezvoltat de-a lungul timpului între multe imperii
și popoare, ci mult mai mult. Mai important și semnificativ este
faptul că aceste rute comerciale au constituit cadrul geografic,
mediul natural și contextul social-istoric al dezvoltării unor
interferenţe pe planuri mai largi, precum cultura, modul de viață,
tradiţiile, obiceiurile, arta, filozofia etc. Mulţi istorici văd în
„drumurile mătăsii” o întreagă evoluţie a culturii și civilizaţiei celor
două continente, cu „ramificaţii” chiar și în Africa. În perioada de
maximă înflorire a drumului mătăsii, care a durat mai bine de 1500
de ani (între 500 î.Hr. și după anul 1000 d.Hr.), aceste drumuri au
permis și au întreţinut dialogul și contactul nemijlocit între oameni și
popoare, devenind principala legătură între societăţile umane
stabilite pe acest traseu.
Dar de ce această denumire de „drum al mătăsii”? Sigur că pe
aceste trasee erau transportate și alte obiecte preţioase, dar
mătasea reprezenta un obiect de lux de o valoare inestimabilă, ce în
Roma antică se cântărea în aur. Mătasea a devenit în Antichitate,
dar și mult timp după aceea, un atribut al poziţiei sociale, mai întâi
în China, apoi în întreaga lume dintre estul Asiei și Roma. Mătasea
devenise nu numai expresia statului social ridicat, dar și o monedă
convertibilă între cele două lumi, un echivalent al aurului, ea
exercitând o atracţie magică asupra tuturor celor care o priveau și o
atingeau. În China, mătasea era folosită și la împodobirea carelor, a
tronului imperial, a steagurilor, precum și în ceremoniile religioase,
iar anumite modele și culori erau exclusiv atributul Curţii
împăratului.
ahrta.jpg

Trei trasee importante

Multă vreme s-a crezut că a existat un singur traseu între China și
Occident; se mai știa însă că au mai fost folosite drumuri spre sud și
sud-vest de către caravane care se îndreptau către India și Persia.
Drumul care ducea în partea estică a Mediteranei a fost considerat o
bună perioadă de timp drept cel mai vechi și singura legătură cu
Occidentul. Acest drum pornea din provincia Gansu și valea nordică
a Tarimului, peste pasurile Pamirului, spre Afganistan, nordul Persiei,
Siria, Anatolia apoi până la Mediterana. Totuşi, a existat un drum şi
mai vechi, care ducea din Gansu la nord de muntele Celest, în sudul
Rusiei asiatice, apoi spre gurile Donului în Marea Azov. De aici
drumul se ramifica spre Europa de Est, dar și spre nordul
continentului. Despre aceste drumuri informaţiile sunt puţine şi
contradictorii; dovezi că ele au existat sunt puţinele descoperiri
arheologice de pe aceste trasee. Marile probleme pentru
reconstituirea traseelor sunt date de faptul că, în analele estice sau
vestice, localităţile prin care treceau aceste drumuri poartă nume
diferite – şi nu numai de-a lungul secolelor, ci chiar și în aceeaşi
epocă; iar alte nume ale localităţilor au dispărut între timp.
Sintetizând, putem afirma că au existat trei legături importante. Cea
mai veche ducea spre sud și lega China cu India și Asia de sud-est.
Celelalte două erau drumul nordic, care ducea spre Europa, și
drumul sudic al caravanelor, cel mai cunoscut, și pe care Ferdinand
von Richthofen l-a denumit, acum mai bine de un secol, „drumul
mătăsii”. Toate aceste drumuri principale de legătură aveau la
rândul lor o sumedenie de ramificații de-a lungul cărora produsele
venite din China ajungeau la cumpărători.
Nesfârşite caravane de cămile, pe drumurile mătăsii
Dacă încercăm să reconstituim traseul celui mai vechi drum al
caravanelor care plecau din China prin nord-vest, el arăta așa:
începea de la nord de Gansu, prin oaza Trufan (aceasta avea o mare
importanță și pentru drumul sudic), apoi drumul ducea la nord de
Tian-Shan – Muntele Celest – spre vest, după care o cotea spre nord,
în teritoriile parților și apoi ale scițiilor. Herodot relata în secolul al V-
lea î.Hr. că atât grecii, cât și chinezii întrețineau un schimb intens de
mărfuri cu sciții. Aceștia trăiau în întinsele stepe la nord de Marea
Neagră, întinzându-se mult spre est. Popor nomad, au devenit vestiţi
pentru modul în care prelucrau aurul. În mormintele sciţilor s-au
descoperit atât obiecte greceşti, cât și preţioase bijuterii chineze,
mătasea deţinând un rol important.
china.jpg
Limitele drumurilor sudice sunt mult mai înguste, permiţând ca
traseul lor să poată fi refăcut mai cu precizie. Ele porneau din orașul
Changan, oraș imperial sub dinastia Han, dar și centru comercial al
negustorilor chinezi. De acolo treceau prin Lanzhou de-a lungul
coridorului Gansu spre Dun Huang, limita vestică a Marelui Zid. Aici,
drumul se bifurca spre sud și nord. Cel sudic trecea prin pasul
Yangyuan în valea Tarimului, cu direcția Kashgar și de acolo în Pamir,
unde se reîntâlnea cu cel nordic în podişul locuit astăzi de kîrghizi.
Drumul nordic traversa Poarta Jadului, oaza Trufan, continua spre
Karashar, apoi spre sud-vest spre direcția Pamir, unde drumurile se
uneau din nou pentru a trece acest pas cu direcția Balkh, în
Afganistan, apoi spre coasta de sud-est a Mării Caspice, prin
teritoriul actualului Teheran spre Palmyra cu direcţia Antalya, la
malul estic al Mediteranei. De aici, mărfurile erau transportate pe
apă spre Ostia, portul Romei, la Alexandria și în alte locuri din
Imperiul Roman. Acestea erau faimoasele „drumuri ale mătăsii”, pe
ele treceau nesfârşitele caravane de cămile încărcate cu stofe
preţioase spre Apus.
Rute folosite intens de dinastia Han
Există și un moment care consfinţeşte traseul drumului mătăsii, iar
acesta este oferit de prima călătorie a lui Zhang Qian. La sfârşitul
secolului al II-lea î.Hr., împăratul Wu l-a trimis pe Zhang Qian în Vest,
într-o serie de călătorii epopeice, pe drumul mătăsii, pentru a stabili
legături diplomatice şi militare şi a întări puterea Han în Asia
Centrală. El a plecat prin sudul munţilor Tianshan, după ce a trecut
prin pasul Junnan, în coridorul Gansu, și a ajuns în India. La
întoarcere, a folosit o altă rută de-a lungul munților Kunlun, a trecut
peste Pamir și a ajuns din nou la Changou, capitala de atunci a
Chinei.
Aceste rute au fost folosite intens de dinastia Han pentru comerț,
solii reciproce și alte misiuni. Pliniu cel Tânăr vorbeşte de sume
uriaşe cheltuite anual de Imperiul Roman pentru importul de
mătase. Tot sub dinastia Han se iau măsuri importante pentru
organizarea drumurilor mătăsii. Pe coridorul Gansu se afla un centru
foarte important sub aspectul comerţului, dar el a fost distrus de
luptele interne dintre diferitele puteri locale. Zhangye a renăscut,
însă, în secolele III-VI, sub dinastia Sui. Aici soseau oficialii din ţară și
străinătate, existau gărzi de protecţie, puncte și oameni de
supraveghere a comerțului; împăratul însuși a vizitat orașul și i-a
fost organizată o primire fastuoasă, orașul fiind socotit un punct al
prieteniei dintre diferite regimuri statale ale timpului. Și Marco Polo a
vizitat orașul și o mănăstire, admirând o imensă statuie a lui Budha
ce data din anul 1098. Budha este reprezentat în poziție culcat, iar
statuia are o lungime de 35,5 metri și o înălțime de 7,5 metri.
1241: marea spaimă provocată de mongoli
Căderea Imperiului Roman, populaţiile migratoare care au venit în
valuri peste Europa și apariţia și preluarea puterii politice și
religioase de către Islam în multe zone au condus încet, dar sigur, la
gâtuirea drumurilor mătăsii și la o scădere a relaţiilor dintre China și
Europa. Însă un personaj european avea să joace, către sfârşitul
secolului al XII-lea, un rol important în redescoperirea drumului
mătăsii: acesta a fost Marco Polo.
foto_guliver_afp_002_635-1.jpg
Călătoria lui în China a venit după marea spaimă pe care a tras-o Europa în anul
1241, atunci când invazia mongolă a readus în conştiinţa europenilor Orientul
Îndepărtat. Mongolii au pătruns până în mijlocul Europei, apoi au ajuns în Silezia,
la Liegnitz, unde i-au învins pe cavalerii germanii și poloni. Probabil invazia
mongolilor ar fi continuat dacă Ogedei, fiul lui Gingis-Han, nu ar fi murit la 11
decembrie 1241. După retragerea mongolilor, au apărut în Europa speranţe noi
legate de contactele politice și comerciale cu Asia. Papa a văzut în hoardele de
călăreţi posibil aliați împotriva musulmanilor, care îi oprimau pe creştini în Asia.
În schimb, noile puteri comerciale mediteraneene, în special Veneția, devenită
între timp partener comercial al musulmanilor în afacerile cu Asia, sperau într-o
extindere a legăturilor prin porturile islamice ale spaţiului mediteraneean.
Marco Polo şi amintirile sale de călătorie
Printre primii venețieni care au plecat spre China cu corăbii
încărcate au fost fraţii Maffeo și Nicolo Polo. În jurul anilor 1250, cei
doi au plecat din Constantinopol și au ajuns după o lungă călătorie la
curtea marelui han al mongolilor, unde au fost primiți cu onoruri,
rămânând acolo o lungă perioadă de timp. Au revenit în Europa în
1269 cu cadouri bogate și soli pentru Papă.
La plecarea celor doi, soția lui Nicolo era însărcinată. A dat naştere
unui băiat pe nume Marco. Tânăr curajos și înțelept, Marco, la 19 ani,
i-a însoțit pe cei doi frați Polo când au plecat pentru a doua oară
spre Est. În 1271, Marco Polo alături de tatăl și de unchiul său au
străbătut Bagdadul spre Golful Persic și apoi spre Asia Centrală. Cei
trei au ajuns la Beijing prin valea Tarimului. Aici, Marco Polo a
petrecut mulți ani în slujba suveranului mongol Kubilai Han, din
dinastia Yuan, care domnea peste Beijing. Relatează toate acestea în
amintirile sale de călătorie, pe care le-a dictat pe când era închis la
Genova (din 1295 a fost prizonier de război). Cartea lui s-a bucurat
de un succes nemaiîntâlnit şi continuă să fie și astăzi modelul clasic
al amintirilor de călătorie. „Niciodată, înainte sau după, o singură
carte nu a adus atâtea informaţii autentice și noi și nu a lărgit atât
de mult imaginea unui continent precum «Cartea» lui Marco Polo”,
avea să remarce istoricul Daniel J. Boorstin. În carte, un loc aparte
este consacrat aspectelor de viață, tradiții, obiceiuri, comerț,
medicină, comportamente umane, viață militară, geografie etc. din
diferite părţi ale Chinei secolului al XIII-lea.
Atitudinea lui Kubilai Han față de Marco Polo și modul în care acesta
l-a tratat, ca pe un prieten, denotă o schimbare de atitudine
survenită în concepţia asiaticilor. Încurajaţi de această atitudine
prietenoasă față de creștinism, în secolele următoare au fost trimise
o serie de misiuni papale către Est, dintre care unele au ajuns în
țările din Asia Centrală și în China. Apoi, în epoca de maximă
ascensiune a turcilor și a împăraţilor Ming în China, au început să se
formeze acele bariere între Asia și Europa depăşite abia în secolul al
XIX-lea. Nici popoarele islamice ale Asiei, nici China sau Japonia nu
au ținut pasul cu dezvoltarea tehnică și culturală a Europei după
Renaştere, relaţiile fiind întrerupte și afectate de o suspiciune a
Estului împotriva stilului de viață occidental. Doar navigaţia
maritimă a mai reprezentat o oarecare punte.
Gloria drumurilor mătăsii a început să apună odată cu secolul al XVI-
lea. Deși drumurile maritime existau încă din Antichitate și aveau o
importanță semnificativă, drumurile terestre erau cele mai
cunoscute până atunci – și prin ele se realizau, sistematic și
frecvent, bogate relații comerciale și legături între diferite state,
popoare, imperii, inclusiv pe plan religios. Totuși, rutele maritime
ajung să le umbrească pe cele terestre la sfârşitul secolului al XV-lea
și începutul secolului al XVI-lea, în condițiile în care mari navigatori
ai vremii descoperă noi rute (Capul Bunei Speanțe) mai directe între
Europa și Asia, la care se va adăuga imediat descoprirea Americii.
Din acest moment, drumurile mătăsii vor intra în uitare...

Drumul mătăsii (絲綢之路 în chineză tradițională, 丝绸之路 în chineză simplificată, sī chóu zhī
lù în pinyin) a fost o serie de rute interconectate care au trecut prin Asia de Sud, între Chang'an
(astăzi Xi'an), China de azi, înspre Turcia, Siria și alte destinații ale Asiei Mici. „Drumul Mătăsii” este
de fapt o împletitură de drumuri de caravană, ruta principală legând bazinul Mării Mediterane cu
estul Asiei, denumirea aceasta fiind deja folosită în perioda bizantină.

Istoric[modificare | modificare sursă]

Detaliu al rutelor Drumului Mătăsii, din Nordul şi din Sudul Deşertului Taklamakan

O legătură comercială între China și Europa a existat din cele mai vechi timpuri, bazându-se
pe schimburi de mărfuri, înlesnind totodată și contacte diplomatice și culturale.

Specialistul în preistorie, André Leroi-Gourhan consideră acest drum ca fiind un spațiu de schimburi
încă din paleolitic, însă care n-a fost evocat în cronicile chinezești decât începând din secolul al II-
lea î.Hr.[1].

Această necesitate de schimburi au dus treptat la crearea unui drum comercial. În timpul
împăratului Wudi (141 - 87 î.e.n.) s-a dublat întinderea Hanatului. Reacțiunea lui la expansiunea
Hanatului s-a manifestat prin cucerirea teritoriilor dușmane. Prin izbânda sa împotriva lui Xiongnu a
reușit să controleze definitiv Asia centrală. Trupele lui Wudi ocupă Pamirul și Ferghana reușind astfel
să deschidă drumul comercial spre China.

Grecii apoi romanii au început să vorbească despre o țară îndepărtată pe care ei o denumeau Țara
serilor[2], pentru a desemna ceea ce denumim astăzi China. Romanii au devenit mari amatori de
mătase, după ce ei o achiziționaseră, pe la începutul erei creștine, de la parți: aceștia organizaseră
comerțul cu mătase. Numeroase alte produse erau transportate pe acelea și rute: pietre
prețioase și semiprețioase, porțelanuri, stofe de lână sau
de in,ambră, fildeș, lac, mirodenii, sticlă, coral, metale prețioase și arme, etc.

Comerțul se dezvoltă pe traseul Drumului Mătăsii; în timp ce în răsărit drumul comercial este relativ
sigur, în vest siguranța comerțului este amenințată prin conflictul dintre romani și partheri și numai
prin iscusința diplomatică a luiAugustus pacea este asigurată pentru o anumită perioadă de timp. În
timpul dinastiei Tang a înflorit de asemenea comerțul, preluând de la per și controlul asupra drumului
comercial. Al doilea împărat din dinastia Tang Tang Taizong a reușit să controleze cea mai mare
parte a Asiei centrale, ca și Tarim.

Mai târziu, Imperiul Bizantin a reușit să recucerească o parte din teritorii din Asia și să- și asigure
astfel contactul cu Drumul Mătăsii.

După dinastia Tang, drumul comercial devine nesigur datorită atacurilor repetate și prădarea
caravanelor.

Un rol important în extinderea acestui drum comercial a fost asigurat de Imperiul Mongol, care
în secolul al XIII-lea (dinastia Yuan) a asigurat ordinea și siguranța caravanelor. Imperiul mongol
însă nu a fost unul de de durată îndelungată, pentru că deja în 1262 începe destrămarea acestuia.
Doar partea sa răsăriteană, sub conducerea lui Khublai Khan, rămâne stabilă.

Dinastia Ming 1368 duce o politică agresivă împotriva triburilor mongole, recucerind teritoriile
pierdute.
Dezvoltarea schimbului comercial nu atinge nivelul din timpul dinastiei Tang. Dimpotrivă, în timpul
dinastiei Song comerțul atinge un nivel scăzut, datorită dezvoltării comer țului maritim în sud-estul
Asiei, pe de o parte, și apariției a noi comerciale create de arabi, pe de altă parte. Mai târziu, când
au apărut în Europa puterile maritime Portugalia și Spania, Drumul Mătăsii și-a pierdut aproape
complet importanța. În 1514 portughezii ajung în China, iar mai târziu spaniolii în Asia. Interesul
Europei din timpul Marilor Descoperiri Geografice se îndreaptă înspre Lumea Noua (America de
Nord și de Sud) dar și spre alte zone ale lumii, așa cum ar fi Oceania, Australia și Noua Zeelandă. În
prezent Drumul Mătăsii devine din nou reactivat prin zăcămintele de țiței, gaz natural, și
datorită turismului.

Note[modificare | modificare sursă]

1. ^ Christian Grataloup,  L’Atlas des migrations. Les routes de l’humanité, hors-série Le
Monde / La Vie, décembre 2008

2. ^ Țara serilor”, adică „Țara mătăsoșilor”. Vd. în română „sericicultură”: „creșterea viermilor de
mătase”.

Samarkand

Buchara
Xi an
istoria mirodeniilor
Istoria condimentelor
By Horia on 18 mai 2010 | Lasă un comentariu

Aromate, parfumate, colorate, iuţi sau dulci, amare sau acre, în pulberi sau seminţe,
frunze sau scoarţă de arbuşti, flori sau muguri, condimentele şi mirodeniile au fost
întotdeauna căutate şi apreciate, indiferent de tradiţiile culinare ale popoarelor care
le foloseau. Fie că au fost folosite în bucătarie, fie în medicina populară, ori doar că
au parfumat încăperile şi trupurile, mirodeniile au avut un mare rol în dezvoltarea
economică, în istoria şi în cultura multor popoare. Nu e de mirare că au rămas şi în
vocabular, prin expresii de tipul “ca sarea în bucate”, “e sarea şi piperul …”.

Între trecut şi prezent

Încă din anul 3500 î.Hr., vechii egipteni foloseau condimentele pentru aromatizarea
mâncărurilor şi la prepararea cosmeticelor şi a loţiunilor cu care îşi îmbălsămau
morţii. Ei credeau că spiritul se întoarce în corpul celui decedat, aşa încât corpurile
faraonilor, ale reginelor şi ale altor nobili erau mumificate şi îngropate alături de
bogăţii şi comori lumeşti, dintre care nu lipseau niciodată mirodeniile.
Din Biblie aflăm că Regina din Saba a călătorit din ţara ei natală, Etiopia, pentru a-l
vizita peRegele Solomon, în Ierusalim, şi că a fost impresionată de înţelepciunea şi
bogăţia acestuia care, printre altele, provenea atât din comerţul cu condimente, cât şi
din darurile în mirodenii şi condimente pe care le primea: “toţi cei care îl căutau
pentru a-i asculta vorbele înţelepte aduceau cadouri scumpe şi întotdeauna şi
condimente”. (Regii, 10:25)
Istoria lui Iosif e de asemenea legată de comerţul cu condimente. Fraţii lui geloşi s-au
hotărât să-l ucidă, “dar un grup de ismaeliţi coborau din Gilead cu cămilele lor, cărând
condimente, balsam şi mir şi ducându-le spre Egipt.” Fraţii l-au vândut pe Iosif pentru
20 de arginţi şi s-au întors la tatăl lor, Iacov, cu haina pătată de sânge. Iacov a fost
bolnav de durere. În cele din urmă, Iosif a devenit slujitor al curţii cu rang foarte înalt.
Talentul lui de a interpreta visele faraonului a salvat ţara sa adoptivă de foamete. Mai
târziu, a avut imensa satisfacţie de a vinde porumb fraţilor săi, care nu l-au
recunoscut. Ei i-au adus, în schimb, daruri cuvenite precum balsam, miere,
condimente, mir, nuci şi migdale.

Comerţul cu mirodenii a fost controlat de arabi timp de cel puţin cinci mii de ani şi
s-a desfăşurat prin Orientul Mijlociu şi prin Estul Mediteranei către Europa. Caravane
de măgari sau cămile purtând încărcături scumpe de scorţişoară, ghimbir, sofran de
India, tămâie şi podoabe călătoreau pe rute lungi şi periculoase, care treceau prin zone
aride, prin deşerturi, prin regiuni aflate sub controlul hoţilor şi al bandiţilor sau al
piraţilor, când era vorba de călătoria pe mare.
Drumul mirodeniilor a început probabil în China, Indonezia, India sau Ceylon.
Negustorii chinezi au fost primii care au navigat spre Insulele mirodeniilor (acum
Maluku, un grup de insule în Indonezia) şi au adus încărcături de condimente şi
parfumuri către coasta indiană sau ceyloneză, unde îi aşteptau comercianţii arabi.
Arabii au ascuns multă vreme sursele mărfurilor aromate, dar şi drumurile pe care se
putea ajunge până la aceste locuri exotice. Ruta clasică trecea râul Indus, prin
Pesharwar, prin trecătoarea Khyber, prin Afghanistan şi Iran, apoi spre sud, către
oraşul Babilon pe Eufrat. De acolo mirodeniile erau duse către cele mai puternice
oraşe şi cetăţi ale zilei. Fenicienii, mari navigatori şi comercianţi, prosperau şi ei în
comerţul cu mirodenii şi au înfiinţat chiar, în orasul Tir, un mare centru de distribuţie a
condimentelor, ce servea întreaga Mediterană. Epoca lor de glorie a fost din 1200
până-n 800 î.Hr.
Cum centrele de putere s-au mutat din Egipt spre Babilon şi Asiria, arabii au continuat
să deţină controlul asupra surselor de mirodenii din Orient şi în timpul înfloririi
civilizaţiilor romane şi greceşti. În mod clar, legendele povestite de arabi despre
originea condimentelor sunt impresionante, ele vorbesc de mirodenii aduse din văi
adânci pline de şerpi, dar şi despre „scortişorul cules din lacuri puţin adânci apărate de
zburătoare imense şi fioroase“.

Romanii erau şi ei mari amatori de mirodenii, iar cererea mare a condimentelor pe

piaţă a făcut necesară găsirea unui drum spre India, care să spargă monopolul arab
asupra comerţului de condimente. N-a durat mult însă până când vasele romane
încărcate cu mirodenii scumpe navigau înspre Alexandria, portul principal al
Egiptului.
Romanii foloseau condimente la gătit, îşi aromau camerele cu fire de mirodenii şi
foloseau uleiul aromat cu condimente pentru baie şi pentru lămpi. Oriunde mărşăluiau
legiunile lor, ei aduceau bogăţia condimentelor cu ei, fiind primii care au purtat
aromele exotice până în nordul Europei.
Căderea Imperiului Roman în secolul al V-lea şi zorii Evului Întunecat şi tulburările
provocate de hoardele popoarelor migratoare au însemnat o lungă perioadă de
stagnare în multe domenii, printre care şi acela al negoţului cu condimente.
Scrierile vechi ne mai spun că Mohamed, fondatorul şi profetul religiei musulmane,
s-a căsătorit cu văduva bogată a unui comerciant de mirodenii.
Zelul misionar în răspândirea credinţei creştine în Orient era strâns legat de comerţul
cu mirodenii. Cruciadele religioase din anul 1000 d.H., timp de trei sute de ani, au
făcut ca ierburile aromatice din Orient să fie tot mai apreciate, pe măsură ce creştinii
încercau să smulgă puterea musulmanilor în comerţul profan. Veneţia şi Genova au
devenit mari centre comerciale pentru mirodenii, iar vasele care călătoreau către ţara
Sfântă cu cruciaţi se întorceau cu încărcături de mirodenii, mătase şi bijuterii. Datorită
faptului că erau rare, condimentele au devenit la fel de preţioase ca argintul şi aurul,
iar comerţul cu aceste bogăţii parfumate a început să înflorească din nou.
Marco Polo s-a născut în 1256 într-o familie de negustori de podoabe care erau
fascinaţi de Orient. Călătoriseră până departe în China, au stat la curtea împăratului
mongol Marele Khan şi, în timpul unei călătorii care a durat 24 de zile, Marco a trecut
prin China, Asia şi India. Povestea lui, Aventurile lui Marco Polo, a fost scrisă pe
pergament în timpul prizonieratului după o bătălie pe mare între Veneţia şi Genova.
Cartea sa amintea condimentele pe care le-a vazut cultivate în călătoriile sale şi
îndepărta oarecum cititorii de miturile şi legendele comercianţilor arabi. Scria poetic
despre Java :” abunda în bunuri de preţ, piper, nucşoară, cuişoare şi toate celelate
mirodenii şi ierburi valoroase sunt produse ale acestei insule, care este des vizitată de
vase de comerţ”. Din cartea lui s-au inspirat toţi navigatorii care i-au urmat, dornici să
devină cunoscuţi şi bogaţi.
Epoca descoperirilor de noi pământuri era pe la 1400 abia la început, iar povestea
condimentelor continuă. Navigatorii europeni erau obsedaţi de visul de a găsi cea mai
bună rută maritimă către India şi către Orientul Îndepărtat.Vasco da Gama,
navigatorul portughez, a fostprimul care a decoperit drumul pe mare către India,
pe la capul Bunei Speranţe, punctul cel mai sudic al Africii. Nu a fost primit cu prea
mare ospitalitate, dar a reuşit totuşi să-şi încarce corabia cu nucşoară, cuişoare,
scorţişoară, ghimbir şi cereale iuţi. A fost însă bine primit acasă, ca un erou, în 1499
şi, mult mai important, avea şi o scrisoare de la conducătorii indieni din Calicut care-
şi dădeau acordul asupra unui parteneriat în comerţul cu mirodenii.
Încetul cu încetul, Lisabona, capitala Portugaliei, a preluat rolul de capitală a
mirodeniilor, poziţie de care s-a bucurat atât de mult Veneţia în trecut.
Înainte de asta, pe la 1492, Cristofor Columb a crezut că a ajuns în Japonia, dar de
fapt ajunsese în San Salvador, una din insulele de lângă Bahamas, Haiti şi Cuba.
Descoperise astfelLumea Nouă şi era primul occidental care gusta din arzătorul chilli.
La cea de-a doua călătorie, Columb a părăsit Spania cu 1500 de oameni pentru a
stabili supremaţia spaniolă în Lumea Nouă, sperând că va găsi aur şi condimente
orientale; în schimb, a descoperit piper şi vanilie şi, din marele continent american de
sud, a adus cartoful, ciocolata, porumbul, alunele de pământ şi curcanii către Europa.
Dar portughezii au făcut o greşeală imensă angajându-i pe olandezi ca neguţători,
cărăuşi ai lor prin Europa, cerându-le să navigheze către Insula condimentelor pentru
a aduce cuişoare, nucşoară şi scorţisoară. După un secol de dominaţie completă,
portughezii au fost întrecuţi de olandezi. Compania Olandeză a Indiei de Est, care
patrona comerţul cu mirodenii, a fost înfiinţată în 1602 ca răspuns la formarea
Companiei Britanice a Indiei de Est, căreia i se dăduse carta regală de către regina
Elisabeta I în 1600. Între timp, Sir Francis Drake a navigat în jurul lumii, prin
strâmtoarea Magellan şi a traversat Pacificul către Insulele Mirodeniilor. Aceste insule
erau râvnite de întreaga Europă, multe ţări îşi doreau monopolul asupra comerţului cu
condimente, despre care ştiau că e o sursă sigură de mare bogăţie.
Olandezii au încercat să restrângă creşterea nucşoarei şi a cuişoarei doar în insulele
Amboyna şi Banda, în insulele Moluce pe care le administrau ei. Planul a fost
zădărnicit însă de un misionar francez, Pierre Poivre, care a găsit răsaduri pe o insulă
învecinată, unde seminţele au fost aduse de păsări, şi le-a transportat spre Insulele
Mauritius. Cuişoarele au fost duse mai departe, la Zanzibar, care a rămas şi azi mare
producător, iar nucşoara spre Grenada, în Indiile de Vest, cunoscută şi sub denumirea
de Insula nucşoarei. Cam în acelaşi timp, britanicii experimentau plantarea nucşoarei
şi a cuişoarelor în Penangm, iar mai târziu au cultivat condimente în Singapore, sub
conducerea lui Sir Stamford Raffles, un faimos angajat al Companiei Indiei de Est şi
fondator al Singaporelui.
Lupta dintre olandezi şi britanici a devenit şi mai încrâncenată şi sângeroasă, durând
aproape 200 de ani. Conflictul s-a rezolvat numai când britanicii au preluat India şi
Ceylonul, iar olandezii Java şi Sumatra, care au rămas sub jurisdictia lor până înainte
de cel de-Al Doilea Război Mondial. La acea vreme, condimentele deveniseră deja o
marfă mult mai ieftină, care se găsea aproape peste tot în cantităţi mari..
Sfârşitul secolului al XVIII-lea a adus o altă naţiune pe scena producătorilor de
condimente: Statele Unite ale Americii. Vasele din New England transportau cu
succes porumb iute. După negocieri şi alte schimburi, goeletele se întorceau la Salem
în Massachusetts cu rezerve uriaşe din cel mai bun piper sumatran. Salem a devenit
astfel centrul comerţului cu piper şi, cu un potenţial profit de 700%, deţinătorii vaselor
comerciale au devenit astfel primii milionari. Aceste călătorii nu aveau totuşi loc fără
dificultăţi. Călătoria putea dura până la doi sau trei ani, mai exista posibilitatea de a fi
atacaţi de piraţi sau de băştinaşi, ca să nu mai vorbim de furtunile de pe mare.

condimente Turcia

Astăzi, existenţa din belsug a condimentelor ni se pare normală. Ne e greu să ne

imaginăm însă că o mână de cardamom avea cândva valoarea salariului minim al unui
om pe un an, că sclavii erau vânduţi pentru câteva mâini de porumb iute şi că un pahar
de ghimbir valora cât o oaie. Principalele locuri de desfacere a condimentelor sunt
Londra, Hamburg, Rotterdam, Singapore şi New York. Condimentele sunt verificate
înainte de a fi depozitate în magazii uriaşe, apoi sunt vândute şi trimise la prelucrare şi
împachetare. Comerţul cu condimente se ridică la sume de milioane de dolari pe an.
Piperul negru e în fruntea listei, urmat de chilli şi cardamom. India e producătorul
principal, urmată de Indonezia, Brazilia, Madagascar şi Malaezia. Condimentele sunt
vitale pentru economia acestor ţări.
S-au câştigat şi s-au pierdut imperii în indelungata istorie a mirodeniilor pentru ca
nouă, azi, să ni se pară banale pe raftul din bucătărie borcanelele şi sticluţele cu arome
exotice.

SCURTA ISTORIE A COMERTULUI CU CONDIMENTE

Mirodeniile ca parte a dezvoltarii Occidentale!

3000 i.Hr
pana la 200 i.Hr
Arabii comercializau mirodenii si plante aromatice in timpul civilizatiilor timpurii.

Va vine sa credeti sau nu, dar prima atestare a unui condiment este cea a semintelor de susan, ce vine de la un mit
asirian. Acesta spunea ca zeii au baut vin de susan cu o seara inainte de a creea Pamantul.

Prima dovara reala a utilizarii condimentelor vine tot din timpul civilizatiilor timpurii, hieroglifele de la Marea Piramida
din Giza aratand ca muncitorii mancau usturoi si ceapa pentru a avea putere de munca. Mai tarziu, in cartea Regilor,
Regina din Saba a adus un tribut regelui Solomon sub forma de condimente, aur si pietre pretioase.

In 1453 i.Hr Olimpicii din Grecia au purtat

coroane din dafin si patrunjel. Mai tarziu, chiar Hippocrate, medic grec, enumera peste 400 de medicamente produse
cu ajutorul mirodeniilor si plantelor aromatice, din care aproximativ jumatate se folosesc chiar si astazi.

Timp de secole arabii controlau comertul care se facea pe Drumul de aur de la Samarkand, ce se intindea intre Asia
de sud si Orientul Mijlociu, intre regate. Comercializau mirodenii locale din Africa sau condimente din Orientul
Indepartat. Caravane de magari iar ulterior de camile, transportau produsele acolo unde cererea era mare.

De la 200 i.Hr pana la 1200 d.Hr

Comercializarea mirodeniilor era controlata de Romani

Romanii, odata cu cresterea imperiului, au inceput primele expeditii intre Egipt si India pentru a face comert cu
mirodenii. Traseul lung, facut in aproape 2 ani peste Oceanul Indian a dus la obtinerea piperului, scortisoarei,
nucsoarei, cuisoarelor si a ghimbirului. Pe vremea Romanilor, condimentele erau accesibile doar clasei superioare,
fiind apreciate ca aurul. In 65 d.Hr, in cinstea funerariilor sotiei lui Nero Romanii au ars proviziile de scortisoara pentru
un an de zile.

In 410 Gotii au invadat Roma impreuna cu liderul lor Alaric, cerad aproape 14 tone de boabe de piper alaturi de aur,
bijuterii si matase. Rascumpararea promitea crutarea populatiei de la moarte. Folosirea condimentelor a scazut odata
cu caderea Imperiului Roman.

De la 1200 la 1500
Ca urmare a dezvoltarii culturii europene in Evul Mediu, cererea pentru condimente a fost o cheie esentiala in
dezvoltarea comertului mondial. Cele mai valoroase condimente au ajuns atunci din China, India si insulele
indoneziene, inclusiv Insulele Moluce (Insulele condimentelor).

In secolul al 13-lea, Marco Polo se

intorcea din explorarea sa din Asia stabilindu-se la Venetia, care devenise cel mai important port comercial
(ramanand asa pana in 1498). La acel moment, portughezilor si spaniolilor li se pareau atat de mari preturile la
condimente incat au inceput sa caute propria lor ruta catre locurile in care se gaseau mirodeniile. Exploratorul
portughez Vasco da Gama revenea mai tarziu din expeditia din Calcuta(India), cu piper, scortisoara, ghimbir, bijuterii.

In 1492 Cristofor Columb a ajuns in America in incercarea de a gasi o ruta directa catre vest, spre Insulele
Condimentelor. Desi nu le-a gasit, el s-a intors cu ienibahar, vanilie si ardei rosu din Indiile de Vest.

Incepand cu secolul 17, americanii intra in comertul cu condimente, Capitanul Carnes Jonathan preferand sa faca
comert direct cu localnicii din Asia mai degraba decat sa mearga prin monopoluri europene. Acesta s-a intors cu o
incarcatura mare de piper care i-a adus un profit de 700%. In urmatorii 90 de ani au urmat o multime de calatorii,
peste 1000 de nave aventurandu-se in jurul lumii. Intrarea americanilor in comertul cu mirodenii a adus o contributie
importanta, colonistii texani dezvoltand praful de chili in 1835 iar in 1889 cercetatorii de produse alimentare din
Watsonville (California) au dezvoltat tehnici de a deshidrata ceapa si usturoiu.
Asia inca se dezvolta, avand cele mai multe dintre mirodeniile care au condus odata comertul, inclusiv scortisoara,
piperul, nucsoara, cuisoare, sau ghimbirul. Cu toate acestea, mult mai multe condimente sunt plantate in emisfera
vestica, Brazilia fiind un furnizor major de piper. Granada creste nucsoara, Jamaica creste ghimbir si ienibahar,
Nicaragua, El Salvador si Statele Unite ale Americii cultiva susanul. Europa si California produc multe plante iar
Canada cultiva cateva seminte aromatice.

Cam asta a fost scurta noastra incursiune in istoria condimentelor. Speram ca v-a placut si ca v-a adus informatii noi!