Proiect Didactic Elevi-Recapitulare la Matematică -2023

Polinomul 𝑝𝑛 are 𝑛 rădăcini distincte situate în (𝑎, 𝑏). Dacă 𝑎 = −𝑏 și dacă funcția 𝜑 care
generează produsul scalar este pară, atunci 𝑝2𝑛 este funcție pară iar 𝑝2𝑛+1 impară.
Teorema lui Rodriguez. Dacă ponderea 𝜑 este derivabilă pe (𝑎, 𝑏) și dacă există polinoamele 𝛼 și
𝛽 astfel ca
grad 𝛼 ≤ 1, grad 𝛽 ≤ 2
lim 𝜑(𝑥)𝛽(𝑥) = lim 𝜑(𝑥)𝛽(𝑥) = 0,
𝑥→𝑎 𝑥→𝑏
𝜑′(𝑥)
= 𝛼(𝑥)
, ∀𝑥 ∈ (𝑎, 𝑏),
𝜑(𝑥) 𝛽(𝑥)

atunci există 𝑐𝑛 ∈ ∁, 𝑐𝑛 ≠ 0, astfel ca polinoamele definite prin relația (∙) să se scrie sub forma

𝑝 (𝑥) = 𝑐 1 (𝜑(𝑥)𝛽𝑛(𝑥))(𝑛), 𝑛 ∈ 𝑁.
𝑛 𝑛
𝜑𝑥
Pentru 𝜑 = 1 se obțin polinoamele lui Legendre:
𝑛!
𝑝𝑛 (𝑥) = ((𝑥 − 𝑎)𝑛(𝑥 − 𝑏)𝑛)(𝑛), 𝑛 ∈ 𝑁.
(2𝑛)!
1
Pentru (𝑎, 𝑏) = (−1,1) și 𝜑(𝑥) =
√1−𝑥2 se obțin polinoamele lui Cebișev.
Ele satisfac relația

1
𝑝𝑛(𝑥) =
cos(𝑛 arccos 𝑥) , 𝑥 ∈ [−1,1].
2𝑛−1
Prezența anumitor coeficienți este legată de condiția ca termenul de grad maxim din 𝑝𝑛 să aibă
coeficientul 1. Polinoamele lui Jacobi se obțin pentru (1 − 𝑥)𝑞, 𝑎 = −1, 𝑏 = 1. Polinoamele lui
−𝑥
Laguerre se obțin pentru 𝜑(𝑥) = 𝑥𝛬𝑒 , 𝑎 = 0, 𝑏 = +∞, iar polinoamele lui Hermite pentru
2
𝜑(𝑥) = 𝑒−𝑥 , 𝑎 = −∞, 𝑏 = +∞. P.o. sunt folosite la aproximarea funcțiilor, la realizarea unor
formule de cvadratură, în studiul ecuațiilor fizicii matematice. Astfel, cu ajutorul p.o. se pot
construi unele formule de cvadratură utilizate pentru a aproxima integrale (convergente) de forma
𝑏
𝜑(𝑥)𝑓(𝑥)𝑑𝑥. Construcția se bazează pe următoarea teoremă: Fie 𝛬 ,𝛬 𝛬 ,…, numere reale,
∫ 1 2 𝑛
𝑎
distincte două câte două, 𝛬1 ∈ (𝑎, 𝑏) și 𝑎1, … , 𝑎𝑛 numere reale strict pozitive. Pentru ca egalitatea
𝑏 𝑛

∫ 𝜑(𝑥)𝑝(𝑥)𝑑𝑥 = ∑ 𝑎𝑖𝑝(𝛬𝑖)
𝑎
𝑖=1

să aibă loc pentru orice polinom 𝑝 de grad cel mult 2𝑛 − 1 este necesar și suficient ca 𝛬1, … , 𝛬𝑛
să fie rădăcinile polinomului 𝑝 iar 𝛼 = 𝑏 𝜑 𝐿 𝑑𝑥, unde
𝑛 𝑖 ∫ 𝑥 𝑖
𝑎
 Proiect Didactic Elevi-Recapitulare la Matematică -2023

𝑛 𝑥 − 𝛬𝑘
𝐿 (𝑥) = 𝖦
𝑖
𝑘=1
𝛬𝑖 − 𝛬𝑘
𝑘≠𝑖

Fie 𝜎(𝑛)(𝑓) = ∑𝑛 𝑎 𝑓(𝛬 ), unde 𝑓: (𝑎, 𝑏) → 𝑅, continuă, iar 𝑎 și

𝛬 verifică condițiile din
𝜑 𝑖=1 𝑖 𝑖 𝑖 𝑖
teorema
forma precedentă. Integralele (convergente) de 𝑏𝛬
𝑓 𝑑𝑥 se pot aproxima cu 𝜎(𝑛)(𝑓).
∫𝑎 𝑥 𝑥 𝜑
Formula de cvadratură 𝜎 (𝑛)
este exactă în sensul că 𝜎(𝑛)(𝑝) = 𝑏
𝜑(𝑥)𝑝(𝑥)𝑑𝑥 pentru orice
𝜑 𝜑
∫𝑎
polinom de grad cel mult 2𝑛 − 1. Pentru 𝜑 = 1 se obține formula de cvadratură a lui Gauss;
pentru
1
𝜑(𝑥) = formula de cvadratură Gauss-Hermite. O teoremă de evaluare a restului este: Dacă
√1−𝑥2
𝑓 este de clasă 𝐶2𝑛, cu 𝑓(2𝑛) mărginită pe (𝑎, 𝑏), atunci:
𝑏 1
| 𝜑(𝑥)𝑓(𝑥)𝑑𝑥 − 𝜎(𝑛)(𝑓)| ≤
𝑠𝑢𝑝 |𝑓(2𝑛)(𝑥)| 𝑏 𝑝2(𝑥)𝜑(𝑥)𝑑𝑥 (Gh.Gr.)
∫ 𝜑 𝑥 ∈ (𝑎, 𝑏) ∫𝑎 𝑛
(2𝑛)!
𝑎

polinoamele lui Cebișev, polinoame definite prin

𝑇0(𝑥) = 1, 𝑇1(𝑥) = 𝑥, 𝑇𝑛+1(𝑥) = 2𝑥𝑇𝑛(𝑥) − 𝑇𝑛−1(𝑥), 𝑛 ≥ 1
Dacă 𝑥 ∈ [−1,1] are loc: 𝑇𝑛(𝑥) = cos(𝑛 𝑎𝑟𝑐𝑜𝑠 𝑥). P.C. sunt ortogonale în raport cu funcția
1
pondere 𝜑(𝑥) = pe (−1,1). Printre polinoamele de grad 𝑛, cu coeficientul lui 𝑥𝑛 egal cu 1,
√1−𝑥2
polinomul 1 𝑇𝑛 este cel mai apropiat de zero în raport cu norma ‖𝑓‖ = 𝑠𝑢𝑝𝑥 ∈[−1,1] |𝑓(𝑥)|. P.C.
2𝑛−1
se întâlnesc la aproximarea funcțiilor prin polinoame, la polinoame de cea mai bună aproximare
uniformă, la integrarea numerică a funcțiilor (v. și polinoame ortogonale, +funcții speciale
definite cu ajutorul ecuațiilor diferențiale). (Gh.Gr.)
polinom Bernoulli v. numerele lui Bernoulli
polinom Bernstein (de ordin n asociat unei funcții 𝑓: [0, 1] → 𝑅), polinomul dat de expresia
𝑛
𝑘
𝐵𝑛 (𝑥) = ∑ 𝐶 𝑘𝑛𝑥 𝑘 (1 − 𝑓 ( ).
𝑥)𝑛−𝑘 𝑛
𝑘=0

Dacă 𝑓 este continuă pe [0,1], atunci șirul 𝐵𝑛 converge către 𝑓 uniform pe [0,1]. S.M.
polinom de cea mai bună aproximare uniformă. Fie 𝐶[𝑎, 𝑏] spațiul funcțiilor continue
definite pe [𝑎, 𝑏] cu valori reale, spațiu înzestrat cu norma ‖𝑓‖ = 𝑚𝑎𝑥𝑥 ∈[𝑎,𝑏]|𝑓(𝑥)|. Fie 𝑋𝑛
subspațiul polinoamelor de grad cel mult 𝑛. Pentru orice 𝑓 ∈ 𝐶[𝑎, 𝑏] există, și este unic, 𝑄𝑛 ∈
𝑋𝑛
astfel ca ‖𝑓 − 𝑄‖ = inf {‖𝑓 − 𝑃‖ | 𝑃 ∈ 𝑋𝑛}. Polinomul
1 𝑄𝑛 se numește p.c.m.b.a.u pentru funcția
𝑓. Spre exemplu, pentru 𝑛 − 0, 𝑄 = (𝑀 + 𝑚), 𝑢𝑛𝑑𝑒 𝑀 = 𝑠𝑢𝑝 𝑓(𝑥) și 𝑚 =
0 𝑥 ∈[𝑎,𝑏]
2
𝑖𝑛𝑓𝑥∈[𝑎,𝑏]𝑓(𝑥).
Teorema de alternanță a lui Cebîșev. Polinomul 𝑄 ∈ 𝑋𝑛 𝑒𝑠𝑡𝑒 𝑝. 𝑐. 𝑚. 𝑏. 𝑎. 𝑢. pentru funcția 𝑓 ∈
𝐶[𝑎, 𝑏] dacă și numai dacă există 𝑛 + 2 puncte distincte 𝑥0, … , 𝑥𝑛+1 și 𝜀 ∈ {±1} astfel încât
𝑓(𝑥𝑖) − 𝑄(𝑥𝑖) = 𝜀(−1)𝑖‖𝑓 − 𝑄‖, ∀𝑖 ∈ {0, 1, … , 𝑛 + 1}. (𝐺ℎ. 𝐺𝑟. )
 Proiect Didactic Elevi-Recapitulare la Matematică -2023

polinom de interpolare v. interpolare

polinom Fourier (de ordin 𝑛 asociat unei funcții 𝑓 integrabilă pe [−𝜋, 𝜋] = 𝐼), polinomul
trigonometric de ordin 𝑛 pentru care

1 𝜋
𝑎𝑖 = ∫ 𝑓(𝑥) cos 𝑖𝑥 𝑑𝑥 , 𝑖 = 0, 1, … , 𝑛;
𝜋 −𝜋

1 𝜋
𝑏𝑖 = ∫ 𝑓(𝑥) sin 𝑖𝑥 𝑑𝑥 , 𝑖 = 1, 2, … , 𝑛;
𝜋 −𝜋
Polinomul este Fourier-Riemann, Fourier-Lebesgue etc., după cum integrabilitatea are loc în sens
Riemann, în sens Lebesgue etc. (S.M.)
polinom Hermite v. polinoame ortogonale, funcții speciale definite cu ajutorul unor
ecuații diferențiale
polinom Jacobi v. polinoame ortogonale, funcții speciale definite cu ajutorul unor
ecuații diferențiale
polinom Laguerre v. polinoame ortogonale, funcții speciale definite cu ajutorul unor
ecuații diferențiale
polinom Legendre v. polinoame ortogonale, funcții speciale definite cu ajutorul unor
ecuații diferențiale
polinom trigonometric v. teoremele de aproximare ale lui Weierstrass
polinom Weierstrass v. teorema de pregătire a lui Weierstrass
polinomul lui Taylor v. formula lui
Taylor pondere v. polinoamele
ortogonale
prefascicol Fie 𝑋 un spațiu topologic și 𝐶 o categorie. Mulțimea părților deschise ale lui
𝑋, ordonată prin incluziune, va fi notată prin 𝐷(𝑋). Un p. pe 𝑋 cu valori în categoria 𝐶 este un
factor 𝐹: 𝐷(𝑋)𝑜𝑝 → 𝐶. În mod explicit, un p. pe 𝑋 cu valori în categoria 𝐶 este o familie dublă
𝐹 = {𝐹(𝑈), 𝜌𝑉𝑈(𝐹)}𝑈 𝑉∈𝑈, unde {𝐹(𝑈)}𝑈 este o familie de obiecte din 𝐶, indexată după mulțimile
𝑈 ∈ 𝐷(𝑋), iar {𝜌 (𝐹)}𝑉∈𝑈 o familie de morfisme 𝜌𝑈(𝐹): 𝐹(𝑈) → 𝐹(𝑉) în 𝐶, indexată, după
𝑉 𝑉
perechile de mulțimi 𝑈, 𝑉 ∈ 𝐷(𝑋) astfel încât 𝑉 ∈ 𝑈. Se cere ca această familie dublă să verifice
condițiile următoare: 1) Pentru orice mulțime deschisă 𝑈 în 𝑋, 𝜌𝑉𝑈(𝐹) = 𝑖𝑑𝐹(𝑈); 2) Pentru orice
ternă de mulțimi deschise 𝑈, 𝑉, 𝑊 în 𝑋 astfel încât 𝑊 ∈ 𝑉 ∈ 𝑈, 𝜌𝑈 (𝐹) = 𝜌𝑉 ° 𝜌𝑈(𝐹). Morfismele
𝑊 𝑊 𝑉
𝜌𝑉𝑈(𝐹) se numesc morfism de p. de la 𝐹 la 𝐺, 𝑖. 𝑒. o familie 𝜃 = (𝜃𝑈)𝑈 ∈𝐷(𝑋) de morfisme
𝜃𝑈: 𝐹(𝑈) → 𝐺(𝑈) ale categoriei 𝐶 cu proprietatea că, pentru orice pereche de mulțimi deschise
𝑈, 𝑉 în 𝑋 astfel încât 𝑉 ∈ 𝑈, are loc egalitatea
𝜌𝑈(𝐺)° 𝜃𝑈 = 𝜃𝑉 ∙ 𝜌𝑈(𝐹).
𝑉 𝑉
 Proiect Didactic Elevi-Recapitulare la Matematică -2023

P. pe X cu valori în categoria 𝐶 și morfismele lor formează o categorie. Când obiectele categoriei

𝐶 considerate au o denumire specifică, aceeași denumire este utlizată și la nivel de p. De pildă, se
spune p. de mulțimi în loc de p. cu valori în categoria Ens, p. de grupuri abeliene în loc de p. cu
valori în categoria Ab etc. În cazul când 𝐶 este o categorie de mulțimi structurate și 𝐹 un p. pe X
cu valori în 𝐶, elementele lui 𝐹(𝑈) se numesc secțiuni ale lui 𝐹 peste 𝑈. Fie 𝐶 o categorie cu
proprietatea că orice sistem inductiv filtrant de obiecte din 𝐶 are o limită inductivă în 𝐶.
Presupunem date un spațiu topologic 𝑋, un p. 𝐹 pe 𝑋 cu valori în categoria 𝐶 și un punct 𝑥 ∈ 𝑋.
Dacă restrângem functorul 𝐹 la mulțimile deschise 𝑈 ale lui 𝑋 care conțin punctul 𝑥 obținem un
sistem inductiv filtrant de obiecte din 𝐶. Se notează 𝐹𝑥 : lim 𝐹(𝑈) limita inductivă a acestui
sistem
𝑈 ∋𝑥
inductiv. Aceasta înseamnă că 𝐹𝑥 este un obiect în categoria 𝐶 și că există morfisme 𝜌𝑥𝑈𝐹(𝑈) →
𝐹(𝑋) în 𝐶, definite pentru orice mulțime deschisă 𝑈 în 𝑋 conținând punctul 𝑥 și având proprietățile
următoare: 1) 𝜌𝑉° 𝜌𝑈 = 𝜌𝑈 când 𝑥 ∈ 𝑉 ∈ 𝑈; 2) Dacă avem un obiect 𝐴 în 𝐶 și morfisme
𝑥 𝑉 𝑥
𝜃𝑈: 𝐹(𝑈) → 𝐴 în 𝐶 definite pentru 𝑥 ∈ 𝑈 ∈ 𝐷(𝑋) și cu proprietatea că 𝜃𝑉 ° 𝜌𝑉𝑈 = 𝜃𝑈: 𝐹(𝑈) → 𝐴
în 𝐶 definite pentru 𝑥 ∈ 𝑈 ∈ 𝐷(𝑋) și cu proprietatea că 𝜃𝑉°𝜌𝑉𝑈 = 𝜃𝑈 când 𝑥 ∈ 𝑉 ∈ 𝑈, atunci
există un unic morifsm 𝜃𝑥: 𝐹𝑥 → 𝐴 în categoria 𝐶 astfel încât 𝜃𝑈 = 𝜃𝑥 ° 𝜌𝑥𝑈 pentru orice mulțime
deschisă 𝑈 în 𝑋 care conține pe X. Se spune că 𝐹𝑥 este fibra p. 𝐹 în punctul 𝑥 și că morfismele
𝜌𝑥𝑈: 𝐹(𝑈) → 𝐹(𝑥), unde 𝑥 ∈ 𝑈 ∈ 𝐷(𝑋) sunt morfismele canonice de trecere la fibră. Fibrele se
pot defini, de asemenea, pentru morfisme de p. Anume, dacă 𝜃: 𝐹 → 𝐺 este un morfism de p.
pe
𝑋 cu valori în categoria 𝐶 și 𝑥 un punct în 𝑋, din proprietatea universală a limitei inductive rezultă
că există un unic morfism 𝜃𝑥: 𝐹𝑥 → 𝐺𝑥 în 𝐶 care face comutativă diagrama
𝜃𝑈
𝐹(𝑈) → 𝐺(𝑈)
𝜌𝑥𝑈 ↓ ↓ 𝜌𝑥𝑈
𝐹𝑥 → 𝐺𝑥
𝜃𝑥

pentru 𝑥 ∈ 𝑈 ∈ 𝐷(𝑋). Acest morfism 𝜃𝑥 se numește fibra lui 𝜃 în punctul 𝑥. Este util să amintim
aici construcția canonică a fibrei 𝐹𝑥 în cazul când 𝐶 este una din categoriile uzuale: mulțimi,
grupuri, inele, etc. Pentru început, să presupunem că 𝐶 este categoria mulțimilor Ens și să
considerăm reuniunea disjunctă ∐𝑥 ∈𝑈 ∈𝐷(𝑋) 𝐹(𝑈). În această mulțime introducem relația de
echivalență 𝐹𝑈 ∋ 𝑠~𝑡 ∈ 𝐹𝑉 ↔ există 𝑊 ∈ 𝐷(𝑋) astfel încât 𝑥 ∈ 𝑊 ∈ 𝑈 ∩ 𝑉 și astfel încât
𝜌𝑈 (𝑠) = 𝜌𝑉 (𝑡). Atunci fibra lui 𝐹 în punctul 𝑥 este mulțimea cât
𝑊 𝑊

𝐹𝑥: = 𝖦 𝐹(𝑈)/~,
𝑥 ∈𝑈 ∈𝐷(𝑋)
iar aplicația canonică 𝜌 : 𝐹(𝑈) → 𝐹 este aplicația care asociază oricărei secțiuni 𝑠 ∈ 𝐹(𝑈) clasa
𝑈
𝑥 𝑥
ei de echivalență în 𝐹𝑥; această clasă de echivalență se notează deci 𝜌𝑥𝑈(𝑠) și uneori, simplu, 𝑠 𝑥și
se numește germenul definit de secțiunea 𝑠 în punctul 𝑥 (sau germenul secțiunii 𝑠 în punctul 𝑥).
Să considerăm acum cazul când 𝐶 este categoria grupurilor, i.e. cazul când 𝐹 este un p. de
grupuri. Deoarece 𝐹 este atunci, în particular, un p. de mulțimi, fibra 𝐹𝑥 este definită mai întâi ca
mulțime așa cum am văzut mai sus. Apoi se vede că există o unică structură de grup 𝐹𝑥 astfel
încât aplicațiile canonice F(U) → 𝐹𝑥 să fie morfisme de grupuri când 𝑥 ∈ 𝑈 ∈ 𝐷(𝑋).
 Proiect Didactic Elevi-Recapitulare la Matematică -2023

Acest grup 𝐹𝑥 este atunci fibra lui 𝐹 în punctul 𝑥 și evident 𝐹𝑥 este un grup abelian dacă 𝐹 este p.
de grupuri abeliene. În mod similar se tratează și celelalte categorii uzuale esențial algebrice:
inele, spații vectoriale, algebre etc. În toate aceste cazuri, elementele fibrelor se numesc germeni
(v. și fascicol). (M.J.)
preimaginea unei topologii v. topologia
ințială preintegrală v. integrala Daniell
prelungire analitică Fie 𝑆 o suprafață riemanniană (sau, mai general, o varietate
complexă conexă). Notăm prin 𝑂𝑠 fascicolul funcțiilor olomorfe pe mulțimile deschise ale lui 𝑆 și,
pentru orice punct 𝑠 ∈ 𝑆 prin 𝑂𝑠,𝛿 fibra lui 𝑂𝑠 în 𝑠. Prin germen de funcție olomorfă în punctul 𝑠 se
înțelege un element 𝑔 ∈ 𝑂𝑠,𝛿 . Dacă 𝑈 este o mulțime deschisă în 𝑆, 𝜑 o funcție clomorfă pe
𝑈 și 𝑠 un
punct în 𝑈, se notează prin 𝜌𝑈(𝜑) sau prin 𝜑 germenul definit de funcția 𝜑 în punctul 𝑠, i.e.
𝑠 𝑠
germenul 𝑔 ∈ 𝑂𝑆,𝑠 cu proprietatea că există o familie 𝜑 ∈ 𝑔. Un element analitic (sau element de
funcție analitică) în 𝑆 este o funcție olomorfă 𝜑 definită pe o mulțime deschisă nevidă conexă 𝐷𝜑 ∈
𝑆. Fie 𝐼 = [0,1] și 𝛾: 𝐼 → 𝑆 un drum cu originea 𝛾(0) = 𝑎 și extremitatea 𝛾(1) = 𝑏. Notăm prin
𝐹𝛾 mulțimea tuturor germenilor 𝑓 ∈ 𝑂𝑆,𝑎 cu proprietatea că există o familie {ℎ𝑡}𝑡 ∈𝐼 de germeni
verificând condițiile următoare: 1) ℎ0 =; 2) Pentru orice punct 𝑡0 ∈ 𝐼 exisă un element analitic
𝜑: 𝐷𝜑 → 𝐶 și un număr real 𝜀 > 0 astfel încât 𝛾(𝑡0) ∈ 𝐷𝜑 și 𝜑𝛾𝑡 = ℎ𝑡 pentru orice 𝑡 ∈ 𝐼 cu
|𝑡 − 𝑡0| < 𝜀. Dacă 𝑓 ∈ 𝐹𝛾, familia {ℎ𝑡}𝑡 ∈𝐼 cu proprietățile 1) și 2) este unică, în particular
germenul ℎ1 ∈ 𝑂𝑆,𝑏 depinde numai de 𝑓 și 𝛾 și va fi notat prin 𝑃𝛾(𝑓). Aplicația 𝑃𝛾: 𝐹𝛾 → 𝑂𝑆,𝑏 astfel
definită se numește p.a. în lungul lui 𝛾. Fie 𝑓 ∈ 𝑂𝑆,𝑎; dacă 𝑓 ∈ 𝐹𝛾, se spune că 𝑓 admite o
p.a. în lungul lui 𝛾 și că germenul 𝑔 = 𝑃𝛾(𝑓) este rezultatul acestei prelungiri.

Teorema monodromiei . Fie 𝛾 și 𝛿 două drumuri în 𝑆 astfel încât 𝛾(0) = 𝛿(0) și 𝛾(1) = 𝛿(1) și
𝑓 ∈ 𝑂𝑆,𝑎. Dacă există o omotopie 𝛼: 𝛾 ≅ 𝛿 𝑟𝑒𝑙. {0,1} astfel încât 𝑓 ∈ 𝐹𝛼𝑡 pentru orice 𝑡 ∈ 𝐼,
atunci 𝑃𝛾(𝑓) = 𝑃𝛿(𝑓), unde 𝛼𝑡 este drumul 𝛼(∙, 𝑡) (deci 𝛼0 = 𝛾 și 𝛼1 = 𝛿. )

Corolar. Fie 𝑎 ∈ 𝑆 și 𝑓 ∈ 𝑂𝑆,𝑎. Dacă suprafața 𝑆 este simplu conexă și dacă 𝑓 admite o p.a. în
lungul oricărui drum cu originea în 𝑎, atunci există o funcție olomorfă 𝜑 pe 𝑆 astfel încât 𝑓 = 𝜑𝑎.
Considerăm acum două elemente analitice 𝜑 și 𝜇 în 𝑆. Se spune că elementul 𝜇 este o p.a. directă
a elementului 𝜑 dacă 𝐷𝜑 ∩ 𝐷𝜇 ≠ ∅ și 𝜑𝑠 = 𝜇𝑠 pentru 𝑠 ∈ 𝐷𝜑 ∩ 𝐷𝜇. Un lanț de elemente
analitice este un șir finit {𝜑0, 𝜑1, … , 𝜑𝑁} de elemente analitice astfel încât 𝜑𝑖 să fie o p.a. directă
a lui 𝜑𝑖−1 pentru 𝑖 = 1, 2, … , 𝑁. Se spune că elementul 𝜇 este o p.a. în lanț a elementului 𝜑 dacă
există un lanț de elemente analitice 𝜑0, … , 𝜑𝑁 astfel încât 𝜑0 = 𝜑 și 𝜑𝑁 = 𝜇. Pentru ca un
element
𝜇 să fie o p.a. în lanț a elementului 𝜑 este necesar și suficient să existe un drum 𝛾 în 𝑆 cu originea
într-un punct 𝑎 ∈ 𝐷𝜑 și extremitatea într-un punct 𝑏 ∈ 𝐷𝜇 astfel încât 𝜑𝑎 ∈ 𝐹𝛾 și 𝜇𝑏 =
𝑟𝛾(𝜑𝑎). (𝑀. 𝐽)

prelungirea măsurilor Radon pozitive Fie 𝑇 un spațiu local compact. Să notăm 𝐾+(𝑇) =
{𝑓: 𝑇 → 𝑅+|𝑓 ∈ 𝐾(𝑇)} și 𝜕+(𝑇) = {𝑓: 𝑇 → 𝑅+|𝑓 este inferior semicontinuă}. Aici 𝐾(𝑇) este
spațiul funcțiilor continue cu suport compact pe 𝑇. Se arată că pentru orice 𝑓 din 𝜕+(𝑇) avem 𝑓 =
sup {𝑔 | 𝑔 ∈ 𝐾+(𝑇), 𝑔 ≤ 𝑓}, marginea superioară fiind luată în raport cu ordinea punctuală dată
de 𝑢 ≤ 𝑣 ↔ 𝑢(𝑥) ≤ 𝑣(𝑥) pentru orice 𝑥 în 𝑇. Aceasta îndreptățește definirea, pentru orice 𝑓 în
𝜕+(𝑇), a lui
 Proiect Didactic Elevi-Recapitulare la Matematică -2023

𝜇∗(𝑓) = sup {𝜇(𝑔) | 𝑔 ∈ 𝐾+(𝑇), 𝑔 ≤ 𝑓}.

Prin definiție, 𝜇∗(𝑓) se numește integrala superioară a funcției inferior semicontinue 𝑓. Se arată
că 𝜇∗ prelungește pe 𝜇, i.e. 𝜇∗(𝑓) = 𝜇(𝑓) dacă 𝑓 ∈ 𝐾+(𝑇).
De asemenea, 𝜇∗(𝛼𝑓) = 𝛼𝜇∗(𝑓) dacă 𝛼 ≥ 0 și 𝑓 este în 𝜕+(𝑇). Avem și

𝜇∗(∑ 𝜇∗(𝑓𝑖),
𝑖 ∈𝐼

pentru orice familie {𝑓𝑖}𝑖 ∈𝐼 de funcții 𝑓𝑖 din 𝜕+(𝑇). Dacă 𝐺 ∈ 𝑇 este mulțime deschisă, se știe că
funcția sa caracteristică este inferior semicontinuă și se obține 𝜇∗(𝜑𝐺): = 𝜇∗(𝐺) măsura exterioară
a mulțimii G. Dacă G este relativ compactă, atunci 𝜇∗(𝐺) este finită. Dacă 𝑓: 𝑇 → 𝑅+ este o
funcție oarecare, atunci funcția definită pe 𝑇 și identic egală cu ∞ este în 𝜕+(𝑇) și majorează pe 𝑓,
deci are sens
𝜇∗(𝑓) = 𝑖𝑛𝑓 { 𝜇∗(ℎ)| ℎ ∈ 𝜕+(𝑇), ℎ ≥ 𝑓}.
Am definit 𝜇∗(𝑓) = integrala superioară a funcției 𝑓. Notația și denumirea sunt consistente cu cele
introduse anterior, deoarece, dacă 𝑓 ∈ 𝜕+(𝑇), atunci 𝜇∗(𝑓) obținut în prima etapă coincide cu
∗
𝜇∗(𝑓) obținut în a doua etapă. Uneori, în loc de 𝜇∗(𝑓) se folosește notația ∫ 𝑑𝜇. Se arată că 𝜇∗
astfel obținută este crescătoare (𝜇∗(𝑓) ≤ 𝜇∗(𝑔) dacă 𝑓 ≤ 𝑔), este pozitiv omogenă (𝜇∗(𝛼𝑓) =
𝛼𝜇∗(𝑓) dacă 𝛼 ≥ 0 este număr și 𝑓 este funcție pozitivă), este numărabil subaditivă
(𝜇∗(∑𝑛=1 𝑓𝑛) ≤ 𝜇∗(𝑓𝑛)) și are proprietatea că 𝜇∗(𝑠𝑢𝑝𝑓𝑛) = 𝑠𝑢𝑝 𝜇∗(𝑓𝑛) dacă {𝑓𝑛}𝑛 este un
∞ ∑∞ 𝑛=1
șir crescător. Pentru orice mulțime 𝐴 ∈ 𝑇 se numește mulțime 𝜇 −neglijabilă (mulțime neglijbilă
în raport cu măsura Radon 𝜇) dacă 𝜇∗(𝜑𝐴) = 0. Dacă o proprietate 𝑃(𝑡) care depinde de punctele
𝑡 ∈ 𝑇 se verifică pe o mulțime 𝐴 ∈ 𝑇 astfel încât 𝑇\𝐴 este 𝜇 −neglijabilă și 𝑓: 𝐴 → 𝐸, vom spune
că 𝑓 este definită 𝜇 −a.p.t. O mulțime 𝐴 ∈ 𝑇 se numește local neglijabilă în raport cu 𝜇 (mulțime
local 𝜇 −neglijabilă) dacă pentru orice 𝑡 în 𝑇 există o vecinătate 𝑉 a lui 𝑡 astfel încât 𝑉 ∩ 𝐴 este
𝜇 −neglijabilă (echivalent, pentru orice compact 𝐾 ∈ 𝑇 avem că 𝐴 ∩ 𝐾 este 𝜇 −neglijabilă). O
mulțime 𝐴 este 𝜇 −neglijabilă dacă și numai dacă este local 𝜇 −neglijabilă și 𝜇∗(𝐴) < ∞. O
funcție 𝑓: 𝑇 → 𝑅+ se numește funcție local 𝜇 −neglijabilă dacă {𝑡 ∈ 𝑇 |𝑓(𝑡) ≠ 0} este mulțime
local 𝜇 −neglijabilă. Un spațiu local compact 𝑇 se numește numărabil la infinit (sau 𝜎
−compact)
dacă există un șir {𝐾𝑛}𝑛 de mulțimi compacte astfel încât 𝑇 = ⋃𝑛 𝐾𝑛. Dacă 𝑇 este numărabil la
infinit, mulțimile local neglijabile coincid cu cele neglijabile. Se spune că o proprietate 𝑃(𝑡), care
depinde de punctele mulțimii 𝑇 are loc local 𝜇 −a.p.t. (local a.p.t. în raport cu măsura Radon 𝜇)
dacă există o mulțime 𝐴 ∈ 𝑇, cu 𝑇\𝐴 local 𝜇 −neglijabilă, astfel încât 𝑃(𝑡) se verifică pentru
orice
𝑡 ∈ 𝐴. (I.C)