Ec MTC 2012 6

Material de studiu ELEMENTE DE CONTABILITATE
Specializarea Măsurători Terestre şi Cadastru
Unitatea de învăţare 4
Inventarierea
Cuprins
4.1. Introducere
4.2. Obiective
4.3. Subiecte de studiu
4.3.1. Ce este inventarierea?
4.3.2. Clasificarea inventarierilor
4.3.3. Efectuarea inventarierii
4.4. Test de autoevaluare
4.5. Bibliografie obligatorie
4.1. Introducere
În această unitate de studiu dezbatem tema inventarierii.
Durata de învăţare: 360 de minute
4.2. Obiective
Obiectivul specific: dobândirea cunoştinţelor şi abilităţilor teoretice privind

inventarierea
Obiectivele operaţionale
După parcurgerea conţinutului, toţi studenţii vor putea să:
definească inventarierea;
enunţe tipurile de inventariere;
explice modul de efectuare a inventarierii.
4.3.1. Ce este inventarierea?
Entităţile obligate să organizeze şi să conducă contabilitate au obligaţia să

efectueze inventarierea generală a elementelor de natura activelor, datoriilor şi
capitalurilor proprii deţinute la începutul activităţii, cel puţin o dată în cursul
exerciţiului financiar, precum şi în cazul fuziunii, divizării sau lichidării şi în alte
situaţii prevăzute de lege.
Rezultatul inventarierii se înregistrează în contabilitate potrivit reglementărilor

contabile aplicabile.
Pagina 53
Evaluarea elementelor deţinute cu ocazia inventarierii şi prezentarea acestora în

situaţiile financiare anuale se fac potrivit reglementărilor contabile aplicabile.
Evaluarea elementelor monetare în valută şi a celor exprimate în lei, a căror
decontare se face în funcţie de cursul unei valute, se efectuează potrivit
reglementărilor contabile aplicabile.
(Legea contabilităţii nr. 82, art. 7-8)
Inventarierea elementelor de natura activelor, datoriilor şi capitalurilor proprii

reprezintă ansamblul operaţiunilor prin care se constată existenţa tuturor
elementelor respective, cantitativ-valoric sau numai valoric, după caz, la data la
care aceasta se efectuează. Are ca scop principal stabilirea situaţiei reale a tuturor
elementelor de natura activelor, datoriilor şi capitalurilor proprii ale fiecărei
entităţi, precum şi a bunurilor şi valorilor deţinute cu orice titlu, aparţinând altor
persoane juridice sau fizice, în vederea întocmirii situaţiilor financiare anuale
care trebuie să ofere o imagine fidelă a poziţiei financiare şi a performanţei
entităţii pentru respectivul exerciţiu financiar.
Entităţile au obligaţia să efectueze inventarierea elementelor de natura activelor1,

datoriilor şi capitalurilor deţinute, la începutul activităţii, cel puţin o dată în
cursul exerciţiului financiar2 pe parcursul funcţionării lor3, în cazul fuziunii sau
încetării activităţii, precum şi în următoarele situaţii:
la cererea organelor de control, cu prilejul efectuării controlului, sau a altor
organe prevăzute de lege;
ori de câte ori sunt indicii că există lipsuri sau plusuri în gestiune, care nu
pot fi stabilite cert decât prin inventariere;
ori de câte ori intervine o predare-primire de gestiune;
cu prilejul reorganizării gestiunilor;
ca urmare a calamităţilor naturale sau a unor cazuri de forţă majoră;
în alte cazuri prevăzute de lege. (Norme privind organizarea si efectuarea
inventarierii elementelor de natura activelor, datoriilor şi capitalurilor proprii,
pct. 1-2)
4.3.2. Clasificarea inventarierilor
Mijlocul prin care se constată concordanţa dintre realitate şi datele contabilităţii,

şi care asigură totodată, păstrarea integrităţii patrimoniului întreprinderii este
inventarierea.
Inventarierea este un procedeu prin care contabilitatea constată faptic existenţa

elementelor patrimoniale înregistrate în registre, descrie şi evaluează aceste
elemente patrimoniale cu scopul de a confirma realitatea situaţiei patrimoniale
1
Toate elementele de natura activelor trebuie să fie date în răspundere gestionară sau în
folosinţă, după caz, salariaţilor ori administratorilor entităţii.
2
Exerciţiul financiar reprezintă perioada pentru care trebuie întocmite situaţiile financiare
anuale şi, de regulă, coincide cu anul calendaristic. Durata exerciţiului financiar este de 12 luni.
Exerciţiul financiar incepe la 1 ianuarie şi se încheie la 31 decembrie, cu excepţia primului an de
activitate, când acesta începe la data înfiinţării entității, potrivit legii.
3
Inventarierea anuală a elementelor de natura activelor, datoriilor şi capitalurilor se face, de
regulă, cu ocazia încheierii exerciţiului financiar.
Pagina 54
din scripte. Deci, pe lângă constatarea existenţei faptice, cu ocazia inventarierii

se face o descriere a elementelor patrimoniale constatate, o comparaţie între
informaţiile din contabilitate şi realitate şi o evaluare a elementelor formând
patrimoniul întreprinderii.
Dintre elementele patrimoniale ale întreprinderii sunt supuse inventarierii

activele în totalitatea lor şi datoriile. Capitalurile proprii nu se inventariază ci se
determină ca diferenţă între activele inventariate şi datoriile inventariate.
Din acest punct de vedere inventarierea este considerată o modalitate de a

determina situaţia netă, reală a patrimoniului, respectiv prin formula:
Situaţia netă, = Active - Datorii

reală a patrimoniului inventariate inventariate
Dat fiind faptul că în urma inventarierii se constată diferenţele în plus sau în

minus între mărimea elementelor patrimoniale din scripte şi cea reală,
inventarierea poate fi privită şi ca un instrument de control asupra integrităţii
patrimoniului.
În acelaşi timp prin inventariere se depistează elementele patrimoniale ignorate,

necunoscute de către conducerea întreprinderilor, şi care se valorifică fie prin
distribuţie, fie prin prelucrare.
Inventarierea poate fi considerată şi o modalitate de calcul şi evidenţă a

stocurilor. Din acest punct de vedere întreprinderile mici şi mijlocii pot să
determine consumurile lor de materii prime, materiale etc. pe baza inventarierii.
Astfel:
E (ieşirile sau consumurile)=Si (stoc iniţial) +Intrări-Sf (stoc final)
În funcţie de sfera de cuprindere putem vorbi de inventariere generală şi

inventariere civilă.
Inventarierea generală este cea care se execută pentru toate elementele de activ
şi pentru datoriile entităţii. Este obligatoriu să se facă cel puţin o dată pe an, la
începutul activităţii entităţii şi la încetarea activităţii entităţii prin fuziune,
lichidare, divizare etc.
Inventarierea civilă se efectuează ocazional, şi cuprinde numai anumite

elemente sau părţi ale patrimoniului întreprinderii. Este ocazionată de predări-
primiri de gestiune, existenţa unor indicii privind pagube, calamităţi sau anumite
situaţii juridice.
4.3.3. Efectuarea inventarierii
Inventarierea elementelor de natura activelor, datoriilor şi capitalurilor entităţilor

se efectuează de către comisii de inventariere, numite prin decizie scrisă, emisă
Pagina 55
de către administratorul entităţii. În decizia de numire se menţionează în mod

obligatoriu componenţa comisiei (numele preşedintelui şi membrilor comisiei),
modul de efectuare a inventarierii, metoda de inventariere utilizată, gestiunea
supusă inventarierii, data de începere şi de terminare a operaţiunilor.
În vederea bunei desfăşurări a operaţiunilor de inventariere, administratorii,

ordonatorii de credite sau alte persoane care au obligaţia gestionării entităţii
trebuie să ia măsuri pentru crearea condiţiilor corespunzătoare de lucru
comisiei de inventariere, prin:
organizarea depozitării bunurilor grupate pe sorto-tipo-dimensiuni,
codificarea acestora şi întocmirea etichetelor de raft;
ţinerea la zi a evidenţei tehnico-operative la gestiuni şi a celei contabile şi
efectuarea confruntării datelor din aceste evidenţe;
participarea întregii comisii de inventariere la lucrările de inventariere;
asigurarea personalului necesar pentru manipularea bunurilor care se
inventariază, respectiv pentru sortare, aşezare, cântărire, măsurare, numărare etc.;
asigurarea participării la identificarea bunurilor inventariate (calitate, sort,
preţ etc.) şi la evaluarea lor, conform reglementărilor contabile aplicabile, a unor
specialişti din entitate sau din afara acesteia, la solicitarea preşedintelui comisiei
de inventariere. Aceste persoane au obligaţia de a semna listele de inventariere
pentru atestarea datelor înscrise;
dotarea gestiunii cu aparate şi instrumente adecvate şi în număr suficient
pentru măsurare, cântărire, cu cititoare de coduri de bare etc., cu mijloace de
identificare (cataloage, mostre, sonde etc.), precum şi cu birotica necesară;
dotarea comisiei de inventariere cu mijloace tehnice de calcul şi de sigilare
a spaţiilor inventariate;
asigurarea protecţiei membrilor comisiei de inventariere în conformitate cu
normele de protecţie a muncii;
asigurarea securităţii uşilor, ferestrelor, porţilor etc. de la magazine,
depozite, gestiuni etc.
Principalele măsuri organizatorice care trebuie luate de catre comisia de

inventariere sunt urmatoarele:
a) înainte de începerea operaţiunii de inventariere să ia de la gestionarul
răspunzător de gestiunea bunurilor o declaraţie scrisă din care să rezulte dacă:
gestionează bunuri şi în alte locuri de depozitare;
în afara bunurilor entităţii respective are în gestiune şi alte bunuri
aparţinând terţilor, primite cu sau fără documente;
are plusuri sau lipsuri în gestiune, despre a căror cantitate ori valoare are
cunoştinţă;
are bunuri nerecepţionate sau care trebuie expediate (livrate), pentru care s-
au întocmit documentele aferente;
a primit sau a eliberat bunuri fără documente legale;
deţine numerar sau alte hârtii de valoare rezultate din vânzarea bunurilor
aflate în gestiunea sa;
are documente de primire-eliberare care nu au fost operate în evidenţa
gestiunii sau care nu au fost predate la contabilitate.
De asemenea, gestionarul va menţiona în declaraţia scrisă felul, numărul şi data
ultimului document de intrare/ieşire a bunurilor în/din gestiune.
Pagina 56
Declaraţia se datează şi se semnează de către gestionarul răspunzător de

gestiunea bunurilor şi de către comisia de inventariere. Semnarea declaraţiei de
către gestionar se face în faţa comisiei de inventariere;
b) să identifice toate locurile (încăperile) în care există bunuri ce urmează a fi
inventariate;
c) să asigure închiderea şi sigilarea spaţiilor de depozitare, în prezenţa
gestionarului, ori de câte ori se întrerup operaţiunile de inventariere şi se
părăseşte gestiunea.
d) să bareze şi să semneze, la ultima operaţiune, fişele de magazie, menţionând
data la care s-au inventariat bunurile, să vizeze documentele care privesc intrări
sau ieşiri de bunuri, existente în gestiune, dar neînregistrate, să dispună
înregistrarea acestora în fişele de magazie şi predarea lor la contabilitate, astfel
încât situaţia scriptică a gestiunii să reflecte realitatea;
e) sa verifice numerarul din casă şi să stabilească suma încasărilor din ziua
curentă;
f) să controleze dacă toate instrumentele şi aparatele de măsură sau de cântărire
au fost verificate şi dacă sunt în bună stare de funcţionare;
g) în cazul în care gestionarul nu s-a prezentat la data şi ora fixate pentru
începerea operaţiunilor de inventariere, comisia de inventariere sigilează
gestiunea şi comunică aceasta comisiei centrale sau administratorului,
ordonatorului de credite sau altei persoane care are obligaţia gestionării entităţii,
conform procedurilor proprii privind inventarierea. Aceste persoane au obligaţia
să îl încunoştinţeze imediat, în scris, pe gestionar despre reprogramarea
inventarierii ce trebuie să se efectueze, indicând locul, ziua şi ora fixate pentru
începerea operaţiunilor de inventariere.
(Norme privind organizarea si efectuarea inventarierii elementelor de natura
activelor, datoriilor şi capitalurilor proprii, pct. 6-8)
Inventarierea imobilizărilor necorporale se efectuează prin constatarea existenţei

şi apartenenţei acestora la entităţile deţinătoare, iar în cazul brevetelor, licenţelor,
mărcilor de fabrică şi al altor imobilizări necorporale este necesară dovedirea
existenţei acestora pe baza titlurilor de proprietate sau a altor documente juridice
de atestare a unor drepturi legale.
Inventarierea terenurilor se efectuează pe baza documentelor care atestă dreptul

de proprietate al acestora şi a altor documente, potrivit legii.
Clădirile se inventariază prin identificarea lor pe baza titlurilor de proprietate şi a
dosarului tehnic al acestora.
În listele de inventariere a imobilizărilor necorporale şi corporale, aflate în curs

de executie, se menţionează pentru fiecare obiect în parte, pe baza constatării la
faţa locului: denumirea obiectului şi valoarea determinată potrivit stadiului de
execuţie, pe baza valorii din documentaţia existentă (devize), precum şi în
funcţie de volumul lucrărilor realizate la data inventarierii.
Stabilirea stocurilor faptice se face prin numărare, cântărire, măsurare sau

cubare, după caz. La lichidele a căror cantitate efectivă nu se poate stabili prin
transvazare şi măsurare, conţinutul vaselor - stabilit în funcţie de volum,
Pagina 57
densitate, compoziţie etc. - se verifică prin scoaterea de probe din aceste vase,
ţinându-se seama de densitate, compoziţie şi de alte caracteristici ale lichidelor,
care se constată fie organoleptic, fie prin măsurare sau probe de laborator, după
caz.
Bunurile aflate asupra angajaţilor la data inventarierii (echipament,

cazarmament, scule, unelte etc.) se inventariază şi se trec în liste de inventariere
distincte, specificându-se persoanele care răspund de păstrarea lor.
Toate bunurile ce se inventariază se inscriu în listele de inventariere, care trebuie

să se întocmească pe locuri de depozitare, pe gestiuni şi pe categorii de bunuri.
Determinarea stocurilor faptice se face astfel încât să se evite omiterea ori

inventarierea de două sau de mai multe ori a aceloraşi bunuri.
Creanţele şi obligaţiile faţă de terţi sunt supuse verificării şi confirmării pe baza

extraselor soldurilor debitoare şi creditoare ale conturilor de creanțe şi datorii
care deţin ponderea valorică în totalul soldurilor acestor conturi, potrivit
"Extrasului de cont" (cod 14-6-3) sau punctajelor reciproce scrise.
Disponibilităţile aflate în conturi la bănci sau la unităţile Trezoreriei Statului se

inventariază prin confruntarea soldurilor din extrasele de cont emise de acestea
cu cele din contabilitatea entităţii. În acest scop, extrasele de cont din ziua de 31
decembrie sau din ultima zi bancară, puse la dispoziţie de instituţiile de credit şi
unităţile Trezoreriei Statului, vor purta ştampila oficială a acestora.
Disponibilităţile în lei şi în valută din casieria entităţii se inventariază în ultima zi

lucrătoare a exerciţiului financiar, după înregistrarea tuturor operaţiunilor de
încasări şi plăţi privind exerciţiul respectiv, confruntându-se soldurile din
registrul de casă cu monetarul şi cu cele din contabilitate.
Pe ultima filă a listei de inventariere, gestionarul trebuie să menţioneze dacă

toate bunurile şi valorile băneşti din gestiune au fost inventariate şi consemnate
în listele de inventariere în prezenţa sa. De asemenea, acesta menţionează dacă
are obiecţii cu privire la modul de efectuare a inventarierii. În acest caz, comisia
de inventariere este obligată să analizeze obiecţiile, iar concluziile la care a ajuns
se vor menţiona la sfârşitul listelor de inventariere.
Listele de inventariere se semnează pe fiecare filă de către preşedintele şi

membrii comisiei de inventariere, de către gestionar, precum şi de către
specialişti solicitaţi de către preşedintele comisiei de inventariere pentru
participarea la identificarea bunurilor inventariate.
În cazul gestiunilor colective (cu mai multi gestionari), listele de inventariere se

semnează de către toţi gestionarii, iar în cazul predării-primirii gestiunii, acestea
se semnează atât de către gestionarul predător, cât şi de către cel primitor.
Pagina 58
Completarea listelor de inventariere se efectuează fie folosind sistemul

informatic de prelucrare automată a datelor, fie prin înscrierea elementelor de
active identificate, fără spaţii libere şi fără ştersături, conform procedurilor
interne aprobate. Rezultatele inventarierii se stabilesc prin compararea datelor
constatate faptic şi înscrise în listele de inventariere cu cele din evidenţa tehnico-
operativă (fişele de magazie) şi din contabilitate.
Înainte de stabilirea rezultatelor inventarierii se procedează la o analiză a tuturor

stocurilor înscrise în fişele de magazie şi a soldurilor din contabilitate pentru
bunurile inventariate. Erorile descoperite cu această ocazie trebuie corectate
operativ, după care se procedează la stabilirea rezultatelor inventarierii prin
confruntarea cantităţilor consemnate în listele de inventariere cu evidenţa
tehnico-operativă pentru fiecare pozitie.
Pentru toate plusurile, lipsurile şi deprecierile constatate la bunuri, comisia de

inventariere solicită explicaţii scrise de la persoanele care au răspunderea
gestionării bunurilor. Pe baza explicaţiilor primite şi a documentelor analizate,
comisia de inventariere stabileste natura lipsurilor, pierderilor, pagubelor şi
deprecierilor constatate, precum şi natura plusurilor, propunând, în conformitate
cu dispoziţiile legale, modul de regularizare a diferenţelor dintre datele din
contabilitate şi cele faptice, rezultate în urma inventarierii.
În cazul constatării unor lipsuri imputabile în gestiune, administratorii trebuie să

impută persoanelor vinovate bunurile lipsă la valoarea lor de înlocuire4.
activelor, datoriilor şi capitalurilor proprii, pct. 34 şi următoarele)
Rezultatele inventarierii se înscriu de către comisia de inventariere într-un

proces-verbal. Procesul-verbal privind rezultatele inventarierii trebuie să conţină,
în principal, următoarele elemente: data întocmirii, numele şi prenumele
membrilor comisiei de inventariere, numărul şi data deciziei de numire a
comisiei de inventariere, gestiunea/gestiunile inventariată/inventariate, data
începerii şi terminării operaţiunii de inventariere, rezultatele inventarierii,
concluziile şi propunerile comisiei cu privire la cauzele plusurilor şi ale lipsurilor
constatate şi persoanele vinovate, precum şi propuneri de măsuri în legatură cu
acestea, volumul stocurilor depreciate, fără mişcare, cu mişcare lentă, greu
vandabile, fără desfacere asigurată şi propuneri de măsuri în vederea reintegrării
lor în circuitul economic, propuneri de scoatere din funcţiune a imobilizărilor
corporale, respectiv din evidenţă a imobilizărilor necorporale, propuneri de
scoatere din uz a materialelor de natura obiectelor de inventar şi declasare sau
casare a unor stocuri, constatări privind păstrarea, depozitarea, conservarea,
4
Prin valoare de înlocuire se înţelege costul de achiziţie al unui bun cu caracteristici şi grad
de uzură similare celui lipsă în gestiune la data constatării pagubei, care cuprinde preţul de
cumpărare practicat pe piaţă, la care se adaugă taxele nerecuperabile, inclusiv TVA, cheltuielile
de transport, aprovizionare şi alte cheltuieli, accesorii necesare pentru punerea în stare de utilitate
sau pentru intrarea în gestiune a bunului respectiv. În cazul bunurilor constatate lipsă, ce urmează
a fi imputate, care nu pot fi cumpărate de pe piaţă, valoarea de imputare se stabileşte de către o
comisie formată din specialişti în domeniul respectiv.
Pagina 59
asigurarea integrităţii bunurilor din gestiune, precum şi alte aspecte legate de

activitatea gestiunii inventariate.
Propunerile cuprinse in procesul-verbal al comisiei de inventariere se prezintă, în

termen de 7 zile lucrătoare de la data încheierii operaţiunilor de inventariere,
administratorului, ordonatorului de credite sau persoanei responsabile cu
gestiunea entităţii. Acesta, cu avizul conducatorului compartimentului financiar-
contabil şi al conducătorului compartimentului juridic, decide asupra soluţionării
propunerilor făcute, cu respectarea dispoziţiilor legale.
"Registrul-inventar" este un document contabil obligatoriu în care se înscriu

rezultatele inventarierii elementelor de natura activelor, datoriilor şi capitalurilor,
grupate dupa natura lor, conform posturilor din bilanţ. Elementele de natura
activelor, datoriilor şi capitalurilor înscrise în registrul-inventar au la bază listele
de inventariere, procesele-verbale de inventariere şi situaţiile analitice, după caz,
care justifică conţinutul fiecărui post din bilanţ.
În cazul in care inventarierea are loc pe parcursul anului, datele rezultate din
operaţiunea de inventariere se actualizează cu intrările sau ieşirile din perioada
cuprinsă între data inventarierii şi data încheierii exerciţiului financiar, datele
actualizate fiind apoi cuprinse în registrul-inventar. Operaţiunea de actualizare a
datelor rezultate din inventariere se va efectua astfel încât la sfârşitul exerciţiului
financiar să fie reflectată situaţia reală a elementelor de natura activelor,
datoriilor şi capitalurilor proprii.
Rezultatele inventarierii trebuie înregistrate în evidenţa tehnico-operativă în

termen de cel mult 7 zile lucrătoare de la data aprobării procesului-verbal de
inventariere de către administrator, ordonatorul de credite sau persoană
responsabilă cu gestiunea entităţii.
Pe baza registrului-inventar şi a balanţei de verificare întocmite la finele

exerciţiului financiar se întocmeşte bilanţul, parte componentă a situaţiilor
financiare anuale, ale cărui posturi trebuie să corespundă cu datele înregistrate în
contabilitate, puse de acord cu situaţia reală a elementelor de natura activelor,
datoriilor şi capitalurilor proprii, stabilită pe baza inventarului.
Bunurile constatate lipsă la inventariere la entităţi se evaluează şi se înregistrează

în contabilitate la valoarea contabilă. Lipsurile imputabile se recupereaza de la
persoanele vinovate la valoarea de înlocuire.
Bunurile constatate în plus se evaluează şi se înregistrează în contabilitate la

costul de achiziţie al acestora, în functie de preţul pieţei la data constatării sau de
costul de achiziţie al bunurilor similare.
Pagina 60
1 Ce este inventarierea? [max. 100 cuvinte] (3p)
2 Când se efectuează inventarierea? [max. 100 cuvinte] (3p)
3 Cum se efectuează inventarierea? [max. 100 cuvinte] (3p)
[1]. Ordinul M.F.P. nr. 2861 (2009). pentru aprobarea Normelor privind
organizarea si efectuarea inventarierii elementelor de natura activelor,
datoriilor si capitalurilor proprii, Monitorul Oficial nr. 704/20.10.2009.
Pagina 61
Evaluarea în contabilitate
Cuprins
5.1. Introducere
5.2. Obiective
5.3.1. Definirea noţiunii de evaluare
5.3.2. Formele şi momentele evaluării contabile
5.3.3. Reevaluarea în contabilitate
5.1. Introducere
În această unitate învăţăm despre evaluare din contabilitate.
5.2. Obiective
Obiectivul specific: dobândirea cunoştinţelor şi abilităţilor privind evaluarea în

contabilitate
definească noţiunea de evaluare;
prezinte formele şi momentele evalurării contabile;
definească reevaluarea.
5.3.1. Definirea noţiunii de evaluare
Evaluarea constituie procedeul metodei contabilităţii care face posibilă trecerea

de la informaţii individuale, exprimate în etalon natural la informaţii
generalizate, exprimate valoric, care prezintă poziţia financiară, performanţele,
modificările capitalului propriu şi fluxurile de trezorerie.
Sub aspect conceptual evaluarea reprezintă cuantificarea şi exprimarea în unităţi

monetare (valorice) prin care metoda contabilităţii determină mărimea
elementelor patrimoniale exprimate cantitativ.
Pagina 62
Prin evaluare se realizează omogenizarea tuturor informaţiilor contabile, aspect

ce oferă posibilităţi multiple:
înregistrarea curentă a operatiunilor economice;
gruparea şi sistematizarea elementelor patrimoniale într-o formă accesibilă
înregistrării în conturi;
aplicarea unor procedee moderne de calculaţie a costurilor;
calculul indicatorilor economico-financiari;
utilizarea balanţelor de verificare;
urmarirea echilibrului dintre activ şi capitaluri proprii şi datorii;
generalizarea informaţiilor contabile cu ajutorul situaţiilor financiare etc.
Evaluarea este impusă şi ca urmare a necesităţii de a se asigura concordanţa

dintre valoarea reală a bunurilor şi preţurile ataşate acestora, dată fiind fluctuaţia
lor, evoluţia raportului de schimb al monedei naţionale faţă de alte monede.
Evaluarea prezintă trei componente:

obiectele evaluării sunt reprezentate de structurile patrimoniale de activ, de
datorii, de venituri, de cheltuieli;
unitatea monetară o reprezintă banii cu funcţia lor de măsură a valorii.
Pentru evaluare, unitatea monetară este moneda naţională, sau altă monedă în
care se ţine contabilitatea.
valoarea este rezultatul evaluarii şi se exprimă prin preţul care se ataşează
bunurilor, activelor sau entităţilor evaluate. Sunt asimilate preţului şi costul şi
tariful.
5.3.2. Formele şi momentele evaluării contabile
Între criteriile de clasificare a evaluarilor şi modalităţile concrete de structurare a

acestora regăsite în literatura de specialitate, menţionam:
a) în functie de scopul urmarit prin evaluare deosebim:
evaluari contabile care răspund unor necesităţi contabile;
evaluari administrative stabilite de catre administraţie în scopuri fiscale;
evaluari economice care urmaresc individualizarea bunurilor, activelor sau
entităţii în functie de evoluţia pieţei.
b) dupa modul de efectuare în timp a evaluarii (periodicitatea evaluării)
întâlnim:
evaluări curente (la intrarea şi iesirea în/din patrimoniu);
evaluări periodice (la inventariere, la închiderea exerciţiului financiar,
pentru întocmirea situatiilor financiare);
c) dupa împrejurarile care fac evaluarea elementelor patrimoniale absolut
necesară:
evaluari realizate la schimbarea proprietarului unei entităţi, a unei părţi
dintr-o entitate sau chiar a unui bun;
evaluari efectuate în intentia de majorare a capitalului social al entitatii;
evaluari efectuate în intentia de cotare la bursă a entităţii;
evaluari realizate cu ocazia fuziunii, divizarii sau lichidarii entitatii;
evaluari realizate în anumite situatii juridice (succesiunile, partajele).
Pagina 63
Reglementările contabile actuale prevăd patru momente ale evaluării: intrarea în

patrimoniu, ieşirea din patrimoniu, la inventar şi la închiderea exerciţiului
financiar.
Evaluarea la data intrării în patrimoniu este o evaluare curentă care presupune

înregistrarea bunurilor sau valorilor care intră în patrimoniu la valoarea de intrare
numită valoare contabilă sau valoare de înregistrare.
În functie de modul în care sunt dobândite, bunurile sunt evaluate la cost de

achiziţie, cost de producţie, valoare de aport, valoare de utilitate, valoare justă.
Aceste valori sunt denumite reguli ale costului istoric.
Costul istoric este o valoare reală din momentul intrării activelor şi creării
datoriilor. În termeni monetari sau în putere de cumpărare, reprezintă
„sacrificiul” care a fost consimţit pentru a aduce bunul în patrimoniul entităţii la
data sa de intrare.
Posibilităţile de procurare a bunurilor necesare unei entităţi în realizarea

obiectului său de activitate şi modalitatile de evaluare în funcţie de aceste
posibilităţi se prezintă astfel:
bunurile care sunt procurate cu titlu oneros (pentru care entitatea trebuie să
dea un echivalent valoric) sunt evaluate la intrarea în patrimoniu la costul de
achiziţie. Costul de achiziţie este format din preţul de cumparare, cheltuielile de
transport şi punere în funcţiune precum şi taxe nerecuperabile. Prezintă
particularităţi valorile mobiliare (acţiuni, obligaţiuni), al căror cost de achiziţie
este similar cu preţul de cumpărare, celelalte cheltuieli fiind imputate
cheltuielilor de exploatare.
bunurile obţinute din productie proprie sunt evaluate la costul de producţie.
Costul de producţie este constituit din suma costurilor de achiziţie a bunurilor
materiale încorporate în bunul care se produce, cheltuielile de prelucrare directe
şi o cota de cheltuieli indirecte raţional repartizată.
Trebuie precizat ca pentru bunurile de natura activelor imobilizate procurate
costul de achiziţie, respectiv costul de producţie poate cuprinde şi unele
cheltuieli de natură financiară (cheltuielile cu dobânzile) dacă acestea sunt direct
legate de achiziţia, construcţia sau producţia unui activ imobilizat. De asemenea,
costul de achiziţie sau/şi de producţie activelor fixe corporale include şi costurile
estimate de demontarea şi mutarea acestora, respectiv de restaurare a
amplasamentului la sfârşitul duratei de viaţă a activului fix;
bunurile obţinute cu titlu gratuit se evaluează la valoarea de utilitate.
Valoarea de utilitate este preţul pe care o entitate ar fi dispusă să-l plătească
pentru a obţine un bun care prezintă caracteristici similare cu bunul evaluat. În
stabilirea valorii de utilitate se are în vedere preţul pietei unor bunuri similare,
starea fizică a bunului primit gratuit sau prin donaţie şi amplasamentul acestuia;
bunurile aduse ca aport în natura la capitalul social se evalueaza la
valoarea de aport. Deşi pentru această categorie de bunuri entitatea are anumite
obligaţii, definiţia valorii de aport coincide cu cea a valorii de utilitate;
bunurile dobândite prin schimbul cu alte bunuri se evaluează la valoarea
justa. Valoarea justa este definită ca fiind suma la care poate fi tranzacţionat un
activ sau decontată o datorie, de bunăvoie, între părţi aflate în cunostinţă de
cauză, în cadrul unei tranzacţii în care preţul este determinat obiectiv;
Pagina 64
creanţele şi datoriile se evaluează la valoarea nominală. Valoarea

nominală reprezintă valoarea echivalentelor de primit în schimbul creanţei,
respectiv de cedat în schimbul datoriei şi rezultă din documentele în care sunt
consemnate acestea;
pentru stocuri se poate utiliza şi un preţ/cost standard, prestabilit pentru a
fi evaluate la intrarea în patrimoniu.
în comerţul cu amănuntul pentru evaluarea la intrare a bunurilor se
utilizează metoda preţului cu amănuntul. Preţul cu amanuntul este format din
costul de achiziţie la care se adaugă marja comerciantul şi taxa pe valoarea
adaugată.
Evaluarea la iesirea din patrimoniu sau la darea în consum se realizează, de

regulă, la valoarea de intrare, contabilă a acestora sau o valoare substituibilă
acesteia.
În cazul stocurilor se impune efectuarea distincţiei între stocurile identificabile şi

cele fungibile (la care riscul de confuzie este ridicat, neexistând o diferenţiere
substantiala între bunuri).
Deoarece, în cazul bunurilor fungibile nu există posibilitatea identificării valorii
contabile de intrare, este necesară aplicarea uneia din urmatoarele metode:
metoda costului mediu ponderat. Acesta se determina ca raport între
valoarea bunurilor existente şi a celor intrate în patrimoniu şi cantităţile de
bunuri existente si intrate în patrimoniu. În functie de optiunea unitatii
patrimoniale, costul mediu ponderat poate fi calculat înainte de fiecare iesire sau
numai la sfârsitul unei perioade gestionare (luna, trimestru, an).
metoda FIFO (primul intrat - primul iesit) presupune evaluarea bunurilor
iesite din gestiune în ordinea de intrare a acestora. Astfel, primei cantitati iesite i
se va atribui costul de achizitie sau de productie al primei cantitati intrate, pâna
la epuizarea cantitatilor din prima intrare, dupa care se va trece la intrarea
urmatoare, pâna la epuizarea stocului respectiv;
metoda LIFO (ultimul intrat - primul iesit) potrivit careia evaluarea
bunurilor care ies din gestiune se face la pretul intrarilor, însa în ordinea inversa
de intrare a acestora. Astfel, primei cantitati iesite i se atribuie costul de achizitie
sau de productie a ultimei cantitati intrate, dupa care se va trece la intrarea
precedenta pâna la terminarea stocului respectiv;
metoda pretului/costului standard se utilizeaza în cazul în care la intrarea
în patrimoniu bunurile au prestabilita valoarea de înregistrare, si potrivit faptului
ca la iesirea din patrimoniu bunurile sunt evaluate la valoarea de înregistrare,
acelasi cost standard (prestabilit) este folosit si pentru evaluarea la iesire a
respectivelor bunuri.
Evaluarea la inventariere (periodica). La inventariere elementele patrimoniale

se evalueaza la valoarea actuala sau de utilitate numita şi valoare de inventar.
Valorile mentionate se determina având în vedere pretul pietei, starea fizica si
utilitatea bunurilor în cadrul entitatii.
Pentru creanţe valoarea actuala este valoarea probabila de încasat, iar pentru
datorii valoarea probabila de platit. Valorile mobiliare au valoarea actuala egala
cu valoarea din bursa (daca sunt cotate la bursa) sau cu valoarea ce s-ar obtine
din vânzarea lor (daca nu sunt cotate la bursa). Pentru materii prime si materiale
Pagina 65
valoarea actuala este reprezentata de costul de înlocuire al acestora, iar pentru

produse finite si marfuri de valoarea neta de realizare.
Evaluarea la momentul întocmirii situatiilor financiare, constituie procesul

prin care se determina valorile la care vor fi recunoscute elementele situatiilor
financiare, pentru fiecare element de activ si datorii fiind comparata valoarea de
intrare (înregistrare) cu valoarea de inventar.
Activele imobilizate se înscriu în bilant la valoarea contabila neta, care reprezinta

valoarea de intrare diminuata cu soldurile conturilor de imobilizari substractive
(acestea se refera la amortizari si ajustari pentru depreciere aferente
imobilizarilor precum si la varsamintele de efectuat cu ocazia achizitionarii
imobilizarilor financiare).
Activele de natura stocurilor nu trebuie reflectate în bilant la o valoare mai mare

decât valoarea ce se poate obtine prin utilizarea sau vânzarea lor. Pentru a realiza
acest scop, valoarea stocurilor se diminueaza pâna la valoarea realizabila neta,
prin înregistrarea unor ajustari pentru depreciere. Valoarea realizabila neta
reprezinta pretul de vânzare estimat care ar putea fi obtinut pe parcursul
desfasurarii normale a activitatii, mai putin costurile estimate pentru finalizarea
bunului, atunci când este cazul, si costurile estimate necesare vânzarii.
Creantele se evalueaza la valoarea obtinuta prin scaderea din valoarea nominala

a eventualelor ajustari de depreciere. Creantele în devize se evalueaza utilizând
cursul de schimb din ultima zi a anului, eventualele diferente constituind venituri
sau cheltuieli, în functie de fluctuatia acestuia.
Investitiile pe termen scurt se evalueaza la valoarea obtinuta prin diminuarea

costului de achizitie cu eventuale ajustari de depreciere.
Disponibilitatile în valuta se evalueaza la cursul de schimb comunicat de Banca

Nationala a României, valabil la data încheierii exercitiului financiar, diferentele
rezultate constituind venituri sau cheltuieli.
5.3.3. Reevaluarea în contabilitate
Reevaluarea reprezintă operaţiunea de modificare a valorii din contabilitate a

elementelor patrimoniale, îndeosebi a imobilizarilor corporale şi a celor
financiare, cu valoarea justă (actuală) a acestora din momentul reevaluării.
Entităţile au posibilitatea de a reevalua imobilizările corporale existente la

sfârşitul exerciţiului financiar, cu reflectarea în contabilitate a rezultatelor
acesteia. Reevaluarea imobilizarilor corporale se face la valoarea justa de la data
bilanţului. Valoarea justă se determina pe baza unor evaluari efectuate de
profesionişti cu pregatire în domeniul economic, calificaţi în evaluare, membrii
unui organism profesional în domeniu, recunoscut naţional şi internaţional.
Pagina 66
Reevaluarile trebuie efectuate cu suficientă regularitate, astfel încât valoarea

contabilă să nu difere substanţial de cea care ar fi determinată folosind valoarea
justă de la data bilanţului.
1 Ce este evaluarea? [max. 100 cuvinte] (3p)
2 Care sunt momentele evaluării? [max. 200 cuvinte] (3p)
3 Defineşte reevaluarea. [max. 100 cuvinte] (3p)
[1]. Reglementări contabile conforme cu Directiva a IV-a a Comunităţilor

Economice Europene aprobate prin Ordinul M.F.P. nr. 3055 (2009). Monitorul
Oficial nr. 766 bis/10.11.2009, cu modificările şi completările ulterioare.
Pagina 67
Bilanţul contabil
Cuprins
6.1. Introducere
6.2. Obiective
6.3.1. Noţiunea de bilanţ
6.3.2. Modificările patrimoniale în bilanţ
6.3.3. Etapele întocmirii bilanţului contabil
6.1. Introducere
În această unitate de învăţare dezbatem tema bilanţului contabil.
6.2. Obiective
Obiectivul specific: dobândirea cunoştinţelor şi abilităţilor privind bilanţul

contabil
definească bilanţul;
identifice tipurile de modificări generate de operaţiunile economice în
bilanţ;
enunţe regulile de întocmire a bilanţului.
6.3.1. Noţiunea de bilanţ
Etimologic noţiunea de bilanţ îşi are originea în particulele latine „bi” şi „lanx”,
ceea ce corespunde noţiunii de cântar cu două talere, presupuse a fi în echilibru.
De la aceste cuvinte s-a format termenul italian „bilancio” care are aceeaşi
semnificaţie.
Pagina 68
Prin urmare, bilanţul este considerat o balanţă cu două talere pe care se găsesc
cele două structuri ale patrimoniului (activul, pe de o parte, capitalurile proprii şi
datoriile pe de alta) ale căror valori sunt de mărime egală.
Bilanţul are, deci, două părţi: o parte care cuprinde mijloacele materiale şi
băneşti numită activ şi o parte care cuprinde sursele de provenienţă a mijloacelor
economice numită pasiv. Cele două părţi se egalează reciproc şi sunt conţinute
de fiecare din cele două talere ale balanţei.
Modelul cel mai simplu de bilanţ se prezintă astfel:
Bilanţ
ACTIV PASIV
(Bunurile economice) (Surse de provenienţă)
Bilanţul se prezintă fie sub forma unui cont în care se sintetizează situaţia finală
a tuturor conturilor din contabilitate, fie sub forma unui tabel în care datele
conturilor sunt prelucrate şi prezentate potrivit normelor legale sau potrivit
intereselor economico-financiare ale entităţilor patrimoniale.
Având un rol deosebit de important pentru sistemul informaţional al entităţii,

bilanţul contabil îndeplineşte mai multe funcţii: funcţia de generalizare, funcţia
de informare şi funcţia de analiză.
Funcţia de generalizare este expresia momentului final al fluxului de prelucrare

a informaţiilor contabile. În acest moment sunt obţinute date care centralizează şi
generalizează toate informaţiile economico-financiare la nivelul fiecărei entităţi
şi de aici la nivelul economiei naţionale.
Funcţia de informare a bilanţului este foarte importantă pentru definirea locului

pe care bilanţul îl ocupă în sistemul informaţional economic. Funcţia de
informare are o latură internă, bilanţul oferind informaţii cu privire la felul şi
mărimea bunurilor economice, proporţia în care acestea sunt finanţate din surse
proprii şi străine, rezultatul exerciţiului financiar, cât şi o latură externă prin care
bilanţul furnizează informaţiile necesare pentru diferite categorii de utilizatori:
investitorii, salariaţii, creditorii financiari, furnizorii şi alţi creditori comerciali,
clienţii, guvernele şi instituţiile sale, precum şi publicul.
În plus, pentru realizarea deplină a funcţiei de informare, informaţiile din bilanţ

trebuie să fie relevante, credibile, să reprezinte fidel rezultatele şi poziţia
financiară a întreprinderii, neutre, prudente şi complete.
Funcţia de analiză este o continuare şi o adâncire a funcţiei de informare şi care

se bazează pe reliefarea factorilor de influenţă a fenomenelor şi proceselor care
au avut loc în entitate anterior întocmirii bilanţului. Această funcţie se realizează
prin verificarea corelaţiilor bilanţiere (atât în ceea ce priveşte bilanţul propriu-
zis, cât şi între acesta şi celelalte componente ale complexului bilanţier), calculul
unor indicatori care exprimă situaţia financiară a entităţii (lichiditatea generală,
solvabilitatea, gradul de îndatorare etc.), analiza factorilor cu influenţa negativă
asupra activităţii acesteia.
Pagina 69
Acceptat ca situaţie care redă capitalurile proprii prin diferenţa între active şi
datorii, se consideră că bilanţul furnizează informaţiile privind natura şi sumele
investite în resursele entităţii, obligaţiile ei faţă de creditori precum şi partea
capitalurilor proprii în resursele entităţii.
În bilanţ sunt prezente bunurile economice în corelaţie cu sursele de provenienţă

ale acestora, adică latura economică a patrimoniului corelată cu latura juridică a
acestuia.
Definind latura economică prin intermediul noţiunii de activ iar cea juridică prin
intermediul noţiunii de pasiv (capitaluri proprii şi datorii) putem spune că relaţia:
Activ = Pasiv
este ecuaţia fundamentală a echilibrului bilanţier. Ea exprimă faptul că oricărui

element de activ îi corespunde una sau mai multe surse de provenienţă şi orice
sursă de provenienţă se referă la unul sau mai multe elemente de activ.
Această ecuaţie poate fi analizată atât din punct de vedere global (la nivelul
întregului patrimoniu), cât şi din punct de vedere structural (pe părţi componente
ale patrimoniului).
Din punct de vedere global, relaţia are în vedere legăturile dintre totalul
bunurilor economice şi totalul surselor de provenienţă ale acestora. Ţinând
seama de faptul că printr-o simplificare a pasivului bilanţier, acesta poate fi
considerat:
Pasiv = Capitaluri proprii + Datorii
Active = Capitaluri proprii + Datorii

sau
Capitaluri proprii = Active - Datorii
Dar capitalurile proprii reprezintă patrimoniul net al unei entităţi. Cu alte

cuvinte Capitaluri proprii = Active - Datorii este relaţia pe baza căreia se
determină situaţia netă a patrimoniului entităţii.
Situaţia netă a patrimoniului se poate determina pe baza informaţiilor din

contabilitate, respectiv din bilanţ sau pe baza informaţiilor obţinute în urma
inventarierii.
Elementele care se inventariază sunt activele în totalitatea lor şi datoriile.

Rezultă că:
Active inventariate - Datorii inventariate = Capitaluri proprii
Această relaţie exprimă situaţia netă reală a patrimoniului, bazată pe realitatea

faptică.
Pagina 70
6.3.2. Modificările patrimoniale în bilanţ
Bunurile economice şi sursele de provenienţă a acestora se află în permanentă

mişcare în cadrul unei unităţi patrimoniale, mişcare a cărei cauză o constituie
operaţiunile economico-financiare care au loc în cadrul respectivei entităţi.
Operaţiunile economico-financiare determină modificări în volumul şi structura
patrimoniului reprezentat sub dublu aspect, activul şi pasivul, prin intermediul
bilanţului contabil. Indiferent căror structuri patrimoniale aparţin elementele
patrimoniale care se modifică şi care este sensul (creştere sau diminuare)
modificărilor, egalitatea bilanţieră Activ = Pasiv se menţine întotdeauna.
Fiecare operaţiune economico-financiară determină o modificare de volum sau

de structură în patrimoniul entităţii, modificare care are o anumită valoare
economică exprimată prin bani.
A. Modificările de structură în bilanţ, influenţează numai structura activului sau

pasivului fără a influenţa şi volumul (totalul) bilanţului. Deci, aceste modificări
pot fi:
a1) modificări bilanţiere în structura activului în sensul creşterii unui element
din activ concomitent cu scăderea altui element din activ; Ecuaţia prin care se
reflectă acest fel de modificări este:
Activ + X - X = Pasiv
Exemplu: plata către salariaţi a avansului chenzinal (operaţiunea va determina

creşterea elementului patrimonial „creanţe salariale” şi scăderea elementului
patrimonial „disponibilităţi băneşti”);
a2) modificări bilanţiere în structura pasivului în sensul creşterii unui element
din pasiv concomitent cu scăderea altui element din pasiv; Acest tip de
modificare se reprezintă matematic prin relaţia:
Activ = Pasiv + X – X
Exemplu: plata a unei datorii comerciale faţă de un furnizor cu bani primiţi în

urma contractării unui credit bancar (operaţiunea determină creşterea elementului
patrimonial „datorii financiare” şi scăderea elementului patrimonial „datorii
comerciale”);
B. Modificările de volum produc modificări atât în structura activului şi

pasivului, cât şi în volumul bilanţului şi pot fi:
a) modificări de volum în sensul creşterii unui element din activ concomitent cu
creşterea unui element din pasiv; Modificarea de acest tip poate fi reprezentată
prin ecuaţia:
Activ + X = Pasiv + X
Pagina 71
Exemplu: cumpărarea unor ambalaje fără plata imediată a acestora (operaţiunea

determină creşterea concomitentă a elementului patrimonial „ambalaje” din activ
şi a elementului patrimonial “datorii comerciale” din pasiv);
b) modificări de volum în sensul scăderii unui element din activ concomitent cu
scăderea unui element din pasiv; Acest ultim tip de modificare bilanţieră se
reprezintă matematic prin ecuaţia:
Activ - X = Pasiv – X
Exemplu: reţinerea din drepturile băneşti cuvenite unui gestionar a imputaţiei de

care acesta se face vinovat (operaţiunea determină scăderea elementului
patrimonial „alte creanţe” din activ concomitent cu scăderea elementului
patrimonial „datorii sociale” din pasiv);
6.3.3. Etapele întocmirii bilanţului contabil
Bilanţul este procedeul prin care se prezintă sintetic patrimoniul, şi prin acesta
poziţia financiară, rezultatele activităţii entităţii, şi prin acestea performanţele
acesteia şi fluxurile de numerar. În acelaşi timp bilanţul este un document
contabil de sinteză, parte a situaţiilor financiare. Celelalte componente ale
situaţiilor financiare detaliază modificările patrimoniale importante şi modul de
formare a rezultatelor.
Ca document contabil bilanţul este considerat documentul oficial de gestiune al

entităţii. În această calitate, întocmirea bilanţului face obiectul unor reglementări,
a unor norme şi reguli, rezultate ale practicii şi teoriei contabile.
Regulile după care se încheie bilanţul pot fi sintetizate astfel:

concordanţa perfectă între posturile (poziţiile) din bilanţ şi datele
înregistrate în contabilitate anterior întocmirii bilanţului;
concordanţa între datele din contabilitate şi realitatea faptică rezultată în
urma inventarierii patrimoniului;
neadmiterea compensării unor poziţii din bilanţ, respectiv a unor active cu
pasivele sau a unor venituri cu cheltuielile.
Pentru a respecta regulile şi normele de mai sus bilanţul trebuie întocmit numai
după anumite lucrări pregătitoare dintre care cele mai importante se referă la:
perfectarea şi înregistrarea în contabilitate a tuturor documentelor
justificative în care s-au consemnat operaţiuni patrimoniale;
verificarea exactităţii informaţiilor prin întocmirea unei balanţe de
verificare provizorie; Această balanţă reprezintă punctul de pornire pentru
lucrările pregătitoare următoare.
inventarierea generală a patrimoniului;
stabilirea rezultatelor financiare, a profitului sau pierderii, a impozitului pe
profit şi înregistrarea acestuia în contabilitate;
întocmirea unei balanţe de verificare definitive din care informaţiile se
preiau şi se grupează în bilanţ conform normelor de evaluare şi de grupare. În
acest fel există certitudinea unui bilanţ care să redea fidel, clar şi complet
Pagina 72
activele şi pasivele, iar prin intermediul acestora poziţia financiară a

întreprinderii.
1 Ce este bilanţul contabil? [max. 100 cuvinte] (3p)
2 Enunţaţi tipurile de modificări generate de operaţiunile economice în bilanţ.

[max. 200 cuvinte] (3p)
3 Care sunt regulile după care se încheie bilanţul? [max. 100 cuvinte] (3p)

Pagina 73
Contul
Cuprins
7.1. Introducere
7.2. Obiective
7.3.1. Noţiunea de cont
7.3.2. Elementele contului
7.3.3. Reguli de funcţionare a conturilor
7.3.4. Dubla înregistrare şi corespondenţa conturilor
7.3.5. Analiza contabilă
7.3.6. Clasificarea conturilor
7.3.7. Planul de conturi
7.1. Introducere
În această unitate de învăţare dezbatem contul ca procedeu al metodei

contabilităţii.
6.2. Obiective
Obiectivul specific: dobândirea cunoştinţelor şi abilităţilor privind contul ca

procedeu al metodei contabilităţii
definească contul;
enunţe elementele contului;
explice regulile de funcţionare a contului;
explice dubla înregistrare;
definească analiza contabilă;
prezinte clasificarea conturilor;
definească planul de conturi.
Pagina 74
7.3.1. Noţiunea de cont
Cu ajutorul contului, contabilitatea înregistrează şi urmăreşte existentul şi

schimbările fiecărui element patrimonial (bunuri economice, surse de
provenienţă), precum şi fazele proceselor economice desfăşurate în entitate.
Din punct de vedere al proceselor economice contul este un instrument de calcul

inclusiv al rezultatelor activităţii desfăşurate de către entitate.
Contul este instrumentul de bază, cel mai reprezentativ al metodei contabilităţii,

folosit pentru înregistrarea, evidenţa şi calculul ordonate şi sistematizate într-o
formă specifică a informaţiilor privind existenţa şi mişcarea elementelor
patrimoniale individuale precum şi a proceselor economice ce se desfăşoară în
entitate, în expresie valorică.
El are deci, o sferă de cuprindere mult mai îngustă decât bilanţul. În bilanţ se
prezintă patrimoniul în întregul său, determinat la un moment dat, iar în cont se
prezintă fiecare element patrimonial cu evoluţia sa în timp.
Reflectarea şi urmărirea informaţiilor contabile cu ajutorul contului se face

grupat, ordonat şi sistematizat. El se prezintă ca o fază extrem de importantă a
prelucrării informaţiilor contabile. În diverse forme, contul a fost utilizat încă de
la începuturile însemnărilor contabile, chiar dacă denumirea i-a fost atribuită mai
târziu. Etimologic denumirea de cont are sensul de “socoteală”, de unde şi
denumirea utilizată, în timp, aceea de “cont aritmetic”.
În calitatea de instrument de înregistrare, evidenţă şi calcul, contului i se atribuie

mai multe funcţii prin intermediul cărora se realizează însăşi esenţa contului. Se
poate vorbi astfel de următoarele funcţii ale contului:
funcţia de înregistrare, grupare, ordonare şi sistematizare a informaţiilor
ca o treaptă a procesului de cunoaştere specific contabilităţii; contul evidenţiază
distinct creşterile şi descreşterile fiecărui element patrimonial, în ordinea în care
operaţiunile patrimoniale au avut loc.
funcţia de evaluare respectiv de determinare, dimensionare şi apreciere a
mărimii elementelor patrimoniale şi a componenţei acestora;
funcţia statistică, respectiv de determinare a unor indicatori macro şi
microeconomici;
funcţia de calcul, respectiv de calcul a rezultatelor ca diferenţă între
venituri şi cheltuieli, dar şi de calcul a costurilor produselor, serviciilor,
lucrărilor;
funcţia de informare, respectiv de furnizare a informaţiilor necesare
cunoaşterii situaţiei şi evoluţiei fiecărui element patrimonial în parte şi a fiecărui
proces economic desfăşurat în entitate; datele din conturi prezintă într-o formă
specifică informaţiile necesare fundamentării deciziilor manageriale.
funcţia de control care constă în permisiunea oferită de cont pentru
efectuarea controlului privind integritatea elementelor patrimoniale şi a
patrimoniului în întregul său;
Pagina 75
În special, pornind de la această ultimă funcţie de sistematizare s-a simţit nevoia

de a da contului forma adecvată prezentării distincte a creşterilor, respectiv
descreşterilor elementelor patrimoniale.
Cea mai nimerită, din acest punct de vedere a fost forma unui "T" , într-o parte a
“T”-ului înregistrându-se creşterile iar în cealaltă parte, descreşterile elementelor
patrimoniale.
Cele două părţi au primit denumirea de debit (D) - partea stângă, şi de credit (C)
- partea dreaptă.
Înţelesul acestor noţiuni, respectiv debit şi credit îşi are originea în teoria
personalistă cu privire la conturi, conform căreia conturile reprezintă persoanele
care gestionează anumite părţi din patrimoniu.
În debit se înregistrează, conform teoriei personaliste ceea ce se dă persoanei

spre gestionare, iar în credit ceea ce se primeşte de la (se justifică de către)
persoana gestionară.
În contabilitatea modernă noţiunile de debit şi credit s-au păstrat fără a mai avea
înţelesul iniţial prezentat mai sus, mai ales pentru că nu mai înţelegem contul ca
reprezentând o persoană ci un element patrimonial.
Convenţional s-a stabilit ca în partea stângă, adică în debit, să se înregistreze

existentul şi creşterile, atunci când este vorba de bunuri economice, respectiv
descreşterile, atunci când este vorba de sursele de provenienţă, iar în partea
dreaptă, adică în credit, să se înregistreze existentul şi creşterile, atunci când
este vorba de surse de provenienţă, respectiv descreşterile atunci când este vorba
de bunuri economice.
7.3.2. Elementele contului
Pentru a răspunde nevoilor pentru care a fost creat, contul trebuie să aibă un
minim de elemente socotite indispensabile. Chiar dacă se cunosc mai multe
variante de conturi, în funcţie de forma de contabilitate utilizată, acestuia nu-i pot
lipsi următoarele elemente:
1. Titlul contului care exprimă denumirea, mai mult sau mai puţin direct,
elementului patrimonial evidenţiat. De exemplu contul “Mărfuri” evidenţiază
elementul patrimonial mărfuri, contul “Casa” evidenţiază elementul patrimonial
disponibilităţi băneşti în casierie etc. Titlul contului pune în lumină conţinutul
economic al contului, permite deosebirea unui cont de celelalte conturi. În
practică, prin planul de conturi general, fiecărui cont, alături de titlul i s-a ataşat
un simbol cifric.
2. Data înregistrării exprimând momentul în care se prelucrează
informaţiile referitoare la o operaţiune sau alta, operaţiune ce provoacă creşteri
sau descreşteri ale elementelor patrimoniale în cauză.
3. Explicaţia contului este prezentarea operaţiunii ce se înregistrează.
Explicaţia se poate face în mai multe moduri. Un prim mod este de a prezenta
Pagina 76
documentul justificativ în care s-a consemnat operaţiunea în cauză, la data şi la

locul desfăşurării acesteia. O a doua modalitate de prezentare a explicaţiei este
printr-un text scris cum ar fi, bunăoară, "consum de materii prime". O a treia
modalitate de prezentare a explicaţiei este una contabilă, respectiv prin
indicarea contului corespondent, adică a contului care evidenţiază celălalt
element patrimonial care se modifică odată cu elementul în cauză.
4. Debitul şi creditul contului, adică cele două părţi esenţiale ale contului
care definesc forma acestuia, cu ajutorul cărora se sistematizează modificările
(creşterile şi descreşterile) elementelor patrimoniale. Noţiunile de debit şi credit
nu mai au înţelesul iniţial, respectiv acela de dare pentru debit şi de primire
pentru credit. Ele sunt preluate şi în contabilitatea modernă, sensurile acestora
fiind adaptate teoriei materialiste cu privire la conturi.
5. Mişcarea sau rulajul contului reprezintă sumele înregistrate în cursul
unei perioade de gestiune în debitul, respectiv creditul contului. Sumele
înregistrate în debitul unui cont într-o perioadă de gestiune formează rulajul
debitor (RD), iar sumele înregistrate în creditul unui cont reprezintă rulajul
creditor (RC) al contului. Astfel în contul “Casa” din exemplul de mai sus
rulajul debitor al lunii ianuarie 2001 este de 6700000 lei, iar rulajul creditor de
2300000 lei.
6. Soldul contului, respectiv existentul patrimonial la un moment dat. La
începutul unei perioade de gestiune existentul este reprezentat prin soldul iniţial
(Si), iar la sfârşitul unei perioade de gestiune existentul este reprezentat prin
soldul final (Sf). În exemplul de mai sus soldul iniţial al contului “Casa” este
zero, iar soldul final, dacă nu au mai avut loc alte operaţiuni, este 4400000 lei.
Conturile care evidenţiază bunuri economice au soldurile debitoare
(existentul şi creşterile se înscriu în parte stângă, în debit, şi vor fi întotdeauna
mai mari decât descreşterile, înscrise în partea dreaptă, în credit), iar conturile
care evidenţiază surse de provenienţă au soldurile creditoare (existentul şi
creşterile se înscriu în partea dreaptă, în credit, şi vor fi întotdeauna mai mari
decât descreşterile înscrise în debit).
7. Din însumarea soldului iniţial cu rulajul se obţine un alt element al
contului, respectiv totalul sumelor (TS).
Totalul sumelor, la rândul lor pot debitoare şi creditoare. Pentru conturile de

bunuri economice totalul sumelor debitoare (TSD) se obţin însumând soldul
iniţial cu rulajul debitor, iar totalul sumelor creditoare (TSC) este, de regulă,
egal cu rulajul creditor.
TSD=SiD+RD
TSC=RC
Pentru conturile de surse de finanţare totalul sumelor creditoare (TSC) se

obţine însumând soldul iniţial cu rulajul creditor, iar totalul sumelor debitoare
(TSD) este, de regulă, egal cu rulajul debitor.
TSC=SiC+RC
TSD=RD
Pagina 77
Soldul final al contului se obţine ca diferenţă între total sume debitoare şi total
sume creditoare (pentru conturile de bunuri economice), şi ca diferenţă între total
sume creditoare şi total sume debitoare (pentru conturi de surse de finanţare).
7.3.3. Reguli de funcţionare a conturilor
Existenţa patrimoniului întreprinderii evidenţiat în contabilitate atât din punct de

vedere economic, cât şi din punct de vedere juridic, se reflectă sintetic prin
relaţia Activ = Pasiv.
Conturile evidenţiază elemente din activul patrimonial şi elemente din pasivul

patrimonial. Pornind de la conţinutul lor conturile se pot grupa în:
- conturi de activ, respectiv cele care evidenţiază elemente din structura
activului patrimonial;
- conturi de pasiv, respectiv cele care evidenţiază elemente din structura
pasivului patrimonial.
Pe baza acestei diferenţieri a conturilor, practica şi teoria contabilă a sistematizat
următoarele reguli de funcţionare ale conturilor:
1. Conturile de activ încep să funcţioneze prin a se debita, iar cele de pasiv
încep să funcţioneze prin a se credita, preluând astfel existentul elementului
patrimonial la începutul perioadei gestionare.
2. Conturile de activ se debitează, iar cele de pasiv se creditează cu
creşterile elementelor patrimoniale evidenţiate. (+)
3. Conturile de activ se creditează, iar cele de pasiv se debitează cu
descreşterile elementelor patrimoniale evidenţiate. (-)
4. Conturile de activ au sold final debitor, iar cele de pasiv au sold final
creditor sau nu au sold.
Schematic regulile de funcţionare a conturilor pot fi sintetizate ca în figura de
mai jos:
D Cont de A C D Cont de P C
Existent iniţial Descreşteri Descreşteri Existent iniţial
+ Creşteri (-) (-) + Creşteri
Există, însă şi o a treia categorie de conturi numite conturi bifuncţionale (sau de

activ-pasiv) care, în anumite împrejurări funcţionează ca şi conturile de activ, iar
în alte împrejurări funcţionează ca şi conturile de pasiv. Acestora li se vor aplica
regulile de funcţionare în funcţie de împrejurări.
7.3.4. Dubla înregistrare şi corespondenţa conturilor
Orice operaţiune patrimonială, privită prin prisma celor două componente ale
patrimoniului (economică şi juridică) poate fi considerată ca o mişcare, o
transformare, care are un punct de origine şi un punct de destinaţie. Cele două
puncte sunt elemente patrimoniale care suferă modificări ca urmare a operaţiunii
în cauză.
Pagina 78
Putem afirma că, orice operaţiune patrimonială provoacă modificări în cel puţin
două elemente patrimoniale.
Dacă ţinem seama că fiecărui element patrimonial îi este rezervat câte un cont
pentru evidenţiere, înseamnă că o operaţiune patrimonială se înregistrează în
contabilitate simultan în, cel puţin două conturi.
Înregistrarea simultană şi cu aceeaşi mărime a unei operaţiuni patrimoniale

în debitul unui cont (unor conturi), şi în creditul altui cont (altor conturi)
reprezintă dubla înregistrare.
Faptul că este vorba de debitul unui cont (unor conturi) şi creditul altui cont
(altor conturi), rezultă din sistematizarea tipurilor de modificări ce se produc ca
urmare a operaţiunilor patrimoniale şi din logica regulilor de funcţionare a
conturilor.
Între cele două (sau mai multe) conturi în care se înregistrează o operaţiune
patrimonială se stabileşte o legătură numită corespondenţa conturilor, iar
conturile în cauză se numesc conturi corespondente.
Tipurile de corespondenţe între conturi urmează tipurile de modificări în activul

şi pasivul patrimonial. Astfel modificările de volum vor determina corespondenţa
între un cont (sau mai multe) de activ şi un cont (sau mai multe) de pasiv.
Modificările de structură vor determina corespondenţe numai între conturile de
activ sau numai între conturile de pasiv.
Dubla înregistrare este consecinţa dublei reprezentări a patrimoniului. Numai

privind patrimoniul sub dublul său aspect - economic şi juridic - putem
înţelege şi explica dubla înregistrare contabilă. Elementele patrimoniale sunt
privite în contabilitate sub aspectul componenţei şi al destinaţiei bunurilor
economice, adică din punct de vedere material, dar şi sub aspectul raporturilor
juridice (de proprietate sau de alt fel) prin care se asigură procurarea şi
gestionarea acestora, adică din punctul de vedere al dobândirii, al drepturilor
şi obligaţiilor ce iau naştere din existenţa bunurilor.
7.3.5. Analiza contabilă
Pentru a stabili conturile corespondente utilizate în înregistrarea operaţiunilor

patrimoniale este necesară o analiză prealabilă numită analiză contabilă. Această
analiză se face pe baza documentelor justificative în care s-a consemnat
operaţiunea patrimonială la locul şi data producerii acesteia. Ea presupune o
cercetare logică a conţinutului fiecărei operaţiuni patrimoniale cu scopul de a
determina elementele patrimoniale care suferă modificări prin operaţiunea în
cauză, şi, pe această bază să se stabilească conturile corespondente.
În cursul analizei contabile se caută răspunsuri la mai multe întrebări necesare

pentru a stabili conturile corespondente. Aceste întrebări sunt:
Pagina 79
1 Care este natura operaţiunilor de analizat? Răspunsul corect la această

întrebare este extrem de important, pentru că influenţează restul raţionamentului
menit să conducă la stabilirea conturilor corespondente.
Dacă de exemplu este vorba de o operaţiune de cumpărare de mărfuri în
valoare de 100000 lei de la un furnizor, operaţiune consemnată într-o factură,
natura operaţiunii este "cumpărări de mărfuri pe credit comercial".
Dacă este vorba de plata datoriei de 100000 lei faţă de furnizorul de la care
s-au cumpărat mărfuri, operaţiune consemnată într-un ordin de plată, natura
operaţiunii este "plata datoriei faţă de furnizor".
2 Care sunt elementele patrimoniale ce se modifică prin operaţiunile de
analizat? În cazul primului exemplu de mai sus elementele patrimoniale care se
modifică sunt mărfuri şi datorii comerciale faţă de furnizor, iar în cel de al
doilea exemplu, elementele patrimoniale ce se modifică sunt datorii comerciale
faţă de furnizor şi disponibilităţi băneşti.
3 Căror structuri aparţin elementele ce se modifică, respectiv dacă
acestea sunt elemente de activ, de pasiv, rectificative sau de regularizare?
Răspunsul pentru exemplele noastre este:
- mărfurile aparţin activului patrimonial;
- datoriile comerciale faţă de furnizor aparţin pasivului patrimonial;
- disponibilităţile băneşti aparţin activului patrimonial.
4 Care sunt conturile cu ajutorul cărora se evidenţiază elementele
patrimoniale modificate ? Răspunsul la această întrebare se dă cu ajutorul
"planului de conturi". Din planul de conturi aflăm că este vorba despre conturile:
371 Mărfuri
401 Furnizori
512 Conturi curente la bănci
5 Care este sensul modificărilor pe care le suferă elementele
patrimoniale în urma operaţiunilor în cauză?
În cazul primului nostru exemplu, mărfurile cresc prin cumpărare, aşa
cum cresc şi datoriile comerciale faţă de furnizor.
În cel de al doilea exemplu, datoriile comerciale faţă de furnizor scad
prin plată, aşa cum scad şi disponibilităţile băneşti.
Pe baza răspunsurilor la aceste întrebări şi ţinând seama de regulile de
funcţionare a conturilor putem stabili formula contabilă.
Formula contabilă este expresia raportului de echilibru stabilit între

conturile corespondente pe baza dublei înregistrări a operaţiunilor
patrimoniale. Ea reprezintă grafic egalitatea valorică a modificărilor simultane a
elementelor patrimoniale.
Având în vedere faptul că modificarea elementelor de origine şi a celor de
destinaţie se face cu aceeaşi valoare, între cele două conturi se pune "=" care se
citeşte "la".
În exemplele de mai sus, formulele prin care se înregistrează cele două
operaţiuni au forma:
100000 371 = 401 100000

Mărfuri Furnizori
100000 401 = 512 100000

Furnizori Conturi curente la bănci
Pagina 80
Acest tip de egalitate reprezintă formula contabilă.

Înscrierea unui cont în stânga semnului egal are semnificaţia debitării
acestuia, respectiv a înregistrării valorii reprezentând modificarea elementului
patrimonial în debitul contului, iar înscrierea unui cont în dreapta semnului egal
are semnificaţia creditării acestuia, respectiv a înregistrării valorii reprezentând
modificarea elementului patrimonial în creditul contului.
Dacă la aceste formule contabile se adaugă data înregistrării şi documentul
pe baza căruia se face înregistrarea avem ceea ce se cheamă articol contabil.
23.XI.2001
100000 371 = 401 100000
Mărfuri Furnizori
Factura xxx din xxx
24.XI.2001
100000 401 = 512 100000
Furnizori Conturi curente la bănci
Ordin plată xxx din xxx
7.3.6. Clasificarea conturilor
Înţelegerea modului de funcţionare a contului presupune o studiere a acestuia din

mai multe puncte de vedere. Una din modalităţile de studiu ale conturilor este
clasificarea acestora. Există numeroase criterii după care conturile se pot
clasifica. Cele mai importante dintre acestea sunt:
a) După natura economică şi conţinutul lor, conturile pot fi:
- conturi de bunuri economice sau de active, de resurse, respectiv acele
conturi cu ajutorul cărora se evidenţiază elemente patrimoniale din structura
activului patrimonial adică bunurile economice. Se evidenţiază cu ajutorul
acestor conturi: activele fixe corporale (terenuri, mijloace fixe), necorporale,
financiare, activele circulante (stocuri, creanţe, titluri de plasament,
disponibilităţi băneşti etc.).
Pentru că evidenţiază elemente de activ patrimonial, conturile din această
categorie sunt conturi de activ, deci funcţionează după regulile de funcţionare ale
conturilor de activ.
Existentul şi creşterile bunurilor economice se înregistrează în debitul
conturilor, iar descreşterile în creditul acestor conturi. Soldul acestor conturi,
care nu poate fi decât debitor, exprimă existentul de bunuri economice la un
moment dat.
- conturi de surse de finanţare sau de capitaluri proprii şi datorii, respectiv
acele conturi cu ajutorul cărora se evidenţiază sursele de provenienţă a averii,
adică elementele de capitaluri proprii (capital social, prime de capital, rezerve,
subvenţii pentru investiţii etc.), şi elementele de capitaluri străine sau datoriile.
Din aceeaşi categorie de conturi fac parte şi conturile cu ajutorul cărora se
înregistrează provizioanele pentru riscuri şi cheltuieli.
Conturile din această categorie sunt conturi de pasiv, şi funcţionează după
regulile acestei categorii de conturi, evidenţiind în credit existentul şi creşterile
Pagina 81
surselor de provenienţă, iar în debit descreşterile acestora. Soldul acestor conturi,

ce nu pot fi decât creditor exprimă nivelul existent al diferitelor surse la un
moment dat.
- conturi rectificative cu ajutorul cărora se evidenţiază elementul care
rectifică, de regulă prin scădere, valoarea altor elemente patrimoniale. Fac parte
din această categorie conturile cu ajutorul cărora se evidenţiază amortizările,
provizioanele de depreciere şi diferenţele de preţ.
În general conturile din această categorie sunt conturi de pasiv, excepţie
făcând cele pentru diferenţele de preţ care sunt bifuncţionale.
- conturile de proces sau de rezultat, respectiv acele conturi cu ajutorul
cărora se determină rezultatul activităţii întreprinderii.
Din această categorie fac parte conturile cu ajutorul cărora se colectează şi
se compară între ele veniturile şi cheltuielile. Pentru că, cheltuielile pot fi
considerate active în devenire, conturile cu ajutorul cărora se colectează
cheltuielile sunt conturi de activ, "colectând" în debit cheltuielile unei perioade,
şi transferându-le, prin credit, la rezultate. Pentru că veniturile pot fi considerate
pasive în devenire, sau tranzitorii, conturile de venituri sunt conturi de pasiv,
“colectând” în credit veniturile unei perioade, şi transferându-le, prin debit, la
rezultate.
Conturile de venituri, şi cele de cheltuieli nu au sold la sfârşitul unei
perioade gestionare.
Comparaţia între venituri şi cheltuieli se face cu ajutorul contului de profit şi
pierdere, care este un cont bifuncţional.
- conturile de gestiune cu ajutorul cărora se calculează costurile produselor,
lucrărilor, serviciilor realizate de întreprindere, şi eventual efectul vânzării
produselor, bunurilor, serviciilor prin comparaţie cu costurile pe care acestea le-
au ocazionat.
Această categorie de conturi funcţionează independent de celelalte categorii,
conturile neavând corespondenţe decât între ele.
- conturile speciale sau nepatrimoniale sau în afara bilanţului sunt cele cu
ajutorul cărora se evidenţiază bunuri aflate în gestiunea întreprinderii, dar care
nu fac parte din patrimoniul acesteia, precum şi garanţii, gajuri primite sau
acordate şi care ar putea afecta patrimoniul întreprinderii în viitor, în anumite
condiţii.
Conturile din această categorie funcţionează în partidă simplă, deci nu au
corespondenţă nici între ele, nici cu alte conturi.
Exemple de elemente evidenţiate cu ajutorul acestor conturi sunt: mijloace
fixe luate în chirie, bunuri primite în păstrare sau în consignaţie, redevenţe, chirii
şi locaţii de gestiune aferente unor contracte pe termen lung, efecte scontate
neajunse la scadenţă etc.
b) După sfera de cuprindere, conturile se diferenţiază în conturi sintetice şi
conturi analitice
Conturile sintetice sunt cele ce evidenţiază elemente patrimoniale la nivelul
de ansamblu ale acestora. De exemplu elementul patrimonial mărfuri este
evidenţiat cu ajutorul contului sintetic 371 Mărfuri iar elementul patrimonial
datorii faţă de furnizori este evidenţiat cu ajutorul contului 401 Furnizori.
Sfera de cuprindere a conturilor sintetice este elementul patrimonial în
întregul lui.
Conturile analitice sunt cele care evidenţiază părţi dintr-un element
patrimonial. De exemplu mărfurile din depozite distinct de mărfurile din
Pagina 82
magazinele de vânzare cu amănuntul, sau de cele din restaurante etc. La rândul

lor aceste conturi se pot detalia în alte analitice pentru fiecare depozit sau
magazin în parte. La fel în cazul contului 401 Furnizori, trebuie să fie evidenţiate
distinct obligaţiile de plată pentru fiecare furnizor în parte, această detaliere
făcându-se cu ajutorul conturilor analitice ale contului sintetic 401 Furnizori.
c) Conturile se diferenţiază şi după funcţia contabilă, în conturi de activ,
conturi de pasiv şi conturi bifuncţionale.
7.3.7. Planul de conturi
În centrul normalizării contabilităţii în România a stat Planul de conturi general

şi Normele de utilizare a conturilor.
Planul de conturi general poate fi considerat nomenclatorul conturilor cu

ajutorul cărora se evidenţiază elementele patrimoniale ale unei entităţi, se
calculează costul produselor, lucrărilor şi serviciilor şi se determină rezultatul
unei perioade gestionare.
În Planul de conturi general conturile sunt grupate pe clase, după conţinutul

economic al elementelor evidenţiate, dar ţinând seama de anumite prevederi
metodologice. Astfel în aceeaşi clasă de conturi se vor regăsi conturi de
capitaluri proprii şi conturi de datorii sau capitaluri străine în cazul datoriilor pe
termen lung sau mediu sau, în alt caz, se regăsesc în aceeaşi clasă de conturi,
conturi de creanţe (de activ) şi conturi de datorii (de pasiv).
În cadrul claselor de conturi, acestea se diferenţiază în grupe din care fac parte
conturi omogene din punct de vedere al conţinutului economic al acestora.
Conturile aparţinând grupelor de conturi sunt considerate conturi de gradul I şi,
la rândul lor, pot funcţiona prin intermediul unor conturi de gradul II, în funcţie
de necesităţile impuse de fiecare element patrimonial în parte.
Clasele de conturi funcţionale în sistemul de contabilitate românesc sunt:

Clasa 1 - Conturi de capitaluri
Clasa 2 - Conturi de imobilizări
Clasa 3 - Conturi de stocuri şi produse în curs de execuţie
Clasa 4 - Conturi de terţi
Clasa 5 - Conturi de trezorerie
Clasa 6 - Conturi de cheltuieli
Clasa 7 - Conturi de venituri
Clasa 8 - Conturi speciale
Clasa 9 - Conturi de gestiune
Conturile din clasele 1-5 se mai numesc şi conturi bilanţiere, informaţiile din
acestea regăsindu-se, mai mult sau mai puţin direct, în bilanţ.
Conturile din clasele 6-7 sunt conturi de proces sau de rezultat, cu ajutorul lor
stabilindu-se rezultatul activităţii desfăşurate de întreprinderi.
Pagina 83
1 Defineşte contul şi caracterizează elementele acestuia. [max. 200 cuvinte]

(3p)
2 Ce este dubla înregistrare? Dar analiza contabilă? [max. 200 cuvinte] (3p)
3 Ce este planul de conturi? [max. 100 cuvinte] (3p)

Pagina 84

Ec MTC 2012 6

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Ec MTC 2012 6

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Material de studiu ELEMENTE DE CONTABILITATE

Specializarea Măsurători Terestre şi Cadastru

În această unitate de studiu dezbatem tema inventarierii.

Durata de învăţare: 360 de minute

Obiectivul specific: dobândirea cunoştinţelor şi abilităţilor teoretice privind

4.3.1. Ce este inventarierea?

Entităţile obligate să organizeze şi să conducă contabilitate au obligaţia să

Rezultatul inventarierii se înregistrează în contabilitate potrivit reglementărilor

Evaluarea elementelor deţinute cu ocazia inventarierii şi prezentarea acestora în

Inventarierea elementelor de natura activelor, datoriilor şi capitalurilor proprii

Entităţile au obligaţia să efectueze inventarierea elementelor de natura activelor1,

4.3.2. Clasificarea inventarierilor

Mijlocul prin care se constată concordanţa dintre realitate şi datele contabilităţii,

Inventarierea este un procedeu prin care contabilitatea constată faptic existenţa

din scripte. Deci, pe lângă constatarea existenţei faptice, cu ocazia inventarierii

Dintre elementele patrimoniale ale întreprinderii sunt supuse inventarierii

Din acest punct de vedere inventarierea este considerată o modalitate de a

Situaţia netă, = Active - Datorii

Dat fiind faptul că în urma inventarierii se constată diferenţele în plus sau în

În acelaşi timp prin inventariere se depistează elementele patrimoniale ignorate,

Inventarierea poate fi considerată şi o modalitate de calcul şi evidenţă a

E (ieşirile sau consumurile)=Si (stoc iniţial) +Intrări-Sf (stoc final)

În funcţie de sfera de cuprindere putem vorbi de inventariere generală şi

Inventarierea civilă se efectuează ocazional, şi cuprinde numai anumite

4.3.3. Efectuarea inventarierii

Inventarierea elementelor de natura activelor, datoriilor şi capitalurilor entităţilor

de către administratorul entităţii. În decizia de numire se menţionează în mod

În vederea bunei desfăşurări a operaţiunilor de inventariere, administratorii,

Principalele măsuri organizatorice care trebuie luate de catre comisia de

Declaraţia se datează şi se semnează de către gestionarul răspunzător de

Inventarierea imobilizărilor necorporale se efectuează prin constatarea existenţei

Inventarierea terenurilor se efectuează pe baza documentelor care atestă dreptul

În listele de inventariere a imobilizărilor necorporale şi corporale, aflate în curs

Stabilirea stocurilor faptice se face prin numărare, cântărire, măsurare sau

Bunurile aflate asupra angajaţilor la data inventarierii (echipament,

Toate bunurile ce se inventariază se inscriu în listele de inventariere, care trebuie

Determinarea stocurilor faptice se face astfel încât să se evite omiterea ori

Creanţele şi obligaţiile faţă de terţi sunt supuse verificării şi confirmării pe baza

Disponibilităţile aflate în conturi la bănci sau la unităţile Trezoreriei Statului se

Disponibilităţile în lei şi în valută din casieria entităţii se inventariază în ultima zi

Pe ultima filă a listei de inventariere, gestionarul trebuie să menţioneze dacă

Listele de inventariere se semnează pe fiecare filă de către preşedintele şi

În cazul gestiunilor colective (cu mai multi gestionari), listele de inventariere se

Completarea listelor de inventariere se efectuează fie folosind sistemul

Înainte de stabilirea rezultatelor inventarierii se procedează la o analiză a tuturor

Pentru toate plusurile, lipsurile şi deprecierile constatate la bunuri, comisia de

În cazul constatării unor lipsuri imputabile în gestiune, administratorii trebuie să

Rezultatele inventarierii se înscriu de către comisia de inventariere într-un

asigurarea integrităţii bunurilor din gestiune, precum şi alte aspecte legate de

Propunerile cuprinse in procesul-verbal al comisiei de inventariere se prezintă, în

"Registrul-inventar" este un document contabil obligatoriu în care se înscriu

Rezultatele inventarierii trebuie înregistrate în evidenţa tehnico-operativă în

Pe baza registrului-inventar şi a balanţei de verificare întocmite la finele

Bunurile constatate lipsă la inventariere la entităţi se evaluează şi se înregistrează

Bunurile constatate în plus se evaluează şi se înregistrează în contabilitate la

4.4. Test de autoevaluare

1 Ce este inventarierea? [max. 100 cuvinte] (3p)

2 Când se efectuează inventarierea? [max. 100 cuvinte] (3p)

3 Cum se efectuează inventarierea? [max. 100 cuvinte] (3p)

4.5. Bibliografie obligatorie

În această unitate învăţăm despre evaluare din contabilitate.

Durata de învăţare: 360 de minute

Obiectivul specific: dobândirea cunoştinţelor şi abilităţilor privind evaluarea în