Grove – Șostakovici

Familie
 (pg. 1) Șostakovici are rădăcini poloneze. Străbunicul din partea tătălui său,
Piotr Mihailovici Șostakovici (1808-1871), a luat parte la revoltele poloneze și
lituaniene din 1831, stabilindu-se ulterior la Ekaterinburg, unde s-a născut
bunicul lui, Boleslav Petrovich (1845-1919).
 (pg. 2) Bunicul din partea mamei, Vasily Kokoulin (1850-1911) fiind crescut
într-un mediu umil, a devenit adminstrator al minelor de aur de la Budaibo ( în
Siberia de Est).
 Tatăl lui Șostakovici, Dmitri Boleslavovici, a studiat histologia la Universitatea
din Sankt Petersburg și era un cântăreț amator. De asemenea, în 1899, s-a
alăturat Palatului Greutăților și al Măsurilor, unde a fost promovat ca inspector
principal.
Primele legături cu muzica
 (p. 2)În familia lui Șostakovici, muzica reprezenta o mare valoare, întrucat acesta a
fost atras de cântecele țigănești pe care le cânta tatăl său și la vârsta de 9 ani, cunoștea
bine lucrarea Evgheni Onegin al lui Ceakovski. În 1915, a văzut prima sa operă,
Povestea țarului Saltan de Rimski-Korsakov.
 În 1915 s-a înscris la școala privată de muzică a lui Ignaty Glyasser și inițial a studiat
cu soția regizorului, Olga Federovna. În decurs de un an, Șostakovici a studiat cu
însuși Glyasser, progresând în preludiile și fugile de Bach.
 De asemenea, a compus piese scurte pentru pian, dintre care a rămas lucrările –
Soldatul, un imn către libertate și un Marș funerar pentru victimele revoluției (care
amintește de prima mișcare a Sonatei op. 26, de Beethoven).
 A intrat la Conservator în toamna anului 1919, unde a studiat armonnia, orchestrația,
fuga, formele și compoziția cu elevul lui Rimski-Korsakov, Maximilian Steinberg.
(p.3) Important de menționat sunt orchestrațiile sale din cadrul sonatelor
beethoveniene și din cântecul Te-am așteptat în grotă nr. 4 op. 4, de Rimski-
Korsakov.
 (p. 5) La vârsta de 13 ani, compune Scherzo-ul în fa# minor, ce are un limbaj
ceakovskian prin caracterul de balet. La fel ca și Stravinski, Șostakovici a compus un
număr mare de scherzo-uri în anii săi de uncenicie și a folosit această formă pentru
dezvoltarea structurilor în tandem. Lucrarea Scherzo op. 7 demonstrează o
conștientizare a structurilor ritmice ale lui Stravinski.
 (p. 3) Spre deosebire de Prokofiev, nu s-a răzvrătit ca student, iar hotărârea sa de a
combina experimentalul cu disciplina compozițională, „a pus bazele unui idiom
muzical cu multe fațete, capabil de modulări rapide ale stilului”.
 (p. 3) La vârsta de 15 ani, Șostakovici a compus Suita pentru două piane op. 6 și a fost
dedicată tatălui său. (p. 6) Limbajul compozițional reflectă foarte clar stilul lui
Rahmaninov.
 (p.3) În examenelor finale din cadrul Conservatorului (1923), compozitorul a avut de
interpretat lucrări precum: Sonata „Waldstein” (Beethoven), „Veneția și Napoli” din
Anii de pelerinaj (Liszt) și un concert de R. Schumann.
 (p. 4) În același an (1923) a compus Trio-ul pentru pian op. 8, fiind inspirat Tatiana
Glivenko (fiica unui cunoscut filolog din Moscova pe care a cunoscut-o în călătoria sa
la Gaspra, o regiune din nordul Rusiei).

Primii ani
 (p.4) În octombrie 1924 a început să-și câștige existența cântând la pian pentru
filmele mute, după ce a trecut un examen de calificare.
 După audierea primei sale simfonii pe data de 12 mai 1926 la Leningrad, în cadrul
primei emisiuni radiofonice din Sala Mare a Filarmonicii, publicul a fost încântat,
întrucât lucrarea și-a câștigat un loc în repertoriul general. Succesul a fost la nivel
internațional, personalități precum – Walter, Toscanini, Klemperer, Stokowski au
dirijat această lucrare. De altfel, compozitorul a fost felicitat prin scrisori de către
compozitorii: D. Milhaud și A. Berg. (p. 5) Legat de limbajul simfoniei, tânărul
compozitor a fost inspirat de Stravinski – în introducerea s-a inspirat din lucrarea
Petrușka, dar a fost influențat și de alți compozitori precum – Hindemith și
Krenek.
 (p. 6) În anul 1927, Prokofiev a avut ocazia să audieze Sonata pentru pian nr. 1,
fiind impresionat de talentul componistic al tânărului Șostakovici.
 În urma vizitei lui Prokofiev și cu încurajarea lui Yavonvski, compozitorul a
prezentat o nouă lucrare a sa – Aforisme op. 13, ce conține o serie de piese ce
încearcă să depășească sarcasmele lui Prokofiev.
 (p. 6) Premiera de la Leningrad a piesei Wozzek (în 1927) a semnificat un impuls
al lui Șostakovici către Avangardism. Deși a încercat să minimalizeze influența
tonului tragic-satiric și a stilului expresionist al acestei opere, în Simfonia nr. 2 se
pot sesiza reminiscențele acesteia. Un aspect important al lucrării este ideea sa de a
introduce zgomotele din fabrici, prin aducerea la unison a instrumentelor de alamă.
(p. 14) De asemenea, ea este cunoscută și pentru începutul poliritmic și
contrapunctic puternic evidențiat. Melodica are funcție programatică, apar
reprezentări ale opresiunii și haosului vieții sub conducerea țaristă, pe deoparte. Pe
de altă parte, în finalul simfoniei, prin introducerea corului este descrisă Revoluția
bolșevică și preluarea conducerii de către Lenin.
 (p.7) Parcursul componistic al operei sale Nasul, a fost susținut în principal, de
prietenia cu Ivan Sollertinski, începând din mai 1927. Cu patru ani mai mare decât
Șostakovici, acest intelectual a devenit mentorul său. Opiniile puternice ale lui
Sollertinski asupra tradiției simfonie, au fost factorii importanți în dezvoltarea
compozitorului. Era deja luat de Neoclasicismul – germanic post-mahlerian al lui
Hindemith și Krenek. Cu încurajarea lui Sollertinski, a studiat în profunzime
muzica lui Mahler, descoperind astfel o afinitate către limbajul lui ce se manifestă
în cadrul creației sale. Legat de perioada de creației a operei Nasul se poate spune
ca fost extrem de rapidă, fiind realizată în a doua jumătate a anului 1927 și prima
jumătate a anului 1928.
 (p. 8) După ce a promovat examen obligatoriu de ideologie marxistă (în dec.
1926), Șostakovici reușit să-și prelungească înregistrarea postuniversitara la
Conservator până la începutul anului 1930. Îndeplinind cerințele de student, acesta
și-a putut prezenta cea de A treia simfonie (intitulată și „Primul mai” –
 „Pervomayskaya”), însă impactul publicului a fost asuprit de către opera Nasul. (p.
14) Această simfonie conține tematică și textură mai tradițională, iar caracteristica
principală este legată de nerepetarea momentelor muzicale. Din această lucrare,
Șostakovici a refolosit material tematic pentru următoarele sale creații.
 Până în momentul în care prima sa operă a primit prima reprezentație, la Teatrul
Maliy (pe 18 ian. 1930), climatul critic se schimbase. Deși chestionarele au
dovedit că publicul a fost receptiv, recenziile au fost în mare parte ostile, chiar și
din partea foștilor susținători ai operei. Șostakovici a fost acuzat pentru prima dată,
de „formalism” – o insultă universală a producțiilor muzicale care ar fi putut
considerate de neînțeles de către popor. Definit oficial din 1934, controlul realizat
de către doctrina realist-socialistă presupunea „reprezentarea veridică și concretă
din punct de vedere istoric, a realității în dezvoltarea sa revoluționară”. În practică,
a reprezentat contrariul. Legat de sfera muzicii se dorea promovarea „tonului
eroic” și a apelului popular bazat pe limbajul clasicilor ruși ai secolului al XIX-lea.
(p. 9) Cu toate că regulile impuneau puritatea muzicii rusești, Șostakovici a
realizat în anul 1934, Prima Suită de Jazz.
 (pg. 9) În această perioadă a compus muzică de film, teatru, balete în ambianța
propagandistă – asocieri către politicile staliniste de colectivizare, industrializarea
primului plan cincinal, ceea ce pentru Șostakovici a reprezentat o umilință la
adresa muzicii sale. La aceea vreme, a definit ideologia în muzică prin subiectele
sale, însă anumite motive din cadrul lucrărilor, pot fi interpretate ca mai mult de
atât.
 (p. 10) Nasul fusese o excepție o excepție evidentă de la cerința conform căreia
lucrările dedicate scenei, trebuiau să arate un angajament ideologic pozitiv, cerând
un efort special din partea compozitorului. Chiar dacă reacțiile au fost negative,
Sostakovici devenise o speranță al viitoarelor opere sovietice. (p.15) Limbajul
muzical al operei este predominat de gândirea modernistă, incluzând satira în
mijloacele de expresie. Așadar, lucrarea a devenit controversată pentru gândirea
comunistă. (p. 10)
 După ce a refuzat diverse proiecte propuse, acestuia îi venise ideea de a adapta
nuvela lui Nikolai Leskov („Lady Macbeth din districtul Mtsensk”) într-o operă.
Cu ajutorul lui Alexandr Preis, a creat un libret și a lucrat la compoziție din luna
septembrie a anului 1931 până în decembrie 1932. Era atât de încrezător în
calitatea lucrării, încât negociase producțiile acesteia la Moscova și Leningrad,
doar cu jumătate din muzică compusă. Limbajul muzical al operei este predominat
de gândirea modernistă, incluzând satira în mijloacele de expresie. Așadar,
 (p. 11) În luna ianuarie a aceluiași an, a realizat 24 de Preludii, având ca sursă de
inspirație, limbajul prokofievian, fiind impulsionat de lucrarea Viziuni fugitive.
Față de lucrările precedente, Șostakovici a diminuat încărcătura armonică (regăsita
în lucrările sale timpurii pentru pian). (p. 15) De altfel, se regăsesc și reminscențe
ale limbajului chopinian prin ordinea armonică, majorul urmat de relativa minoră.
 (p. 16) În anul 1934 a fost realizată prima compoziție camerală în genul de sonată
pentru violoncel. Relativ conservatoare, lucrarea conține cele patru mișcări
tradiționale, însă expresia este conferită de ecouri ale vieții sale amoroase, reliefate
în prima parte. În mișcarea lentă este reflectată expresia omului nemuțumit de
 atmosfera exterioară, ironia face ca interpretarea sonatei să fie chiar în ziua în care
a apărut un articol despre compozitor în revista Pravda.
 (p. 15) După o analiză amănunțită a Operei Lady Macbeth din districtul Mtsensk s-
a aflat că există un limbaj codificat legat de antistalinism, prezent în umoristica
sumbră a muzicii. (p. 16) Cel puțin, la fel de plauzibilă este presupunerea că
diferitele elemente ale poveștii i-au permis lui Șostakovici să realizeze o dramă
convingătoare, desfășurându-și propriul interes suprem pentru fuziunea tragediei
cu satira – „Dostoievski povestit în limba lui Charlie Chaplin”. Apare muzica
decadentă, scopul fiind de a scoate în evidență cruzimea socrului, soțului și în cele
din urmă, chiar a iubitului, toți asuprind-o pe Katerina.
 (p. 12) După acuzațiile legate de opera Lady Macbeth din districtul Mtsensk
apărute în revista Pravda pe 28 ianuarie 1936, Șostakovici s-a gândit la sinucidere.
Fiica sa Galina și proiectul în derulare a următoarei simfonii, l-au ținut în viața. În
mai 1934, plănuise o simfonie, aparent legată de apărarea patriei. Factori precum,
călătoria sa în Turcia (1935), au determinat parcursul relativ îndelungat al creației
sale, Simfonia a IV-a fiind terminată în aprilie 1936, iar orchestrația în mai. În
noiembrie, cu puțin timp înainte de premierea acesteia, Șostakovici a cedat
presiunilor oficiale și a retras lucrarea.

Perioada anilor 1936-1953

 (p. 17) Pentru a-l sărbători pe poetul Pușkin, compozitorul a realizat în decembrie
1836, un ciclu de romanțe pe versurile acestuia. Textele aduc în discuție
importanța artei din mediul „barbar” , incapabil să înțeleagă adevăratele valori.
Motivul de deschidere al liniei vocale reapare și în Finalul Simfoniei simfoniei a V-
a, realizat între lunile aprilie și iunie ale anului 1937. Premiera lucrării a avut loc
pe data de 21 noiembrie 1937, iar auditoriul a rămas profund impresionat.
 (p. 18) Foarte important de menționat este faptul că o dată cu preluarea postului de
profesor la Conservatorul din Leningrad (în primăvara anului 1937), Șostakovici a
insuflat atât importanța compoziției sale, cât și a altor personalități precum:
Stravinski cu Simfonia psalmilor, unde le explica celor prezenți la cursul său,
despre estetica și funcția sociologică a muzicii; Beethoven, Brahms, Mahler,
Ceaikovski realizând o serie de analize ale creațiilor.
 (p. 18) Șostakovici a fost numit profesor titular la Conservator, în iunie 1939.
Cariera sa a fost întreruptă de asedierea Leningradului din mijlocul anului 1941.
Reluarea postului de cadru didactic a avut loc în anul 1943, la Moscova și în 1947
la Leningrad, însă au fost din nou întrerupte de către cea de a doua denunțare a sa
din 1948. În 1961, a preluat un seminar postuniversitar la Leningrad, ca mai apoi
în jurul anilor 1966-1968 a renunțat definitiv la această titulatură.
 (p. 19) Cea mai importană lucrare de la aceea vreme a fost Simfonia a VI-a,
compusă între lunile aprilie și octombrie din 1939. Publicul nu a fost la fel de
încântat raportată la cea de A cincea simfonie, dar este important de subliniat
paralelismul di spiritului profund contradictoriu al vremurilor, izvorât din
amalgamul de stări emoționale
 (p. 19) După invadarea Rusiei de către naziști de pe 22 iunie 1941, compozitorul în
decurs de o lună, a lucrat la Simfonia a VII-a, „care a urmat să devină o icoană a
rezistenței la asediul orașului său natal”. Detaliile legate de activitatea sa din a
 doua jumatate a anului 1941 a fost strict legată importanța patriotismului, pe care
Stalin a l-a indus, făcând apel la loialitatea față de națiunea rusă și nu față de statul
comunist.
 (p. 19) În 1942 a compus 6 romanțe și a asamblat o suită de piese patriotice
intitulate „Țara natală”. O ultimă lucrare cu acest fel de tematică a fost realizat
după „Râul rus” din 1944 și „Primăvara victorioasă” din 1946 și se numește
„Torches” (cântec popular.
 (p.20) Șostakovici s-a stabilit la începutul anului 1943 la Moscova, în luna iunie a
al aceluiași reluând titulatura de cadru didactic al Conservatorului. De la 1
februarie 1947, a predat o dată pe săptămână și in cadrul Conservatorului din
orașul natal Leningrad.
 (p. 20) La sfârșitul anului 1943, compozitorul s-a întâlnit pentru prima dată cu
Stalin în cadrul unui concurs pentru alegerea unui alt imn național.
 Lucrarea principală la care a lucrat în 1943, a fost Simfonia a VIII-a. Șostakovici a
încercat să treacă peste obscuritatea predominantă a simfoniei, spunând într-un
articol din revista Pravda că „în ansamblu...este o lucrare optimistă care afirmă
viața, a cărei concepție filozofică, poate fi rezumată în trei cuvinte: viața este
frumoasă. Tot ce este întunecat și rău vor putrezi, iar frumusețea va triumfa”.
Criticii muzicali nu s-au lăsat păcăliți, iar cei mai ostili au subliniat ideea că el a
produs o simfonie într-o nuanță pozitivă, când țara era sub amenințarea naziștilor,
iar cea de a VIII-a într-o atmosferă pesimistă, cu toate că victoria era aproape de
partea sovieticilor. Din acest moment următoarele sale creației au fost sub aceeași
notă negativă, care apărea din ce în ce mai des. Dacă Simfonia a VII-a a
comemorat suferințele populației din Leningrad, a opta a reprezentat un memorial
pentru întreaga națiune.
 (p. 20) În 1944, a compus un Trio pentru pian în scopul comemorării lui
Sollertinski (recent decedat) și a adus, de asemenea a adus un omagiu ascuns nu
doar al fostului său elev Fleischmann, care murise pe frontul de luptă, ci și a
victimelor Holocaustului.
 (p. 20) În februarie 1947, a preluat postul administrativ pe lângă activitatea sa
didactică, inclusiv președinția Organizației Compozitorilor din Leningrad. (p. 21)
De asemenea, a deputat și în cadrul Consiliului Suprem.
 (p. 21) În timpul începerii Primului Concert pentru vioară, fiind inspirat de arta lui
David Oistrakh, Șostakovici alături de personalități precum – Miaskovski, Popov,
Prokofiev, Șaporin și Șebalin, a fost acuzat pentru a doua oară, de formalism, prin
discursul din ianuarie al lui Jdanov. Lucrarea despre care erau notate doar niște
schițe în anul 1957, f a fost elaborată abia după 1960 și numită
„Antiformalisticheskiy Rayok” . Lucrarea aparține genului de cantată camerală, cu
o tematică satirică.
 (p. 21) După ce a realizat Concertul pentru vioară, a scris partituri pentru o serie
de filme, unele dintre ele implicând obligatoriu supremația conducătorului Stalin
(„Întâlnire la Elba”, „Căderea Berlinului”, „Anul de neuitat 1919”).
 (p. 21) Înainte de inchiziția lui Jdanov din 1947, Șostakovici a oferit o cantată
simbolică pentru cea de-a XXX-cea aniversare a Revoluției – „Poemul patriei” op.
74, constând în mare parte, din aranjamente făcute pe muzici ale altor compozitori.
  (p. 21) „Oratoriul pădurilor” a elogiat campania lui Stalin pentru reîmpădurire și i-
a adus premiul Stalin și 100000 de ruble.
 (p. 21) Lucrările sale mai serioase, care nu fuseseră audiate sunt următoarele:
Concertul nr. 1 pentru vioară, Al IV-lea și Al V-lea cvartet, al doilea ciclu de
romanțe de Pușkin (ambele realizate în 1952).
 (p. 22) Un rol major în reabilitarea sa din 1948, au fost delegațiile la congresele
internaționale, fiind purtător de cuvânt al presupusei progresii umanitare a Uniunii
Sovietice de după război. După un telefon personal în timpul căruia Stalin a
promis că se va asigura că muzica sa nu este inclusă pe „lista neagră”, Șostakovici
a fost trimis în martie 1949, la o conferință de pace de la New York, unde a fost
constrâns să declare în mod pozitiv, sistemul sovietic. Răsplata lui pentru această
situație în care a fost pus, a fost o dacea în Bolșevo.

Lucări semnificative
 (p. 23) Încă de după cea de-A doua simfonie, a apărut fenomenul „cei doi
Șostakovici”, ce presupunea dualitatea sa referitoare la muzica de avangardă în
contrast cu muzica de masă. Studiul a fost aprofundat abia după anul 1936.
 Patriotismul, atât voluntar cât și forțat, a fost reflectat în lucrări corale precum – op.
63, 66, 72, 74, dintre care niciuna nu a mai rămas acum în repertoriu.
 O altă abordare a muzicii din această perioadă de creație (1936-1953), a fost legată
filmele propagandiste. Anumite pasaje ale acestor creații au fost preluate în lucrările
sale ulterioare, din categoria celor serioase. Spre exemplu anumite părți din „Căderea
Berlinului” au fost transpuse în Simfonia a X-a.
 (p. 23) La cealaltă extremă se aflau lucrări care încă nu fuseseră audiate,
neîncadrându-se în formalitățile ideologiei extremiste. Lucrările reprezentative acestei
laturi ale sale sunt: cele două cicluri de cântece pe versuri de Pușkin; 6 romanțe bazate
pe cuvintele poeților englezi op. 62, ce include Sonetul 66 al lui Shakespeare, al cărui
original conține versul sugestiv „Și arta făcută de autoritate”.
 (p. 24) Muzica instrumentală a oferit o oarecare protecție, întrucât emoțiile reale legate
de Comunism, puteau fi recunoscute doar de către cei specializați. Soluția lui
Șostakovici a fost una ingenioasă, realizând o graniță dintre declarația autentică și
tentele ironice subtile din compozițiile sale. Spre exemplu, a declarat că scopul
Simfoniei a X-a a fost „de a transmite emoții și pasiuni umane”. În același timp, acele
stări emoționale au fost refractate prin stăpânirea îndelungată a satirei și a grotescului,
care erau compatibile cu teoriile prietenului său Sollertinski despre „simfonia
shakespeariană”.
 (p. 24) Dacă Simfonia a IV-a s-a bazat în mare parte pe transformarea tematică
cinematografică, cu un caracter tonal, oferind un cadru relativ pasiv, de la Simfonia a
V-a apar elemente muzicale subtile ce îmbrățișează anticomunismul. Dovezi în acest
sens sunt regăsite chiar in finalele Simfoniilor a V-a și a X-a. Primele lor mișcări sunt
într-o construcție tonală și modală, respectând formalitățile impuse de către ideologie.
Simfonia a V-a aduce un final aparent triumfal, însă aduce cu sine aluzii ale primului
roman de Pușkin, iar în Simfonia a X-a a introdus melograma, semnătură a numelui
său.
  În simfoniile VI și VIII, Șostakovici a realizat un dezechibru al mișcărilor. Simfonia a
VI-a coține 3 mișcări, prima nefiind completă. Ea începe cu o mișcare lentă ABA în
stilul declamator de tip bachian, secțiunea de mijloc fiind incertă, neclară. Următoarele
două mișcări sunt redate de un scherzo spectral și unul impunător, maniacal. Mișcarea
de deschidere a Simfoniei a VIII-a (5 mișcări) atinge un punct culminant
înspăimântător la începutul secțiunii sale dezvoltătoare pe care-l depășește într-un mod
uimitor, iar în cadrul recapitulării ideii sonore introduce un recitativ al cornului englez.
Urmează apoi, un scherzo brutal, o mișcare lentă, tristă în forma unei pasacaglii, (p.
25) ca la final să introducă Do majorul, ce aduce cu sine o usoară stare pozitivă, iar
Coda o tentă de speranță.
 (p. 25) Simfoniei IV, VII și VIII au o funcționalitate tonală de do minor/Do major, ca
și în cadrul Simfoniei a V-a de Beethoven. În „Simfonia Leningradului”, Do major
reprezintă eroismul poporului rus, iar omonima suferință adusă de cele două planuri
din aceea vreme (primul reprezentat de regimul extremist, iar al doilea de atrocitățile
războiului).
 (p. 25) În perioada lansării celei de A noua simfonii, ea era percepută ca o referire mai
mult spre Haydn, decât spre Beethoven. Mulți dintre specialiști au rămas dezamăgiți
de ultima lucrare din Trilogia simfoniilor de război, prima și a doua mișcare dovedind
acest aspect. Cu toate acestea, în finalul compoziției se poate observa sarcasmul prin
tema principală asemănătoare polcăi, ce induce un moment de forțată sărbătoare.
Muzicologii ruși, față de cei din Occident, au detectat aluziile ironice ale lui
Șostakovici.
 (p. 25) După prima sa denunțare din 1936, Șostakovici realizează lucrări precum –
Cvintetul cu pian și Simfonia a VI-a (în mișcarea de deschidere) cu aspect
contrapunctic de tip bachian. Axat pe arta lui Bach între anii 1950-1951, a realizat
Ciclul de 24 de preludii și fugi pentru pian. La fel ca și în Simfonia a III-a, în această
lucrare apare motivul de pe treptele I-V-VI-V, regăsit în Simfonia a VII-a de A.
Glazunov. Această formă melodică apare și în alte lucrări ale Șostakovici – Cele zece
poezii pentru cor neînsoțit și Simfonia a X-a (în final).

Cariera lui Șostakovici după moartea lui Stalin

 (p. 26) După moartea lui Stalin în anul 1953, strictețea politicii comuniste a fost
diminuată. Astfel, Șostakovici își expune public, lucrările realizate în perioada
stalinistă care nu fuseseră audiate. Cel de Al V-lea cvartet de coarde a fost interpretat
pentru prima dată, în noiembrie 1953, iar Al IV-lea cvartet o lună mai târziu.
Concertul pentru vioară și Ciclul de cântece din poezia populară evreiască au fost
auditate în 1955, iar Simfonia a IV-a în 1961.
 (p. 26) În această perioadă, compozitorul a obținut numeroase onoruri la nivel național
și internațional. În august 1954, a fost numit Artist al Popoului URSS, iar în
septembrie 1956, a primit Ordinul lui Lenin. De asemenea, a obținut numeroase premii
internaționale, în principal doctorate onorifice și calitatea de membru al Academiilor.
 (p. 26) Odată cu destalinizarea politicii, Șostakovici a avut prilejul de a lua contact cu
artiști din afara URSS-ului. Prin Concursul Internațional Ceaikovski, desfășurat la
Moscova în 1958, având calitatea de președinte, a mediatizat lucrări ale un
compozitori din America și din alte părți. A călătorit foarte mult, prima vizită a sa
 fiind în Anglia (iunie 1958) și a doua vizită în Statele Unite (noiembrie 1959). În timp
celei de a doua vizite în Anglia (1960), s-a împrietenit cu B. Britten.
 (p. 26) A făcut parte din comitetul pentru centenarul Glinka, a fost votat secretar al
Uniunii Compozitorilor din URSS, ambele evenimente având loc în anul 1957. A
participat la organizații muzicale regionale în Lvov, Sverdlovsk și Azerbaidjan. În
aprilie 1960, a devenit prim-secretar al Uniunii Compozitorilor.
 (p. 27) În realitate, libertatea artistică a lui Șostakovici era încă limitată. În 1956,
Kabalevski a audiat opera Lady Macbeth și în continuare împreună cu alte persoane
participante, au susținut comentariile legate de compoziție din revista Pravda (1936).
Disprețul său pentru filistinismul continuu expus la cel de al doilea congres al Uniunii
compozitorilor din martie/aprilie 1957, a fost exprimat în cantata satirică Rayok, pe
care o începuse după denunțarea din 1948.
 (p. 27-28) Calitatea sa de membru al Partidului și îndeplinirea datoriilor sale (ex.
realizarea Simfoniei a XII-a „Lenin”) i-au oferit oportunitatea de a-și publica lucrările,
odinioară interzise – Simfonia a IV-a (30 dec. 1961) și Lady Macbeth, revizuită
Katerina Izmaylova (8 ianuarie 1963).
 Prin Simfonia a XIII-a a tensionat din nou relația cu oficialitatea, însă premiera a avut
loc pe data de 18 decembrie 1862, cu toate că fusese sabotată de către presiunea
oficialilor.

Compoziția lui Șostakovici după căderea Stalinismului

 (p. 28) Până în anul 1961, fenomenul „Cei doi Șostakovici” devenise atât de cunoscut,
încât s-a scris un articol în revista Time. Referința a fost determinată de Simfonia a
XII-a, fiind considerată „cea mai banală dintre lucrările sale” (de la acea vreme), dar
presupusa personalitate controversată a fost dezbătută încă din anul 1948.
 (p. 29) Interesul compozitorului pentru muzica ușoară a culminat cu opera comică
Moscova, Cheryomumushki (compusă între anii 1857-1858). Față de lucrările vocal
instrumentale ale anilor 30, aceasta este simplă, introducând succesiuni de valsuri și
polci pe o temă legată de moravurile urbane ale perioadei. Muzicologii au observat în
lucrarea de referință, numeroase subtilități cu trimitere către politica comunistă.
 (p. 29) Cu ocazia împlinirii a 50 de ani, Șostakovici a publicat un articol în revista
Sovestakaya (1956) referitor la viața sa componistică. Printre aparențele conformiste
ale textului se regăsesc subtilități referitoare la negativismul Comunismului reflectat în
lucrările sale – „aceeași dorință de a scrie muzică concisă, reflectând experiențele
contemporanilor mei, străbate tot ce am scris”.
 (p. 30) Simfonia a XI-a a fost compusă pentru cea de a 40-a aniversare a Revoluției din
Octombrie 1917 și a reprezentat în același timp masacrul care s-a petrecut în 1905 –
„Duminica însângerată”.
 În vara anului 1959, a realizat o lucrare la fel de complexă ca și cea de A zecea
simfonie – Concertul nr. 1 pentru violoncel (compus pentru Rostropovici).
 (p. 30) Ca și în simfonia a XI-a, cea de a XII-a există patru mișcări continue,
desfășurându-se într-o serie de tablouri sau reflecții statice. Această lucrare este cea
mai conformistă dintre toate simfoniile sale, din punct de vedere academic. Trăsătura
 se regăsește cu precădere, în prima mișcare, cât și în unitatea ciclică din întreaga
simfonie.
 În simfonia a XIII-a sunt reflectate aspecte legate de Antisemitism, opresiunea
femeilor regăsite în Rusia Sovietică.

Ultimii ani (1963-1975)

 (p. 31 ) În septembrie 1966 a fost numit Erou al Muncii Socialiste și a primit Al doilea
ordin al lui Lenin, precum și Medalia de aur a Secerii și Ciocanului.
 Lucrările sale au fost interpretate și înregistrate cu o regularitate tot mai mare, astfel
încât în februarie 1864, în orașul Gorky a fost organizat un festival care a inclus 43 de
lucrări ale lui Șostakovici.
 (p. 32) În ceea ce privește sfera componisticii, Șostakovici se îndrepta din ce în ce mai
mult către subiectul morții. De asemenea, s-a orientat și către dodecafonism, fiind
insipirat de către B. Britten și opera sa „The Turn of the Screw” pe care o văzuse la
Edinburg în 1962.
 (p. 32) În 1968 a compus Cvartetul nr. 12 în spiritul dodecafonismului, ca mai apoi
același limbaj a fost abordat și în alte lucrări ale sale precum: Sonata pentru vioară,
Cvartetul a XIII-lea și Simfoniile XIV și XV. Nu a aplicat niciodată tehnica în maniera
celei de a doua școli vieneze, ci mai de grabă s-a folosit de către asocierile simbolice
legate de moarte.
 (p. 32) Compozițiile realizate în această perioadă sunt: Concertul nr. 2 pentru
violoncel (1966), Concertul nr. 2 pentru vioară (1967), Sonata pentru vioară (dedicată
lui Oistrakh), Cvartetul nr. 12.
 (p. 32) În 1969 a apărut Simfonia a XIX-a, simfonie vocal-instrumentală formată din
11 mișcări legate de tema morții. În 1970 a compus pe baza aceleiași teme Cvartetul
nr. XVIII, iar în 1971 enigmatica Simfonie a XV-a.
 În 1974 au fost realizate Cvartetul nr. 15 și Suita Michelangelo, a căror orchestrație
„echivalează cu o a Șaisprezecea Simfonie”.
Lucrări ale ultimei perioade
 (p. 33) Sonata pentru vioară din 1968 a avut ca inspirație în ceea ce privește caracterul
și structura mișcărilor, Prima sonata pentru vioară a lui Prokofiev.
 (p. 33) În ultimii ani i s-au cerut foarte puține lucrări „oficiale”, iar genurile de cvartet,
sonată, concert și simfonie au obținut noi semnificații. Concertul al doilea pentru
violoncel, Concertul al doilea pentru vioară și Sonatele pentru vioară și violă au
multe aspecte în comun în ceea privește starea sentimentală a unui suflet pierdut.
Momentele de clarificare tonală „se înregistrează din ce în ce mai mult ca experiențe
în afara corpului și sunt înconjurate de paroxisme ale durerii, solitudinii și introspecției
legate de trecut”.
 Finalul Sonatei pentru violă a fost dedicat lui Beethoven, oferindu-i lucrării trăsături
caracteristice Sonatei Lunii – afinitatea către repetarea aceluiași motiv. La aceasta se
adaugă și atmosfera marșului funerar prin prezența ritmului punctat. „Această lume a
amorțelii purgatoriale” a fost transmisă următoarei generații, începând cu Alfred
Shnitke.
  Cvartetele XI și XIV au fost dedicate fiecărui membru al Cvartetului Beethoven, în
semn de recunoaștere a unei colaborări de 30 de ani. Cvartetul al XV-lea nu poartă
nicio dedicație, dar ar putea fi asociat cu un „reqviem al însuși compozitorului”.
 Cvartetele XIII și XV abundă în imagini muzicale sumbre, iar Simfonia a XV-a este
dominată de ecouri ale umorului negru din Aforismele timpurii pentru pian, cu
reinterpretări contorsionate, cu toate că titlurile mișcărilor par inocente (cum ar fi
Serenade și Nocturne).
 (p. 33) În lucrările vocale s-a concentrat pe subiectul dragostei, morții și rolul
artistului, exemple în acest sens fiind Ciclurile Blok și Tsvetayeva, Simfonia a IV-a.
 (p. 34) Simfonia a IV-a conține poezii ce sugerează indignarea legată de impunerea
morții de către mâna omului.
 Simfonia a XV-a conține aluzii subtile ale trecutului lui Șostakovici, lucrări și stiluri
muzicale care l-au influențat. În mod paradoxal, aceste iluzii fac tonul general al
lucrării cu atât mai dificil de definit. Sfârșitul lucrării apare într-o nuanța tristă,
reflectând către trecerea ireversibilă a timpului, iar în coda conține „probabil cea mai
dezolantă muzică care a fost scrisă vreodată în La major”.

Reputație
 (p. 34) Într-un articol din Pravda Șostakovici este descris drept „un adevărat fiu al
Partidului Comunist, un activist public și de stat remarcabil, un artist – un cetățean ce
și-a dedicat întreaga viață dezvoltării muzicii sovietice, la afirmarea umanismului
sovietic, lupta pentru pace și prietenia națiunilor”.
 De altfel, Șostakovici a fost remarcat și la nivel internațional, întrucât există
numeroase articole referitoare la cariera sa – The Times l-a numit „un credincios
hotărât al Comunismului”; „un comunist hotărât care a acceptat uneori critici
ideologice aspre”.
 (p. 36) Influența limbajului lui Șostakovici a pătruns în compozițiile lui Veynberg,
Boris Ceaikovski, Tișenko și Britten. Caracteristicile preluate de către acești
compozitori fac referire la: combinația de stiluri, utilizarea cifrului muzical și
dinamismul intens.