Sistemul contabil francez

Sistemul contabil, inclusiv nivelul reglementării şi ordinea întocmirii situaţiilor

financiare în ţările europene (cu excepţia Marii Britanii Olanda ş.a.) diferă esenţial de
sistemul de evidenţă anglo-saxon. Particularităţile sistemului contabil continental:

● reglementarea contabilităţii de către organele de stat şi corelarea acestuia cu

sistemul bancar;

● exercitarea controlului asupra oportunităţii şi plenitudinii calculării și achitării

impozitelor.
Sistemul contabil continental se aplică în Franţa, Austria, Elveţia, Belgia, Spania,
Italia, Portugalia, Republica Federativă Germania etc.
În Franţa toate actele normative în domeniul contabilităţii rezidă din legislaţia
comercială şi fiscală.
Prima Lege a contabilităţii a fost adoptată în 1673. Pe parcursul secolelor conţinutul
acesteia a fost revăzut şi modificat, în funcţie de evenimentele economice şi politice din
ţară. O modificare radicală a prevederilor acesteia a avut loc în 1983 în urma adoptării
Directivei a IV-a a UE, care a condiţionat elaborarea unei versiuni noi a Legii. Printre
obiectivele de bază a Legii contabilităţii se enumeră stabilirea cerinţelor aferente apariţiei,
evidenţei şi stingeri datoriilor faţă de terţi, precum şi reglementarea relaţiilor dintre
acestea. Totodată, prevederile de bază ele Legii contabilităţii sînt expuse şi în Codul

Comercial (1983), care prevede:

• unele cerinţe unice privind ţinerea evidenţei (utilizarea obligatorie a Planului de
conturi contabile, tratamentul contabil al costurilor activităţii de bază, exercitarea controlul
intern etc.);
• componența unor registre şi formulare ale raportării financiare pentru toate
entitățile;
• necesitatea respectării principiilor contabilităţii la întocmirea situațiilor financiare
și reflectarea rezultatelor inventarierii în sistemul de conturi.

1
 Elaborarea standardelor în Franţa ţine de competenţa Consiliului naţional contabil,
Comisiei Naţionale a Valorilor Mobiliare, Corpului Experților Contabili și Contabililor
Autorizați.
Metodologia ţinerii evidenţei în Franţa este determină de Consiliul naţional
contabil, membrii căruia sînt specialişti profesionişti din domeniu, precum şi
reprezentanţi ai organizaţiilor şi instituţiilor din sectorul privat şi de stat. Funcţiile
Consiliului sînt: elaborarea standardelor contabile şi asigurarea implementării acestora;
armonizarea contabilităţii cu normele internaţionale; perfecţionarea conţinutului raportării
financiare; elaborarea programelor pentru instruirea şi perfecţionarea specialiştilor;
desfăşurarea seminarelor în domeniul organizării şi perfecţionării contabilităţii etc.
O anumită influenţă asupra formării doctrinei contabilităţii o are şi Comisia
Naţională a Valorilor Mobiliare. S-a creat prin dispoziţia guvernului în 1967. Funcţiile
Comisiei: exercitarea controlului asupra protecţiei capitalului investit, calităţii informaţiei
furnizate investitorilor, precum şi funcţionării pieţelor financiare.
Particularitatea contabilităţii şi raportării financiare în Franţa - utilizarea Planului

general de conturi contabile (PGC). Iniţial, PGC a fost obligatoriu numai pentru
entitățile de stat care beneficiau de subvenţii, întrucât nu reliefa particularităţile
contabilităţii la entitățile din alte ramuri ale economiei. Ulterior, PGC a fost aplicat de
către toate entităţile. Acest fapt a fost condiţionat de punerea în aplicare a Legii privind
utilizarea obligatorie a Panului de conturi, creşterea nivelului profesional al contabililor,
declararea impozitului pe venit de către persoanele juridice etc.
Prezentul PGC este elaborat în corespundere cu cerinţele Directivei a IV-a a UE şi
pus în aplicare din 1983. Constă din 3 compartimente:
1. Dispoziţii generale, inclusiv terminologia şi nomenclatorul conturilor contabile;
2. Contabilitatea generală;
3. Contabilitatea analitică.
De menţionat că în Franţa contabilitatea financiară poartă denumirea de
„contabilitate generală”, iar contabilitatea de gestiune - contabilitate analitică.
După conţinutul economic conturile se împart în 2 grupe:

2
 1. Conturi ale contabilităţii financiare (includ 5 clase de conturi de bilanţ şi 2 clase
de conturi de rezultate (de venituri şi cheltuieli));
2. Conturi ale contabilităţii de gestiune (includ conturi pentru evidența costurilor,
reflectarea garanţiilor oferite în cazul diferitor obligaţii etc.).
Simbolizarea conturilor se efectuează conform sistemului zecimal. În fiecare clasă
de conturi nu pot fi mai mult de zece conturi.
Sînt stabilite în mod legislativ cerinţe obligatorii faţă de raportarea financiară, însă
prevederile PCG admit o flexibilitate, care depinde de următorii factori:

● dimensiunile şi statutul entității. În funcţie de dimensiunile entității, există trei

variante de prezentare a raportării financiare: de bază, simplificată şi detaliată;

● genul de activitate şi particularităţile activităţii de producţie. În funcţie de

structura de producţie sau comercială a entității, PGC prevede utilizarea Planului de

conturi individual sau Planului de conturi standardizat.
Formularele şi conţinutul raportării financiare sînt determinate de Directivele IV ŞI

VII și includ:

● bilanţul care reflectă în mod obligatoriu activele, capitalul propriu şi datoriile;

● situația de profit şi pierdere (perfectat conform modelului orizontal (cu reflectarea

cheltuielilor în partea stânga, iar a veniturilor - în dreapta) sau vertical));

● alte forme de raportare financiară, inclusiv anexele şi comentariile la ele.

Bilanţul se întocmeşte în baza conturilor de bilanţ. Cu toate că numărul conturilor şi

subconturilor utilizate pentru reflectarea operaţiunilor economice este impunător, în bilanţ
se reflectă separat doar acele conturi, care caracterizează starea activelor și pasivelor, iar
celelalte - se comasează.
În prezent există două variante principale de întocmire a bilanţului:
1. Conform valorii „brute” (fără deduceri);
2. Conform valorii „nete”.

3
 Există cinci tipuri de bilanţuri utilizate în activitatea economico-financiară a
entității:
• lichid „radical”. Reflectă toate activele şi pasivele conform valorii de lichidare,
ţinând cont de circumstanţele că întreprinderea se va lichida treptat;
• patrimonial „loial”. Reflectă o parte din imobilizările corporale conform valorii de
lichidare, iar celelalte active se estimează la costul de intrare şi se amplasează în ordinea
creşterii lichidităţii;
• funcţional „radical”. Reflectă toate activele imobilizate, indiferent de dreptul de
proprietate. În acest caz, amplasarea activelor şi pasivelor depinde de direcţia utilizării lor
în activitatea de bază. Prioritate se acordă reflectării activelor conform valorii brute (cu
reflectarea amortizării în pasivul bilanţului);
• funcţional „loial”. Acest bilanţ se întocmeşte, în fond, ca şi bilanţul funcţional
„radical”, doar că activele se reflectă conform valorii nete;
• financiar sau clasic. Acest bilanţ se utilizează destul de frecvent. La întocmirea
acestuia activele nete se clasifică conform criteriului funcţional, iar pasivele - atât după
gradul apartenenţei, cât şi termenele de achitare.
Imobilizările corporale se evaluează conform cerinţelor standardelor internaţionale
(la costul de intrare, ţinând cont de C.T.A. – pentru bunurile procurate; conform costului
efectiv – pentru activele create în cadrul entităţii; în baza valorii juste - pentru obiectele
obţinute în condiţii speciale (de exemplu, gratuit).
Legislaţia franceză permite utilizarea metodei alternative la evaluarea activelor şi
investiţiilor pe termen lung – conform valorii reevaluate. În cazul constatării profitului în
urma acestei operaţiuni, suma respectivă se impozitează, cu excepţia cazului când
reevaluarea este prevăzută în mod obligatoriu de legislaţie.
La calcularea amortizării se aplică preponderent metoda liniară. Totodată se admite
utilizarea metodei soldului degresiv în condiţiile respectării următoarelor condiţii: bunurile
trebuie să fie noi, iar dacă anterior acestea au fost utilizate, atunci trebuie recunoscute în
evidenţă ca noi; termenul de exploatare a activelor trebuie să depăşească trei ani.
Pentru evaluarea stocurilor se aplică 2 metode:

4
 ● evaluarea fiscală. Esenţa: stocurile casate se evaluează conform costului de

intrare majorat cu costurile ulterioare suportate la fiecare etapă de utilizare a acestora;

● evaluarea în baza preţurilor de evidenţă. Esenţa: stocurile se casează dintr-odată

la costuri sau cheltuieli, iar la sfârşitul perioadei de raportare pin intermediul inventarierii
se stabileşte soldul stocurilor neutilizate.
În situațiile financiare stocurile se estimează la valoarea cea mai mică dintre cost şi
valoarea realizabilă netă. Diferenţa constatată se casează pe seama provizionului.
Veniturile şi cheltuielile se divizează în trei grupe:

● venituri şi cheltuieli din activitatea de exploatare (sînt legate nemijlocit de

activitatea de bază a entității);

● venituri şi cheltuieli din activitatea financiară (cuprind dobânzile aferente

împrumuturilor acordate, veniturile obţinute din deţinerea titlurilor de valoare, diferenţele

de curs valutar etc.);

● venituri şi cheltuieli extraordinare (rezidă din evenimentele excepţionale).

Această grupare a veniturilor şi cheltuielilor stă la baza perfectării situației de profit

şi pierdere. Situația de profit şi pierdere poate fi întocmit atât conform modelului orizontal,
cât şi vertical. Modelul vertical permite a determina mai simplu rezultatele activităţilor de
exploatare şi financiară.
Pentru prezentarea mai detaliată a informaţiei privind rezultatele activităţii entității
se întocmeşte o nota explicativă la situațiile financiare. În ea sînt prezentate datele din
bilanţ şi situația de profit şi pierdere. În plus, în anexă se indică metodele de evaluare
aplicate de entitate, metodele de calculare a amortizării, provizioanele create etc.
Situațiile financiare consolidate includ bilanţul şi situația de profit şi pierdere. La
întocmire se aplică următoarele metode:
• pentru entităţile controlate în comun - metoda consolidării proporţionale;
• pentru entităţile asociate - metoda participării prin cotă;
• pentru filiale - metoda participării prin cotă.

5
6